Ioan Botezătorul, ‘Metanoia’ şi lumina gândirii

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

(„Lumina”, de Lucian Blaga)

În viața de zi cu zi, vorbim despre lumina gândirii, întâlnim oameni luminoși și  avem momente în care ne simțim ca străluminați de o anumită idee ce ne vine ca răspuns la o întrebare. Filosoful Gabriel Liiceanu povestea că, pe vremea când era profesor la Facultatea de filosofie și era in timpul sesiunii de examene, știa dacă un student este pregatit sau nu chiar de când îl vedea intrând pe ușă: în timp ce unii studenți întunecau încaperea, alții o luminau cu gîndirea lor încă înainte de a spune ceva. În urmă cu câțiva ani, așteptând metroul pe peron, printre multele chipuri obosite dupa o zi de munca și preocupate de câstigarea pâinii cea zilnice mi-au atras atenția doi tineri înalți, ce se distingeau într-un mod aparte: frunțile lor erau deosebit de luminoase, efectiv radiau, încât pe moment mi-au părut veniți din altă lume. Nimeni altcineva nu părea să îi remarce și a trebuit să recunosc că era vorba despre lumina gândirii,  ce nu este vizibilă ochilor fizici. Mi se întâmplase și mie mai demult să vin spre Casa Rudolf Steiner la o conferință a lui Dirk Kruse și pe drum în autobuz citisem și mă gândisem intens asupra unei conferințe antroposofice despre misiunea artei, imi tot veniseră idei noi. Când am ajuns la Dirk și l-am salutat, el s-a uitat zâmbind la fruntea mea și mi-a spus că vede că am gândit intens ceva spiritual mai devreme; pesemne văzuse o lumină similară cu cea pe care o observasem eu la cei doi tineri gânditori.

Am citit recent un impresionant articol biografic al lui Yeshayahu Ben-Aharon, în care vorbea despre momentul nașterii Eului său superior. El spunea cum a putut percepe aceeași lumină spirituală în gândirea sa atunci când a citit pentru prima dată Filosofia Libertății, precum lumina percepută în cadrul experienței sale spirituale de la 20 de ani, când a avut loc întalnirea cu Christos, ca eveniment dat biografic. Pornind de la această lumină a gândirii, în urmatorii 15 ani el a construit o punte, adică o cale de cunoaștere spiritual-științifică înspre a re-crea în mod conștient întâlnirea cu Eul său Superior, Christos.

Pe firul întrebărilor și căutărilor mele despre lumină, mi-am amintit și de lumina din operele de artă, ale marilor pictori. Cel care a lucrat cel mai mult cu lumină și întuneric este Rembrandt, maestrul tehnicii clar-obscur. În ciclul de conferințe despre Istoria artei  (GA 292), Rudolf Steiner spune despre marele artist că picta cu lumină și întuneric, căci el trăia în suflarea și țeserea luminii și a întunericului în spațiul cosmic, deci percepea eterul cosmic al luminii și pe cel a forțelor de viață, iar acest lucru este vizibil în tablourile sale. Culoarea pentru Rembrandt era doar ceea ce se năștea pe pânză în lupta dintre lumină și întuneric, iar personajele sale – doar un pretext pentru a pune pe pânza lumina și întunericul. Despre el, Rudolf Steiner ne mai spune că a realizat în pictură ceea ce Goethe a realizat în studiile sale științifice despre lumină și întuneric. Rembrandt a fost un precursor prin artă al dezvoltării sufletului conștienței, având misiunea importantă de a păstra oamenii în legatură cu forțele ce se exprimă în lupta dintre lumină și întuneric în conștiența gânditoare, în epoca dezvoltării sufletului conștientei. Pe spatele unuia dintre tablourile sale, despre care tot Steiner ne spune că îl reprezintă pe Christian Rosencreutz, marele pictor a scris: „Acesta este omul care m-a învățat despre lumină și întuneric”. Putem, dacă privim unele dintre tablourile sale, să avem presimțirea a ceea ce întâlnește omul la trecerea pragului lumii spirituale, unde lumina se luptă cu întunericul și viața cu moartea – trăire ce este descrisă atât în Lecțiile de clasă esoterice, cât și când se vorbește despre trecerea pragului lumii spirituale în conferința lui Rudolf Steiner, Cele trei decizii (GA 157).

Ioan Botezătorul, martor al Luminii cea adevarată

Ne putem întreba ce este, la origini, această lumină, ce reprezintă lumina primordială. Un răspuns îl aflăm încă din primele versuri ale Evangheliei după Ioan, unde este menționat și un “martor al Luminii”, deci un om ce poate vedea Lumina cea adevarată: Ioan Botezătorul.

La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu.

Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.

În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.

Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.

A fost un om trimis de Dumnezeu, cu numele său Ioan.

Acesta a venit pentru mărturie, ca să depună mărturie despre Lumină, și pentru ca toți să creadă prin el.

Nu era el lumina, ci el era un martor al Luminii.

Căci Lumina adevărată, care luminează pe toți oamenii, trebuia să vină în lume.

Ea era în lume, și lumea a fost făcută prin ea, dar lumea nu a recunoscut-o.

Ea a venit la fiecare om în parte (ea a venit până la oamenii-Eu); dar oamenii (oamenii-Eu) nu au primit-o. (1)

Omul a fost inițial creat din pământ și din aer, la care s-a adăugat o picătură din lumina primordială, ce a devenit în el lumina cunoașterii. Logosul, cuvântul primordial, este conținut pretutindeni în creație, este ca și cristalizat, ascuns în lume. Rudolf Steiner ne spune că omul trebuie mai întâi să pătrundă complet în lume, chiar separându-se în conștiența sa de lumea spirituală, pentru ca mai apoi să o lumineze cu lumina sa proprie spirituală și să observe că Logosul trăiește în ea.

Cum era lumina conștienței oamenilor în urmă cu mai bine de două mii de ani, pe când aveau loc evenimentele de la Botezul din Iordan ? Căci să nu uităm că, dacă acum suntem în etapa de dezvoltare a sufletului conștienței, pe atunci oamenii erau la nivelul dezvoltării sufletului înțelegerii sau afectivității, iar înțelepciunea lor venea din vechea clarvedere, cea legată de forțele ereditare și de reproducere. Cu această lumină se poate lucra mai departe, înspre a o transforma. Chiar Ioan Botezătorul, entitate cu totul deosebită, poseda o clarvedere de tip vechi, el era “cel mai mare dintre cei născuți de o femeie” și ducea o viață pură, ascetică, departe de lume. Toate acestea, corelate cu atitudinea plină de reverență la momentul botezului din Iordan, l-au făcut capabil să îl poata vedea și recunoaște pe Christos ca Fiu al lui Dumnezeu in Iisus din Nazareth pe care il boteza, atunci cand porumbelul s-a desprins de el. Clarvederea astrală se exprimă prin imagini de animale și de aceea Christos era văzut în acele vremuri ca Miel al lui Dumnezeu, iar Duhul Sfant ce s-a pogorât asupra sa la botez drept porumbel ce isi lua zborul.

După căderea în păcat, când a fost alungat din paradis (din lumea eterică), omului i s-au dat în lumea fizică doar eterul luminii și eterul căldurii, în timp ce eterul vieții și eterul sunetului au rămas în lumea spirituală. Totuși, omul poate să își trezească în el o parte copilăroasă, inocentă, din ființa sa, din esența sa dinainte de căderea în păcat – și această parte devine receptivă înspre a primi principiul lui Christos. Deveniți precum copiii!, le spunea Iisus Christos discipolilor săi si celor ce il urmau. La partea inocentă a sufletului uman făcea apel și Ioan Botezătorul atunci când predica oamenilor venirea lui Christos, Metanoia!, schimbați-vă dispozitia sufletească, schimbati-va modul de a gândi, căci Împărăția Cerurilor se apropie ! El îi boteza cu apă – ceea ce pe atunci ducea la o desprindere a corpului eteric de cel fizic – pentru a le atrage atenția asupra fundamentul divin al ființei umane și al lumii și a-i ajuta să își amintească de partea curată, pură din ei.

Însă fariseii cei mândri, cu toată pregătirea lor spirituală și religioasă, nu l-au putut recunoaște pe Christos drept Fiu al lui Dumnezeu, drept Mesia pe care îl așteptau de atâta timp, ci l-au respins și defăimat. Ei nu au fost capabili să fie martori ai acestei Lumini adevărate, ce a existat de la începuturi și prin care toate au fost create în lume. Aveau și ei clarvederea ce vine pe linie ereditară și posedau înțelepciune, lumina provenită din inițierea în Misterii, dar era o lumină de tip luciferic. La forțele lor sufletești de înțelepciune păgână, precreștină, ce nu era legată de Pământ și de elementele acestuia – deși rolul poporului evreu a fost anume să își dezvolte o înțelepciune și clarvedere legată profund de forțele Pământului – făcea referire Ioan Botezătorul, când îi numea Fii ai Șarpelui. În schimb, ceilalţi oameni – cei aşa-ziși păcătoşi, dar care aveau totuşi partea copilăroasă trezită în ei, l-au putut recunoaşte şi primi în suflet pe Fiul trimis de Dumnezeu-Tatăl. Într-un fel, putem spune că venirea lui Christos pe Pământ şi Misterul de pe Golgota au putut fi înţelese de oamenii de atunci prin intermediul rămăşiţelor vechii clarvederi. Cei ce îl primeau în suflet pe Christos – arhetipul spiritual al omului complet – începeau să aibă din nou, prin credinţa în Christos, acces la eterul vieții și la eterul sunetului.

Lucifer poate fi mântuit prin intermediul Duhului Sfânt, iar vechea clarvedere se poate metamorfoza și face loc principiului christic. Omul poate renaște ca și om nou, ca Fiu al lui Dumnezeu – și acesta este Botezul cu foc și spirit adus de Christos. Mântuirea lui Lucifer este un mister pe care Rudolf Steiner îl atinge atunci când vorbește despre semnificația esoterică a evenimentelor de Înălțare și de Rusalii.

Lucifer dăruiește oamenilor lumina sa

Ne putem da seama că exista o altfel de lumină, diferită de Lumina cea adevarată, din moment ce autorul Evangheliei după Ioan a simțit nevoia să facă această specificație. Cine și de ce a adus oamenilor lumina cea neadevărată?

Ni se spune că la început, zeii cei buni au dat oamenilor o iubire luminoasă, întrepătrunsă deci de lumina primordială. În perioada lemuriană, oamenii trăiau întrețesuți în iubire și lumină în Grădina Paradisului, ei nu coborâseră încă cu conștiența lor în lumea fizică. Știm că a avut loc momentul căderii în păcat, când ființele luciferice s-au infiltrat în evoluția omenirii. Dar de ce Lucifer a avut nevoie să pătrundă în evolutia omenească, dăruind o noua lumină oamenilor, o lumină de cunoaștere egoistă, ruptă de înțelepciunea cosmică și deci lipsită de forțe de viață ? Răspunsul ni-l dă Rudolf Steiner în conferința sa, Rațiunea ca dar al lui Lucifer și transformarea viitoare a acesteia într-o nouă clarvedere (GA 97).

La fel cum oamenii și animalele au nevoie de oxigenul creat de plante pentru a putea trăi, zeii aveau nevoie să se hrănească din iubirea senzorială a oamenilor, din ceea ce emana înspre ei din ea, după momentul căderii în păcat și separării sexelor. Era un tip de iubire oarbă, instinctivă, adică oamenii nu aveau înțelegerea ei, nu aveau lumina iubirii. Însă zeii aveau această lumină asupra iubirii dintre oameni și se hrăneau din ce rezulta în urma ei, cu ambrozia si nectarul, care nu sunt niste metafore, ci reprezintă realități suprasensibile. Zeii cei buni își parcurseseră în mod corect evoluția lor pe Vechea lună și de aceea puteau să aibă conștiență, lumină asupra acestei iubiri senzoriale dintre oameni, dar nu le-o dădeau oamenilor. Însă ființele luciferice, ce nu își duseseră până la capăt evoluția pe Vechea lună, aveau nevoie acum de oameni pentru a și-o putea continua. De aceea ei i-au ispitit pe Adam si Eva și s-au infiltrat în ființele omenești, cărora le-au deschis ochii – organele de simț – în așa fel încât oamenii au devenit conștienți de ei pe plan fizic si li s-a întunecat conștienta pe plan eteric – au fost alungați din Paradis. Prin intermediul simțurilor lor și dându-le și lumina rațiunii, ființele luciferice și-au putut continua evoluția proprie.

Dar ce înseamnă că le-au adus oamenilor lumina rațiunii ? Rațiunea apare abia cu aproximativ 600 de ani i.C., odată cu trecerea de la căsătoriile cosangvine la cele îndepărtate, ceea ce are ca efect stingerea vechii clarvederi venită pe linie ereditară. În cazul unei astfel de căsătorii îndepartate, o parte a corpului eteric era omorâtă, în timp ce creierul mare al omului era vivifiat. Nu este întâmplător că încă de la început în Evanghelia dupa Ioan ni se prezintă Nunta din Cana, unde este vorba despre o astfel de căsătorie între oameni ce nu sunt legați prin ereditate. Clarvederea omului s-a stins tot mai mult și cunoașterea a început să vină prin lumina simțurilor și prin lumina gândirii (percepție și noțiune), însă o cunoaștere tot mai lipsită de viață, ce stă la baza științei actuale moderne.

Un alt efect a fost că oamenii și-au dezvoltat personalitatea, fiecare având în ziua de azi propriul său mod de a gândi, propria sa înțelepciune la care „ține cu dinții” și care cel mai adesea e departe de înțelepciunea sau lumina primordială. Odată cu dezvoltarea gândirii au avut loc și alte transformări în ființa umană, iar zeii cei buni nu s-au mai putut hrăni din iubirea senzorială a oamenilor ce devenise tot mai egoistă și nu le mai era de folos – și ei s-au îndepărtat. Insă, ca o speranță pentru timpul când oamenii vor deveni la rândul lor precum zeii, există relatări esoterice prin care se povestește cum unii inițiați se pot hrăni în timpul meditației cu ambrozia și nectarul pe care ei înșiși le emană, în această stare înaltă de conștiență.

Pe măsură ce, sub influența ființelor luciferice, oamenii deveneau tot mai egoiști, vechea inițiere, cu punerea în mormânt pentru trei zile si jumătate, devenea tot mai periculoasă și se putea muri astfel. Pentru a ajuta omenirea să poată merge mai departe, a avut loc Evenimentul de pe Golgota, prin care s-a adus principiul christic, ca și contrapondere la cel luciferic.  Prin el s-a dat posibilitatea ca lumina dinlăuntrul oamenilor dăruită de Lucifer să fie pătrunsă de iubire în inimă și să devină înțelepciune a inimii. Dacă legea venea până acum de sus, dată lui Moise pe Muntele Sinai, odată cu principiul christic s-a dat posibilitatea ca legea să devină interioară, să izvorască din inima fiecărui om drept har.

Lumina gândirii din zilele noastre și transformarea ei

rsCum ne raportăm astăzi la Lumina primordială, la Lumina cea adevărată, noi, oamenii moderni cu intelectul dezvoltat și cu percepții fizice limpezi și clare, și care trăim în mijlocul civilizației materialiste super-tehnologizate, în care domnește Ahriman ? Căci nu îl mai avem printre noi pe Ioan Botezătorul să ne spună Metanoia! Schimbați-vă modul de a gândi! Lumea spirituală nu ne-a abandonat, ci ni l-a trimis pe Rudolf Steiner și prin el am primit știința spirituală, Antroposofia, cu același mesaj: Schimbați-vă modul de a gândi, Împărăția lui Dumnezeu este aproape! sau, spus în limbajul științei spirituale: Spiritualizați-vă gândirea, lumea spirituală este aproape și vă așteaptă să vă întoarceți în mod conștient la ea !

În zilele noastre, omul nu mai este în legătura directă cu lumea spirituală, dar poate intra în contact cu lumina primordială cosmică prin spiritualizarea gândirii, deci prin intermediul gândirii cosmice pe care Arhanghelul Mihael – Fața lui Christos – o aduce în dar omenirii și pe care omul modern o poate cuprinde cu intelectul său. Însă atât Mihael, cât și Ahriman, ca ființe spirituale, se luptă pentru întâietatea asupra gândirii intelectuale a omului. Ahriman încearcă să facă din gândirea cosmică bunul sau propriu și, ca pe o lumină strălucitoare și rece, să o dăruiască omului, dar luându-l pe acesta în stăpânirea sa. Gândirea sa este doar o gândirea a capului ruptă de inima, rece și fără viață, prin care omul se pune în valoare pe el însuși, într-un mod rupt de contextul cosmic. În schimb, când omul primește gândurile cosmice prin Mihael, el le simte logice și întelepte, dar și calde si pline de iubire în inimă; omul primește atunci o lumină aurie blândă, vindecătoare, lipsită de mândrie, ce exprimă adevărul într-un mod altruist și plin de iubire pentru oameni, pentru Pământ, pentru întreaga lume.

La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu.

Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.

În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.

Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.

Logosul, Cuvântul, avea în el viață și a devenit apoi lumina cunoașterii din om. Se pot regăsi, în primele cinci versuri din Evanghelia lui Ioan, dacă le citim de la ultimul la primul, chiar etapele de transformare sau spiritualizare a gândirii, așa cum omul trebuie să le parcurgă în mod conștient: gândul clar și luminos al intelectului, mai întâi purificat de elementele legate de planul fizic, devine gândul pur; apoi este coborât în inimă și primește în el viață, devenind gândul viu – și mai departe putem ajunge la intuiție, la Logos – deci iată noua clarvedere, ce pornește de la transformarea gândirii. Ne putem ridica din nou în lumea spirituală, în mod conștient, pornind de la planul fizic – și nu evitându-l, cum era inițierea în trecut.

Iar lumina egoistă din sufletele oamenilor, odată purificată și pătrunsă de iubire, devine o nouă lumină, lumina divin-omenească de care zeii cei buni au nevoie. Ceea ce zeii primeau înainte ca hrană din iubirea senzorială dintre oameni, vor primi în viitor din gândirea omenească individualizată și metamorfozată prin impulsul christic. (articol de Delia Soare, publicat în revista de antroposofie Pământ iubit, nr. 7)

_________

(1) forma dată de Rudolf Steiner în Evanghelia după Ioan,  GA 97, Heidelberg, 3 februarie 1907.

 

 

Numărul de vară – „Pământ iubit”

Numărul de vară (nr. 7) al revistei de antroposofie „Pământ iubit” va ajunge în curând la cititorii săi.Din CUPRINS: 

Gheorghe Paxino – Curente spirituale de mare amploare şi de durată (VI)

Yeshayahu Ben-Aharon – Din drumul meu către Graal

Constanza Kalics – Căutarea sufletească şi realizarea omului

Delia Soare – Ioan Botezătorul, Metanoia și lumina gândirii

Bogdan Szabo – Antroposofie și Elenism

Peter Neurath – Tragedia lui Wilfrid Jaensch

Sanda Dale – Omul şi tehnologia – între provocare şi potenţial

Joop van Dam – Calea celor 6 exerciţii (VI)

Bogdan Geantă – Bhagavad-Gita (II)

Zoltán András – Anatomia răului


***
Echipa de redacție: Sanda Dale, Bogdan Szabo, Delia Soare

Pictura copertă: „Embracing spirit”, de Iris Sullivan

PI7 - 3

Semnificaţia sărbătorii de Paşti

La început de primăvară, când forțele de viaţă ale naturii izbucnesc în muguri și flori, învingând forțele întunecate și reci ale iernii, sărbătorim din nou Misterul Paștilor – cel mai important eveniment cosmic și uman, când Christos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ în corp uman și a adus forțele lumii spirituale în sfera pământească.

Până la Misterul de pe Golgotha, ființele spirituale nu puteau vedea sau înțelege viața omenească, situată între cei doi poli: nașterea și moartea. Pentru zei, omul, atunci când se năștea pe pământ, dispărea din lumea spirituală și se mai întorcea acolo în momentul morții, aducând cu el și efectele greșelilor și eșecurilor pământești, după care zeii îl ajutau să își pregătească planul vieții următoare.

Se spune că cineva nu poate înțelege suferința altui om până când nu trăiește el însuși ceea ce i-a cauzat acestuia durere. Nici chiar zeii cei buni, ce merg în lumină și împlinesc nedezmințit voia creatorului acestei lumi, nu au capacitatea de a înțelege suferința umană, precum nu pot înțelege nici cum de un om poate greși sau face răul. Însă Christos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om, renunțând la puterile sale divine pentru a fi ca oricare dintre noi și a ne putea înțelege cu adevărat. În scurta sa viață pământească, el a trăit toate tentațiile, umilințele și suferințele prin care un om poate trece în biografia sa, devenind capabil de a simți cea mai mare compasiune posibilă pentru noi.

Easter - Janneke Rosenbrand.jpg

Datorită ispitelor luciferice și ideilor materialiste aduse de Ahriman, pe om îl ameninţă pericolul de a muri sufletește în timpul vieţii sale pământeşti. Atunci când, în încercările vieții, omul trăiește abisul disperării și neputința de a merge mai departe, atunci când din întunericul rece sufletesc cere ajutorul lumii spirituale, Christos este cel care îl poate înțelege și ajuta, pentru că la rândul său a cunoscut pe deplin suferința omenească și moartea.

În timpul Misterului de pe Golgotha, Christos a disparut pentru lumea spirituală, iar după moarte și înviere a început să lumineze dinspre Pământ ca o stea, vizibilă din lumea spirituală. Coborârea sa într-un trup uman a fost resimţită drept un fapt extraordinar de important pentru zei. Îndurând moartea într-un trup uman, imediat după această moarte El a făcut un lucru pe care alte ființe spirituale nu îl putuseră face: a coborât în sfera forţelor ahrimanice ale morții şi le-a învins, „cu moartea pe moarte călcând”. De atunci, Christos merge alături de fiecare om care crede în El, ajutându-l să poarte crucea grea a karmei și dându-i posibilitatea de a trăi misterul reînvierii sufletești în încercările biografice dificile. Și tot de atunci, datorita lui, lumea spirituală poate să vadă și să înțeleagă omul în biografia sa pământeană.

Dragi cititori, fie ca forțele de înviere christice să vă lumineze și încălzească sufletele, în acest nou început !   (Editorial la revista de antroposofie „Pământ iubit”, numărul de Paşti , scris de Delia Soare)

(pictură de Janneke Rosenbrand)

Ce puteţi citi în acest număr din „Pământ iubit”

Din conţinutul numărului de toamnă al revistei de antroposofie „Pământ iubit”:

„La 16 martie 1244, 205 bărbaţi şi femei cathari au fost sacrificaţi. Nu cu capete plecate în faţa Papalităţii, ci cu verticalitate lăuntrică, ne-renegându-şi crezul şi fideli strădaniei de a-i sluji în inimă lui Christos, ei au înfruntat cu seninătate flăcările rugului.” (Gheorghe Paxino)

„Pe calea unei juste dezvotări interioare, printr-un proces delicat de câștigare a unei libertăți la nivelul organelor corpului fizic, corpului eteric și apoi astral, după întâlnirea cu Păzitorul Pragului, se poate ajunge la contemplarea Imaginațiunii Paradisului (acum, pierdut), în care corpul fizic uman apare ca o ființă splendidă, maiestoasă, ce a devenit în zilele noastre doar un exemplar contractat, chircit, demn de compasiune(…)”. (Sorin Stefănescu)

„Vă puteţi întreba: cine îmi recunoaşte existenţa? Cine recunoaşte cu adevărat ceea ce încerc eu să aduc în această lume şi cine îmi încurajează şi susţine străduinţa?
Nu este oare parte a vieţii noastre pe Pământ să ne susţinem unul pe altul şi ne recunoaştem unul altuia existenţa? Bucuria şi împlinirea, misiunea şi dezvoltarea şi în final chiar biografia noastră?” (Josien de Vries)

“În primul rând, să ne lămurim ce este clarvederea vizionară, pe de o parte, şi ceea ce propune Rudolf Steiner, pe de alta parte: clarvederea intelectuală, despre care ne arată că este conform unei căi juste, corecte. Eu nu vreau să discut acum despre aceste două lucruri, ci aş vrea doar să scot în evidenţă clarvederea intelectuală: rezultatele clarvederii intelectuale sunt prezentate sub o formă de gânduri pe care tu le poţi verifica. Asta este cerinţa, sau mă rog, atitudinea – nu mă credeţi pe cuvânt, verificaţi! Vi se dau sub formă de gânduri imaginaţiunile, inspiraţiile şi intuiţiile avute de cineva în lumile superioare Dar dându-vi-le sub formă de gânduri, sunteţi lăsați singuri, deci voi decideţi, voinţa voastră rămâne liberă. Asta este marea deosebire între o clarvedere intelectuală care înţelege ceea ce vede şi o clarvedere vizionară – în care lucrurile nu sunt atât de clar explicate sau atât de clar înţelese.” (Agenor Crişan)

“Prin cel de-al treilea exerciţiu căutăm să obţinem controlul asupra lumii sentimentelor noastre, să nu ne mai identificăm cu ele, ci să învăţam să ne folosim sentimentele ca şi organ de percepere de sine şi de percepere a lumii.” (Joop Van Dam)

„Portugalia este o naţiune a Cavalerilor Templieri” a spus Manfred Schmidt-Brabant foarte emfatic cand ne-a vizitat la începutul anilor ’90. Ordinul Templierilor era un ordin cavaleresc ezoteric şi vizionar, cu practici iniţiatice. Contribuţia lor la construirea Portugaliei şi recucerirea teritoriilor din mâinile arabilor a fost decisivă.” (Fritz Wessling)

„Cuvintele tuturor limbilor pământului laolaltă sunt prea sărace pentru a descrie frumusețea pe care pedagogia Waldorf a cultivat-o în această perioadă, în viețile a milioane de copii. Unul dintre acești copii trecuți prin Waldorf am fost și eu, și aș vrea să exprim în rândurile de mai jos trăirea mea în această școală.” (Bogdan Szabo)

“Zborul albinelor ne revelează și altceva – relația ei cu Soarele – întrucît, pentru a se putea orienta, ele au nevoie să perceapă, într-un fel sau altul (vom vedea în cele ce urmează) poziția Soarelui pe cer.”(Bogdan Geanta)

„Cele citite, dacă sunt prelucrate cu seriozitate, îi vor face pe unii cititori să se întrebe: În care Societate Antroposofică mă aflu eu? Este ea – sau poate să devină – ceva precum o „comunitate de viață” bazată pe încredere, în care „să trăim împreună spiritualul”? Trăiesc eu cu adevărat ceva din abordarea unei comunități care susține „desăvârșirea fiecăruia în parte”?” (Dirk Kruse)

“Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumusețe despre care vorbește Platon – poate trece prin moarte și prin înviere întru Christos, precum în teoria soloviană și poate renaște din propria-i cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului.” (Delia Soare)

 

 

 

 

Dacă nu aveţi abonament, dar vă doriţi acest număr, îl puteti cumpara cu 12 lei (conţine conţine 70 pagini tiparite color pe hartie de calitate), trimiţând un mesaj pentru detalii la adresa de email: delia_liliana@yahoo.com

Revista apare trimestrial sub egida Terra Act şi este non-profit, banii obtinuti din vânzarea ei fiind reinvestiţi în tipărirea următoarelor numere.

Colectivul de redacţie al revistei: Sanda Dale, Bogdan Szabo, Delia Soare.

Michael și gândirea umană

Gândurile își au sediul propriu-zis în corpul eteric al omului, ca gânduri vii. Ele se imprimă în corpul fizic, drept gânduri-umbră, așa cum îi apar omului modern. În vremurile când gândurile erau trăite nemijlocit în suflet, ele nu aveau existență de umbră, ca astăzi, și nu erau numai vii, ca în corpul eteric, ci erau străbătute de suflet și spirit. Deci pe atunci omul nu gândea în gânduri clare și abstracte, ci viețuia existența unor entități spirituale concrete, era intim unit cu acestea și deci nu avea libertate și voință proprie. Pentru ca omul să își dobândească libertatea și să acționeze din propria voință, lumea spirituală s-a îndepărtat treptat de om. În zilele noastre, omul nu mai este în legătura cu lumea spirituală, dar poate intra în contact cu gândirea cosmică intelectuală, desprinsa de lumea spirituală și pe care Arhanghelul Michael o aduce în dar omenirii.

Michael, ca purtător al gândirii cosmice, nu introduce absolut nimic din ființa lui în această gândire cosmică. Acest lucru este vizibil în gravitatea sa permanentă în contact cu oamenii – căci Michael este întotdeauna serios, fără niciun zambet, tocmai pentru a păstra puritatea acestei gândiri cosmice. În Tezele antroposofice (GA 26), Rudolf Steiner explică acest lucru, spunând că atunci când o ființă zâmbește celorlalți, ea le dăruiește ceva din ființa sa sufletească.

Dar ce înseamnă, în viața noastră sufletească, faptul că Michael, purtătorul gândirii cosmice, nu intră în legătură cu omul decât în zona de gândire pură, spiritualizată conform metodei dată in Filosofia Libertății (GA 4) ? Cum ne explicăm imaginea reprezentativă cu el, ținând în permanență balaurul ahrimanic sub picioare ? Înseamnă că, prin orice încercări și probe sufletești ar trece în viața de zi cu zi, indiferent în ce tumult al pasiunilor și în ce suferințe ar fi prins, omul ar trebui să păstreze în suflet și să aibă acces la o zonă sufletească pură, departe de toate aceste probleme biografice, o zonă pe care să o poată accesa prin gândire meditativă și în care să intre conștient în legătură cu înțelepciunea cosmică, cu ideile și legitățile lumii spirituale. Este vorba despre o zonă total liberă de orice element luat din lumea sensibilă si de orice simpatii și antipatii, dorințe egoiste și pasiuni – deci este zona de libertate a ființei umane, în care Lucifer si Ahriman nu au acces. În această zonă de gândire pură sau meditativă, omul michaelic poate intra în dialog cu lumea spirituală, aflând soluții pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi și primind impulsuri spirituale ce pot fi aduse pe pământ. Sau, cum spunea Michaela Glockler în urmă cu mai mult timp, la un simpozion de tineret de la Simeria Veche: dacă oamenii ar medita în mod just, ei nu ar mai avea atatea probleme în viața de zi cu zi.

Caracteristica gândirii michaelice este că pornește de la claritatea perceptiilor si de la limpezimea si forma bine delimitată a gândurilor intelectuale, pe care omul actual le deține deja – și nu are absolut nimic de-a face cu gândirea nebuloasă, cu sentimentalismul și cu viziunile spirituale date de Lucifer, care încearcă să mențină omenirea în vechi forme de cunoaștere.

Dar cum facem diferența între gandirea ahrimanică si cea michaelică ? De unde știm că în gândurile noastre spirituale, foarte inteligente și în care totul din lume pare sa capete explicație, acționează Ahriman sau Michael ? Căci atat Michael, cât și Ahriman, ca ființe spirituale, se luptă pentru întâietatea asupra gândirii intelectuale a omului. Ahriman încearcă să facă din gândirea cosmică bunul sau propriu și, ca pe o lumină strălucitoare și rece, să o dăruiască omului, dar luându-l pe acesta în stăpânirea sa. Gândirea lui este doar o gândirea a capului, rece si egoistă, ruptă de inima. Prin ea, omul se pune în valoare pe el însuși, într-un mod egoist, rupt de contextul cosmic, având trăirea: „Dragu mi-i de mine ! Cât de valoros, spiritual și evoluat sunt eu !” În schimb, când omul primește gândurile cosmice prin Michael, el le simte logice și întelepte în cap, dar și calde si pline de iubire în inimă – și nu are deloc tendința de a se pune în valoare pe el însuși, ci exprimă adevărul într-un mod pătruns de iubire pentru oameni, pentru întreaga lume.

Fie ca și noi să devenim demni colaboratori ai lui Michael în această viață !

(Editorial la nr. 4 al revistei Pământ iubit, scris de Delia Soare, pe baza Tezelor antroposofice de Rudolf Steiner, GA 26)

Misiunea lui Eros

Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Vladimir Soloviov, în “Drama vieţii lui Platon”)

În cercetările mele biografice despre vieţile marilor individualităţi ce şi-au pus o amprentă eternă în evoluţia spirituală a omenirii, am dat la un moment dat de cărticica Drama vieţii lui Platon, scrisa de filosoful creştin rus Vladimir Soloviov. Cartea mi-a atras atenţia prin titlul îndrăzneţ ce mi-a apărut ca o promisiune a dezlegării enigmei vieţii filosofului şi iniţiatului grec Platon. Dar cât de mult l-a şi înţeles Soloviov pe Platon, pe “părintele fondator al idealismului”, cum îl numeşte în cartea sa?

Unul dintre aspectele principale ale dramei vieţii lui Platon, în viziunea filosofului rus, este neînţelegerea de către acesta a misiunii iubirii. În câteva capitole din această carte, Soloviov analizează “criza erotică” a înţeleptului grec, presupusă a fi trăită la mijlocul vieţii sale, imortalizată în dialogurile Phaidros şi Banchetul. Atât subiectul deosebit, cât şi bună dispoziţie luminoasă şi bucuria de a trăi, le detaşează net, în viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele două lumi, în concepţia lui Platon

Soloviov porneşte în a arăta prăpastia uriaşă ce se cască între cele două lumi în concepţia lui Platon: lumea materială, concretă, dar iluzorie şi trecătoare, conţinând viaţa trupească, şi lumea ideilor, transcendentă, în care se află tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare că nu reuşeşte să întindă o punte adevărată între aceste lumi. Omul însuşi, aparţinând ambelor lumi, este dual în fiinţa sa şi trebuie să îşi rezolve în sine această problemă. Pentru Platon, rezolvarea constă în aceea că omul înţelept şi drept îşi îndreaptă conştiența în mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenţa de pe pământ fiind iluzorie şi doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune şi în concepţia despre iubire. După cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupească, indiferent de forma sa, este considerată de el ca fiind vulgară, nedemnă de adevărata vocaţie umană, spre deosebire de iubirea autentică, ideală sau celestă, de o mare valoare.  Însă filosoful rus ia apărarea iubirii carnale: “E drept că, pentru un pământean, amândouă felurile de iubire au aceeaşi origine şi provin dintr-un singur şi acelaşi domeniu material; dar ce importanţă are asta? Ştim că cele mai frumoase flori şi cele mai savuroase fructe cresc pe pământ şi sub un pământ dintre cele mai impure, în plus fiind şi îngrăşat cu bălegar. Aceasta nu le strică nici gustul şi nici parfumul, chiar dacă nu transmit un miros plăcut gunoiului ce nu-i înnobilat de admirabilele plante ajutate de el să crească.” Din întunecimea maternă senzorială, principiul patern luminos poate scoate la iveală lumina, însă doar în măsura în care el este cel ce predomină acest proces. În capitolul Lumina venită din întuneric, Soloviov aminteşte de legea pământului, în care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide şi roadele nemuritoare ale vieţii. Filosoful rus consideră că, pe malul erotismului ce i-a răpit fiinţa pentru o perioadă, Platon a făcut să crească floarea strălucitoare şi pură a teoriei sale despre iubire, nereuşind însă să meargă mai departe până la roadele vii ale regenerării spirituale.

Daimonul Eros uneşte cele două lumi

Dar în ce constă splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire?

Între „plenitudinea absolută a lumii ideilor şi vidul fiinţării muritoare”, Zeii au hotărât să apară Eros, fiinţa intermediară între om şi zei, cu misiunea de a arunca o punte între cer şi pământ și între acestea şi infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenţa divină) şi al Peniei (sărăcia materială), este preotul natural suprem al divinităţii, este intermediarul, cel ce construieşte poduri între materie şi spirit. După Soloviov, problema e doar de a şti cum va folosi omul acest ajutor divin şi cât din cele bune cereşti va trece el în existenţa muritoare prin intermediul său.

Când Eros pătrunde într-un pământean, acesta este transfigurat prin procesul îndrăgostirii. Odată cu Eros pătrunde în el un întreg conţinut al infinitului, simte o stare de împlinire, de graţie, primeşte un excedent de forţe spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci începe rivalitatea dintre cele două părţi ale fiinţei sale: cea trupească şi cea ideală, fiecare dorind să folosească pentru sine acest dar deosebit. Avem odată omul condus de instincte, cel care vrea să îl folosească pe Eros înspre obţinerea plăcerii, repetând aceleaşi fenomene trecătoare, simţind o sete permanentă şi o foame fără saț. Aici, daimonul Eros este înlănţuit în lumea simţurilor, cu aripile tăiate, legat la ochi şi folosit până la epuizarea darurilor sale. Şi avem şi omul aflat deasupra instinctelor sale, în care Eros cel înaripat este dedicat sufletului superior raţional. Aici Eros, ca puternică forţă creatoare ce zămisleşte necontenit, are la dispoziţie domeniul de tranziţie dintre cele două lumi, dintre materie şi spirit: sufletul – domeniu pe care Platon îl numeşte frumuseţe. În acest loc din opera platoniciană lucrurile devin puţin neclare, după părerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creaţia artistică, dar se ştie că înţeleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de când îl întâlnise pe maestrul său Socrate şi se orientase către filosofie. În Banchetul, Platon priveşte opera lui Eros în suflete ca fiind o lucrare fundamentală, la fel de reală ca şi procreerea în domeniul material, dar mult mai însemnată şi potrivită demnităţii omului – fiinţă raţională, înţeleaptă, dreaptă.

Din dialogul dintre Socrate şi înţeleaptă preoteasă Diotima, maestră în treburile amorului, aflăm că Eros, daimonul aflat între om şi zeu, are dorul de a intra pentru totdeauna în stăpânirea binelui, aceasta asigurându-i locul între zei şi porţia de nemurire. Dragostea erotică, amorul, este în fond dorinţa oamenilor de nemurire, tendinţa către eternitate, iar fundamentul ei este generarea sau naşterea a ceva nou. “Dragostea este dorinţa de a produce frumuseţe, atât în relaţia cu trupul, cât şi cu sufletul”. Prin aducerea pe lume a copiilor, oamenii consideră că ating un fel de nemurire, supravieţuind prin urmaşi. Dar sunt şi cei care “au sufletul mai proeminent decât trupurile, concep şi produc ceea ce este mult mai potrivit pentru suflet”: artă, poezie, ştiinţă. Dacă o astfel de persoană întâlneşte „un suflet frumos, generos şi delicat”, atunci „îşi asumă sarcina de a educa acest obiect al iubirii ei” întru înţelepciune şi virtute. Astfel se înălţă împreună cu învăţăcelul său pe scara dragostei, de la iubirea trupului armonios, a frumuseţii fizice, înspre iubirea frumuseţii obiceiurilor şi instituţiilor, apoi a doctrinelor şi ideilor frumoase, şi, în cele din urmă, către „însăşi suprema frumuseţe”, care este “simplă , nepătată de întrepătrunderea cu carnea şi culorile umane, sau cu celelate nevolnice sau ireale forme care însoţesc mortalitatea.” Există deci un domeniu suprasensibil pur al frumuseţii, clar delimitat de lumea fizică, în care omul îndragostit crează ceva nou.

Ceea ce este de neînţeles pentru filosoful rus, conceptul de creaţie întru frumuseţe despre care vorbeşte Platon, se conturează drept plin de semnificaţie prin ştiinţa spirituală adusă omenirii de către Rudolf Steiner. În conferinţă sa Adevăr, Frumos şi Bine (GA 220), Steiner descrie cum “un sentiment profund al frumosului – aşa cum era intuit – există în acele timpuri de demult. Nimic de acest fel nu mai este prezent în civilizaţia modernă. Omul nu poate fi pe deplin om dacă nu are un simţ al frumosului. Este într-adevăr aşa, pentru că a avea un simţ al frumosului înseamnă a recunoaşte realitatea corpului eteric.”

Ducând mai departe aceste idei, înţelegem că Platon, cu al său domeniu al frumuseţii pure, face referire la domeniul eteric – cel în care lumea spirituală este cel mai aproape de lumea fizică – şi la noul corp eteric comun, de o natură cu totul deosebită, ce se generează între un bărbat şi o femeie prin iubirea erotică: creația întru frumusețe. În Phaidros, filosoful grec descrie cum, prin energia divină adusă de Eros, o trăire-amintire spirituală se poate trezi în sufletul omului: Fiinţa cea adevărată, androginul, omul așa cum era înainte de ‘căderea în pacat’. În contextul împletirii energiilor erotice, între cei doi îndrăgostiţi poate apărea această viziune spirituală a arhetipului-Om. Este încă unul dintre misterele evoluției omenirii, pe care știința spirituală ni-l revelează, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea corpului eteric comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. Căci îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.

Însă pentru Soloviov, teoria filosofului grec este frumoasă, nemaiauzită, dar neterminată. Eros – iubirea erotică – este legătura dintre cele două naturi ale omului, cea divină şi cea muritoare, despărţite în univers şi reunite în om doar aparent, iar Soloviov ajunge la concluzia că opera lui Eros în om nu poate constă în nimic altceva decât în a face nemuritoare însăşi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar în a transmite nemurirea acelei părţi din natura noastră care nu o posedă în sine, fiind în mod obişnuit absorbită de valul material al zămislirii şi al morţii.” Ceea ce Platon a încercat să explice până la nivelul eteric – creaţia întru frumuseţe – este dus mai departe de Soloviov până în domeniul fizic. Gânditorul rus spune că în omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creează ceva concret, ca şi în cazul procreării – căci Eros are legătură cu viaţa trupească totală. Dacă Platon s-a oprit cu teoria sa despre iubirea erotică la pragul ce desparte domeniul eteric de cel fizic şi nu a putut merge mai departe, Soloviov, în contextul unei înţelegeri profunde a creştinismului, face trimitere directă la construirea în om a corpului învierii: “Eros-ul uman superior trebuie să aibă drept ţel autentic regenerarea sau reînvierea vieţii pentru eternitate în trupurile sustrase evoluţiei materiei”.

Iubirea erotică, indiferent că e îndreptată înspre cele inferioare sau înspre cele sublime, are o natură specifică, ce o face diferită de orice alt tip de iubire (iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de oameni în general, sau cea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspiră să transmită corporalului viaţa reală întru frumuseţe, nemurire, unitate a fiinţei. “Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Soloviov)

Dar ce anume unește teoriile despre iubire ale celor doi gânditori ?

Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumos despre care vorbește Platon – dacă trece prin moarte și înviere întru Christos, precum în teoria lui Soloviov, poate renaște din propria cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului. Acest proces de metamorfoză face referire la probele sufletești și spirituale prin care cei doi îndrăgostiți trec în drumul lor comun – drum care, abordat în deplină conștiență și cu claritate a gândirii, poate completa o cale de inițiere.

Cele cinci căi ale iubirii

Cerul, pământul şi infernul îl urmăresc pe om cu un interes deosebit din momentul în care Eros pătrunde în el, fiecare dintre părţi dorind să câştige în interesul său abundenţa de forţe spirituale şi fizice ce se manifestă atunci în cel îndrăgostit. Soloviov distinge cinci căi ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalică a omului supus total instinctelor sale, 3) calea căsătoriei, 4) calea ascetică şi 5) “calea perfectă şi definitivă a iubirii ce regenerează şi îndumnezeieşte”. Pe primele două le consideră nedemne de om; cea de-a treia, a căsătoriei, este o cale nobilă, în care raţiunea predomină asupra instinctelor şi pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numită şi monahală sau angelică, deşi spirituală, nu este totuşi cea mai înaltă; iar pe cea de-a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Dacă omul poate alege calea angelică, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum îngerii, totuşi se ştie că nu acesta este idealul cel mai înalt al fiinţei umane, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acest context, îngerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Însă dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, l-a creat bărbat şi femeie”. Nu bărbat sau femeie, ci amândouă odată: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat în om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implică unirea pozitivă a principiilor masculin şi feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporală a omului, la care omul trebuie să participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul şi spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interacţiunea dintre divin şi uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu înţelesul de patos erotic, a avut întotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adică frumos şi nemuritor, nu iese aşa cum era din pământ şi nu cade de-a gata din cer; el se dobândeşte printr-un efort spiritual şi fizic, divin şi uman.” (ambele citate din Soloviov)

Filosoful rus spune unde trebuie să se ajungă pe a cincea cale, însă nu descrie şi cum se poate realizează aceasta. Însă omul liber – liber în sensul dat de Rudolf Steiner în Filosofia Libertăţii – ştie, prin intermediul fanteziei morale, cum să realizeze această nobilă misiune. Un răspuns general ar putea fi: prin iubirea conştientă plină de încredere şi devotament dintre un bărbat şi o femeie, ce au ajuns în dezvoltarea lor sufletească până la acest punct de libertate şi responsabilitate şi care iau decizia să meargă împreună pe acest drum – așa cum am încercat să descriu mai sus.

În apărarea lui Platon

Zămislirea întru frumuseţe a lui Platon presupune o realizare perceptibilă a idealului, însa doar în domeniul eteric ce are efect şi asupra celui fizic; dar, după Soloviov, Platon ar fi lăsat ideea să zămislească doar în speculaţie, neputând să o ducă la îndeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, până la a-l caracteriza drept mediocru ca bărbat, chiar ratat în plan personal, în ciuda genialităţii sale în sfera ideilor. În apărarea lui Platon aduc două idei pe care filosoful rus nu le-a luat în considerare când s-a grăbit să îl judece așa de aspru pe marele iniţiat al Greciei antice:

Prima, trebuie ţinut cont că Platon este un precursor al creştinismului. Inițiat în Misteriile antice, el a trăit înainte de Christos şi nu se legase încă de curentul creştinismului. Regenerarea, resurecţia materiei prin iubire, aşa cum o numeşte Soloviov, a apărut în lume ca posibilitate odată cu Evenimentul de pe Golgotha, când Iisus Christos a trecut prin moarte și prin înviere – şi a pătruns sufletele umane şi implicit modul de a gândi al filosofilor creştini, precum cel al filosofului rus. Ca urmare, el a putut înţelege taina învierii, prin care tot ceea ce fiinţează în lume trebuie să treacă prin moarte şi înviere întru Christos. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum că aceasta ar fi neterminată, nu este justă, Platon dăruind lumii teoria iubirii într-un mod absolut minunat, până la punctul la care era posibil să o ducă la acea vreme.

Cea de a doua idee ţine de incompleta cunoaştere de sine a filosofului rus, căci în Drama vieţii lui Platon, Vladimir Soloviov “şi-a încifrat căutările şi eşecurile dramatice” (Ion Ianoși, în prefaţa cărţii). Dincolo de modul extraordinar în care a dus ideea iubirii până la capăt, Soloviov se înfăţişează privirii sufleteşti tot ca un idealist aflat în căutarea şi rezolvarea problematicii existenţiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului în care gânditorul rus înţelege teoria platoniciană despre misiunea lui Eros, el proiectându-şi propriile dileme şi nemulţumiri asupra înţeleptului grec şi a operei sale. În acest punct se relevă importanţa cunoaşterii de sine pe calea spirituală, ca şi premisă de bază în cunoaşterea obiectivă a lumii şi a legităţilor ei.

Din antroposofie – ştiinţa spirituală adusă omenirii de Rudolf Steiner – aflăm cum concepţia despre lume a lui Platon a dat naştere la multe înţelegeri eronate de-a lungul vremii. Ceea ce a adus Platon, unul dintre marii iniţiaţi ai omenirii, nu este încă înţeles – şi de-abia în viitor omenirea va fi capabilă să primească pe deplin darul său spiritual. Cât despre Vladimir Soloviov, amintit în mai multe din conferinţele sale, Rudolf Steiner spune: “Dintre toţi cei care nu au fost departe de Ştiinţa Spirituală, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansată despre Christos.” (din Misiunea sufletelor-popoarelor, GA 121). Căci misterul ce leagă iubirea erotică şi adevăratul creştinism, unind cu un fir auriu dragostea, moartea şi învierea ca evenimente esenţiale în viața sufletească a omului, ţine de o profundă înţelegere a tainelor evoluţiei spirituale.

Şi în final, închei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevărul despre ceea ce înseamnă de fapt iubirea platonică – idee înţeleasă incorect în zilele noastre: “În concepţia despre lume a lui Platon pătrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rău înţeles şi rău folosit: termenul de iubire platonică. Iubirea spiritualizată, care s-a dezbrăcat în gradul cel mai înalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, această dăruire spiritualizată faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de om, faţă de Dumnezeu, faţă de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent în concepţia platoniciană despre viaţă” (din Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, vol. 4, GA 238).

(articol scris de Delia Soare și publicat în nr. 4 al revistei „Pământ iubit”)

 

 

Spiritualizarea gandirii

Ca gandirea este o fiinta vie,  acesta este un lucru greu de acceptat si de inteles de catre omul modern, care considera ca gandurile sunt doar ceva abstract, secretat de creier. Ca modul nostru de a gandi are o importanta coplesitoare atat pentru viata noastra, cat si pentru evolutia intregii omeniri si a Pamantului, este un fapt pe care orice om onest si nepartinitor va trebui sa il recunoasca. Despre spiritualizarea gandirii prin metoda data in Filosofia Libertatii, despre cunoasterea de sine si despre legatura cu intelepciunea cosmica voi incerca sa fac o introducere in cele ce urmeaza.

De la Isis-Sophia la Antroposofia, in istoria omenirii

In urma cu mii de ani, oamenii nu aveau gandirea individualizata de acum, dar aveau o percepere directa a intelepciunii cosmice, erau in mod nemijlocit uniti cu ea.
Dupa momentul interventiei fortelor luciferice in evolutia omenirii, cunoscut in limbajul biblic drept ‘moment al caderii in pacat’, cand aceasta fiinta materna cosmica nu mai putea fi perceputa in mod direct, a aparut necesitatea Centrelor de misterii, prin intermediul carora oamenii inca puteau sa intre in legatura cu Isis-Sophia, cu ajutorul unui maestru spiritual. Avem initierea in misteriile lui Isis, mama-feciorelnica inteleapta, marea zeitate feminina in Egiptul antic.

Isis… tot ce exista e tesut in valul ei dintotdeauna. Valul ei cuprinde piatra, floare, pasare, animal, stele – viata, intr-un cuvant. „Eu sunt ceea ce este, ce-a fost si ce va fi”.

In urma cu aproximativ 2500 de ani, intelepciunea cosmica, Isis-Sophia, a inceput sa coboare din ceruri catre omenire, pentru ca omul sa o poate cuprinde prin gandire in propriul suflet. Si avem deja inceputul filosofiei grecesti cu Socrate care a incercat sa creeze aceasta punte intre Sophia si viata pe pamant, prin virtuti, prin care omul putea sa duca o viata inteleapta pe pamant, in armonie cu legile cosmice. Il avem pe Platon, care inca avea o legatura directa cu lumea ideilor. Ceea ce in misterii era perceput ca o fiinta, era acum trait ca si lume vie a ideilor si adus in suflet inspirativ ca idei spirituale. Deci pe vremea lui Platon inca trebuia sa faci acest gest sufletesc de deschidere in sus pentru a intra in legatura cu lumea de idei si a le primi in constienta. Apoi il avem pe Aristotel, elevul lui Platon. 800px-Sanzio_01_Plato_AristotleStiti cu totii tabloul lui Raphael cu Scoala din Atena, in care Platon arata in sus si Aristotel arata inspre Pamant. Aristotel, cu gandire lui legata de creier, de intelect, putem spune ca ‘a omorat’, intr-un fel, intelepciunea cosmica si a adus-o in ganduri clare in viata pamanteasca. Isis-Sophia devine Philosophia (iubirea de intelepciune), deci intelepciunea cosmica pusa in ganduri omenesti.
Un moment extrem de important in evolutia omenirii a fost Misterul de pe Golgotha, in care avem problematica cu cele doua Marii, deci intelepciunea cosmica se exprima intr-o forma incarnata in cele doua Marii: Maria nathanica ce reprezenta intelepciunea pura divina nepervertita de fortele luciferice si Maria solomonica, avand multe incarnari in urma si reprezentand intelepciunea dobandita prin suferinta si iubire de catre fiinta omeneasca de-a lungul vietilor pamantesti. Prin ele doua avem cele doua aspecte ale gandirii, cea cosmica si cea umana, fiindca in momentul in care in planul evolutiei omenirii s-a hotarat sa se dea gandirea cosmica omenirii, aceasta s-a facut cu intentia ca oamenii sa o metamorfozeze prin fiinta lor si sa o daruiasca inapoi intr-o forma noua lumii spirituale, deci sa se ajunga la aceasta noua intelepciune divin-umana.  Si avem acest proces prezentat in mod arhetipal in problematica celor doua Marii. Maria solomonica reuseste sa transforme prin experientele ei de viata toata aceasta intepciune pe care o aduce din urma, se confrunta in aceasta viata in mod arhetipal cu toata incercarile sufletesti de care are parte o femeie intr-o viata pamanteasca si reuseste sa isi spiritualizeze, sa isi purifice gandirea atat de mult, incat la un moment dat sa se poata uni sufleteste cu Maria nathanica, ce era deja in lumea spirituala – si atunci se reface unitatea primordiala in gandire, dar continand in ea rodul intelepciunii dobandite pe Pamant. Deci ele reprezinta in mod arhetipal intelepciunea divin-umana, asa cum ar trebui sa o dezvolte fiecare om in sufletul sau, caci omul poarta in suflet ca si potentialitati aceste doua aspecte. In primele secole dupa Evenimentul de pe Golgotha, in misterii nu se vorbea despre intelepciunea cosmica, ci despre puterea creatoare a Zeitei-Natura. De-abia din secolele VIII-IX oamenii au inceput sa aiba sentimentul ca nu mai primesc gandurile inspirativ din lumea spirituala, ci ca isi formeaza propriile ganduri. Acest proces s-a oglindit in disputele din perioada medievala dintre nominalisti si realisti. Albertus Magnus si Toma de Aquino, ca reprezentanti ai realismului, inca percepeau ceva spiritual in ganduri; obiectele observate aduceau cu ele si ceva din fiinta lor. Insa nominalistii, cum ar fi franciscanii, spuneau ca gandurile sunt doar ceva abstract, create de catre suflet – ele nu mai cuprind in ele nimic din sufletul lumii. Se poate spune ca nominalismul a castigat tot mai mult teren, pana in zilele noastre. Toma de Aquino s-a straduit foarte mult sa arate daca prin gandire omul poate sa isi primeasca nemurirea – deci sa aduca in legatura gandirea cu invierea data de Iisus Christos, sa reuneasca mama si fiul – dar nu a reusit, murind cu aceasta intrebare arzatoare. In schimb, franciscanii sau nominalistii spuneau ca trebuie sa dai la o parte gandirea ca sa intri in legatura cu lumea spirituala, caci numai prin credinta mai poti intra in legatura cu lumea divina. Ceea ce Toma de Aquino nu a reusit, avea sa indeplineasca mai tarziu Rudolf Steiner, aducand omenirii Antroposofia ca fiind calea catre Graal. In pocalul pur creat de gandirea spiritualizata, poate cobori entitatea lui Christos.

Cam acesta ar fi, foarte pe scurt, istoria gandirii in evolutia omenirii. In filosofia actuala sunt doua curente foarte interesante, de fapt unul este Antroposofia ce continua curentul michaelic al realistilor, in care gandirea este legata in mod nemijlocit de entitatea christica, iar celalalt este continuarea curentului nominalist, pe care il observam la majoritatea ganditorilor, care s-au straduit la randul lor sa spiritualizeze aceasta gandire.

Cele doua aspecte ale spiritualizarii gandirii

In conferinta pe care a tinut-o la Colmar (1) , Yeshayahu Ben Aharon vorbeste despre acesti ganditori moderni si contemporani ce vin din curentul nominalist, aratand ca unul dintre ei, Gilles Deleuze, renumit filosof francez al secolului XX, a reusit sa isi spiritualizeze gandirea intr-un mod remarcabil, ajungand la a experimenta ca CEVA  gandeste in el. Ateu fiind, a ajuns la trairea ca ‘nu eu, ci o fiinta, ceva viu, gandeste in mine’. Dar ceea ce nu a reusit el a fost ca, odata ajuns in acest punct, deci la pragul lumii spirituale (lumea eterica a fortelor de viata), sa isi mentina constienta de sine si sa mearga mai departe – tocmai fiindca nu avea si celalalt aspect in transformarea gandirii, cel al individualizarii, pe care il da Christos si pe care noi pe calea antroposofica il cunoastem. Deci spiritualizarea gandirii are aceste doua aspecte: purificarea si elevarea gandirii de elementele din fizic pana la trairea ca ‘nu eu gandesc, ci ceva gandeste in mine’, adica o fiinta plina de viata, asa cum descrie si Rudolf Steiner in Filosofia Libertatii, ca prim aspect, gest in sus, gandirea ce isi deschide aripile inspre cosmos; iar celalalt gest, pe care trebuie sa il faca un om pe aceasta cale, este stradania inspre cunoasterea de sine, deci gestul in jos, o coborare constienta, curajoasa si onesta in launtrul sufletesc. In primul gest omul se deschide, cu intrebarile puse de catre vointa sa spirituala, inspre gandirea cosmica si primeste raspuns; iar celalat gest este ca, inarmat cu lancea spiritualizata a gandirii, coborirea constienta in propriul suflet, pe care o descrie foarte frumos Rudolf Steiner in autobiografia sa, ca fiind noua cale mistica. Nu mai este vorba de ceea ce faceau misticii in trecut, coborand cu simtirea lor in launtrul sufletului, dand la o parte gandirea, ca sa il intalneasca pe Dumnezeu acolo, dar de fapt intalneau ceva destul de nebulos si foarte subiectiv. Ci este coborarea in sine in mod constient, cu limpezimea gandirii spiritualizate si care duce nu numai la cunoasterea de sine, ci si la perceperea obiectiva a lumii spirituale.

Deci este gestul pe care acest filosof contemporan, Gilles Deleuze, nu l-a facut, gest care l-ar fi putut duce la intalnirea cu Eul superior, Christos si deci la individualizare.
Pe calea de cunoastere obiectiva de sine descrisa de Rudolf Steiner, cand coborarea in suflet se face impreuna cu continutul luminos al gandirii, se urmareste la a se ajunge la o traire obiectiva la pragul lumii spirituale, unde elementul personal si cel spiritual se separa unul de celalalt, nu ne mai apar amestecate, ci clar delimitate. In acest punct omul se poate cunoaste pe el insusi, stie ce mai are de transformat in el si catre ce anume tinde in dezvoltarea sa.

O intalnire cu Fiinta Gandirii, in cunoasterea de sine

In biografia mea, aceasta tematica a spiritualizarii gandirii este de un interes aparte, caci cu ea a inceput drumul meu spiritual. La varsta de 22 de ani am avut prima traire de prag, legata in mod nemijlocit de problematica gandirii. Eram atee si ma confruntam cu o depresie datorata prapastiei dintre idealurile mele de om la inceput de drum in viata si ceea ce imi oferea de fapt viata reala, ca urmare eram descurajata, dezorientata si plina de ganduri negre, viata parandu-mi fara sens. In acest context sufletesc, m-am trezit brusc din somnul de dupa-amiaza, in camera mea din caminul studentesc, ingrozita: pe pieptul meu statea cu ghearele un vultur mare negru si plin de rautate, despre care imi dadeam seama ca nu face parte din lumea fizica, ci din alta lume. Am stiut ca este moartea care a venit sa ma ia si, pe langa frica teribila, simteam ca sunt trasa intr-un somn adanc despre care stiam ca este somnul mortii si ca trebuie sa ma lupt ca sa raman treaza. Am incercat sa ma misc si sa-mi fac semnul crucii, cerandu-i in gand ajutor unui Dumnezeu in care nu credeam pana in acel moment, dar intregul corp imi era paralizat si ma simteam complet neputincioasa. Cu un efort imens de vointa am reusit cu greu sa misc doar degetul mic de la mana stanga, cu care am schitat semnul crucii. Vulturul negru a disparut si eu mi-am revenit. Din acel moment, ceva s-a schimbat in mine, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata. Imi dadeam seama ca nu am cu cine discuta aceasta traire iesita din comun, ce parea atat de incredibila si care imi schimbase complet modul de a vedea lucrurile. Eram asaltata de intrebari carora le cautam raspuns: ce era cu vulturul cel negru si din ce lume venea el ? Exista intr-adevar Dumnezeu, caci imi era clar ca primisem o forta cand ii cerusem ajutorul? Si daca exista, ma poate ajuta sa aflu care e sensul vietii in general si al vietii mele, in particular? Cu aceste intrebari existentiale a inceput drumul meu solitar de cautare a sensurilor, care peste un an ma conducea la antroposofie. Din cartile lui Rudolf Steiner am aflat ca intalnirea cu vulturul a fost o traire de prag, iar vulturul reprezenta forta gandirii nespiritualizate inca de catre Eu si cazuta prada fortelor ahrimanice. Insa, asa cum imi explica peste mult timp de atunci buna si inteleapta mea prietena Andrea Dumitrescu, intalnirea cu vulturul nu a fost o imaginatiune completa, eu vazand numai partea subiectiva ce trebuie transformata, insa nu si partea ideala, spirituala a gandirii, catre care trebuie sa tind.
Peste niste ani de la acel moment am avut insa si intalnirea la prag cu fiinta spirituala arhetipala a gandirii. Aceasta a avut loc in urma cu zece ani, pe cand treceam in biografia mea printr-o perioada plina de incercari sufletesti si spirituale. david-newbattPe neasteptate mi-a aparut o fiinta suprasensibila feminina, inalta, frumoasa si pura ce ma privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si intelepciune. Ea era unita cu mine prin umarul meu si era o aparitie eterica, cumva alb-argintie transparenta. In acel jet de viata, iubire si intelepciune eram nespus de fericita si de implinita si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, in aceasta imaginatiune: fiinta aceasta sublima era inconjurata in cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeasi natura cu vulturul de demult, care tot sareau incercand sa ajunga la jetul de apa vie si sa bea din el. Imi inspirau rautate si frica, temerea mea in acel moment era sa nu ii faca rau fiintei sublime. Socant era si ca simteam foarte intens si in acelasi timp doua sentimente atat de contradictorii: bucuria de a sta in preajma fiintei sublime, in fortele de viata revarsate de ea, pe de o parte, si frica intensa de creaturile ahrimanice ce o inconjurau. Retrospectiv privind, imi dau seama ca fiinta feminina si aceste fiinte ahrimanice faceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice traire de prag, arata acest dublu aspect inspre cunoasterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat in gandirea mea – acele fiinte ahrimanice erau propriile mele prejudecati, ganduri de judecata la adresa mea si a lumii, aspectele de gandire moarta a intelectului, deci partea din gandire cazuta in stapanirea fortelor ahrimanice. Iar fiinta sublima era fiinta spirituala a gandirii, arhetipul Sophiei – intelepciunea cosmica, asa cum traieste ea in sufletul meu si catre care trebuie sa tind pana cand ma voi putea uni pe deplin cu ea.
De data aceasta, imaginatiunea a fost completa, cu al sau mesaj-forta clar de a-mi spiritualiza pe mai departe gandirea.

Spiritualizarea gandirii prin studiul antroposofiei si prin metoda data in Filosofia Libertatii

Pe calea antroposofica se stie ca exista doua cai de spiritualizare a gandirii date de Rudolf Steiner: una este studiul antroposofiei, ceea ce facem atunci cand studiem gandurile date in stiinta spirituala; ele initial ne apar ca ganduri intelectuale, tiparite,  pe care le citim din carte si pe care ne straduim sa le re-inviem in propriul suflet. Mi-a placut odata, cand am fost la o intalnire intre filosofii Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu, cand primul povestea cum vede el acest lucru: eu sunt atras de ideile cuiva, le citesc si le ‘diger’ in suflet o perioada, ma preocup cu ele, traiesc cu ele, pana cand ele devin ale mele si le exprim apoi din mine ca fiind ale mele, le re-nasc din mine, cu amprenta mea individuala – ele sunt de acum ideile mele. Deci in acest sens vorbim despre studiul antroposofiei, in care parcurgem acest proces de studiu meditativ cu gandurile lui Rudolf Steiner. Biograful Rinke Visser spunea ca de fapt sunt sapte niveluri de cunoastere, din ce in ce mai profunde, primul fiind citirea obisnuita, intelectuala. Aceasta este una dintre cai prin care noi ne spiritualizam gandirea.
Cealalta cale, mai grea si mai sigura, este cea data prin studiul Filosofiei Libertatii. Multi antroposofi au o retinere fata de aceasta carte, pentru ca li se pare ca este prea ‘uscata’, datorita limbajului filosofic specific.

Intrebat care dintre cartile lui ar vrea cel mai mult sa o salveze in cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a raspuns fara sa ezite: Filosofia Libertatii.

Intr-o conversatie cu Rudolf Steiner in anul 1922, Walter Johannes Stein a intrebat: „Ce va ramane din munca dumneavoastra, peste cateva mii de ani? Rudolf Steiner a raspuns: „Nimic in afara de Filosofia Libertatii”, si apoi a adaugat: „Dar totul este continut in ea. Daca cineva realizeaza actul de libertate descris acolo, el gaseste intregul continut al Antroposofiei”.

Deci cine isi spiritualizeaza gandirea conform metodei data in Filosofia Libertatii va avea acces in mod direct – sub forma de ganduri vii – la intelepciunea cosmica adusa omenirii de catre Rudolf Steiner.
In urma cu vreo 20 de ani, pe cand eram proaspat venita in antroposofie, domnul Lazar Pasca ne incuraja pe noi, tinerii, sa tinem cate o conferinta – si eu atunci am ales sa vorbesc despre Filosofia Libertatii. Filosofia-Libertatii_R-Steiner_sait_7Eram foarte incantata de ea, iar Sorin Stefanescu tinea acest curs cu noi, cei de la sectiunea de tineret de atunci. Acum pot sa spun ca la vremea respectiva nu intelegeam prea mult din aceasta carte, dar ii presimteam deja importanta deosebita. Prima intalnire cu Filosofia Libertatii a fost cand doamna Paxino, vorbind despre aceasta carte, a luat creta si a scris pe tabla: “A gandi este diferit de a avea ganduri”, care a fost pentru mine o revelatie. In general, noi avem ganduri citite sau primite din diferite surse, pe care le spunem mai departe si ne inchipuim ca gandim. Nu este asa. Nici cand citim antroposofie, nu inseamna ca gandim. Exista aceasta posibilitate pe care o aminteam mai sus, de a face ca gandurile din antroposofie sa devina ale noastre, prin preocupare meditativa sustinuta si invierea lor in propriul suflet. Nici simpla citire a Filosofiei Libertatii nu inseamna prea mult. Am intalnit antroposofi care au citit-o, cineva se lauda ca o citise chiar de 30 de ori, dar nu se observa ca ar fi schimbat in bine, ci devenise doar foarte mandru si se enerva usor cand era contrazis. Deci nu este vorba de un citit obisnuit al acestei carti exceptionale, ci este ceva mult mai mult, o astfel de transformare a gandirii incat ea devine organ de perceptie a gandurilor vii din lumea gandurilor, la fel cum ochiul este organ de perceptie a luminii si urechea, a sunetului.

Legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?

Am citit de curand cartea lui Serghei Prokofieff despre legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale, intitulata „Pazitorul pragului si Filosofia Libertatii”.  Nu citesc des Prokofieff, dar cand am o anumita tema de studiu, la el gasesc subiectul respectiv tratat intr-un mod foarte amplu si lamuritor. In aceasta carte, autorul arata cum Filosofia Libertatii te pregateste si te conduce pana la pragul lumii spirituale. Desi nu trecem inca pragul in lucrul cu ea, in sensul ca nu avem perceptii suprasensibile ale fiintelor spirituale, se ajunge totusi la o stare de constienta deosebita prin lucrul cu aceasta carte, care nu mai este constienta de zi cu zi. Iar cealalta carte de baza din antroposofie, „Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale?”, este cea care ne ajuta sa ne cream organe de percepere pentru lumea suprasensibila, sa putem avea perceptii dincolo de prag. Deci este tratata aceeasi problematica, vazuta din doua puncte de vedere: inainte de pragul lumii spirituale si dupa pragul lumii spirituale. O data percepem lumea spirituala in idei clare, pure si pline de viata, inainte de prag, iar apoi ne formam si organele sufletesti de perceptie pentru a si ‘vedea’ lumea spirituala. Si ceea ce uneste  aceste doua carti – si care este un fapt foarte important – este tocmai capacitatea sufleteasca obtinuta prin spiritualizarea gandirii. Aceasta este, de altfel, capacitatea cu care putem trece dincolo de prag, caci se stie ca restul, adica gandurile obisnuite, materialiste, moarte, prejudecatile cu care venim din lumea fizica trebuiesc lasate la prag – cu ele nu putem trece dincolo. Se spune ca gandirea este aceeasi in toate lumile. Dar este vorba despre aceasta gandire spiritualizata si care este a noastra pentru totdeauna de acum – si o putem duce intr-adevar in toate lumile. Orice alte ganduri care ni se pare ca sunt ale nostre, pe care credem ca le-am inteles dar nu este asa de fapt, trebuie sa le lasam la pragul lumii spirituale, nu putem trece cu ele dincolo. Gandirea spiritualizata inseamna ca gandirea devine vointa pura, creativa, ea devine o capacitate fundamentala a sufletului.
Chiar si cand o numim organ de percepere a lumii ideilor, acest lucru suna foarte abstract, desi Steiner ne atrage atentia ca gandirea este o fiinta vie, o realitate calda si luminoasa, patrunsa de iubire:

Dificultatea de a observa gândirea, în fiinţa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator îşi îndreaptă atenţia asupra acestei fiinţe, ea se sustrage cu prea multă uşurinţă examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracţie moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracţie, ne vedem uşor constrânşi a păşi pe tărâmul „plin de viaţă” al misticei sentimentului sau chiar şi pe acela al metafizicii voinţei. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde fiinţa realităţii în „simple gânduri”. Dar, cel ce reuşeşte să aibă într-adevăr viaţă în gândire, acela va recunoaşte că bogăţia lăuntrică şi experienţa, plină de linişte şi, în acelaşi timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieţi în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voinţă, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăţiei ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conştienţa obişnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activităţile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta uşurinţă, ca gândirea. Voinţa şi simţirea încălzesc sufletul omenesc chiar şi în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăieşte numai în amintire, ne lasă mult prea uşor rece; ea face impresia că secătuieşte viaţa sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realităţi, o puternică umbră a unei realităţi luminoase şi calde, care se scufundă şi pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăşi activitatea gânditoare şi care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecţie este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca fiinţă întâlneşte atât sentimentul, cât şi voinţa, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce îşi abate atenţia de la gândire şi se îndreaptă numai înspre simţire şi voinţă, pierde din ele adevărata realitate. (citat din Filosofia Libertatii GA 4, de Rudolf Steiner)

Prin procesul de observare a gandirii, starea exceptionala despre care este vorba in Filosofia Libertatii, se ajunge la situatia in care gandirea ca si organ de perceptie si gandurile ca si obiecte ale perceptiei sunt de aceeasi natura, sunt create de catre noi insine si ne dau cunoasterea in unitatea lor, deci este un proces in care putem avea deplina incredere, ca si punct de sprijin in intelegerea lumii. La conferinta sa de ieri, Dan Botez descria cum era viata omului in Lemuria, cand omul inspira si expira sufletul lumii, la fel precum azi inspiram si expiram aerul – deci omul era una cu intelepciunea cosmica, pe care o percepea nemijlocit. Intr-un fel, putem spune ca percepea direct gandurile cosmice, era una cu ele. In limbajul Filosofiei Libertatii, perceptia si notiunea erau o unitate. Apoi,  in evolutia omenirii s-au infiltrat fortele luciferice, ceea ce a dus la o divizare in fiinta umana. Ceea ce inainte era un singur pol prin care omul cunostea direct lumea, se separa in doi poli, care ulterior se dezvolta in fiinta umana ca si polul gandirii si polul perceptiei (al organelor de simt). Ceea ce ne venea ca o unitate – cunoasterea lumii – ne vine acum pe doua cai: perceptie si notiune. De aceea ne apare lumea scindata si greu de inteles, desi ea este o unitate in sine. Noi, oamenii, suntem de fapt scindati. Orice lucru il cunoastem astfel, pe doua cai: il percepem prin simturi si apoi aducem notiunea corespunzatoare cu ajutorul gandirii noastre, de exemplu cand vedem un copac. Am pornit de la un pol de cunoastere in fiinta umana, s-a ajuns la scindarea in doi poli de cunoastere (pervertiti de catre entitatile luciferice si ahrimanice) si trebuie sa ajungem sa re-unim din nou constient acesti doi poli intr-unul: perceptia si gandirea, dar dupa ce ii purificam. In Filosofia Libertatii acest lucru este realizat in zona gandirii si astfel dualitatea din fiinta omului este depasita, prin observarea gandurilor cu insesi gandirea. Perceptia si notiunea sunt de aceeasi natura, deci in acest proces refacem unitatea dintre polul perceptiei si cel al gandirii. Se incearca astfel sa se gaseasca si sa se dezvolte o zona din suflet in care unitatea originara a sufletului sa poata fi regasita, o putem numi ‘zona mantuita a sufletului’, care este gandirea spiritualizata, si care devine un organ de percepere a ideilor, cu care se poate trece cu incredere pragul lumii spirituale. Exista o carte scrisa de Florin Lowndes, in care el arata ca tot ce ai de facut pe calea initierii este sa studiezi Filosofia Libertatii si sa iti transformi gandirea si gata, esti in lumea spirituala. Nu este chiar asa, desi este o idee care ma atragea si pe mine in trecut si am avut multe discutii pe tema asta, inclusiv cu prietena mea cea inteleapta Andrea, care il contrazicea categoric pe acest autor. Rudolf Steiner spune ca daca omul trece prin procesul de spiritualizare a gandirii oferit in Filosofia Libertatii,  ajunge sa aiba acces direct la intreaga antroposofie – dar sub forma de ganduri vii. Nu are inca si organele de perceptie suprasensibila pentru fiintele lumii spirituale, ci ele ii apar numai sub forma de ganduri vii. Dar prin gandirea spiritualizata, prin aceasta zona mantuita din suflet, omul intuieste natura specifica, launtrica a fiintelor spirituale, le aude ‘cuvantul interior’. Insa nu le si “vede” , este ca si cum nu ar avea inca organe de perceptie pentru ea. Nu este suficient sa lucrezi numai cu aceasta carte; este foarte mult, foarte important, dar nu si suficient. Si apoi am gasit acest lucru explicat in Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale. cum_se_dobandesc_cunostinteExista acel capitol in care Rudolf Steiner explica activarea chakrelor ca si organe de perceptie sufleteasca, spunand cum omul si le poate dezvolta in mod corect. Dar acolo el mai face o observatie extrem de importanta, care am vazut ca este in general trecuta cu vederea de catre antroposofi. Vorbeste despre acel organ deosebit care se formeaza in corpul eteric al omului, in zona inimii. Discipolul isi lucreaza florile de lotus – organele de perceptie supradensibila, cu care percepe fiintele lumii spirituale, dar inca nu stie sau nu este sigur ce sunt aceste perceptii suprasensibile.

Ceea ce ii da cuvantul launtric al fiintelor pe care le observa, deci esenta fiintei lor, este acest centru eteric deosebit. Calea data aici este ca ne dezvoltam si punem in miscare florile de lotus si ele pun in miscare curentii eterici, care la randul lor duc la dezvoltarea treptata a acestui organ eteric foarte deosebit din zona inimii, care este inima eterica de care ne vorbea Marius Gabor ieri.

Când discipolul a ajuns atât de departe în instruirea ocultă încât florile de lotus, caracterizate în capitolele precedente, încep să se pună în mişcare, atunci el a realizat în parte condiţiile care provoacă curenţi şi mişcări cu totul precise în corpul său eteric. Scopul acestei evoluţii este formarea, în regiunea inimii fizice, a unui fel de centru, din care să pornească curenţi şi mişcări de cele mai felurite forme şi culori spirituale. În realitate, acest centru nu este un simplu punct, ci o formaţiune extrem de complicată, un organ minunat. El luminează şi sclipeşte spiritual în culorile cele mai felurite, prezentând forme de mare regularitate, care se pot modifica cu repeziciune. Alte forme şi alţi curenţi de culoare pornesc, din acest organ, spre părţile restului corpului, pe care chiar îl depăşesc, străbătând şi luminând întregul corp sufletesc. (…) 

Acum a sosit şi timpul ca întreg sistemul de curenţi şi de mişcări să-şi primească centrul în regiunea inimii. Aceasta se produce tot prin continuarea exerciţiilor de concentrare şi meditare. S-a atins astfel treapta pe care omul este dotat cu „cuvântul interior“. De aici înainte toate lucrurile primesc pentru om o nouă semnificaţie. Într-un anumit sens, ele devin audibile spiritual în fiinţa lor cea mai lăuntrică; ele vorbesc omului despre natura lor propriu-zisă. (citat din Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale?, GA 7, de Rudolf Steiner)

Intelegerea mea si ideea noua pe care vreau sa v-o aduc aici este ca, prin metoda de spiritualizare a gandirii data in Filosofia Libertatii se lucreaza direct la formarea corecta si sigura a acestui organ eteric esential, care este de fapt purtatorul Eului superior. Deci in aceasta zona creativa originara de ganduri pure, Eul superior al omului poate sa traiasca in constienta omului, la fel cum in gandurile noastre de zi cu zi Ego-ul – sau Eu-l de zi cu zi al omului – traieste. Si va dati seama cat de important pe calea spirituala este ca omul sa isi fi dezvoltat bine acest organ. In carte se spune clar ca este organul care percepe ‘cuvantul interior’, adica echivalentul intuitiei din Filosofia Libertatii. Intuitia ne da identitatea fiintei pe care o percepem si este acea forma de iubire spirituala, fara pic de egoism, caci in intuitie suntem una cu fiinta respectiva si ii simtim esenta, ii auzim ‘cuvantul launtric’, la fel cum in iubire suntem una cu fiinta pe care o iubim. Aici se poate observa ca gandirea spiritualizata, pana la nivel de intuitie, este de fapt iubire spirituala, iubire pura, acea iubire lipsita complet de elementul personal, despre care vorbea Platon. Gandirea spiritualizata este iubire pura. Are antipatie fata de dezvoltarea gandirii doar cel ce nu intelege acest lucru de o coplesitoare importanta.
Deci prin dezvoltarea acestui organ suprasensibil, nu numai ca avem trairi suprasensibile, dar stim si despre ce este vorba, stim exact ce am perceput, cine este aceasta fiinta suprasensibila pe care am intalnit-o. Daca ne dezvoltam numai chakrele, nu si acest organ al gandirii pure, putem sa fim amagiti. Se poate dezvolta acest organ eteric al inimii pornind de la dezvoltarea chakrelor, dupa pasii descrisi in carte, dar este o cale mai putin precisa si sigura. Pe cand, daca omul isi dezvolta acest organ al Eu- lui prin metoda din Filosofia Libertatii, el va avea certitudinea in ceea ce percepe din lumea suprasensibila.

Problematica aceasta a cunoasterii este explicata de Rudolf Steiner in cartea Misiunea lui Michael, in care vorbeste despre noua yoga a cunoasterii, sau yoga michaelica, drept calea moderna de initiere. In ea arata cum inainte, in perioada lemuriana, omul prin inspiratie si expiratie era in legatura directa cu sufletul lumii. Aceasta nu mai este valabil azi, cum aminteam si mai sus: sufletul lumii nu mai poate fi cunoscut prin respiratie. Ceea ce i-a luat locul in zilele noastre este ce auzisem in urma cu mai mult timp la domnul Paxino: el spunea ca prana nu se mai ia prin respiratie, ci prin simturi, in special prin vaz. Acum omul inspira gandirea cosmica prin simturile purificate si expira gandirea sa-vointa pura, intr-o zona a sufletului in care unitatea intre om si lume este refacuta.

Stiti ca in fiinta umana, in zona aceasta metabolica si a instinctelor se ascunde totodata zona sa cea mai spirituala, cea mai creativa si cea mai individuala a omului si care este vointa sa spirituala. Deci iata cei doi poli despre care vorbeam. Avem gandirea cosmica si gandirea-vointa spiritualizata a omului, iar in gandirea purificata se poate face acest schimb intre om si gandirea cosmica. Nu eu, ci CEVA gandeste in mine. Cand gandesc, eu devin una cu cursul evenimentelor cosmice.
Gandirea cosmica pe care o primim prin simturile spiritualizare poate sa intalneasca gandirea spiritualizata si omul si lumea redevin una. Este o cale descrisa in amanunt si foarte esoteric in cartea lui Yeshayahu ben Aharon, Cognitive Yoga – Cum sa iti creezi un nou corp eteric si o noua individualitate.Cog+Yog+Cover+1(1) Am participat la scoala sa (Global School for Spiritual Science) pentru doi ani si am si studiat cartea sa intr-o prima etapa, practicand si exercitiile date in ea.  In aceasta carte, autorul dezvolta prin propria sa experienta si continua calea de initiere moderna data de Rudolf Steiner in Misiunea lui Michael, pornind de la ceea ce omul poseda deja: gandirea sa intelectuala si perceptia clara data prin simturi. Se arata pas cu pas spiritualizarea perceptiei prin organele de simt: vaz, miros, etc. si cum se unesc apoi cu gandirea spiritualizata conform metodei din Filosofia Libertatii, ajungandu-se in final atat la a trai impreuna cu gandirea cosmica, cat si la adevarata individualizare a omului, deci la intalnirea cu Christos in plan eteric. Un capitol deosebit este dedicat Evenimentului in gandire, unde se arata cum gandirea intelectuala poate fi reinviata din mormantul capului prin trairea Misteriul de pe Golgotha in planul gandirii.

Exercitii practice pentru spiritualizarea gandirii

Eu si colegii mei de la grupa noastra de antroposofie practica de vineri cercetam aceste procese in gandire, pornind initial de la exercitiul de concentrare si de la conferinta lui Rudolf Steiner despre cele trei porti (GA 57), in care se descrie spiritualizarea gandului la prag. La prima poarta, Poarta mortii, omul se intalneste cu Ahriman si deci cu fortele mortii in gandire. A doua poarta – Poarta elementelor- este legata de transformarea simtirii si a treia – Poarta Soarelui – este legata de transformarea vointei. La prima poarta, gandul se poate transforma de la un gand mort la un gand viu, ce ne apare ca un cap inaripat de inger. Se poate porni de la un gand simplu pe care il asezam in fata sufletului intr-un mod cat mai exact si il mentinem cu vointa noastra – si vine un moment in care gandul se insufleteste, capata o viata launtrica si o vointa proprie si prin el noi putem trecem de prima poarta. Dintr-o data simtim ca gandirea noastra prinde aripi. Aici se face referire la chakra gandirii cu doua petale, aflata intre sprancene, care se activeaza constient. Se atrage atentia si asupra trairilor de prag respective: izolare, frica, instrainare de lume, dar numai asumandu-si acest lucru, cu curaj michaelic, omul poate trece de primul prag, cel in gandire. La un curs pe care l-am facut cu Scott Hicks de la Global School for Spiritual Science am facut o alta varianta a acestui exercitiu. Se incerca trecerea constienta de la perceptia cat mai pura a obiectului la notiunea obiectului, deci de la forma sa particulara in plan fizic catre idea, arhetipul sau. Si aici se putea simti ca era o prapastie, un abis intre cele doua. Iar ceea ce ne poate trece peste acest abis ce desparte lumea fizica si cea spirituala este Christos. Deci chiar pornind de la acest mic exercitiu cineva se poate intalni cu entitarea lui Christos, la primul prag. El este cel ce ne ajuta sa re-inviem gandurile moarte la acest prim prag, el este cel care aduce viata in gandire. Yeshayahu Ben Aharon spunea ca prima data cand a citit Filosofia Libertatii, s-a intalnit cu fiinta lui Christos. (2) Cele doua petale ale chakrei gandirii sunt ca un fel de maini eterice. In exercitiul de concentrare: daca in plan fizic mutam un scaun cu mainile fizice, in planul reprezentarii mutam reprezentarea scaunului de colo colo cu aceste maini eterice, de fapt cu vointa noastra adusa in gandire. De curand am intalnit o conferinta tinuta demult in Romania, in care Serghei Prokofieff vorbea despre acelasi lucru: in prima parte a Filosofiei Libertatii, Stiinta libertatii, care este despre a-ti dobandi libertatea in gandire, Michael sta in fundal si intinde mainile catre mainile noastre spirituale. Si numai astfel poate el intra in legatura cu noi, caci el este o fiinta ce respecta libertatea omului si incearca sa nu intre in legatura cu omul in afara acestei zone de libertate, formata din ganduri pure. Iar in a doua parte, Realitatea libertatii, este vorba despre spiritualizarea vointei. Iar aici Michael asteapta fapta justa, libera a omului, izvorata din intuitiile sale spirituale din zona ideala, eliberata, a gandirii.

Pornind de la spiritualizarea gandirii, de la purificarea ei si ajungand pana la transformarea si invierea gandurilor, putem ajuta la eliberarea „sufletului lumii rastignit pe trupul pamantului”, atat in fiinta noastra, cat si pentru omenire si Pamant. Caci:

Isis-Sophia, Intelepciunea lui Dumnezeu,

Ea a fost omorata de catre Lucifer

Si pe aripile puterilor cosmice

A fost dusa in infinitul spatiu al Universului.

Vointa lui Christos lucrand in om

O sa o smulga lui Lucifer si

pe corabiile  intelepciunii spirituale

va trezi in sufletele umane pe Isis-Sophia

Intelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner)

______________

(Idei prezentate la Simpozionul de Pasti 2018 de la SAR, de catre Delia Soare)

________________

(1)

https://www.academia.edu/32557859/The_Colmar_lecture

(2) Articolul despre Cognitive Yoga publicat in nr.1 al revistei de antroposofie Pamant Iubit