Natura versus idealurile din om (partea I)

Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! [1]

Astfel îi scria Rudolf Steiner poetei Marie Eugenie delle Grazie, în scrisoarea sa de răspuns la ideile ei despre forța brută a naturii ce se opune oricărei șanse a omului de a-și realiza idealurile.

Idealurile și abisurile sufletului uman

Marie Eugenie delle Grazie, poetă, dramaturgă și scriitoare, este una dintre figurile semnificative din viața lui Rudolf Steiner, lucru ce se poate vedea din faptul că el i-a dedicat aproape întreg capitolul șapte din autobiografia sa[2], descriind circumstanțele în care a cunoscut-o și apartenența sa la cercul ei de prieteni. Delle Grazie a fost una dintre cele mai faimoase scriitoare austriece din anii 1900, reprezentantă a realismului. Când Steiner a întâlnit-o, ea avea 18 ani și era deja celebră, publicase cărți și fusese premiată. În jurul ei erau reuniți mai mulți artiști, compozitori, teologi brilianți și filosofi, în care spiritul Evului Mediu și spiritul catolicismului erau vii și care ce se preocupau cu discutarea operei lui Thomas de Aquino, Shakespeare, Dostoievski, poezia modernă în care apărea lupta lăuntrică dramatică a omului, descrierea abisurilor sufletului uman – și nu erau deloc simpatizanți ai operei lui Goethe și ai armoniei luminoase cu natura pe care el o proslăvea. Rudolf Steiner observase că Marie Eugenie delle Grazie manifesta chiar „un fel de antipatie personală foarte adâncă” față de Goethe. În mijlocul acestui  cerc al lui delle Grazie și al mentorului acesteia, Laurenz Müllner – profesorul de filosofie cu tendințe ascetice, a lucrat Rudolf Steiner înainte de cel de-al douăzeci și optulea an al vieții sale, în timpul perioadei vieneze – și aici și-a dezvoltat ideile de bază cu privire la libertatea omului și la destin. În ideile ce se discutau acolo, Rudolf Steiner prevedea o dispoziție tot mai des întâlnită la omul modern, pentru care prăpastia dintre lumea simțurilor și lumea spirituală devine tot mai mare.

Despre poetesă, Steiner auzise prima dată la profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, inițial încântat de genialitatea tinerei. Pe atunci, ea lucra la o epopee măreață, Robespierre, în care voia să descrie tragismul oricărui ideal ce ia naștere în pieptul omului. În viziunea ei, aceste idealuri, oricât de mărețe, sunt menite să fie zădărnicite de puterea de acțiune crudă, distrugătoare a naturii, ce se opune necruțător oricărui ideal, spunându-i  „tu eşti doar o iluzie, o ficţiune creată de mine, pe care eu o arunc iar şi iar înapoi, în neant”. Un alt mare proiect al poetesei despre care ea i-a vorbit era cel numit Sataniada, în care ea voia să înfăţişeze într-un mod genial, dar în aceeași dispoziție pesimistă, natura brută, lipsită de idei şi strivitoare, ca o forță teribilă ce se ridică din abisul existenței, drept antipodul Dumnezeirii. Deși zguduit de viziunea poetesei și de măreția ideilor ei, previzionând în mod revoluționar ceea ce avea să devină dispoziția sufletească predominantă a lumii culturale din acea vreme, Rudolf Steiner avea însă o concepție cu totul opusă: „Conţinutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepţiei despre lume pe care o vedeam în faţa spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admiraţie şi interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conţinutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-şi găsească, totuşi, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înţelegere nişte idei contrare, ca şi cum ele ar fi fost pe direcţia propriului meu suflet.” [3]

La puțin timp după această discuție, Rudolf Steiner a fost invitat împreună cu Karl Julius Schröer, soția acestuia și o prietenă a lor la una din seratele scriitoarei, unde ea voia să citească fragmente din epopeea dramatică și naturalistă Robespierre. În acele scenete,  viața era descrisă în aspectele ei cele mai zguduitoare și ascultătorii au fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat şi s-au prăbuşit cu un tragism impresionant – cel puțin așa le-a perceput Steiner. Însă profesorul său iubit Schröer, mare iubitor și admirator al lui Goethe și a concepției luminoase despre natură și lume a acestuia, a fost profund nemulțumit și foarte revoltat de viziunea despre natură a Mariei Eugenie delle Grazie, spunând că arta nu are voie să coboare în asemenea abisuri ale „oribilului”. Iar doamnele ce îl însoțiseră pe Schöer fuseseră de asemenea impresionate negativ până la nivel organic chiar de cele auzite, având un fel de crampe. Schröer era pătruns de convingerea că nu trebuie să devină niciodată poezie ceea ce este trăire groaznică în sufletul unui om, oricât de sincer ar fi fost trăit acest lucru. Pentru el, mare iubitor al lui Goethe și a idealului acestuia „Cunoaște-te și trăiește în pace cu lumea”, cei din cercul poetesei manifestau doar „zgura spiritelor arse”. [4]

Soluția dată de Rudolf Steiner. Individualitatea și Filosofia Libertății

La puţin timp după această serata literară, Marie Eugenie delle Grazie a publicat o poezie în care natura era slăvită ca “forţă supremă care-şi bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viaţă numai pentru a-l înşela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reuşit să-l amăgească”. [5]

În replică la această poezie, Natura, Rudolf Steiner a scris un scurt eseu, Natura și idealurile noastre, în forma unei scrisori adresate poetesei, în care face un apel direct la conștientizarea și trezirea individualității spirituale a omului, ca și forță ce poate învinge, transforma și vindeca forțele întunecate și elementare ale instinctelor sub-naturale distructive ce acționează în adâncimile sufletului omenesc. Această scrisoare, nepublicată, ci doar imprimată de el într-un număr mic de exemplare, cuprinde ideile de bază a metodei pe care avea să o dezvolte mai târziu în Filosofia Libertății. În autobiografia sa, Steiner își descrie articolul în felul următor: „Am vorbit în el despre îndreptăţirea aparentă pe care o are concepţia poetei. Am spus că o concepţie ce nu închide ochii în faţa forţelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un „optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenţei. Dar am vorbit şi despre faptul că fiinţa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens şi conţinut vieţii, şi că această fiinţă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.”[6] Iată traducerea în limba română a scrisorii sale de răspuns, Natura și idealurile noastre[7]:

     Stimată poetă:

     În poemul dumneavoastră filosofic “Natura” – atât de bogat în gânduri – ați dat formă dispoziției de bază ce se manifestă în omul modern. Această dispoziție apare atunci când el se lasă influențat de anumite idei despre natură existente în timpurile noastre, dacă el are o profunzime a sentimentelor suficientă încât să îl conducă la recunoașterea discordanței dintre acele idei și dintre idealurile din inima și mintea sa. Într-adevăr, s-au dus vremurile în care optimismul superficial, fără gânduri, care se bazează pe credința că suntem copiii lui Dumnezeu, l-a distras pe om de la a percepe prăpastia dintre natură și spirit. Duse sunt acele timpuri în care era posibil să fii atât de superficial încât să privești fără griji în altă parte decât la miile de răni din care lumea sângerează.  Idealurile noastre nu mai sunt atât de superficiale încât să fie satisfăcute de o realitate cel mai adesea superficială și fără conținut. 

     Cu toate acestea, nu cred că este imposibil să găsești un mijloc de a te ridica deasupra pesimismului profund ce se naște dintr-o astfel de recunoaștere. O astfel de elevare devine posibilă când privesc în lumea mea lăuntrică, atunci când abordez lumea ideilor: o lume completă și perfectă în ea însăși, care nu poate câștiga sau pierde ceva prin natura efemeră a lucrurilor din afară. Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el deja și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! Nu ! Nu existența efemeră, ci esența lor lăuntrică le face perfecte. Idealurile din spiritul nostru cuprind o lume suficientă în sine și care poate trăi independent propria sa viață și nu câștigă nimic din cooperarea sa cu o natură binefăcătoare.

Ce creatură demnă de milă ar fi omul dacă nu ar fi capabil să obțină satisfacție în cadrul propriei sale lumi de idei, ci în loc, ar avea nevoie mai întâi de cooperarea naturii ? Ce s-ar alege de libertatea divină dacă natura, ținându-ne în hamuri, ghidându-ne, ne-ar veghea și ar avea grijă de noi ca de niște copii ? Nu! Ea trebuie să nege totul, încât dacă norocul vine la noi, să fie doar rezultatul sinei noastre libere. Poate natura să distrugă în fiecare zi ceea ce am construit, încât noi în fiecare zi să așteptăm cu nerăbdare să creăm totul de la capăt – nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul doar nouă înșine.

Această natură – ar putea spune cineva – este doar un simplu vis ! În timp ce noi ne considerăm liberi, urmăm necesitatea de fier a naturii. Cele mai înălțătoare gânduri nu sunt nimic altceva decât rezultatul naturii acționând orbește în noi. 

O, ar trebui să admitem într-un final, că o ființă ce se cunoaște pe ea însăși nu poate fi neliberă. Prin investigarea legilor eterne ale naturii noi separăm din ea substanța care stă la baza manifestărilor sale. Vedem țesătura de legi ce guvernează peste obiectele naturii, și care aduc necesitate. În cunoașterea noastră deținem puterea să detașăm legitatea de obiectele naturii. Cu toate acestea ar trebui să fim sclavii fără voință ai acestor legi ? Obiectele naturii sunt nelibere pentru că nu pot recunoaște aceste legi; ele sunt guvernate de acestea fără să știe despre ele. Cine ni le mai poate impune, dacă le pătrundem cu rațiunea ? O ființă care cunoaște nu poate fi neliberă. O astfel de ființă transformă ceea ce este lege în idealuri și le acceptă ca fiind legi dăruite sieși din ea însăși.

Ar trebui să admitem că Dumnezeu – imaginat de către omenirea decadentă ca locuind în nori – trăiește în inimile noastre, în spiritul nostru. El a renunțat complet la ființa sa și s-a revărsat în totalitate în omenire. El nu a vrut să rețină nimic  din ceea ce este al lui pentru că a vrut ca omenirea să fie o rasă care se conduce singură în deplină libertate. El s-a dispersat în omenire. Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale.  Implantându-se pe sine în întreaga omenire, el a renunțat la o existență proprie. Un „Dumnezeu în istorie” nu există. El a încetat să fie de dragul libertății omenirii, pentru a îndumnezei omenirea. Noi am preluat în noi cea mai pare potențialitate a existenței, ca urmare nicio putere exterioară nu ne poate da satisfacție, ci numai noi prin propriile noastre creații. Toate lamentările despre o existență care nu ne satisface, despre această lume grea, trebuie să se disipeze în prezența gândului că nicio putere din lume nu ne poate satisface dacă nu ne dăruim noi nouă puterea cea magică prin care ne putem bucura și înălța. Dacă un zeu din afara lumii noastre ne-ar aduce bucuriile paradisului și ar trebui să le primim așa cum el le-a creat, fără participarea noastră, atunci ar trebui să îl refuzăm, pentru că ar fi o fericire lipsită de libertate.

Nu avem niciun drept să așteptăm satisfacție de la puteri ce sunt în afara noastră. Credința  într-un zeu din afara lumii noastre ne-a promis reconciliere cu răutățile acestei lumi. Această credință este în proces de destrămare, va veni un timp când ea nu va mai exista deloc. Dar acel timp va veni când omenirea nu va mai trebui să spere la o mântuire din afară, pentru că oamenii vor recunoaște că trebuie să își creeze propria lor fericire divină, la fel precum și-au creat singuri rănile profunde.

Omul este călăuza propriului destin. Chiar și descoperirile științei moderne naturale nu ne pot convinge de contrariul acestui lucru. Aceste descoperiri au fost dobândite prin concepte asupra părții exterioare a lucrurilor, în timp ce cunoașterea lumii noastre de idealuri se dobândește prin pătrunderea în profunzimea materiei. 

Din moment ce dumneavoastră, admirată poetesă, ați abordat într-un mod atât de viguros sfera filosofiei, consider de asemenea că veți fi interesată și de ideile din acest răspuns.

Cu mult respect,

 

 

Unul dintre exemplarele scrisorii a ajuns la profesorul Schröer, care după ce l-a citit i-a răspuns că, dacă gândește în felul acesta despre pesimism, înseamnă că nu s-au înţeles niciodată unul pe celălalt şi că cine vorbeşte despre natură ca în acest articol, se dovedeşte incapabil să ia cu adevărat în serios cuvintele lui Goethe: „Cunoaşte-te şi trăieşte în pace cu lumea”.[8] Conflictul cu Schröer, care se simțea trădat de fiecare dată când Rudolf Steiner vizita cercul Mariei Eugeniei delle Grazie, dorind ca el să aleagă între acel cerc și el, a fost una dintre primele mari suferințe din viața lui  Rudolf Steiner. Dar pentru el era o adevărată bucurie a spiritului să se împărtășească din lumina discuțiilor ce aveau loc la acele serate literare, chiar dacă spune despre această lumină ceva foarte semnificativ: că nu era o lumină solară, ci o lumină lunară.

De la științele naturii înspre zeița Natura

Dar ce este această natură, cu legile ei impersonale, ce devine tot mai mult o forță ce se opune realizării idealurilor sale și al cărei contrast cu strădania spirituală este resimțită într-un mod dureros de către căutătorii spiritului ? De când s-a căscat acest abis uriaș între lumea simțurilor și gândirea intelectului cu care omul percepe natura și încearcă să o înțeleagă, pe de o parte și lumea spirituală, cu ale sale ființe divine și legități ce reprezintă adevărata cunoaștere a lumii, pe de altă parte ?

În zilele noastre, natura este prezentată, în lumina științei moderne, într-un mod abstract, ca o sumă de “legi ale naturii”, de termeni clasificați din botanică și zoologie pe care elevii trebuie să îi învețe pe de rost în timpul școlii.  Însă în urmă cu câteva secole, oamenii aveau o viziune complet diferită asupra naturii. Rudolf Steiner ne spune că din secolul IX și până în secolul XIII, profesorii de la Școala de la Chartres – Bernardus Silvestris, Bertrand de Chartres, Alanus ab Insulis – încă descriau natura ca pe o ființă spirituală, ei vorbeau cu reverență despre măreața Zeiță Natura. Iată cu ce idei ne spune Rudolf Steiner că le era prezentată natura elevilor de la Chartres, de către Alanus ab Insulis:

Natura este o ființă care ne scapă cînd ne apropiem de ea. Omul își îndreaptă acum energiile spre alte scopuri; el nu mai are acea înțelegere intuitivă a naturii pe care o aveau înțelepții vremurilor trecute. În ochii lor, natura era o ființă maiestuoasă înzestrată cu spirit, care lucra pretutindeni – acolo unde se formau stâncile, acolo unde plantele răsăreau din pământ și acolo unde stelele străluceau ca niște nestemate în Ceruri. Peste tot lucra o ființă de o grandoare infinită, care se revela sub înfățișarea minunată a unei femei ce țese pânza naturii. Cei din vechime viețuiau aceasta în mod intuitiv. Din descrierile lor, noi ne mai putem încă reprezenta cum apărea natura în ochii lor, țesând și lucrând pretutindeni și în toate, în manifestările caldurii, luminii, ale culorii și ale vieții. Ei își dădeau seama că zeița Natura era o ființă divin-spirituală a cărei adevărată esență poate fi cunoscută doar prin percepție directă.[9]

Tot Alanus ab Insulis, în cartea sa Plângerea Naturii, o descrie pe minunata zeiță Natura și supărarea ei datorată decăderii naturii sub influența viciilor omenești. Căci nu numai că omul a pierdut adevărata cunoaștere a naturii, dar el a dus la decăderea naturii din el, pe de o parte, iar pe de altă parte a creat un nou regn sub-natural, cel tehnic.

Mergând și mai mult înapoi în timp, Rudolf Steiner ne vorbește despre Persefona, fiica lui Demeter, zeița Naturii. Zeița Persefona, vechea clarvedere, este acum prizonieră în om, în zona corespunzătoare sistemului metabolic și reproducator, și în mod corespunzător și în adîncimile Pământului. În legendele Greciei antice, se știa că Persephona a fost răpită și violată de către Hades-Pluto, zeul lumilor subpământene – în care îl putem recunoaște pe Ahriman, în limbajul antroposofic. De atunci, ea este ascunsă și așteaptă să fie descoperită de către om, ea vrea să fie salvată și conștientizată din nou. Cine o poate salva și cum? Noi, antroposofii, cu ajutorul forțelor primite din întâlnirea cu Christos eteric. Numai El ne poate da puterea de a o reînvia pe Persefona – vechea clarvedere – într-o nouă formă, care este tocmai Antroposofia sau Știința Spirituală.  Între timp, avem ceea ce a înlocuit acțiunea zeiței Demetra și a vechii clarvederi în ființa umană: gândirea moartă a intelectului și forțele de viață legate de sistemul reproducător, consumate cel mai adesea ca forțe erotice. Întreaga dramă a zeiței naturii din om, ascunsă atât de bine încât majoritatea antroposofilor nici măcar nu știu despre existența ei  – deși Rudolf Steiner ne asigură că nu este vorba despre un simbol, ci despre o ființă spirituală cât se poate de reală și care poate fi percepută – este descrisă în conferința a doua din ciclul Minuni ale Lumii (GA 129). În acest ciclu este făcută o analogie foarte clară între structura omului și structura Pământului. Căci, pentru a cunoaște cu adevărat natura, omul trebuie mai întîi să cunoască natura din el însuși. (va continua)

[1] din scrisoarea Natura si idealurile noastre, de Rudolf Steiner

[2] Cursul vieții mele (GA 28), de Rudolf Steiner

[3] din Cursul vieții mele (GA 28)

[4] Idem 3

[5] din Cursul vieții mele (GA 28)

[6] Idem 5

[7] rsarchive.org, GA 30, traducere de Delia Soare

[8] din Cursul vieții mele (GA 28)

[9] din Căi adevărate și false în investigația spirituală (GA 243) de Rudolf Steiner, conferința 4

Abonamente pentru revista „Pământ iubit”

Dragi prieteni,

În urmă cu doi ani am lansat primului număr al revistei trimestriale de antroposofie „Pământ iubit”, iar acum a iesit de la tipar cel de-al noualea număr al ei (vedeți cuprinsul ei mai jos).

Revista noastră nu s-ar fi putut publica fără ajutorul vostru, motiv pentru care vă mulțumim din inimă! 🌹

Revista este non-profit și există atât datorită colaboratorilor noștri din țară și din întreaga lume care ne-au trimis articole valoroase scrise de ei, cât și datorită cititorilor care o apreciază și doresc să susțină aparitia ei in continuare.

În anul 2020 avem în plan următoarele patru numere ale revistei (10 – 13), tipărite de asemenea pe hartie color de calitate în condiții grafice de excepție, pentru care vă puteți face abonamente, pentru suma de 40 lei (10 lei x 4 numere), plus 10 lei pentru expedierea prin poştă, pentru cei care vor să o primească astfel.

Veţi primi numerele respective la adresa specificată de dvs. cu Poşta Română, sau, pentru cel puţin 7 numere într-o localitate, acestea vor fi trimise cu o firmă de curierat.

Pentru abonamente, puteţi depune banii în contul:

Asociaţia Terra Act

RO93 RNCB 0090 1317 6014 0001

deschis la BCR, cu descrierea DONAŢIE.

Apoi vă rugăm să ne trimiteţi un email de înştiinţare la: terraact@gmail.com

Cu multumiri călduroase,

Redacția revistei de antroposofie „Pământ iubit” (Sanda Dale, Bogdan Szabo si Delia Soare)

abonamente revista 2
 
Numărul de iarnă-Crăciun (nr. 9) al revistei de antroposofie „Pământ iubit” a plecat spre cititorii săi. 
CUPRINS:

Gheorghe Paxino – Transcendența: Aspecte ale Păzitorului pragului (II)

Simona Wachob – Rugăciunea Tatăl nostru macrocosmic

Mihaela Toma – Trinitate

Dirk Kruse – Situația cosmică epocală a iernii 2019-2020

Bogdan Szabo, Isaura Mertic – Predarea și lucrul artistic în școala Waldorf

Delia Soare – Natura versus idealurile din om (partea I)

Joop van Dam – Calea celor 6 exerciții – motive pentru a păși pe calea de școlire (II)

Bogdan Geanta – Baghavad-Gita: o sinteză organică a înțelepciunii orientale (III)

Sorin Liviu Ștefănescu – Ex-machina: drumul pavat cu bune intenții către sfera a 8-a

In memoriam: Petre Papacostea

🌹
Pictura de pe copertă: „Stella Sole Luna”, de Stefano Bernardelli

Îndrăgostirea, calul negru şi căderea în trup

Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Și că acum ni se propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care, dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.[1]

Uneori mă gândesc că dacă cineva ar putea să vadă “conturul nevăzut al sufletului” meu, cum așa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de strălucirile ca de licurici ce dansează uneori în jurul capului meu… Sunt toate aceste gânduri, idei, posibile articole pe care îmi doresc să le scriu cândva, dar cărora din varii motive nu apuc să le dau trup de cuvinte. Și nu știu ce se întâmpla cu ele, poate mor, sau poate după un timp se reîntorc într-o lume a ideilor, de unde altcineva le primește ca inspirație și mai apoi le imprimă în scris amprenta sufletului său.

Pornind de la un film, despre o alegere esențială

Unul dintre articolele pe care am vrut să îl scriu în urmă cu ceva timp este despre filmul Lebăda neagră, ce relua o tema importantă pentru mine, cea a umanității și a egoismul din noi. Dar, prinsă în cele de zi cu zi, am tot amânat scrierea sa, până aproape am uitat de el. Iată subiectul filmului, pe scurt:

Grațioasa, pura și dedicata balerină ce este aleasă pentru rolul principal din Lacul Lebedelor se vede, în sfârșit, aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerină și de a face un spectacol de neuitat. În strădania de a o juca atât pe Lebăda albă – rol ce se mulează perfect pe firea ei – cât și pe sora ei malefică, Lebăda Neagră, atât de diferită de ea, eroina intră într-un vârtej de ambiție, frustrare, erotism trezit și reprimat, gelozie, revoltă față de controlul exercitat asupra propriei vieți de către mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, încât se pierde treptat în partea întunecată, inconștientă a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea până atunci. De aici la nebunie și mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Există un moment critic în film, când balerina, în scenariile imaginative create de mintea ce îi scăpase de sub control, este nevoită să aleagă între omenie și ambiție egoistă: ea este pusă în posibilitatea de a salva viața unei alte balerine rivale pe care o rănise fatal, prețul fiind ratarea participării în scena finală a spectacolului ei de debut ca prim-balerină. Alege să ascundă trupul balerinei rănite de moarte și să apară pe scenă mai radioasă ca oricând, ridicând sala în picioare cu prestația extraordinară în rolul seducătoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea și rol este perfectă, pe culmea gloriei se bucură de succesul visat. Dar tot atunci realizează că balerina rivală pe care o rănise și care murea era chiar ea. Se rănise singură, sfâșiată în propriile-i lupte lăuntrice și luându-și viziunile minții surescitate drept realități în sine.

Undeva, pe drumul călătoriilor sufletești ale fiecărui om, apar astfel de momente de răscruce, când el este pus să aleagă între două drumuri: drumul cel alb, care duce către ființa sa adevarată – un drum al sacrificiului de sine, în încercarea de a salva un alt om ce suferă – și drumul cel negru, al egoismului personal, în care tot ceea ce contează este realizarea propriului vis, a ambițiilor personale, dincolo de suferința provocată semenilor. Destinul său pe mai departe, modul în care el se formează ca om, depind de alegerea făcută în momentele critice ale biografiei sale.

Calul negru intră în scenă

Mi-am reamintit de sărmana balerină ascultând de curând[2] un audiobook cumpărat mai demult, Ce ne facem cu calul negru?, al lui Gabriel Liiceanu, în lectura autorului. Cu vocea sa frumoasă, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasă și tristă, despre calul alb și calul negru, despre îndrăgostire, căderea în trup și despre ipocrizie.

Se pornește de la mitul lui Platon din Phaidros, în care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este văzut ca și atelaj înaripat tras de doi cai și condus de un vizitiu. În cazul zeilor, atât caii cât și atelajul sunt “buni și de viță nobilă”, încat este ușor și plăcut pentru vizitiu să îl conducă în fiecare zi înspre “câmpia adevărului”. Acolo, atât caii cât și vizitiul “se hrănesc” prin contemplarea “ființei adevarate” și astfel aripile cresc și se păstreaza sănătoase. În cazul celorlalte suflete, din care facem parte și noi, muritorii de rând, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultător, cumpătat și ușor de condus – și de un cal negru, urât, rebel, nesățios, îngâmfat, care nu ascultă și încearcă mereu să devieze și să rastoarne atelajul. În acest caz, evident, să conduci carul și să ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divină, nu este nici ușor și nici plăcut. Sănătatea aripii se poate menține numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hrănește” prin contemplarea valorilor eterne: dreptatea, adevărul, binele și frumosul în sine, pe care Platon le numește “ființa cea adevărată”.

În cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe cărări abrupte și înguste, străpungerea bolții cerești și menținerea în acel loc în vederea contemplării sunt extrem de dificile. Fiind împiedicată hrănirea adecvată, aripile se îmbolnăvesc și încep să pice, ca urmare aceste atelaje se răstoarnă și cad pe pământ, iar sufletele respective își iau “un corp de pământ”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iată, ne-a dus pentru prima dată la pierzanie. Și o va mai face pe parcursul vieții noastre, după cum ne asigură domnul Liiceanu.

Deci omul pe pământ, ce nu mai poate zbura, uită că a avut vreodată aripi, într-o altă lume și uită și hrana cerească din acel timp… Odată ajuns pe pământ, el este nevoit să consume hrana- surogat. Locul ideilor eterne, absolute din “câmpia adevărului” este luat acum de o realitate de mâna a doua, formată din lucruri trecătoare, schimbătoare și coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte, pe care omul, uitând originalele, le ia drept adevărate.

Și totuși, și totuși… Miracolul îndrăgostirii

Și deși povestea începe cu o cădere și cu o uitare, Platon spune că nu este totul pierdut. Există un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta să își amintească de lumea supracerească din care au venit și a le da un impuls înspre înmugurirea și creșterea din nou a aripilor: îndrăgostirea. Clasificată de Gabriel Liiceanu în categoria “urme și resturi ale mâncării divine” pe pământ, procesul de îndrăgostire este cel prin care se rupe vălul compact al uitării celeilalte lumi și se dă posibilitatea omului de a contempla și năzui iar spre “ființa pură”.

În “Phaidros”, Platon încearcă să ne convingă că paradisul ne este încă accesibil și că prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozițiile căderii. În această lume în care valorile absolute sunt aproape uitate, ființa de care ne îndrăgostim devine astfel un prilej de amintire a ființei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am căzut. (Îmi amintesc acum – nu a trecut atât de mult timp de atunci – de momentul când m-am îndrăgostit ultima dată: am ridicat neatentă ochii din calculator spre bărbatul care mi se adresa cu o întrebare și, deși îl știam de ceva timp, mi-a aparut deodată într-o aura de frumusețe, bunătate și noblețe de nedescris: Omul, arhetipul originar, mi s-a dezvăluit deodată în fața ochilor mei uimiți și recunoscători de revelația copleșitoare primită prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un trăznet care ne despică viața într-un înainte și un de-acum încolo și care ne mută pe altă orbită a ei”, cum spune domnul Liiceanu în minunata sa conferință. „Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Și că acum ni se propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care, dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.”[3]

“Îndrăgostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere în contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastră. O reîmproprietărire divină. Ni se reamintește acum că ascendența noastră este nobilă, că noi venim de pe câmpia adevărului și că sufletul nostru poartă în el blazonul Ființei pure[4]. Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealaltă lume care se suprapune peste cea de zi cu zi și astfel îndrăgostiții au sentimentul că trăiesc într-o lume vrăjită, într-un timp al lor în afara timpului celorlalți, într-o continuitate ca de extaz. Numai că, ne mai spune autorul, aici începe drama îndragostiților, și anume că îndrăgostirea durează tot atât timp cât cei doi sunt capabili să se mențină în această stare extatică, de dincolo de ei. Dar, cu condiția noastră de ființe limitate în spațiu și timp, nu este posibilă zăbovirea îndelungată în starea excepțională de îndrăgostire. Într-un final, cei doi recad în limitele proprii și ceea ce inițial părea “un legământ etern, o suprapunere perfectă a doua mâini”, redevine „o întâlnire între doi oameni cu ritmuri diferite și adesea imposibil de sincronizat”. Două ființe limitate, două “monade” s-au întâlnit cu speranța de a trăi o iubire absolută, fără limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajută” din nou la căderea celor doi, când aceștia devin robiți plăcerilor trupești. Căci inițial, creșterea aripilor a echivalat cu o eliberare de trup. Și pentru a rămâne așa, conform mitului platonician, trupul ar trebui să fie doar prilejul îndrăgostirii, iar nu țelul ei. Calul negru, “mitocan, măgar și lipsit de maniere”, cel ce “reclamă accesul neîngrădit la plăcerile trupului”, ar trebui ținut sub control, domolit, educat, pentru a nu răsturna iar atelajul înaripat al îndrăgostiților la pământ și chiar în prăpastie. Începe la îndrăgostiți lupta dintre calul negru, concupiscent și nesățios, și calul cel alb, plin de chibzuință și bun simț, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „căderi în trup”.

Una din variantele de a ține calul negru în frâu a fost de a-i trasa un spațiu îngrădit, controlat, în care el să evolueze: monogamia, căsătoria consfințită în fața lui Dumnezeu, așa cum ne-a propus-o creștinismul: “un singur bărbat și o singură femeie se află față în față, pentru întreaga viată, consumând senzualitatea cu moderație maximă și sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat în conferința domnului Liiceanu). Dar, se întreabă Gabriel Liiceanu, poate fi calul negru îmblânzit, poate el renunța la galopurile lui ? Se poate trece peste contradicția în timp din viețile noastre, poate fi viața sexuală subordonată unui contract monogam extins la durata întregii vieți ? Cu rare excepții, răspunsul este nu. Este suficient să privim în jur, sau să ne referim la istoria omenirii și la exemplele din literatură, pentru a ajunge la această concluzie. Din păcate, rezolvarea aleasă în general este ipocrizia. Ipocrizia acoperită de vălul marital, în care numai calul cel alb este prezentat la vedere în timp ce calul cel negru își face de cap galopând ascuns în faldurile nopții, când nu este văzut de ceilalți. Între indivizii frustrați ai sentimentelor ucise de datoria impusă și între cei prizonieri ai părții pasionale animalice nestăpânite din ei, se pare că ipocrizia este soluția preferată de majoritatea oamenilor la problema calului negru. De la cei din mânăstiri și până la înțelepții omenirii, se pare că niciunul nu a reușit să rezolve într-o manieră convenabilă această problemă a calului negru – este concluzia la care ajunge autorul. Sondajele arată, dacă mai era nevoie de ele, că principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atracția fizică, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arată că încă o dată calul negru iese învingător.

Ținerea în frâu

În conferința despre calul negru sunt câteva variante propuse de alții, dar care autorului nu i se par prea realiste, de exemplu defularea impulsiunilor sexuale prin literatură, scriind texte ficționale, sau desființarea ipocriziei prin varianta “netloving” – rețea în care multiplicarea relațiilor dintre sexe să se facă “la lumină”, recunoscut deci. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan și grobian, în unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel și nu prea sfios… Totuși, aspectul posesivității și al geloziei în relații nu ar fi ușor de rezolvat.

Problema calului negru – metaforă pentru partea din om care nu poate fi ținută în frâu și care în fiecare din noi “își face încercarea “- rămâne deschisă. Drama sărmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat și scăpat complet de sub control. S-a încercat anterior deci și o rezolvare a problemei calului negru în plan intelectual, lăsând întrucâtva la o parte ideea de iubire și cea de responsabilitate. Mă întreb, oare puterea transformatoare a iubirii nu acționează ea oare până la a metamorfoza complet calul cel negru ? Sau poate că am intrat și eu în lumea ideilor absolute… Dar însuși domnul Liiceanu își încheie atât de frumos conferința sa Ce ne facem cu calul negru ?, vorbind tot despre iubire:

“Numai că în iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge până acolo încât, atunci când, îndrăgostind fiind, durerea de dinți a iubitei devine automat și a ta, dar totuși unul în care, cum spune atât de frumos Heidegger, noi ajungem să ne transformăm în ceea ce iubim, rămânând totuși noi înșine. (…) Întrebarea este cât timp poate funcționa invenția unui plămân cu care se respiră în doi ?”

Îmblânzirea. O metodă dată în antroposofie[5]

Mai este o “metodă de îmblânzire a calului negru”, cea dată în antroposofie. Aici, calul negru din imaginațiunea platoniciană a atelajului înaripat  este numit dublu și trebuie conștientizat, recunoscut prin cunoașterea de sine și transformat, prin gândire vie, meditație si practicarea exercițiilor însoțitoare date de Rudolf Steiner.

Ce spune Rudolf Steiner despre dublu ? În conferința sa Misterul dublului. Medicina geografică (GA 178), el descrie dublul ca fiind o entitate ahrimanică, ce ține și de condițiile geografice în care ne naștem, care pătrunde în om cu puțin timp înainte de a ne naște și este nevoită să părăsească ființa omului cu puțin timp înainte de moartea acestuia. Entitățile ahrimanice sunt ființe cu o extraordinară inteligență și o mare voință, dar care nu au deloc căldură sufletească, capacitatea de a iubi. Interesul lor este să cucerească pământul și pentru aceasta au nevoie de corpurile umane; le dăruiesc oamenilor o inteligență remarcabilă și impulsuri puternice de voință, dar în același timp încearcă să își realizeze propriile intenții, în mod nevăzut și nerecunoscut, acționând sub nivelul conștienței omului. Impulsurile electrice pe care știința naturală le-a descoperit întrepătrunse în sistemul nervos uman au legătură cu existența în om a acestei ființe ahrimanic-mefistofelice, cum o numește Steiner. Dublul folosește din corpul uman cât de mult posibil, deoarece sufletul uman nu poate umple în totalitate corpul uman. Dacă Misterul de pe Golgotha nu ar fi avut loc, ele și-ar fi putut realiza scopul de a lua în stăpânire Pământul.

De ce apare acest dublu, în imaginațiunea lui Platon, drept un cal ? Din știința spirituală știm că apariția animalelor are legătură cu evoluția omenirii. Spre deosebire de teoria darwinistă, în care se spune că omul se trage din animale, știința spirituală arată exact contrariul: animalele s-au desprins treptat pe măsură ce noi calități sufletești au fost încorporate omenirii de către lumea spirituală – de fiecare dată, partea mai grosieră din omenire era eliminată în exterior drept o noua specie de animal. Odată cu apariția gândirii, ceea ce a fost eliminat și creat în lume a fost calul. De aici mitul platonician, cu calul alb și calul negru: primul reprezintă gândirea spirituală, ce poartă în ea legitățile cosmice (calul alb paște pe câmpia adevărului și se hrănește cu gânduri pure), cel de-al doilea – gândirea ahrimanică, materialistă a intelectului (calul negru se hrănește cu gânduri decăzute, „la mâna a doua”, ce țin de planul material), legată de dublu. Platon percepea înțelepciunea cosmică în idei și pentru el legătura cu lumea spirituală se făcea anume prin gândire. Ca urmare, avem imaginațiunea sa despre om ca atelaj tras de cei doi cai, conduși de către vizitiu: Eu-l omului.

Despre legătura dintre îndrăgostire, calul negru și căderea în trup ar fi multe de spus, însă amintim aici câteva idei din antroposofie. Știm că la origini, în epoca lemuriană când a avut loc separarea sexelor, unirea dintre bărbat și femeie era încă sub oblăduirea lumii spirituale și în armonie cu legile ei, fiind pură și plină de forțe de viață precum reproducerea din regnul vegetal. Dacă sexualitatea a decăzut până la formele actuale – în care plăcerea este cea care contează și adeseori în detrimentul iubirii și chiar a demnității umane – aceasta se datorează gândirii intelectuale, stimulată în om de către dublul ahrimanic: calul negru.  Putem recunoaște în mitul platonician similaritatea cu ideile din antroposofie despre evoluția omului și despre iubirea dintre femeie și bărbat, din citatele ce urmează.

A fost sarcina ființelor superioare omului de a forma aceasta ființă umană tânără în concordanță cu propria lor natură – aceea a iubirii. Ca rezultat, a apărut iubirea senzuală. Prin urmare, aceasta însoțește activitatea sufletului în interiorul corpului masculin sau feminin. Iubirea senzuală a devenit puterea evoluției fizice umane. Această iubire aduce împreună bărbatul și femeia în măsura în care ei sunt ființe fizice. [6]

Zeii… se hrăneau din această iubire senzuală dintre bărbat și femeie. Înțelesul real al nectarului și ambroziei, hrana zeilor, este iubirea dintre bărbat și femeie. Aceasta este expresia unui fapt ocult.[7]

Putem recunoaște geniul iubirii, putem trăi o iubire spiritualizată. Putem recunoaște servitorul inferior, erotismul. Dar putem cădea victimă demnului iubirii. Iar geniul iubirii își are demonul său în interpretare, nu în existența reală, ci în interpretarea sexualității de către civilizația actuală… Chiar din această problematică provin cele mai mari neînțelegeri. Căci ceea ce trăiește de la origini în sexualitate este pătruns, infiltrat cu iubire spirituală. Dar umanitatea poate părăsi această spiritualizare a iubirii… Însă demonul iubirii apare atunci când ceea ce, de la origini, în mod natural, lucrează în om prin voința lui Dumnezeu este utilizat prin intermediul gândirii, este coborât din spiritualitate prin intelectualism… Dați-mi voie să spun: Stă în puterea oamenilor să își nege propria lor ființă. Ei fac aceasta atunci când se lasă să se prăbușească de la geniul iubirii la demonul sexualității.[8]

Am vorbit despre gândirea intelectuală, materialistă, precum și despre iubirea senzuală și despre cum, în ele, dublul ahrimanic își face simțită prezența în om. Dar există și un dublu de natură luciferică, ce constă din părți din sufletul omului luate în stăpânire de către ființe luciferice și care poate duce la boli sufletești: nevroze, boli nervoase, nebunie, așa precum dublul ahrimanic stă la cauza bolilor fizice.[9] Și aici ajungem la explicația dramei sărmanei balerine din Lebăda neagră. În ciclul de conferințe Metamorfozele vieții sufletești (GA 59), Rudolf Steiner arată cum nebunia are legătură cu inflamarea sufletului senzației de către Lucifer, ce are drept efect că mintea omului începe să creeze imagini independent, fără participarea Eu-lui, deci imagini asupra cărora omul nu are niciun control. În cazul balerinei, mintea scăpată de sub control și viziunile pe care le-a avut și pe care ea le-a luat drept realitate în sine se datorează irumperii forțelor de viață din sfera erotismului trezit brusc în ea, forțe ce s-au unit în sufletul ei cu gândurile egoiste și decăzute, de gelozie, ambiție nemărginită și ură, însuflețindu-le și formând entitatea pe care o numim Dublu.

În momentele de mare tensiune sufletească, în crizele biografice, omul se apropie în mod inconștient de pragul lumii spirituale, unde poate simți și chiar vedea acest dublu însuflețit al său, format din părți eterice și astrale din ființa sa ce nu au fost luate în stăpânire de către Eu și care au căzut pradă ființelor ahrimanice și luciferice.

Omului ce se străduiește cu seriozitate pe calea spirituală antroposofică, dublul îi apare drept trăire imaginativă la pragul lumii spirituale, revelată lui cu gravitate în fiinţa Păzitorului Pragului – și marchează începutul drumului de inițiere descris în mantrele Lecțiilor de clasă esoterice. Este misiunea omului ca, prin intermediul științei spirituale, să încerce să conștientizeze și să transforme acest dublu al său, pentru a-și putea realiza pe deplin umanitatea din el. (scris de Delia Soare şi reprezentând versiunea actualizată a articolului din anul 2011; publicat în nr. 8 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 _______

[1] Conferinţa Ce ne facem cu calul negru ?, de Gabriel Liiceanu

[2] Articolul de faţă a fost scris în 2011

[3] Idem 1

[4] Idem 1

[5] Această parte a fost adăugată recent în articolul de faţă

[6] Rudolf Steiner, Din Cronica Akasha (GA 11)

[7] Rudolf Steiner, Misteriul creștin (GA 97)

[8] Rudolf Steiner, Trei perspective asupra antroposofiei (GA 225)

[9] Rudolf Steiner, Misterul dublului. Medicina Geografică (GA 178)

Ioan Botezătorul, ‘Metanoia’ şi lumina gândirii

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

(„Lumina”, de Lucian Blaga)

În viața de zi cu zi, vorbim despre lumina gândirii, întâlnim oameni luminoși și  avem momente în care ne simțim ca străluminați de o anumită idee ce ne vine ca răspuns la o întrebare. Filosoful Gabriel Liiceanu povestea că, pe vremea când era profesor la Facultatea de filosofie și era in timpul sesiunii de examene, știa dacă un student este pregatit sau nu chiar de când îl vedea intrând pe ușă: în timp ce unii studenți întunecau încaperea, alții o luminau cu gîndirea lor încă înainte de a spune ceva. În urmă cu câțiva ani, așteptând metroul pe peron, printre multele chipuri obosite dupa o zi de munca și preocupate de câstigarea pâinii cea zilnice mi-au atras atenția doi tineri înalți, ce se distingeau într-un mod aparte: frunțile lor erau deosebit de luminoase, efectiv radiau, încât pe moment mi-au părut veniți din altă lume. Nimeni altcineva nu părea să îi remarce și a trebuit să recunosc că era vorba despre lumina gândirii,  ce nu este vizibilă ochilor fizici. Mi se întâmplase și mie mai demult să vin spre Casa Rudolf Steiner la o conferință a lui Dirk Kruse și pe drum în autobuz citisem și mă gândisem intens asupra unei conferințe antroposofice despre misiunea artei, imi tot veniseră idei noi. Când am ajuns la Dirk și l-am salutat, el s-a uitat zâmbind la fruntea mea și mi-a spus că vede că am gândit intens ceva spiritual mai devreme; pesemne văzuse o lumină similară cu cea pe care o observasem eu la cei doi tineri gânditori.

Am citit recent un impresionant articol biografic al lui Yeshayahu Ben-Aharon, în care vorbea despre momentul nașterii Eului său superior. El spunea cum a putut percepe aceeași lumină spirituală în gândirea sa atunci când a citit pentru prima dată Filosofia Libertății, precum lumina percepută în cadrul experienței sale spirituale de la 20 de ani, când a avut loc întalnirea cu Christos, ca eveniment dat biografic. Pornind de la această lumină a gândirii, în urmatorii 15 ani el a construit o punte, adică o cale de cunoaștere spiritual-științifică înspre a re-crea în mod conștient întâlnirea cu Eul său Superior, Christos.

Pe firul întrebărilor și căutărilor mele despre lumină, mi-am amintit și de lumina din operele de artă, ale marilor pictori. Cel care a lucrat cel mai mult cu lumină și întuneric este Rembrandt, maestrul tehnicii clar-obscur. În ciclul de conferințe despre Istoria artei  (GA 292), Rudolf Steiner spune despre marele artist că picta cu lumină și întuneric, căci el trăia în suflarea și țeserea luminii și a întunericului în spațiul cosmic, deci percepea eterul cosmic al luminii și pe cel a forțelor de viață, iar acest lucru este vizibil în tablourile sale. Culoarea pentru Rembrandt era doar ceea ce se năștea pe pânză în lupta dintre lumină și întuneric, iar personajele sale – doar un pretext pentru a pune pe pânza lumina și întunericul. Despre el, Rudolf Steiner ne mai spune că a realizat în pictură ceea ce Goethe a realizat în studiile sale științifice despre lumină și întuneric. Rembrandt a fost un precursor prin artă al dezvoltării sufletului conștienței, având misiunea importantă de a păstra oamenii în legatură cu forțele ce se exprimă în lupta dintre lumină și întuneric în conștiența gânditoare, în epoca dezvoltării sufletului conștientei. Pe spatele unuia dintre tablourile sale, despre care tot Steiner ne spune că îl reprezintă pe Christian Rosencreutz, marele pictor a scris: „Acesta este omul care m-a învățat despre lumină și întuneric”. Putem, dacă privim unele dintre tablourile sale, să avem presimțirea a ceea ce întâlnește omul la trecerea pragului lumii spirituale, unde lumina se luptă cu întunericul și viața cu moartea – trăire ce este descrisă atât în Lecțiile de clasă esoterice, cât și când se vorbește despre trecerea pragului lumii spirituale în conferința lui Rudolf Steiner, Cele trei decizii (GA 157).

Ioan Botezătorul, martor al Luminii cea adevarată

Ne putem întreba ce este, la origini, această lumină, ce reprezintă lumina primordială. Un răspuns îl aflăm încă din primele versuri ale Evangheliei după Ioan, unde este menționat și un “martor al Luminii”, deci un om ce poate vedea Lumina cea adevarată: Ioan Botezătorul.

La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu.

Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.

În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.

Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.

A fost un om trimis de Dumnezeu, cu numele său Ioan.

Acesta a venit pentru mărturie, ca să depună mărturie despre Lumină, și pentru ca toți să creadă prin el.

Nu era el lumina, ci el era un martor al Luminii.

Căci Lumina adevărată, care luminează pe toți oamenii, trebuia să vină în lume.

Ea era în lume, și lumea a fost făcută prin ea, dar lumea nu a recunoscut-o.

Ea a venit la fiecare om în parte (ea a venit până la oamenii-Eu); dar oamenii (oamenii-Eu) nu au primit-o. (1)

Omul a fost inițial creat din pământ și din aer, la care s-a adăugat o picătură din lumina primordială, ce a devenit în el lumina cunoașterii. Logosul, cuvântul primordial, este conținut pretutindeni în creație, este ca și cristalizat, ascuns în lume. Rudolf Steiner ne spune că omul trebuie mai întâi să pătrundă complet în lume, chiar separându-se în conștiența sa de lumea spirituală, pentru ca mai apoi să o lumineze cu lumina sa proprie spirituală și să observe că Logosul trăiește în ea.

Cum era lumina conștienței oamenilor în urmă cu mai bine de două mii de ani, pe când aveau loc evenimentele de la Botezul din Iordan ? Căci să nu uităm că, dacă acum suntem în etapa de dezvoltare a sufletului conștienței, pe atunci oamenii erau la nivelul dezvoltării sufletului înțelegerii sau afectivității, iar înțelepciunea lor venea din vechea clarvedere, cea legată de forțele ereditare și de reproducere. Cu această lumină se poate lucra mai departe, înspre a o transforma. Chiar Ioan Botezătorul, entitate cu totul deosebită, poseda o clarvedere de tip vechi, el era “cel mai mare dintre cei născuți de o femeie” și ducea o viață pură, ascetică, departe de lume. Toate acestea, corelate cu atitudinea plină de reverență la momentul botezului din Iordan, l-au făcut capabil să îl poata vedea și recunoaște pe Christos ca Fiu al lui Dumnezeu in Iisus din Nazareth pe care il boteza, atunci cand porumbelul s-a desprins de el. Clarvederea astrală se exprimă prin imagini de animale și de aceea Christos era văzut în acele vremuri ca Miel al lui Dumnezeu, iar Duhul Sfant ce s-a pogorât asupra sa la botez drept porumbel ce isi lua zborul.

După căderea în păcat, când a fost alungat din paradis (din lumea eterică), omului i s-au dat în lumea fizică doar eterul luminii și eterul căldurii, în timp ce eterul vieții și eterul sunetului au rămas în lumea spirituală. Totuși, omul poate să își trezească în el o parte copilăroasă, inocentă, din ființa sa, din esența sa dinainte de căderea în păcat – și această parte devine receptivă înspre a primi principiul lui Christos. Deveniți precum copiii!, le spunea Iisus Christos discipolilor săi si celor ce il urmau. La partea inocentă a sufletului uman făcea apel și Ioan Botezătorul atunci când predica oamenilor venirea lui Christos, Metanoia!, schimbați-vă dispozitia sufletească, schimbati-va modul de a gândi, căci Împărăția Cerurilor se apropie ! El îi boteza cu apă – ceea ce pe atunci ducea la o desprindere a corpului eteric de cel fizic – pentru a le atrage atenția asupra fundamentul divin al ființei umane și al lumii și a-i ajuta să își amintească de partea curată, pură din ei.

Însă fariseii cei mândri, cu toată pregătirea lor spirituală și religioasă, nu l-au putut recunoaște pe Christos drept Fiu al lui Dumnezeu, drept Mesia pe care îl așteptau de atâta timp, ci l-au respins și defăimat. Ei nu au fost capabili să fie martori ai acestei Lumini adevărate, ce a existat de la începuturi și prin care toate au fost create în lume. Aveau și ei clarvederea ce vine pe linie ereditară și posedau înțelepciune, lumina provenită din inițierea în Misterii, dar era o lumină de tip luciferic. La forțele lor sufletești de înțelepciune păgână, precreștină, ce nu era legată de Pământ și de elementele acestuia – deși rolul poporului evreu a fost anume să își dezvolte o înțelepciune și clarvedere legată profund de forțele Pământului – făcea referire Ioan Botezătorul, când îi numea Fii ai Șarpelui. În schimb, ceilalţi oameni – cei aşa-ziși păcătoşi, dar care aveau totuşi partea copilăroasă trezită în ei, l-au putut recunoaşte şi primi în suflet pe Fiul trimis de Dumnezeu-Tatăl. Într-un fel, putem spune că venirea lui Christos pe Pământ şi Misterul de pe Golgota au putut fi înţelese de oamenii de atunci prin intermediul rămăşiţelor vechii clarvederi. Cei ce îl primeau în suflet pe Christos – arhetipul spiritual al omului complet – începeau să aibă din nou, prin credinţa în Christos, acces la eterul vieții și la eterul sunetului.

Lucifer poate fi mântuit prin intermediul Duhului Sfânt, iar vechea clarvedere se poate metamorfoza și face loc principiului christic. Omul poate renaște ca și om nou, ca Fiu al lui Dumnezeu – și acesta este Botezul cu foc și spirit adus de Christos. Mântuirea lui Lucifer este un mister pe care Rudolf Steiner îl atinge atunci când vorbește despre semnificația esoterică a evenimentelor de Înălțare și de Rusalii.

Lucifer dăruiește oamenilor lumina sa

Ne putem da seama că exista o altfel de lumină, diferită de Lumina cea adevarată, din moment ce autorul Evangheliei după Ioan a simțit nevoia să facă această specificație. Cine și de ce a adus oamenilor lumina cea neadevărată?

Ni se spune că la început, zeii cei buni au dat oamenilor o iubire luminoasă, întrepătrunsă deci de lumina primordială. În perioada lemuriană, oamenii trăiau întrețesuți în iubire și lumină în Grădina Paradisului, ei nu coborâseră încă cu conștiența lor în lumea fizică. Știm că a avut loc momentul căderii în păcat, când ființele luciferice s-au infiltrat în evoluția omenirii. Dar de ce Lucifer a avut nevoie să pătrundă în evolutia omenească, dăruind o noua lumină oamenilor, o lumină de cunoaștere egoistă, ruptă de înțelepciunea cosmică și deci lipsită de forțe de viață ? Răspunsul ni-l dă Rudolf Steiner în conferința sa, Rațiunea ca dar al lui Lucifer și transformarea viitoare a acesteia într-o nouă clarvedere (GA 97).

La fel cum oamenii și animalele au nevoie de oxigenul creat de plante pentru a putea trăi, zeii aveau nevoie să se hrănească din iubirea senzorială a oamenilor, din ceea ce emana înspre ei din ea, după momentul căderii în păcat și separării sexelor. Era un tip de iubire oarbă, instinctivă, adică oamenii nu aveau înțelegerea ei, nu aveau lumina iubirii. Însă zeii aveau această lumină asupra iubirii dintre oameni și se hrăneau din ce rezulta în urma ei, cu ambrozia si nectarul, care nu sunt niste metafore, ci reprezintă realități suprasensibile. Zeii cei buni își parcurseseră în mod corect evoluția lor pe Vechea lună și de aceea puteau să aibă conștiență, lumină asupra acestei iubiri senzoriale dintre oameni, dar nu le-o dădeau oamenilor. Însă ființele luciferice, ce nu își duseseră până la capăt evoluția pe Vechea lună, aveau nevoie acum de oameni pentru a și-o putea continua. De aceea ei i-au ispitit pe Adam si Eva și s-au infiltrat în ființele omenești, cărora le-au deschis ochii – organele de simț – în așa fel încât oamenii au devenit conștienți de ei pe plan fizic si li s-a întunecat conștienta pe plan eteric – au fost alungați din Paradis. Prin intermediul simțurilor lor și dându-le și lumina rațiunii, ființele luciferice și-au putut continua evoluția proprie.

Dar ce înseamnă că le-au adus oamenilor lumina rațiunii ? Rațiunea apare abia cu aproximativ 600 de ani i.C., odată cu trecerea de la căsătoriile cosangvine la cele îndepărtate, ceea ce are ca efect stingerea vechii clarvederi venită pe linie ereditară. În cazul unei astfel de căsătorii îndepartate, o parte a corpului eteric era omorâtă, în timp ce creierul mare al omului era vivifiat. Nu este întâmplător că încă de la început în Evanghelia dupa Ioan ni se prezintă Nunta din Cana, unde este vorba despre o astfel de căsătorie între oameni ce nu sunt legați prin ereditate. Clarvederea omului s-a stins tot mai mult și cunoașterea a început să vină prin lumina simțurilor și prin lumina gândirii (percepție și noțiune), însă o cunoaștere tot mai lipsită de viață, ce stă la baza științei actuale moderne.

Un alt efect a fost că oamenii și-au dezvoltat personalitatea, fiecare având în ziua de azi propriul său mod de a gândi, propria sa înțelepciune la care „ține cu dinții” și care cel mai adesea e departe de înțelepciunea sau lumina primordială. Odată cu dezvoltarea gândirii au avut loc și alte transformări în ființa umană, iar zeii cei buni nu s-au mai putut hrăni din iubirea senzorială a oamenilor ce devenise tot mai egoistă și nu le mai era de folos – și ei s-au îndepărtat. Insă, ca o speranță pentru timpul când oamenii vor deveni la rândul lor precum zeii, există relatări esoterice prin care se povestește cum unii inițiați se pot hrăni în timpul meditației cu ambrozia și nectarul pe care ei înșiși le emană, în această stare înaltă de conștiență.

Pe măsură ce, sub influența ființelor luciferice, oamenii deveneau tot mai egoiști, vechea inițiere, cu punerea în mormânt pentru trei zile si jumătate, devenea tot mai periculoasă și se putea muri astfel. Pentru a ajuta omenirea să poată merge mai departe, a avut loc Evenimentul de pe Golgota, prin care s-a adus principiul christic, ca și contrapondere la cel luciferic.  Prin el s-a dat posibilitatea ca lumina dinlăuntrul oamenilor dăruită de Lucifer să fie pătrunsă de iubire în inimă și să devină înțelepciune a inimii. Dacă legea venea până acum de sus, dată lui Moise pe Muntele Sinai, odată cu principiul christic s-a dat posibilitatea ca legea să devină interioară, să izvorască din inima fiecărui om drept har.

Lumina gândirii din zilele noastre și transformarea ei

rsCum ne raportăm astăzi la Lumina primordială, la Lumina cea adevărată, noi, oamenii moderni cu intelectul dezvoltat și cu percepții fizice limpezi și clare, și care trăim în mijlocul civilizației materialiste super-tehnologizate, în care domnește Ahriman ? Căci nu îl mai avem printre noi pe Ioan Botezătorul să ne spună Metanoia! Schimbați-vă modul de a gândi! Lumea spirituală nu ne-a abandonat, ci ni l-a trimis pe Rudolf Steiner și prin el am primit știința spirituală, Antroposofia, cu același mesaj: Schimbați-vă modul de a gândi, Împărăția lui Dumnezeu este aproape! sau, spus în limbajul științei spirituale: Spiritualizați-vă gândirea, lumea spirituală este aproape și vă așteaptă să vă întoarceți în mod conștient la ea !

În zilele noastre, omul nu mai este în legătura directă cu lumea spirituală, dar poate intra în contact cu lumina primordială cosmică prin spiritualizarea gândirii, deci prin intermediul gândirii cosmice pe care Arhanghelul Mihael – Fața lui Christos – o aduce în dar omenirii și pe care omul modern o poate cuprinde cu intelectul său. Însă atât Mihael, cât și Ahriman, ca ființe spirituale, se luptă pentru întâietatea asupra gândirii intelectuale a omului. Ahriman încearcă să facă din gândirea cosmică bunul sau propriu și, ca pe o lumină strălucitoare și rece, să o dăruiască omului, dar luându-l pe acesta în stăpânirea sa. Gândirea sa este doar o gândirea a capului ruptă de inima, rece și fără viață, prin care omul se pune în valoare pe el însuși, într-un mod rupt de contextul cosmic. În schimb, când omul primește gândurile cosmice prin Mihael, el le simte logice și întelepte, dar și calde si pline de iubire în inimă; omul primește atunci o lumină aurie blândă, vindecătoare, lipsită de mândrie, ce exprimă adevărul într-un mod altruist și plin de iubire pentru oameni, pentru Pământ, pentru întreaga lume.

La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu.

Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.

În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.

Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.

Logosul, Cuvântul, avea în el viață și a devenit apoi lumina cunoașterii din om. Se pot regăsi, în primele cinci versuri din Evanghelia lui Ioan, dacă le citim de la ultimul la primul, chiar etapele de transformare sau spiritualizare a gândirii, așa cum omul trebuie să le parcurgă în mod conștient: gândul clar și luminos al intelectului, mai întâi purificat de elementele legate de planul fizic, devine gândul pur; apoi este coborât în inimă și primește în el viață, devenind gândul viu – și mai departe putem ajunge la intuiție, la Logos – deci iată noua clarvedere, ce pornește de la transformarea gândirii. Ne putem ridica din nou în lumea spirituală, în mod conștient, pornind de la planul fizic – și nu evitându-l, cum era inițierea în trecut.

Iar lumina egoistă din sufletele oamenilor, odată purificată și pătrunsă de iubire, devine o nouă lumină, lumina divin-omenească de care zeii cei buni au nevoie. Ceea ce zeii primeau înainte ca hrană din iubirea senzorială dintre oameni, vor primi în viitor din gândirea omenească individualizată și metamorfozată prin impulsul christic. (articol de Delia Soare, publicat în revista de antroposofie Pământ iubit, nr. 7)

_________

(1) forma dată de Rudolf Steiner în Evanghelia după Ioan,  GA 97, Heidelberg, 3 februarie 1907.

 

 

Semnificaţia sărbătorii de Paşti

La început de primăvară, când forțele de viaţă ale naturii izbucnesc în muguri și flori, învingând forțele întunecate și reci ale iernii, sărbătorim din nou Misterul Paștilor – cel mai important eveniment cosmic și uman, când Christos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ în corp uman și a adus forțele lumii spirituale în sfera pământească.

Până la Misterul de pe Golgotha, ființele spirituale nu puteau vedea sau înțelege viața omenească, situată între cei doi poli: nașterea și moartea. Pentru zei, omul, atunci când se năștea pe pământ, dispărea din lumea spirituală și se mai întorcea acolo în momentul morții, aducând cu el și efectele greșelilor și eșecurilor pământești, după care zeii îl ajutau să își pregătească planul vieții următoare.

Se spune că cineva nu poate înțelege suferința altui om până când nu trăiește el însuși ceea ce i-a cauzat acestuia durere. Nici chiar zeii cei buni, ce merg în lumină și împlinesc nedezmințit voia creatorului acestei lumi, nu au capacitatea de a înțelege suferința umană, precum nu pot înțelege nici cum de un om poate greși sau face răul. Însă Christos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om, renunțând la puterile sale divine pentru a fi ca oricare dintre noi și a ne putea înțelege cu adevărat. În scurta sa viață pământească, el a trăit toate tentațiile, umilințele și suferințele prin care un om poate trece în biografia sa, devenind capabil de a simți cea mai mare compasiune posibilă pentru noi.

Easter - Janneke Rosenbrand.jpg

Datorită ispitelor luciferice și ideilor materialiste aduse de Ahriman, pe om îl ameninţă pericolul de a muri sufletește în timpul vieţii sale pământeşti. Atunci când, în încercările vieții, omul trăiește abisul disperării și neputința de a merge mai departe, atunci când din întunericul rece sufletesc cere ajutorul lumii spirituale, Christos este cel care îl poate înțelege și ajuta, pentru că la rândul său a cunoscut pe deplin suferința omenească și moartea.

În timpul Misterului de pe Golgotha, Christos a disparut pentru lumea spirituală, iar după moarte și înviere a început să lumineze dinspre Pământ ca o stea, vizibilă din lumea spirituală. Coborârea sa într-un trup uman a fost resimţită drept un fapt extraordinar de important pentru zei. Îndurând moartea într-un trup uman, imediat după această moarte El a făcut un lucru pe care alte ființe spirituale nu îl putuseră face: a coborât în sfera forţelor ahrimanice ale morții şi le-a învins, „cu moartea pe moarte călcând”. De atunci, Christos merge alături de fiecare om care crede în El, ajutându-l să poarte crucea grea a karmei și dându-i posibilitatea de a trăi misterul reînvierii sufletești în încercările biografice dificile. Și tot de atunci, datorita lui, lumea spirituală poate să vadă și să înțeleagă omul în biografia sa pământeană.

Dragi cititori, fie ca forțele de înviere christice să vă lumineze și încălzească sufletele, în acest nou început !   (Editorial la revista de antroposofie „Pământ iubit”, numărul de Paşti , scris de Delia Soare)

(pictură de Janneke Rosenbrand)

Ce puteţi citi în acest număr din „Pământ iubit”

Din conţinutul numărului de toamnă al revistei de antroposofie „Pământ iubit”:

„La 16 martie 1244, 205 bărbaţi şi femei cathari au fost sacrificaţi. Nu cu capete plecate în faţa Papalităţii, ci cu verticalitate lăuntrică, ne-renegându-şi crezul şi fideli strădaniei de a-i sluji în inimă lui Christos, ei au înfruntat cu seninătate flăcările rugului.” (Gheorghe Paxino)

„Pe calea unei juste dezvotări interioare, printr-un proces delicat de câștigare a unei libertăți la nivelul organelor corpului fizic, corpului eteric și apoi astral, după întâlnirea cu Păzitorul Pragului, se poate ajunge la contemplarea Imaginațiunii Paradisului (acum, pierdut), în care corpul fizic uman apare ca o ființă splendidă, maiestoasă, ce a devenit în zilele noastre doar un exemplar contractat, chircit, demn de compasiune(…)”. (Sorin Stefănescu)

„Vă puteţi întreba: cine îmi recunoaşte existenţa? Cine recunoaşte cu adevărat ceea ce încerc eu să aduc în această lume şi cine îmi încurajează şi susţine străduinţa?
Nu este oare parte a vieţii noastre pe Pământ să ne susţinem unul pe altul şi ne recunoaştem unul altuia existenţa? Bucuria şi împlinirea, misiunea şi dezvoltarea şi în final chiar biografia noastră?” (Josien de Vries)

“În primul rând, să ne lămurim ce este clarvederea vizionară, pe de o parte, şi ceea ce propune Rudolf Steiner, pe de alta parte: clarvederea intelectuală, despre care ne arată că este conform unei căi juste, corecte. Eu nu vreau să discut acum despre aceste două lucruri, ci aş vrea doar să scot în evidenţă clarvederea intelectuală: rezultatele clarvederii intelectuale sunt prezentate sub o formă de gânduri pe care tu le poţi verifica. Asta este cerinţa, sau mă rog, atitudinea – nu mă credeţi pe cuvânt, verificaţi! Vi se dau sub formă de gânduri imaginaţiunile, inspiraţiile şi intuiţiile avute de cineva în lumile superioare Dar dându-vi-le sub formă de gânduri, sunteţi lăsați singuri, deci voi decideţi, voinţa voastră rămâne liberă. Asta este marea deosebire între o clarvedere intelectuală care înţelege ceea ce vede şi o clarvedere vizionară – în care lucrurile nu sunt atât de clar explicate sau atât de clar înţelese.” (Agenor Crişan)

“Prin cel de-al treilea exerciţiu căutăm să obţinem controlul asupra lumii sentimentelor noastre, să nu ne mai identificăm cu ele, ci să învăţam să ne folosim sentimentele ca şi organ de percepere de sine şi de percepere a lumii.” (Joop Van Dam)

„Portugalia este o naţiune a Cavalerilor Templieri” a spus Manfred Schmidt-Brabant foarte emfatic cand ne-a vizitat la începutul anilor ’90. Ordinul Templierilor era un ordin cavaleresc ezoteric şi vizionar, cu practici iniţiatice. Contribuţia lor la construirea Portugaliei şi recucerirea teritoriilor din mâinile arabilor a fost decisivă.” (Fritz Wessling)

„Cuvintele tuturor limbilor pământului laolaltă sunt prea sărace pentru a descrie frumusețea pe care pedagogia Waldorf a cultivat-o în această perioadă, în viețile a milioane de copii. Unul dintre acești copii trecuți prin Waldorf am fost și eu, și aș vrea să exprim în rândurile de mai jos trăirea mea în această școală.” (Bogdan Szabo)

“Zborul albinelor ne revelează și altceva – relația ei cu Soarele – întrucît, pentru a se putea orienta, ele au nevoie să perceapă, într-un fel sau altul (vom vedea în cele ce urmează) poziția Soarelui pe cer.”(Bogdan Geanta)

„Cele citite, dacă sunt prelucrate cu seriozitate, îi vor face pe unii cititori să se întrebe: În care Societate Antroposofică mă aflu eu? Este ea – sau poate să devină – ceva precum o „comunitate de viață” bazată pe încredere, în care „să trăim împreună spiritualul”? Trăiesc eu cu adevărat ceva din abordarea unei comunități care susține „desăvârșirea fiecăruia în parte”?” (Dirk Kruse)

“Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumusețe despre care vorbește Platon – poate trece prin moarte și prin înviere întru Christos, precum în teoria soloviană și poate renaște din propria-i cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului.” (Delia Soare)

 

 

 

 

Dacă nu aveţi abonament, dar vă doriţi acest număr, îl puteti cumpara cu 12 lei (conţine conţine 70 pagini tiparite color pe hartie de calitate), trimiţând un mesaj pentru detalii la adresa de email: delia_liliana@yahoo.com

Revista apare trimestrial sub egida Terra Act şi este non-profit, banii obtinuti din vânzarea ei fiind reinvestiţi în tipărirea următoarelor numere.

Colectivul de redacţie al revistei: Sanda Dale, Bogdan Szabo, Delia Soare.

Michael și gândirea umană

Gândurile își au sediul propriu-zis în corpul eteric al omului, ca gânduri vii. Ele se imprimă în corpul fizic, drept gânduri-umbră, așa cum îi apar omului modern. În vremurile când gândurile erau trăite nemijlocit în suflet, ele nu aveau existență de umbră, ca astăzi, și nu erau numai vii, ca în corpul eteric, ci erau străbătute de suflet și spirit. Deci pe atunci omul nu gândea în gânduri clare și abstracte, ci viețuia existența unor entități spirituale concrete, era intim unit cu acestea și deci nu avea libertate și voință proprie. Pentru ca omul să își dobândească libertatea și să acționeze din propria voință, lumea spirituală s-a îndepărtat treptat de om. În zilele noastre, omul nu mai este în legătura cu lumea spirituală, dar poate intra în contact cu gândirea cosmică intelectuală, desprinsa de lumea spirituală și pe care Arhanghelul Michael o aduce în dar omenirii.

Michael, ca purtător al gândirii cosmice, nu introduce absolut nimic din ființa lui în această gândire cosmică. Acest lucru este vizibil în gravitatea sa permanentă în contact cu oamenii – căci Michael este întotdeauna serios, fără niciun zambet, tocmai pentru a păstra puritatea acestei gândiri cosmice. În Tezele antroposofice (GA 26), Rudolf Steiner explică acest lucru, spunând că atunci când o ființă zâmbește celorlalți, ea le dăruiește ceva din ființa sa sufletească.

Dar ce înseamnă, în viața noastră sufletească, faptul că Michael, purtătorul gândirii cosmice, nu intră în legătură cu omul decât în zona de gândire pură, spiritualizată conform metodei dată in Filosofia Libertății (GA 4) ? Cum ne explicăm imaginea reprezentativă cu el, ținând în permanență balaurul ahrimanic sub picioare ? Înseamnă că, prin orice încercări și probe sufletești ar trece în viața de zi cu zi, indiferent în ce tumult al pasiunilor și în ce suferințe ar fi prins, omul ar trebui să păstreze în suflet și să aibă acces la o zonă sufletească pură, departe de toate aceste probleme biografice, o zonă pe care să o poată accesa prin gândire meditativă și în care să intre conștient în legătură cu înțelepciunea cosmică, cu ideile și legitățile lumii spirituale. Este vorba despre o zonă total liberă de orice element luat din lumea sensibilă si de orice simpatii și antipatii, dorințe egoiste și pasiuni – deci este zona de libertate a ființei umane, în care Lucifer si Ahriman nu au acces. În această zonă de gândire pură sau meditativă, omul michaelic poate intra în dialog cu lumea spirituală, aflând soluții pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi și primind impulsuri spirituale ce pot fi aduse pe pământ. Sau, cum spunea Michaela Glockler în urmă cu mai mult timp, la un simpozion de tineret de la Simeria Veche: dacă oamenii ar medita în mod just, ei nu ar mai avea atatea probleme în viața de zi cu zi.

Caracteristica gândirii michaelice este că pornește de la claritatea perceptiilor si de la limpezimea si forma bine delimitată a gândurilor intelectuale, pe care omul actual le deține deja – și nu are absolut nimic de-a face cu gândirea nebuloasă, cu sentimentalismul și cu viziunile spirituale date de Lucifer, care încearcă să mențină omenirea în vechi forme de cunoaștere.

Dar cum facem diferența între gandirea ahrimanică si cea michaelică ? De unde știm că în gândurile noastre spirituale, foarte inteligente și în care totul din lume pare sa capete explicație, acționează Ahriman sau Michael ? Căci atat Michael, cât și Ahriman, ca ființe spirituale, se luptă pentru întâietatea asupra gândirii intelectuale a omului. Ahriman încearcă să facă din gândirea cosmică bunul sau propriu și, ca pe o lumină strălucitoare și rece, să o dăruiască omului, dar luându-l pe acesta în stăpânirea sa. Gândirea lui este doar o gândirea a capului, rece si egoistă, ruptă de inima. Prin ea, omul se pune în valoare pe el însuși, într-un mod egoist, rupt de contextul cosmic, având trăirea: „Dragu mi-i de mine ! Cât de valoros, spiritual și evoluat sunt eu !” În schimb, când omul primește gândurile cosmice prin Michael, el le simte logice și întelepte în cap, dar și calde si pline de iubire în inimă – și nu are deloc tendința de a se pune în valoare pe el însuși, ci exprimă adevărul într-un mod pătruns de iubire pentru oameni, pentru întreaga lume.

Fie ca și noi să devenim demni colaboratori ai lui Michael în această viață !

(Editorial la nr. 4 al revistei Pământ iubit, scris de Delia Soare, pe baza Tezelor antroposofice de Rudolf Steiner, GA 26)