Natura vs idealuri (II). Soarele din om

Articolul de față reprezintă transcrierea conferinței pe care am ținut-o la Casa Rudolf Steiner pe data de 21 decembrie 2019, în cadrul Simpozionului de Crăciun.

În prezentarea acestei teme, despre natura din om versus idealurile din om, voi porni  de la articolul pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei Pământ iubit. În el se află cadrul ideatic de la care am început în cercetarea acestei teme, ideile de bază expuse într-un mod obiectiv, fără nimic personal. În cele ce urmează le voi relua, încercând să le leg cu trăirile mele biografice pe această temă, precum și cu ideea de Crăciun.

Abisul dintre om și natură

Povestea a început cu relatarea unei situații conflictuale din autobiografia lui Rudolf Steiner, în care el vorbește despre Marie Eugenie Delle Grazie și despre cercul artistic din jurul acesteia, acțiunea având loc în Viena, înainte de vârsta de 28 de ani a lui Steiner. În interacțiunea sa cu acest cerc cultural, el și-a format principalele idei din care a scris ulterior Filosofia Libertății. Pe când se lucra programul pentru acest simpozion și am spus numele temei, m-a sunase Mariana de la euritmie care voia să facă ceva artistic despre natură în cadrul aceluiași simpozion, în continuarea conferinței mea, așa că mi-a cerut niște detalii despre ce o să vorbesc. I-am spus pe scurt tema, pornind de la viziunea pesimistă a lui Delle Grazie despre natură versus idealuri și conflictul pe această temă dintre profesorul Schröer și tânărul Steiner. Ea m-a ascultat și și-a exprimat dezamăgirea, spunând că pentru ea natura este, dimpotrivă, ceva foarte prietenos, precum o prezintă și Goethe în opera sa – și în acest sens ar fi dorit ea să facă un număr artistic de euritmie. Ca urmare a acestei discuții, voi menționa și viziunea lui Goethe asupra naturii.

Observăm că avem dintr-o dată două curente diferite de raportare a omului la natură: cel al realismului dur, care vine prin Delle Grazie, în care natura este dușmană realizării oricărui ideal al omului, și cel al cărui reprezentant este Goethe, în care natura este înfrățită cu omul. Deci sunt aceste două direcții opuse între ele, ale raportării omului la natură în general – și la natura din om, în particular. Am făcut această specificație pentru că, pe parcursul acestei conferințe, o să urmăresc ca din când în când să punctez paralela foarte importantă dintre natura din om și natura exterioară, sau dintre microcosmos și macrocosmos.

Revenind la ceea ce povestea Rudolf Steiner în cartea sa despre întâlnirea biografică cu Marie Eugenie Delle Grazie, căreia i-a dedicat aproape un capitol întreg: el a auzit prima dată despre această poetă, dramaturgă și scriitoare de la profesorul său iubit, Karl Julius Schröer, care i-a vorbit foarte entuziasmat despre tânăra de numai 18 ani. Ea începuse să scrie și să publice încă de la vârsta de 16 ani, primise premii și era considerată genială, avea idei extrem de puternice și inovatoare, dar legate de curentul numit realism. La una dintre întâlnirile cercului de artiști care se formase jurul ei, din care făceau parte poeți, scriitori, filosofi, teologi, muzicieni, profesorul Schröer l-a invitat pe tânărul Steiner să vină cu el, fiindcă poeta voia să citească niște pasaje din cartea la care lucra, Robespierre. Eu nu am citit-o, dar Rudolf Steiner ne povestește despre ce era vorba în această carte cu următoarele cuvinte, referindu-se la pasajele pe care poetesa le-a citit la respectiva serată literară: “Am fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat și s-au prăbușit cu un tragism impresionant”, deci despre despre impactul dintre idealurile pe care le aveau personajele din drama Robespierre și realitatea concretă a destinului lor. La acest cerc cultural patronat de Delle Grazie se citea din Dostoevski, din Shakespeare, dar și din Toma de Aquino și se punea accent pe personaje dramatice, așa cum le știți din romanele lui Dostoievski sau din dramele lui Shakespeare, cu strădaniile, luptele, eșecurile lor, poetesa fiind pătrunsă de convingerea că omul va pierde întotdeauna în lupta cu natura. La serata la s-au dus profesorul Schröer împreună cu soția sa, cu o prietenă a soției și cu tânărul Rudolf Steiner, celor prezenți le-au fost prezentate scenete din noua dramă a poetesei. La sfârșit, profesorul Schröer a părăsit întîlnirea extrem de supărat și de revoltat de cele pe care le auzise, iar doamnele se simțeau rău, “aveau un fel de crampe”, erau afectate până la nivel fizic. Acesta a fost asupra lor impactul a ceea ce auziseră, deci atât de dure au fost trăirile din scenetele de un realism crud create de poetesă. Karl Julius Schröer nici nu a vrut să mai audă apoi de poetesă – și aici a avut loc primul conflict major și prima mare suferință din viața lui Rudolf Steiner, căci profesorul se aștepta ca nici el să nu mai frecventeze cercul cultural al acesteia. Schröer era de părere că nu trebuie să prezinți prin intermediul artei trăiri abisale, îngrozitoare, decăderi ale sufletului uman. Cei care mă cunoașteți știți că pentru mine tema abisului sufletului uman este o tema importantă în biografia mea, pe care am trait-o în modul cel mai direct și probabil de aceea am și rezonat cu relatările menționate. Despre profesorul Schröer știm din antroposofie ca era încarnarea lui Platon, iar în această întrupare era un mare adept al lui Goethe. El era atât de intim legat karmic de Goethe, încât Steiner ne spune în alt loc din opera sa – și acesta este un lucru care ține de misterele sufletești dintre un om și alt om și care, la fel, este o tema de mare interes pentru mine – că profesorul trăia, la nivel sufletesc, împreună cu Goethe, era ca și cum el era o prezență permanentă în viața lui, în casa lui – ca să vă dați seama cât de important era Goethe în biografia sa. Schröer i-a spus lui Steiner că nu este etic să prezinți prin artă, prin poezie aceste drame și căderi ale sufletului uman, aceste lucruri atât de teribile care i se pot întâmpla unui om, pentru că el este adeptul zicalei lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în armonie cu lumea. Știți deja că Goethe era reprezentantul celuilalt curent, în care omul trăiește în armonie cu lumea și cu natura, el având o relație cu totul specială cu natura, la care o să revin mai târziu.

Libertatea umană, în viziunea lui Rudolf Steiner

Dar cum privea Rudolf Steiner concepția de viață a lui Marie Eugenie Delle Grazie? Nu corespundea cu modul său de a privi lucrurile, dar – cei care ați citit autobiografia sa, dar și din alte conferințe ale sale, știți că el era foarte interesat de modul de a gândi al altor oameni, chiar dacă era complet diferit de modul său de a privi lucrurile. El avea această capacitate extraordinară de a putea prelua în el conținutul de gânduri al unui om și de a și-l însuși, ca și cum era al lui. Își dădea la o parte gândirea sa, deci avea acest altruism cu totul deosebit în gândire, putând să preia conținutul de gânduri al unui alt om și să le ducă până la capăt, să meargă mai departe cu ele ca și cum erau gândurile lui proprii, trăindu-le ca pe gândurile sale proprii. Acest lucru chiar a dus la niște situații ulterior, de genul celei cu omul de știință materialist Haeckel. Steiner l-a studiat pe Haeckel, admirând modul său de a gândi, efectiv și-a însușit modul acestuia de a gândi, încât cei care îl ascultau vorbind cu admirație despre concepția acestuia, care era la polul opus concepției sale spirituale și modului său de a gândi, au fost de-a dreptul contrariați de faptul că el vorbea admirativ despre el și îi lua apărarea materialistului Haeckel; unii chiar l-au acuzat într-un fel că s-a contrazis în concepția sa, că nu este consistent. Însă Rudolf Steiner știa acest secret, pe care l-a revelat în Filosofia Libertății, că în modul de a gândi al unui om – nu în gândurile sale, ci în modul profund de a gândi al unui om, se află ființa adevărată a omului. Și această idee vă rog să o rețineți fiindcă o să o reiau în final. Iată ce a zis Steiner despre Delle Grazie: “Conținutul ideilor ei era însă la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care îmi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: asemenea contraste trebuie să își găsească totuși armonia undeva în univers – ceea ce îmi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului meu suflet.”Ulterior, problematica a devenit mult mai complicată decât atât și el s-a ocupat efectiv de această problemă a contrastului dintre idealuri și natura umană. Dar pe atunci, cum spuneam, s-au format principalele lui idei din Filosofia Libertății, ca și răspuns la poemul Natura al lui Delle Grazie, poem pe care ea l-a publicat la puțin timp după serata literară amintită mai devreme. În acest poem, natura era slăvită “ca forță supremă care își bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viață numai pentru a-l înșela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reușit să îl amăgească”. Viziunea ei era împărtășită și de cei din cercul ei cultural, oameni foarte culți, cu care lui Rudolf Steiner îi făcea plăcere să poarte discuții pe diferite teme. Pentru el, aceste întâlniri au reprezentat unele dintre cele mai frumoase momente din perioada sa vieneză. El nu a renunțat la aceste serate, cum ar fi dorit profesorul său Schröer, supărat că el continua să se vadă cu acei oameni. Este plin de sens cum caracterizează Steiner cele discutate acolo, spunând că în acel cerc era o lumină a gîndirii, dar nu o lumină solară – ci o lumină argintie, lunară.

Ca răspuns dat poetesei la poemul Natura, Rudolf Steiner a scris un eseu sub formă de scrisoare, numit Natura și idealurile noastre. Am găsit această scrisoare în limba engleză pe rsarchive.org și am tradus-o în română și publicat-o în numărul trecut al revistei Pământ iubit si pe site-ul meu, o puteți citi acolo. El descrie scrisoarea sa de răspuns cu următoarele cuvinte: “Am vorbit în ea despre îndreptățirea aparentă pe care o are concepția poetei. Am spus că o concepție ce nu închide ochii în fața forțelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un “optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenței. Dar am vorbit și despre faptul că ființa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens și conținut vieții, și că această ființă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.” Se vorbea mai devreme într-o conferință despre organele din om, despre funcționarea înțeleaptă a parții naturale din noi despre care nu știm de fapt mare lucru și care, în mod obișnuit, când totul este în regulă, funcționează într-un mod liniștit, aproape neobservat. Însă omul, prin pasiunile, patimile, ispitele și prin atitudinea sa la încercările de destin poate perturba această funcționare foarte mult. Steiner îi opune acestei părți naturale, inconștiente din om, partea ideală conștientă, pe care omul o poate crea în sine însuși, în care el este complet liber și care nu are legătură și nu depinde de natura din el. El indică spre ideea de bază a viitoarei sale cărți, Filosofia libertății și înspre ce ce va însemna omul liber, spunând că în această zonă liberă din el, omul este atotsuficient. Când va fi un spirit liber, el va avea tot ceea ce îi trebuie din el însuși. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă lucrul acesta. Gândiți-vă la câte adicții are omul modern! În scrisoarea lui, Steiner face referire la demnitatea umană, la omul care nu trebuie să depindă prin nimic de natură, de ceva ce vine din exteriorul ființei sale conștiente. Chiar și dacă o ființă divină, un zeu vine și îi dăruie omului cele mai minunate trăiri, o stare de beatitudine, o mare fericire, omul liber le respinge dacă el nu a contribuit cu nimic la dobândirea lor, pentru că sunt lucruri care îl fac neliber. Nu vorbim aici numai despre necesitățile naturale de bază, ci de niveluri mai rafinate de dependență. Orice ți-ar fi dăruit din exterior, exteriorul însemnând ceva ce nu are legătură cu ființa ta – deci nu exterior ca lume fizică, ci exteriorul Eu-lui tău, a ceea ce conștientizezi tu din tine însuți ca ființă – te poate face neliber și trebuie respins dacă nu este creat din tine însuți, în mod conștient și din iubire. Steiner face un apel extraordinar de mare la autonomia omului ca ființă ideatică, spirituală – și eu am încercat să înțeleg această idee de om liber, autonom, care nu depinde cu nimic de natură. Mi-am amintit că se spune în antroposofie că undeva în viitor omul va distruge natura exterioară și nu va mai putea să primească hrană de la natură sau oxigen pentru a respira – sunt deja semne evidente în acest sens, în lume. Omul, în evoluția sa, va trebui să devină capabil să își producă singur în ființa sa hrana, să își creeze singur propriul său oxigen lăuntric pentru a respira. Rudolf Steiner mai spune în scrisoarea sa ca noi, oamenii, nu mai putem aștepta o rezolvare a conflictelor, a acestor dizarmonii cu natura – care de fapt înseamnă răul din lume – din exterior, de la credința într-un Dumnezeu-Tată atotputernic transcendent. Nu Dumnezeu-Tatăl ne rezolvă probleme nouă, ca unor oamenii-copii, ci ne maturizăm și le rezolvăm noi înșine, cu propriile resurse. Omul matur, liber, își creează din el însuși tot ce are nevoie, fiindcă Dumnezeu s-a dăruit pe el însuși lumii și fiecare om poartă în voința lui spirituală, ca potențialitate, voința lui Dumnezeu. „Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale”. Omul are misiunea de a deveni conștient de acest lucru și de a se strădui să devină demn de potențialitate creatoare uriașă din el. Vedeți aici diferența enormă dintre ideile lui Rudolf Steiner și dintre ideile pesimiste ale lui Delle Grazie, cu privire la posibilitatea omului de a-și realiza idealurile în lume.

Scrisoarea de răspuns a fost publicată doar în câteva exemplare, unul dintre ele ajungând la profesorul Schröer care, după ce a citit-o, i-a spus supărat lui Steiner că, dacă aceasta este părerea lui, înseamnă că ei doi nu s-au înțeles niciodată unul pe celălalt și că se dovedește incapabil să ia în serios maxima lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea. Pentru Schröer, cei din cercul cultural al poetesei manifestau “zgura spiritelor arse”.

Acesta a fost conflictul, legat de Marie Eugenie Delle Grazie și Karl Julius Schröer, și totodată prima mare durere din viața tânărului Rudolf Steiner. “Viața mea sufletească era cu adevărat sfâșiată, din cauză că eram legat și de unul și de celălalt printr-o iubire sinceră și prin venerație.”, spunea el în autobiografia sa. Dar tot în această perioadă s-au format ideile sale de bază cu privire la libertatea umană și la problematica abisului tot mai mare care se crează în ființa omului.

Revenind la Goethe, aș aminti aici versurile sale din Faust, foarte legate de tema noastră și care pentru mine sunt pline de sens:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

Impresia mea este că scrisoarea de răspuns a lui Steiner nu a avut un impact prea mare asupra poetei Delle Grazie. Ea a atras atenția într-un mod genial asupra tendinței tot mai mare a omului modern, de a se înstrăina de natură, aceasta ducând la scindarea în ființa sa între partea sa spirituală și cea naturală, între cele doua căscându-se un abis de netrecut. Despre poetesă se spune, într-un articol antroposofic de pe rsarchive.org, că reprezintă acel tip de om care are o genialitate înnăscută, o viziune, o măreție a ideilor, o capacitate de observare profunda a predispozițiilor în om, dar care nu merge mai departe să își dezvolte ceva nou, nu metamorfozează această capacitate adusă din vieți anterioare – ceea ce ea ar fi putut să facă dacă ar fi înțeles ideile lui Rudolf Steiner. Principala ei operă a fost creată din anii de genialitate ai tinereții, apoi ea nu a mai creat ceva deosebit.

Goethe și cunoașterea naturii

Pe de altă parte, îl avem pe Goethe, despre care știm că într-o viață anterioară a fost în legătură cu forțele naturii, chiar a avut o inițiere în acest sens, ce a avut ca rezultat ca în întruparea ca Goethe să aibă o relație cu totul specială cu natura. Copil fiind, el își pregătise pe o masă un fel de altar cu plante, pietricele din natură și încă de atunci manifesta această atitudine de iubire, de venerare a naturii și a forțelor ei. Pentru adultul Goethe, natura era o ființă cu care el avea o relație sufletească intimă și cu care putea să intre într-un dialog la nivelul inimii. El are și niște imnuri dedicate ființei naturii. Observațiile sale pure asupra naturii, deci fără să aducă în percepțiile sale prejudecăți sau ideile științelor naturale așa cum se dezvoltaseră în timpul său, l-au condus la concepția sa științifică, atât de apreciată de Rudolf Steiner. Pornind de la percepția pură, Goethe a reușit să ajungă astfel până la nivelul imaginativ, el a putut vedea imaginațiunea plantei originară, arhetipul spiritual al plantelor.

Putem să îl luăm pe Goethe ca și exemplu în relația sa armonioasă cu natura. Dar – și aici este o observație a mea legată de biografia lui Goethe – știm că la bătrânețe, când avea peste 70 de ani, s-a îndrăgostit de o fată de 16 ani și a cerut-o de soție. Acest lucru ne arată că, chiar dacă avea o armonie cu natura la nivel de gândire, la nivel de simțire, nu o avea însă și la nivel de voință – aici, natura din el încă îl păcălea în a cădea pradă dorințelor erotice ce duc la îndrăgostire. Voința sa nu era suficient de conștientizată, de pură, în ea se amesteca partea de dorință, de iluzie. Deci Goethe avea o relație foarte bună cu natura până la un anumit nivel, care se reflecta în structura și în biografia sa. Despre el, Steiner ne spune ca, deși a atins acest nivel imaginativ datorat capacității de percepere pură plină de iubire a naturii, el nu și-a metamorfozat gândirea pentru a ajunge la capacitatea de gândirea asupra gândirii, care l-ar fi condus la nivelul inspirativ de cunoaștere a naturii. Goethe avea chiar o repulsie față de gândirea filosofică, față de ceea ce înseamnă viața în gânduri pure. Dacă un om are imaginația și inspirația, atunci el are și intuiția – și deci poate avea cunoașterea completă. Deci, în ciuda maximei lui de Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea, Goethe nu a ajuns până la nivelul foarte profund al cunoașterii de sine, nivel care i-ar fi permis sa se elibereze de constrângerea naturii din el.

Școala de la Chartres. Legătura dintre Zeița Natura și gândire. Demeter și Persefona

În prezent, relația omului modern cu natura este foarte departe de relația plină de iubire a lui Goethe cu natura. Învățăm despre natură la școală, vedem cum ea este prinsă și clasificată într-un sistem de noțiuni și legi abstracte și seci, așa cum rezultă din cercetările științifice materialiste în cadrul științelor naturii. Oamenii de știință nu mai intră într-o legătură sufletească cu natura, își folosesc doar observarea prin simțurile fizice, aparatura ce intensifică percepțiile acestor simțuri și gândirea moartă a intelectului, crezând că află astfel tainele profunde ale naturii. Mergând înapoi în timp, ajungem la Școala de la Chartres, în perioada dintre secolele 9-13. Acolo, ne spune Rudolf Steiner, încă se mai cultiva o relație sufletească cu zeița Natura, deși ea nu mai era percepută în mod direct de către om, așa cum era în timpuri mult mai vechi. Cei de la Chartres încă știau acest lucru, că Natura este o ființă spirituală, o zeiță. Ni se povestește despre învățătorii de la Chartres, Alanus ab Insulis, Betrandus Silvestris, Bertrand de Chartres și alții, cum le vorbeau studenților într-un mod atât de viu despre Zeița Natura, încât aceștia aproape că ajungeau să o perceapă, la rândul lor. Pe atunci, natura nu era acest dușman al omului care se opunea realizării idealurilor sale, nu era nici doar un catalog de noțiuni, imagini și legi abstracte, ci era o ființă cu care se putea intra într-un dialog sufletesc și care își revela tainele-i spirituale, legitățile sale spirituale eterne, celui care o putea percepe. Era o ființă spirituală care te putea pune în legătură cu înțelepciunea lumii și al cărei corp fizic era format din flori, copaci, stânci, din toate peisajele minunate pe care le observăm în jur.

Alanus ab Insulis are un poem celebru, Plângerea Naturii – m-am străduit să îl citesc, acest lucru nu este ușor – în care el descrie cu multe detalii ființa Naturii și cum ea deplânge cu tristețe decăderea legăturii omului cu natura, ca urmare a pasiunilor și viciilor acestuia. În același timp, acești învățători își dădeau seama că este ceva necesar în evoluția omului să apară gândirea intelectuală care îl rupe pe om de natură, căci aici de fapt au acționat mai întâi Lucifer prin aceea că omul a devenit prea legat de simțuri și de plăcerea pe care o obține prin simțurile legate de natură, afundându-se în pasiuni, iar aceasta a atras pe Ahriman care a prins gândurile și le-a secat de viață, ducând la gândirea moartă a intelectului. Legătura cu natura, adică legătura omului cu înțelepciunea divină din natură, cu forțele ei de viață și iubire, a fost ca urmare tot mai deteriorată, până când s-a ajuns la situația de scindare aproape totală, descrisă de Marie Eugenie Delle Grazie. Este o problemă mult mai importantă aici, decât pare la prima vedere, deoarece decăderea legăturii cu natura este în același timp decăderea gândirii, ruperea omului de legătura cu Înțelepciunea cosmică, zeița Natura fiind unul dintre aspectele de manifestare ale acestei înțelepciuni feminine divine. Odată cu dezvoltarea gândirii intelectuale, se produce acest abis dintre om și natură.

Dacă mergem și mai mult în urmă pe firul timpului, ajungem la vechii greci cu ale lor zeități și la Persefona, fiica zeiței Demeter, din legendele grecești. Există acest ciclu de conferințe foarte frumos al lui Rudolf Steiner, Minuni ale Lumii (GA 129), pe care sper să am timp să îl pot studia mai amănunțit. Demeter era zeița naturii la greci, iar fiica ei a fost răpită, violată de Hades-Pluto, zeul morții sau zeul lumilor din adâncurile pământului și de atunci ea este ținută prizonieră de Hades în lumea sa. Îl putem recunoaște în zeul Hades pe Ahriman. Vechii greci erau foarte conștienți de corespondența dintre microcosmos și macrocosmos, adică dintre organismul uman și lume, dintre natura din om și natura din lume. Persefona, fiica zeiței naturii și reprezentantă a vechii clarvederi, este de atunci ținută prizonieră în străfundurile organismului uman și în același timp în interiorul Pământului. În legendă, Demeter încearcă să își salveze fiica, dar tot ceea ce obține este o înțelegere cu Hades ca Persefona să stea șase luni din an în străfundurile Pământului și șase luni la suprafața Pământului – și aici puteți presimți legătura ei cu anotimpurile și cu ritmurile naturii în cursul anului. Rudolf Steiner ne explică în acest ciclu de conferințe cum Persefona, fiica Naturii, era clarvederea instinctivă din om, născută în mod natural. În epoca atlanteană, când omul încă trăia în armonie cu lumea, el era intim unit cu zeița Natura, care nu numai că îi forma organele, îi asigura respirația și îl hrănea, dar îi forma în același mod natural și fără niciun efort din partea omului și organele clarvederii, cu care omul percepea lumea spirituală. La fel cum în zilele noastre avem respirația creată în noi în mod natural, așa era în acele vremuri clarvederea naturală pentru om, el era într-o legătură permanentă cu Zeița Natura și ceea ce se năștea în el ca urmare a acestui fapt era Persefona, capacitatea naturală de clarvedere a sufletului. Persefona nu este numai un personaj de legendă, ci o ființă spirituală din lăuntrul sufletului uman, care poate fi percepută și cu care se poate intra în legătură. Pe măsură ce gândirea omului a devenit tot mai intelectuală, corpul omului s-a tot solidificat și atunci Hades a început să pună stăpânire pe Persefona, iar omul și-a pierdut treptat capacitatea de clarvedere.

Să ne întrebăm ce se întâmplă cu Persefona acum, cum stăm omul modern cu conștientizarea ei? Înainte, în vechea clarvedere, cea naturală, gând și percepție erau o unitate. Acum această unitate este ruptă și avem în schimb gândurile moarte ale intelectului, lipsite de viață, iar viața din Persefona a rămas în străfunduri, în zona subconștientului și este folosită de Ahriman în procesele de digestie, în procesele de întărire ale Ego-ului, ne spune Steiner – deci într-un fel, forțele ei sunt folosite tot înspre evoluția omului, ca etapă necesară în dezvoltarea sa, iar forțele ei de viață pot fi percepute prin iubirea erotică. O avem deci pe Persefona prizonieră, sfâșiată, abuzată în ființa omului modern și așteptând să fie eliberată. Acestea sunt procesele care se întâmplă în ființa umană – procese fiziologice – și care au corespondentul lor în procesele din străfundul Pământului. Nici noi, antroposofii, nu cunoaștem zeița prizonieră în adâncurile sufletului uman. Știm câte ceva despre vechea clarvedere, dar nu știm că aceasta este o ființă spirituală care așteaptă ca noi să o conștientizăm și să o eliberăm. Când studiem și cercetăm spiritual straturile Pământului, sau când studiem natura din macrocosmos, trebuie mai întâi să cercetăm natura din noi, să ne cunoaștem pe noi înșine până în profunzimi inconștiente. Dacă ajungem la Persefona din lăuntrul nostru, ea ne poate conduce la Persefona macrocosmică din straturile Pământului. Cunoaște-te pe tine însuți și tu vei cunoaște lumea; cunoaște lumea și tu te vei cunoaște pe tine însuți. Numai prin întâlnirea cu Christos eteric dobândim forțele pentru a o salva pe Persefona, iar ea adusă în conștiență și eliberată de forțele lui Hades-Ahriman devine noua clarvedere, obținută de data asta prin strădania omului; ea este chiar știința spirituală, Antroposofia. Putem presimți astfel către ce se îndreaptă legătura omului cu natura; mântuirea gândirii este totodată mântuirea naturii din om. În toată această expunere a mea, este vorba de a găsi legătura dintre planul spiritual și planul fizic, căci aceste două planuri sunt foarte rupte între ele.

Lupta dintre lumină și întuneric. Crăciunul primordial

Eu studiam aceste lucruri în ultima vreme și în paralel trebuia să țin o conferință la simpozionul de la Cluj, despre misterul Crăciunului, și studiind tema în cartea lui Rudolf Steiner Ideea Crăciunului și Taina Eului, am întâlnit o conferință foarte frumoasă în care Crăciunul este prezentat exact din același punct de vedere, drept rezolvare a dualității dintre Eu-l spiritual al omului și natură. Pentru mine a fost o mare bucurie, să studiez două teme ce aparent nu aveau nicio legătură una cu cealaltă și să descopăr că este de fapt una și aceeași mare temă. Și aici am ajuns la următorul punct al conferinței mele, pe care pe tablă l-am scris Crăciunul, Soarele din om. În conferința menționată, în care este vorba tot de legătura omului cu natura, cu exemplul lui Goethe și al imnurilor sale închinate ființei vii a naturii, aflăm că taina Crăciunului este de fapt lupta dintre lumină și întuneric în ființa umană, care reprezintă aceeași luptă dintre partea spirituală din om și partea naturală din om. La Crăciun serbăm victoria luminii asupra întunericului, din natură și în același timp din ființa umană – iată din nou această polaritate. La solstițiul de iarnă, înainte de Crăciun, avem cea mai scurtă zi din an și exact în această perioadă a fost așezat Crăciunul de către conducătorii spirituali ai omenirii. Până în secolul al patrulea, Crăciunul a fost sărbătorit la 6 ianuarie, apoi a fost mutat la 25 decembrie în perioada anului când forțele întunecate din natură, frigul, întunericul devin foarte puternice. Se poate observa corespondența cu forțele întunecate ale sufletului, cele de îngrijorare, de teamă, chiar starea de depresie, care și ele cresc în sufletele oamenilor în timpul Adventului. Este o perioadă de așteptare a nașterii pruncului, dar apare și o stare de neliniște. Întunericului exterior îi corespunde întunericul lăuntric, iar peste el se suprapune agitația sclipicioasă a cumpărăturilor de Crăciun și luminile artificiale ale decorațiunilor din oraș, cât să împiedice conștientizarea unor procese sufletești fundamentale. În suflet se desfășoară exact această luptă dintre lumină și întuneric: întunericul dat de procesele naturale, venite din zona inconștientă a voinței, și lumina spirituală pe care omul trebuie să și-o creeze din el însuși – acest Soare din om, pe care omul trebuie să îl nască în suflet. Aici se atinge taina Crăciunului, care este victoria luminii spirituale asupra întunericului materiei, iar despre acest lucru ne reamintim la fiecare Crăciun și îl retrăim în suflet.

Steiner ne spune cate ceva despre istoricul acestei sărbători a luminii care a existat cu mult înainte de nașterea pruncului Iisus și de Misteriul de pe Golgota. În epoci străvechi, pe când omul era una cu lumea spirituală, cu înțelepciunea lumii, era sărbătoarea unității. Apoi, odată intrarea principiului luciferic în evoluția umană, când a avut loc separarea sexelor și ființa omului s-a scindat, implicit a apărut și răul în lume. Ca urmare, în epoca persană sărbătoarea luminii a devenit sărbătoarea dualității, în care lumina se lupta cu întunericul. A treia etapă, cea actuală, este de haos spiritual, dar ne pregătim și ne îndreptăm către următoarea sărbătoare, cea a trinității. Unitate, dualitate, haos, trinitate. Posibilitatea pentru sărbătoarea trinității a apărut la răscruce de timpuri, odată cu întruparea Luminii primordiale pe Pământ într-un om, prin Misteriul de pe Golgotha. De atunci s-a dat omenirii posibilitatea ca lumina spirituală ce până atunci venea din exterior, să se poată naște din ființa omului – și am ajuns la acest Soare spiritual lăuntric, ce se naște în sufletul omului. Sărbătoarea de Crăciun ne amintește de fiecare dată despre momentul extrem de important de la jumătatea perioadei lemuriene, când corpurile fizic, eteric, astral ale omului erau pregătite în lumea fizică și în ele a coborât principiul spiritual al omului, Eu-l spiritual, dar acesta a coborât inconștient pentru om, a fost precum o sămânță de lumină așezată în întunericul materiei. Acesta a fost marele eveniment în evoluția omenirii, Crăciunul primordial – și este ceea ce retrăim, mai mult sau mai puțin conștient, la sărbătoarea de Crăciun. Nu este doar o amintire, ci este o forță activă în sufletul omului. În acest ciclu de conferințe, Steiner ne vorbește și despre jocurile de Crăciun – și aici vreau să fac un pic legătura cu impulsul Congresului de Crăciun, de care se vorbea aseară – el spune că oamenii, în urmă cu câteva sute de ani, au început să facă mici scenete cu Jocul de Crăciun, care inițial erau cumva în glumă, sau oricum nu foarte serioase, dar pe măsură ce interpretau aceste scenete, ceva se întâmpla și din sufletele lor începea să acționeze tot mai puternic acest impuls viu de Crăciun și sacraliza scenetele de Crăciun, iar ei deveneau tot mai pătrunși și mai serioși. Și mă gândeam aseară la discuțiile de aici, dacă nu este același lucru și cu impulsul Congresului de Crăciun. În strădania noastră către acest impuls, și el vine înspre noi și acționează în mod viu si intensificat în sufletul nostru. Este o analogie pe care am încercat să o fac, între impulsul primordial de Crăciun dat omului în mod inconștient de către lumea spirituală și impulsul de la Congresul de Crăciun ce poate fi preluat și dezvoltat conștient de către om, de această dată.

Soarele este ceva care acționează din exterior. Cum ajungem la capacitatea deosebită a omului de a naște Soarele din el însuși, în inima sa ? Cei care ați fost la conferința lui Iris Paxino, în care vorbea despre îngeri, ași auzit cum ea l-a întrebat odată pe îngerul ei păzitor, “Cum e inima ta?” Și îngerul i-a răspuns ca, spre deosebire de inima omului care este un Soare spiritual, inima îngerului este un întreg cosmos spiritual.

Soarele spiritual lăuntric. O trăire biografică

În preocuparea și cercetările mele cu tema de față am început să o leg cu trăiri spirituale din biografia mea. Ca și în personajele din dramele și poeziile lui Delle Grazie, și eu am avut niște idealuri când eram foarte tânără și am trăit cum ele s-au spart și eu m-am simțit “înșelată lăuntric de destin“. Rudolf Steiner, în scrisoarea menționată mai devreme, vorbește despre dualitatea dintre ființa ideală a omului și partea naturală din el, care îl ține în lanțuri, cum spunea Goethe:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

De la Steiner aflăm că această depășire de sine este prin cunoaștere: cunoașterea legilor materiei, cunoașterea legilor karmei. În momentul în care cunoști niște legi – și este și ideea din Filosofia Libertății – aceste legi nu mai au putere asupra ta în sensul că te constrâng, te fac să te simți neliber. Le cunoști, înțelegi aceste legi ale materiei, ale naturii care acționează în inconștient, sau chiar legile karmei. Un exemplu bun este atunci când faci un copil. Te-ai îndrăgostit, ai avut impresia că ai ales liber, dar ai fost, într-un fel, păcălit de destin; ai crezut că este o mare iubire dar de fapt trebuia să fii legat karmic de un anumit om și să faci un copil împreună cu acel om. Și apoi zici, cum, eu aveam idealuri de realizat, nu voiam să mă mărit și să fac jocul societății, eu credeam că sunt mai bună decât ceilalți oameni și am lucruri mărețe de înfăptuit în lume – și tot acolo am ajuns, la job, familie, copii, rate bancă – deci o viață aparent comună, precum a oricărui om de pe stradă. Din fericire, eu am fost mereu un om mai introspectiv din firea mea și am fost preocupată de biografie, am vrut să îi înțeleg legitățile ascunse, iar în acest sens am și primit multe daruri de la lumea spirituală. Așa că am putut să înțeleg într-o anumită măsură aceste legi ale karmei, despre ce este vorba în ele. Odată ce începi să le înțelegi, vezi ce lecții de viață îți aduc ele, cum vor să te transforme ca om – și înțelegi că de fapt ele nu îți vin din exteriorul ființei tale, deși par așa, ci vin de la Eu-l tău superior, adică tot de la tine însuți, dintr-o parte mai înaltă și mai înțeleaptă a ta, în care ești total de acord cu ele, căci ești chiar tu cel care ți le-ai impus. Și nu te mai poți simți neliber, ci în acord cu aceste legi, ele devin parte din tine și devii recunoscător pentru tot ce ți s-a întâmplat.

Voiam să vă spun un pic și despre cum am pornit această revistă de antroposofie, Pământ iubit, cum de i-am dat acest nume. Nu este întâmplător ales acest titlu, ci se leagă de niște trăiri de ale mele de pe la 11-12 ani. Uneori, când dormeam după-amiază, mă trezeam cu sentimentul că veneam de undeva unde era luminos și bun și frumos, era un alt acasă unde eram fericită și dintr-o dată coboram și ceva în mine se strângea, se chircea ca un ghemotoc, și din lumina minunată ajungeam în întuneric dureros – și de fapt eram eu coborând în corpul fizic, la trezire. Pe atunci nu puteam să îmi explic aceste lucruri, nu știam ce anume mă doare și de ce, era o suferință pe care nu puteam să o numesc, ca și copil, căci nu mă durea nimic fizic. Am avut de mai multe ori această trăire pe atunci, în care coboram din ceva luminos și fericit și în care eram liberă, în ceva întunecat și constrâns și dureros, și așa coboram pe Pământ în corpul fizic – era la nivel sufletesc relația mea cu Pământul, cu lumea fizică. Și în anii ce au urmat, Pământul îmi părea un loc oarecum întunecat, unde se trăiește greu, dar unde există totuși o lumină pe care eu o căutam și pentru care venisem aici, o lumină care nu știam exact ce reprezintă. Era un fel de mică lumină aurie ce apărea din când în când în diferite împrejurări și mă călăuzea prin viață, o luminiță călăuzitoare în acest loc întunecat în care am venit și în care nu mă simțeam acasă. Pe la adolescență m-am lămurit eu că ceea ce caut, spre ceea ce mă conduce această lumină nu poate fi decât sufletul meu pereche, un om anume pe care eu trebuie să îl găsesc și eu pentru el am venit aici pe Pământ, cu el mi-am dat întâlnire pe Pământ. Aveam eu explicațiile mele romantice, aveam idealurile mele – și toate s-au prăbușit la un moment dat, pe la 30 de ani. Destinul, cum ziceam, avea cu totul alte planuri pentru mine și m-am trezit prinsă, înlănțuită, ca sa zic așa, exact în situația de care mă ferisem – job de 8 ore, rate la bancă, casă și familie de îngrijit, iar primul meu copil plângea mult – și eu cel mai adesea eram într-o zonă tristă, întunecată la nivel sufletesc, în care mă străduiam să îmi fac datoria, le duceam pe toate cum puteam deși eram copleșită, nu mai simțeam bucuria de a trăi, nu mai aveam entuziasm pentru nimic, odată ce nu mai aveam idealurile luminoase ce mă țineau deasupra acestor lucruri. Mă simțeam prinsă în toate părțile în lanțurile karmei și nu știam cum să rezolv acest lucru. În acest context, a venit pe lume fetița mea Iris, cel de-al doilea copil al meu – este o poveste lungă. Și datorită ei am avut trăirea sufletesc-spirituală legată de Soarele spiritual din om. Se vedea de atunci că fiica mea, ca individualitate, avea o relație bună cu Pământul; am observat acest lucru încă de când eram însărcinată cu ea. Pe la jumătatea sarcinii era Paștele și îmi amintesc de o trăire deosebită, neobișnuită pentru mine care nu prea iubeam viața pe Pământ. Priveam atunci în jur și simțeam o mare bucurie că sunt pe Pământ, totul îmi părea frumos și toți oamenii erau buni și nu înțelegeam de ce oamenii se ceartă între ei, în această lume plină de iubire, bunătate și frumos ! Se știe că pe la jumătatea sarcinii mama poate simți Eu-l copilului in sufletul ei, iar aceasta este doar o parte din trăirea deosebită pe care am avut-o atunci de Paște, cu privire la sufletul fetiței mele ce se întrupa. După ce ea s-a născut, când o țineam brațe simțeam cum în zona inimii răsărea un Soare auriu bun, blând, consolator, de lumină vindecătoare, ce îmi lumina sufletul și mă făcea să mă simt împlinită. Viața era iar frumoasă, bună și plină de sens, simțeam iar bucuria de a trăi pe Pământ. Aveam această trăire când o luam în brațe pe Iris sau când doar mă gândeam la ea – este o trăire pe care uneori și acum, după mult timp, pot să o retrăiesc în amintire și să o recreez în suflet. Rudolf Steiner spune că, dacă vrem să observăm cel mai spiritual lucru care se manifestă în lumea fizică, să privim un copil în primii 2-3 ani de viață. După această vârstă, Eul spiritual al copilului începe să se afunde în materie, în corpul său fizic și mai târziu omul va trebui să se străduiască să îl scoată conștient la iveală din el. În acei ani de încercări sufletești și spirituale, legătura sufletească de iubire cu fiica mea, Soarele spiritual ce apărea între inimile noastre, m-a susținut mult și mi-a dat echilibru. Această legătură deosebită a durat până la adolescență, apoi lucrurile s-au schimbat și s-au reformulat între noi – știți că la adolescență se naște corpul astral al omului care aduce cu el karma, teme de rezolvat, așa că adolescenții sunt ocupați cu propriile lor trăiri, se naște Ego-ul lor cu care au și ei de lucrat pe calea individualizării de sine. Fiica mea este acum o adolescentă normală, care are calitatea de a fi acasă pe Pământ, ea are fermitate în deciziile ei și înțelepciune în lucrurile care privesc viața de zi cu zi.

Am simțit această iubire și armonie de Soare auriu bun, blând și vindecător, pe care a adus-o Iris în viața mea, ca pe un dar din partea lumii spirituale, sau din partea ei ca individualitate, să mă ajute cu karma mea. Din familia noastră, ea este cea care are o legătură bună cu Pământul, legătură formată și adusă din alte vieți și astfel ea a putut să fie în copilăria ei, pentru cei din jur, ca o lumină de iubire. Eu încă mă străduiesc să îmi formez această legătură prețioasă de iubire aurie cu Pământul, cu lumea, în această viață.

Cred că toți avem acest Soare lăuntric din om, în inima noastră, ne este dat ca potențialitate, dar trebuie să ajungem să îl naștem în sufletul nostru, în mod conștient. Mie atunci mi-a fost dat să în observ, să îl trăiesc prin intermediu iubirii cu un alt om, în acest caz prin iubirea de mamă. Rudolf Steiner spune că iubirea de mamă este răspunsul mamei la iubirea pe care copilul o aduce pentru ea din lumea spirituală. Eu am o legătură karmică puternică, de iubire, cu ambii copii ai mei, dar în moduri foarte diferite; ei m-au ajutat enorm în destinul meu pământean și am înțeles de ce era important pentru mine să devin mamă, să am această experiență și sunt norocoasă și recunoscătoare că copiii mei m-au ales să le fiu mamă.

Oamenii solari au fermitate, claritate și echilibru în modul în care își creează destinul pe Pământ, ceea ce pentru alți oameni este mai degrabă o bâjbâire, o strădanie cu suișuri și coborâșuri. Ei aduc deja cu ei forțele necesare pentru a-și îndeplinesc cu bucurie idealurile pământene și nu resimt această prăpastie uriașă între idealuri și natură, între lumea spirituală și lumea fizică. Au deja partea mediană, Eu-l christic, drept punte între cele două lumi și pot aduce iubire și armonie în lume, ei sunt “făcătorii de pace”.

Nașterea conștientă a Soarelui spiritual în suflet

Și am ajuns la întrebarea: Cum ne naștem în mod conștient acest Soare spiritual în suflet ? Cum facem ca această lumină spirituală aurie de iubire și armonie să fie în permanență a noastră, cu noi, creată prin strădania noastră ? Mie, acest Soare lăuntric mi-a mai apărut în inimă doar când iubeam cu adevărat, când simțeam compasiune, când înțelegeam profund pe cineva – în aceste momente apare iar în sufletul meu. Idealul este să îl crez din mine, în mod permanent și apariția sa să nu depindă de ceva sau de cineva din exterior. Cum creăm în noi Soarele spiritual lăuntric ? Avem doar un germene, o sămânță a Eu-lui spiritual, implantată în întunericul materiei de către zei, cum spuneam mai devreme. Și aici este legătura cu Filosofia Libertății, pe care citind-o și practicând-o just, putem ajunge să ne formăm o zonă sufletească de gânduri pure, spirituale. De fapt, nu este vorba numai de gândurile noastre purificate (prin studiul Filosofiei Libertății și studiul meditativ al antroposofiei), ci și de percepțiile noastre purificate (prin observarea goetheanistă). Primim înțelepciunea lumii pe două căi: pe calea lăuntrică, în spiritualizarea gândirii și pe cale exterioară, prin percepția prin simțuri. Spiritualizarea gândirii plus spiritualizarea percepțiilor pe care le avem în cunoașterea de sine și în cunoașterea lumii, duc la formarea unui înveliș pur, un pocal pur în suflet. În acest pocal pur pe care omul îl construiește în sufletul său poate coborî Eu-l Superior și omul are de acum acest pocal cu Soarele lăuntric luminând în zonele de suflet unde mai înainte era întuneric, era necunoaștere. Îl putem pune în legătură cu imaginea mamei cosmice Sophia-Maria, înțelepciunea cosmic-omenească pură, cu pruncul Iisus-Christos auriu în brațe. Din sufletul purificat și înțelept, cu care se unește spiritul, ia naștere Soarele lăuntric. Îl presimțim și îl trăim prin iubirea adevărată pentru ceilalți oameni, până când ajungem noi înșine un Soare spiritual ce poare să lumineze drumul celorlalți oameni.

Cred că observați firul de legătură dintre Soarele lăuntric, Cupa Graalului și Piatra fundamentală a iubirii pusă la Congresul de Crăciun din 1923-1924 de către Rudolf Steiner, despre care vorbeam aseară. Vedeți calea de la ceea ce sărbătorim de Crăciun, acest Eu superior pe care zeii l-au coborât ca pe o sămânță în străfundurile inconștiente ale omului, și până la Piatra fundamentală aurie christică a Congresului de Crăciun, spre care tindem, ca spre cel mai mare ideal al evoluției omului. Trecem în acest drum de transformare de sine, de inițiere, și prin tema Graalului, cu Parsifal și cu transformarea lui Kundry prin forțele compasiunii christice – Kundry, reprezentanta naturii decăzute din om, este chiar mesagera Graalului.

Cele două praguri ale lumii spirituale. Noile Misterii ale iubirii

În imaginea cu copilul care se naște în ieslea de Crăciun, în frig, în întuneric, ajutat doar de către boul și măgarul care suflă aer cald asupra lui, boul reprezintă forțele de voință îmblânzite, iar măgarul – corpul fizic ce se pune în slujba nașterii spiritului în om. Copilul din iesle este totodată lumina aurie pe care o întâlnim la pragul lumii spirituale, în acel întuneric îngrozitor cu toate încercările sufletești la care suntem supuși acolo, la trecerea pragului. Din acel întuneric, primim în conștiență o sămânță, precum un prunc auriu ce se naște și pe care apoi trebuie să îl creștem mai departe. Nu putem trece pragul înspre lumea spirituală, atâta timp cât încă avem de lucrat, de transformat trăsături ale sufletului, dar ne întoarcem cu un nou impuls spiritual de transformare de sine în lumea fizică. Putem numi trăirea aceasta Crăciunul lăuntric din om, când în om se naște germenele Eu-lui său superior.

Am vorbit despre pragul dintre om și lumea spirituală, dar mai este încă un prag, despre care nu se vorbește așa explicit și care este o temă care mă interesează mult, deoarece face parte nemijlocit din destinul meu: pragul spiritual dintre un om și alt om – Noile Misterii sau misteriile iubirii. Deci nu avem doar pragul dintre om și lumea spirituală, sau dintre om și Eul său superior – trecând peste prăpastia ce desparte lumea simțurilor de lumea spirituală, natura de spirit – ci avem și pragul dintre un om și alt om. Cum ajung ca, din centrul ființei mele, să intru în legătură cu centrul ființial al unui alt om ? Nu vorbim doar despre pragul pe verticală, microcosmos-macrocosmos, ci și pe orizontală, microcosmos-microcosmos – și acestea două praguri ce pot fi trecute înspre lumea spirituală formează semnul crucii, semnul lui Christos. Am menționat mai devreme despre capacitatea deosebită a lui Rudolf Steiner de a înțelege, de a prelua în suflet gândurile unui alt om, ca și cum ar fi fost ale lui și ducându-le mai departe, până întâlnea ființa spirituală a celuilalt. În gândire suntem cel mai altruiști, iar la polul opus, în voință, suntem cel mai egoiști. Pentru a întâlni un om în ființa sa profundă, să pornim de la a-I înțelege modul său de a gândi, în care se află Eu-l său cel adevărat.

Michaela Glöckler descria etapele întâlnirii dintre un om și alt om, vorbind despre ceea ce înseamnă să ierți: pot să îmi las gândirea mea la o parte, să primesc gândirea celuilalt, înțelegând modul său de a gândi, apoi cobor în inimă și încerc să simt ce simte celălalt, să empatizez cu el, iar apoi se poate întâmpla ca, pentru un moment, să mă întâlnesc cu celălalt și la nivelul intuitiv – pentru o clipă sunt una cu celălalt și îl pot înțelege total, pot fi în locul său și înțeleg de ce a acționat într-un anumit mod într-o anume situație. Și dacă în acel moment simt compasiune pentru el, deși m-a rănit, abia atunci îl pot ierta, pentru că l-am înțeles cu toată ființa mea. Poate că ați avut această trăire, eu am trăit și starea extraordinară de a mă simți cu adevărat înțeleasă de un om, dar și să îl înțeleg eu pe un alt om. Ești una cu acel om și îl înțelegi profund. Și atunci se întâmplă un mister, este ca și cum acel om s-ar naște în tine, pentru că pentru un moment l-ai înțeles cu adevărat, l-ai trăit ființial în tine, ceva profund din omul respectiv rămâne pentru totdeauna în tine, un germene adevărat de iubire ce poate fi crescut mai departe – și cumva devii responsabil pentru acel om. Este reversul situației dintre Cain și Abel, când s-a născut egoismul în lume – Cain l-a omorât pe Abel și când Dumnezeu l-a întrebat unde este fratele sau, el a răspuns: Sunt eu păzitorul fratelui meu ?

Odată ce pentru un moment ai trăit ființa spirituală a celuilalt în tine, ești unit în eternitate cu el, devii păzitorul fratelui tău, el nu mai este un străin și nu mai poți fi indiferent față de el – și faci reversul acestui egoism primordial: Da, eu sunt păzitorul fratelui meu. Dacă în cel mai mare conflict te oprești pentru un moment din cearta cu celălalt și pentru un moment îl asculți în mod real, lăsându-le pe ale tale deoparte, îl înțelegi cum gândește, încerci să te pui în locul său să simți ce simte el și dintr-o dată se poate întâmpla acel mister că ești una cu el – acest mister prin care celălalt se naște în tine ține de acțiunea Soarelui spiritual din om ce armonizează, prin care certurile și conflictele dintre oameni sunt rezolvate și iubirea circulă în lume, de la inimă la inimă, de la om la om. Se poate să nu te înțelegi cu un om, dar dacă odată l-ai înțeles cu adevărat, cumva îl porți de acum în tine, ai un punct auriu în relația sufletească cu el, de la care poți dezvolta mai departe o relație bună cu el. El nu mai este dușmanul tău, ci devine fratele tău. Și acest lucru cred eu că se leagă în modul cel mai direct de Noile Misterii ale iubirii și de punerea Pietrei fundamentale în inimi.

(Conferință publicată în nr. 10 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”).
.

Natura versus idealurile din om (I)

Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! [1]

Astfel îi scria Rudolf Steiner poetei Marie Eugenie delle Grazie, în scrisoarea sa de răspuns la ideile ei despre forța brută a naturii ce se opune oricărei șanse a omului de a-și realiza idealurile.

Idealurile și abisurile sufletului uman

Marie Eugenie delle Grazie, poetă, dramaturgă și scriitoare, este una dintre figurile semnificative din viața lui Rudolf Steiner, lucru ce se poate vedea din faptul că el i-a dedicat aproape întreg capitolul șapte din autobiografia sa[2], descriind circumstanțele în care a cunoscut-o și apartenența sa la cercul ei de prieteni. Delle Grazie a fost una dintre cele mai faimoase scriitoare austriece din anii 1900, reprezentantă a realismului. Când Steiner a întâlnit-o, ea avea 18 ani și era deja celebră, publicase cărți și fusese premiată. În jurul ei erau reuniți mai mulți artiști, compozitori, teologi brilianți și filosofi, în care spiritul Evului Mediu și spiritul catolicismului erau vii și care ce se preocupau cu discutarea operei lui Thomas de Aquino, Shakespeare, Dostoievski, poezia modernă în care apărea lupta lăuntrică dramatică a omului, descrierea abisurilor sufletului uman – și nu erau deloc simpatizanți ai operei lui Goethe și ai armoniei luminoase cu natura pe care el o proslăvea. Rudolf Steiner observase că Marie Eugenie delle Grazie manifesta chiar „un fel de antipatie personală foarte adâncă” față de Goethe. În mijlocul acestui  cerc al lui delle Grazie și al mentorului acesteia, Laurenz Müllner – profesorul de filosofie cu tendințe ascetice, a lucrat Rudolf Steiner înainte de cel de-al douăzeci și optulea an al vieții sale, în timpul perioadei vieneze – și aici și-a dezvoltat ideile de bază cu privire la libertatea omului și la destin. În ideile ce se discutau acolo, Rudolf Steiner prevedea o dispoziție tot mai des întâlnită la omul modern, pentru care prăpastia dintre lumea simțurilor și lumea spirituală devine tot mai mare.

Despre poetesă, Steiner auzise prima dată la profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, inițial încântat de genialitatea tinerei. Pe atunci, ea lucra la o epopee măreață, Robespierre, în care voia să descrie tragismul oricărui ideal ce ia naștere în pieptul omului. În viziunea ei, aceste idealuri, oricât de mărețe, sunt menite să fie zădărnicite de puterea de acțiune crudă, distrugătoare a naturii, ce se opune necruțător oricărui ideal, spunându-i  „tu eşti doar o iluzie, o ficţiune creată de mine, pe care eu o arunc iar şi iar înapoi, în neant”. Un alt mare proiect al poetesei despre care ea i-a vorbit era cel numit Sataniada, în care ea voia să înfăţişeze într-un mod genial, dar în aceeași dispoziție pesimistă, natura brută, lipsită de idei şi strivitoare, ca o forță teribilă ce se ridică din abisul existenței, drept antipodul Dumnezeirii. Deși zguduit de viziunea poetesei și de măreția ideilor ei, previzionând în mod revoluționar ceea ce avea să devină dispoziția sufletească predominantă a lumii culturale din acea vreme, Rudolf Steiner avea însă o concepție cu totul opusă: „Conţinutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepţiei despre lume pe care o vedeam în faţa spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admiraţie şi interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conţinutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-şi găsească, totuşi, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înţelegere nişte idei contrare, ca şi cum ele ar fi fost pe direcţia propriului meu suflet.” [3]

La puțin timp după această discuție, Rudolf Steiner a fost invitat împreună cu Karl Julius Schröer, soția acestuia și o prietenă a lor la una din seratele scriitoarei, unde ea voia să citească fragmente din epopeea dramatică și naturalistă Robespierre. În acele scenete,  viața era descrisă în aspectele ei cele mai zguduitoare și ascultătorii au fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat şi s-au prăbuşit cu un tragism impresionant – cel puțin așa le-a perceput Steiner. Însă profesorul său iubit Schröer, mare iubitor și admirator al lui Goethe și a concepției luminoase despre natură și lume a acestuia, a fost profund nemulțumit și foarte revoltat de viziunea despre natură a Mariei Eugenie delle Grazie, spunând că arta nu are voie să coboare în asemenea abisuri ale „oribilului”. Iar doamnele ce îl însoțiseră pe Schöer fuseseră de asemenea impresionate negativ până la nivel organic chiar de cele auzite, având un fel de crampe. Schröer era pătruns de convingerea că nu trebuie să devină niciodată poezie ceea ce este trăire groaznică în sufletul unui om, oricât de sincer ar fi fost trăit acest lucru. Pentru el, mare iubitor al lui Goethe și a idealului acestuia „Cunoaște-te și trăiește în pace cu lumea”, cei din cercul poetesei manifestau doar „zgura spiritelor arse”. [4]

Soluția dată de Rudolf Steiner. Individualitatea și Filosofia Libertății

La puţin timp după această serata literară, Marie Eugenie delle Grazie a publicat o poezie în care natura era slăvită ca “forţă supremă care-şi bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viaţă numai pentru a-l înşela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reuşit să-l amăgească”. [5]

În replică la această poezie, Natura, Rudolf Steiner a scris un scurt eseu, Natura și idealurile noastre, în forma unei scrisori adresate poetesei, în care face un apel direct la conștientizarea și trezirea individualității spirituale a omului, ca și forță ce poate învinge, transforma și vindeca forțele întunecate și elementare ale instinctelor sub-naturale distructive ce acționează în adâncimile sufletului omenesc. Această scrisoare, nepublicată, ci doar imprimată de el într-un număr mic de exemplare, cuprinde ideile de bază a metodei pe care avea să o dezvolte mai târziu în Filosofia Libertății. În autobiografia sa, Steiner își descrie articolul în felul următor: „Am vorbit în el despre îndreptăţirea aparentă pe care o are concepţia poetei. Am spus că o concepţie ce nu închide ochii în faţa forţelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un „optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenţei. Dar am vorbit şi despre faptul că fiinţa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens şi conţinut vieţii, şi că această fiinţă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.”[6] Iată traducerea în limba română a scrisorii sale de răspuns, Natura și idealurile noastre[7]:

     Stimată poetă:

     În poemul dumneavoastră filosofic “Natura” – atât de bogat în gânduri – ați dat formă dispoziției de bază ce se manifestă în omul modern. Această dispoziție apare atunci când el se lasă influențat de anumite idei despre natură existente în timpurile noastre, dacă el are o profunzime a sentimentelor suficientă încât să îl conducă la recunoașterea discordanței dintre acele idei și dintre idealurile din inima și mintea sa. Într-adevăr, s-au dus vremurile în care optimismul superficial, fără gânduri, care se bazează pe credința că suntem copiii lui Dumnezeu, l-a distras pe om de la a percepe prăpastia dintre natură și spirit. Duse sunt acele timpuri în care era posibil să fii atât de superficial încât să privești fără griji în altă parte decât la miile de răni din care lumea sângerează.  Idealurile noastre nu mai sunt atât de superficiale încât să fie satisfăcute de o realitate cel mai adesea superficială și fără conținut. 

     Cu toate acestea, nu cred că este imposibil să găsești un mijloc de a te ridica deasupra pesimismului profund ce se naște dintr-o astfel de recunoaștere. O astfel de elevare devine posibilă când privesc în lumea mea lăuntrică, atunci când abordez lumea ideilor: o lume completă și perfectă în ea însăși, care nu poate câștiga sau pierde ceva prin natura efemeră a lucrurilor din afară. Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el deja și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! Nu ! Nu existența efemeră, ci esența lor lăuntrică le face perfecte. Idealurile din spiritul nostru cuprind o lume suficientă în sine și care poate trăi independent propria sa viață și nu câștigă nimic din cooperarea sa cu o natură binefăcătoare.

Ce creatură demnă de milă ar fi omul dacă nu ar fi capabil să obțină satisfacție în cadrul propriei sale lumi de idei, ci în loc, ar avea nevoie mai întâi de cooperarea naturii ? Ce s-ar alege de libertatea divină dacă natura, ținându-ne în hamuri, ghidându-ne, ne-ar veghea și ar avea grijă de noi ca de niște copii ? Nu! Ea trebuie să nege totul, încât dacă norocul vine la noi, să fie doar rezultatul sinei noastre libere. Poate natura să distrugă în fiecare zi ceea ce am construit, încât noi în fiecare zi să așteptăm cu nerăbdare să creăm totul de la capăt – nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul doar nouă înșine.

Această natură – ar putea spune cineva – este doar un simplu vis ! În timp ce noi ne considerăm liberi, urmăm necesitatea de fier a naturii. Cele mai înălțătoare gânduri nu sunt nimic altceva decât rezultatul naturii acționând orbește în noi. 

O, ar trebui să admitem într-un final, că o ființă ce se cunoaște pe ea însăși nu poate fi neliberă. Prin investigarea legilor eterne ale naturii noi separăm din ea substanța care stă la baza manifestărilor sale. Vedem țesătura de legi ce guvernează peste obiectele naturii, și care aduc necesitate. În cunoașterea noastră deținem puterea să detașăm legitatea de obiectele naturii. Cu toate acestea ar trebui să fim sclavii fără voință ai acestor legi ? Obiectele naturii sunt nelibere pentru că nu pot recunoaște aceste legi; ele sunt guvernate de acestea fără să știe despre ele. Cine ni le mai poate impune, dacă le pătrundem cu rațiunea ? O ființă care cunoaște nu poate fi neliberă. O astfel de ființă transformă ceea ce este lege în idealuri și le acceptă ca fiind legi dăruite sieși din ea însăși.

Ar trebui să admitem că Dumnezeu – imaginat de către omenirea decadentă ca locuind în nori – trăiește în inimile noastre, în spiritul nostru. El a renunțat complet la ființa sa și s-a revărsat în totalitate în omenire. El nu a vrut să rețină nimic  din ceea ce este al lui pentru că a vrut ca omenirea să fie o rasă care se conduce singură în deplină libertate. El s-a dispersat în omenire. Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale.  Implantându-se pe sine în întreaga omenire, el a renunțat la o existență proprie. Un „Dumnezeu în istorie” nu există. El a încetat să fie de dragul libertății omenirii, pentru a îndumnezei omenirea. Noi am preluat în noi cea mai pare potențialitate a existenței, ca urmare nicio putere exterioară nu ne poate da satisfacție, ci numai noi prin propriile noastre creații. Toate lamentările despre o existență care nu ne satisface, despre această lume grea, trebuie să se disipeze în prezența gândului că nicio putere din lume nu ne poate satisface dacă nu ne dăruim noi nouă puterea cea magică prin care ne putem bucura și înălța. Dacă un zeu din afara lumii noastre ne-ar aduce bucuriile paradisului și ar trebui să le primim așa cum el le-a creat, fără participarea noastră, atunci ar trebui să îl refuzăm, pentru că ar fi o fericire lipsită de libertate.

Nu avem niciun drept să așteptăm satisfacție de la puteri ce sunt în afara noastră. Credința  într-un zeu din afara lumii noastre ne-a promis reconciliere cu răutățile acestei lumi. Această credință este în proces de destrămare, va veni un timp când ea nu va mai exista deloc. Dar acel timp va veni când omenirea nu va mai trebui să spere la o mântuire din afară, pentru că oamenii vor recunoaște că trebuie să își creeze propria lor fericire divină, la fel precum și-au creat singuri rănile profunde.

Omul este călăuza propriului destin. Chiar și descoperirile științei moderne naturale nu ne pot convinge de contrariul acestui lucru. Aceste descoperiri au fost dobândite prin concepte asupra părții exterioare a lucrurilor, în timp ce cunoașterea lumii noastre de idealuri se dobândește prin pătrunderea în profunzimea materiei. 

Din moment ce dumneavoastră, admirată poetesă, ați abordat într-un mod atât de viguros sfera filosofiei, consider de asemenea că veți fi interesată și de ideile din acest răspuns.

Cu mult respect,

 

 

Unul dintre exemplarele scrisorii a ajuns la profesorul Schröer, care după ce l-a citit i-a răspuns că, dacă gândește în felul acesta despre pesimism, înseamnă că nu s-au înţeles niciodată unul pe celălalt şi că cine vorbeşte despre natură ca în acest articol, se dovedeşte incapabil să ia cu adevărat în serios cuvintele lui Goethe: „Cunoaşte-te şi trăieşte în pace cu lumea”.[8] Conflictul cu Schröer, care se simțea trădat de fiecare dată când Rudolf Steiner vizita cercul Mariei Eugeniei delle Grazie, dorind ca el să aleagă între acel cerc și el, a fost una dintre primele mari suferințe din viața lui  Rudolf Steiner. Dar pentru el era o adevărată bucurie a spiritului să se împărtășească din lumina discuțiilor ce aveau loc la acele serate literare, chiar dacă spune despre această lumină ceva foarte semnificativ: că nu era o lumină solară, ci o lumină lunară.

De la științele naturii înspre zeița Natura

Dar ce este această natură, cu legile ei impersonale, ce devine tot mai mult o forță ce se opune realizării idealurilor sale și al cărei contrast cu strădania spirituală este resimțită într-un mod dureros de către căutătorii spiritului ? De când s-a căscat acest abis uriaș între lumea simțurilor și gândirea intelectului cu care omul percepe natura și încearcă să o înțeleagă, pe de o parte și lumea spirituală, cu ale sale ființe divine și legități ce reprezintă adevărata cunoaștere a lumii, pe de altă parte ?

În zilele noastre, natura este prezentată, în lumina științei moderne, într-un mod abstract, ca o sumă de “legi ale naturii”, de termeni clasificați din botanică și zoologie pe care elevii trebuie să îi învețe pe de rost în timpul școlii.  Însă în urmă cu câteva secole, oamenii aveau o viziune complet diferită asupra naturii. Rudolf Steiner ne spune că din secolul IX și până în secolul XIII, profesorii de la Școala de la Chartres – Bernardus Silvestris, Bertrand de Chartres, Alanus ab Insulis – încă descriau natura ca pe o ființă spirituală, ei vorbeau cu reverență despre măreața Zeiță Natura. Iată cu ce idei ne spune Rudolf Steiner că le era prezentată natura elevilor de la Chartres, de către Alanus ab Insulis:

Natura este o ființă care ne scapă cînd ne apropiem de ea. Omul își îndreaptă acum energiile spre alte scopuri; el nu mai are acea înțelegere intuitivă a naturii pe care o aveau înțelepții vremurilor trecute. În ochii lor, natura era o ființă maiestuoasă înzestrată cu spirit, care lucra pretutindeni – acolo unde se formau stâncile, acolo unde plantele răsăreau din pământ și acolo unde stelele străluceau ca niște nestemate în Ceruri. Peste tot lucra o ființă de o grandoare infinită, care se revela sub înfățișarea minunată a unei femei ce țese pânza naturii. Cei din vechime viețuiau aceasta în mod intuitiv. Din descrierile lor, noi ne mai putem încă reprezenta cum apărea natura în ochii lor, țesând și lucrând pretutindeni și în toate, în manifestările caldurii, luminii, ale culorii și ale vieții. Ei își dădeau seama că zeița Natura era o ființă divin-spirituală a cărei adevărată esență poate fi cunoscută doar prin percepție directă.[9]

Tot Alanus ab Insulis, în cartea sa Plângerea Naturii, o descrie pe minunata zeiță Natura și supărarea ei datorată decăderii naturii sub influența viciilor omenești. Căci nu numai că omul a pierdut adevărata cunoaștere a naturii, dar el a dus la decăderea naturii din el, pe de o parte, iar pe de altă parte a creat un nou regn sub-natural, cel tehnic.

Mergând și mai mult înapoi în timp, Rudolf Steiner ne vorbește despre Persefona, fiica lui Demeter, zeița Naturii. Zeița Persefona, vechea clarvedere, este acum prizonieră în om, în zona corespunzătoare sistemului metabolic și reproducator, și în mod corespunzător și în adîncimile Pământului. În legendele Greciei antice, se știa că Persephona a fost răpită și violată de către Hades-Pluto, zeul lumilor subpământene – în care îl putem recunoaște pe Ahriman, în limbajul antroposofic. De atunci, ea este ascunsă și așteaptă să fie descoperită de către om, ea vrea să fie salvată și conștientizată din nou. Cine o poate salva și cum? Noi, antroposofii, cu ajutorul forțelor primite din întâlnirea cu Christos eteric. Numai El ne poate da puterea de a o reînvia pe Persefona – vechea clarvedere – într-o nouă formă, care este tocmai Antroposofia sau Știința Spirituală.  Între timp, avem ceea ce a înlocuit acțiunea zeiței Demetra și a vechii clarvederi în ființa umană: gândirea moartă a intelectului și forțele de viață legate de sistemul reproducător, consumate cel mai adesea ca forțe erotice. Întreaga dramă a zeiței naturii din om, ascunsă atât de bine încât majoritatea antroposofilor nici măcar nu știu despre existența ei  – deși Rudolf Steiner ne asigură că nu este vorba despre un simbol, ci despre o ființă spirituală cât se poate de reală și care poate fi percepută – este descrisă în conferința a doua din ciclul Minuni ale Lumii (GA 129). În acest ciclu este făcută o analogie foarte clară între structura omului și structura Pământului. Căci, pentru a cunoaște cu adevărat natura, omul trebuie mai întîi să cunoască natura din el însuși. (va continua)

[1] din scrisoarea Natura si idealurile noastre, de Rudolf Steiner

[2] Cursul vieții mele (GA 28), de Rudolf Steiner

[3] din Cursul vieții mele (GA 28)

[4] Idem 3

[5] din Cursul vieții mele (GA 28)

[6] Idem 5

[7] rsarchive.org, GA 30, traducere de Delia Soare

[8] din Cursul vieții mele (GA 28)

[9] din Căi adevărate și false în investigația spirituală (GA 243) de Rudolf Steiner, conferința 4

Abonamente pentru revista „Pământ iubit”

Dragi prieteni,

În urmă cu doi ani am lansat primului număr al revistei trimestriale de antroposofie „Pământ iubit”, iar acum a iesit de la tipar cel de-al noualea număr al ei (vedeți cuprinsul ei mai jos).

Revista noastră nu s-ar fi putut publica fără ajutorul vostru, motiv pentru care vă mulțumim din inimă! 🌹

Revista este non-profit și există atât datorită colaboratorilor noștri din țară și din întreaga lume care ne-au trimis articole valoroase scrise de ei, cât și datorită cititorilor care o apreciază și doresc să susțină aparitia ei in continuare.

În anul 2020 avem în plan următoarele patru numere ale revistei (10 – 13), tipărite de asemenea pe hartie color de calitate în condiții grafice de excepție, pentru care vă puteți face abonamente, pentru suma de 40 lei (10 lei x 4 numere), plus 10 lei pentru expedierea prin poştă, pentru cei care vor să o primească astfel.

Veţi primi numerele respective la adresa specificată de dvs. cu Poşta Română, sau, pentru cel puţin 7 numere într-o localitate, acestea vor fi trimise cu o firmă de curierat.

Pentru abonamente, puteţi depune banii în contul:

Asociaţia Terra Act

RO93 RNCB 0090 1317 6014 0001

deschis la BCR, cu descrierea DONAŢIE.

Apoi vă rugăm să ne trimiteţi un email de înştiinţare la: terraact@gmail.com

Cu multumiri călduroase,

Redacția revistei de antroposofie „Pământ iubit” (Sanda Dale, Bogdan Szabo si Delia Soare)

abonamente revista 2
 
Numărul de iarnă-Crăciun (nr. 9) al revistei de antroposofie „Pământ iubit” a plecat spre cititorii săi. 
CUPRINS:

Gheorghe Paxino – Transcendența: Aspecte ale Păzitorului pragului (II)

Simona Wachob – Rugăciunea Tatăl nostru macrocosmic

Mihaela Toma – Trinitate

Dirk Kruse – Situația cosmică epocală a iernii 2019-2020

Bogdan Szabo, Isaura Mertic – Predarea și lucrul artistic în școala Waldorf

Delia Soare – Natura versus idealurile din om (partea I)

Joop van Dam – Calea celor 6 exerciții – motive pentru a păși pe calea de școlire (II)

Bogdan Geanta – Baghavad-Gita: o sinteză organică a înțelepciunii orientale (III)

Sorin Liviu Ștefănescu – Ex-machina: drumul pavat cu bune intenții către sfera a 8-a

In memoriam: Petre Papacostea

🌹
Pictura de pe copertă: „Stella Sole Luna”, de Stefano Bernardelli

Îndrăgostirea, calul negru şi căderea în trup

Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Și că acum ni se propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care, dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.[1]

Uneori mă gândesc că dacă cineva ar putea să vadă “conturul nevăzut al sufletului” meu, cum așa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de strălucirile ca de licurici ce dansează uneori în jurul capului meu… Sunt toate aceste gânduri, idei, posibile articole pe care îmi doresc să le scriu cândva, dar cărora din varii motive nu apuc să le dau trup de cuvinte. Și nu știu ce se întâmpla cu ele, poate mor, sau poate după un timp se reîntorc într-o lume a ideilor, de unde altcineva le primește ca inspirație și mai apoi le imprimă în scris amprenta sufletului său.

Pornind de la un film, despre o alegere esențială

Unul dintre articolele pe care am vrut să îl scriu în urmă cu ceva timp este despre filmul Lebăda neagră, ce relua o tema importantă pentru mine, cea a umanității și a egoismul din noi. Dar, prinsă în cele de zi cu zi, am tot amânat scrierea sa, până aproape am uitat de el. Iată subiectul filmului, pe scurt:

Grațioasa, pura și dedicata balerină ce este aleasă pentru rolul principal din Lacul Lebedelor se vede, în sfârșit, aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerină și de a face un spectacol de neuitat. În strădania de a o juca atât pe Lebăda albă – rol ce se mulează perfect pe firea ei – cât și pe sora ei malefică, Lebăda Neagră, atât de diferită de ea, eroina intră într-un vârtej de ambiție, frustrare, erotism trezit și reprimat, gelozie, revoltă față de controlul exercitat asupra propriei vieți de către mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, încât se pierde treptat în partea întunecată, inconștientă a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea până atunci. De aici la nebunie și mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Există un moment critic în film, când balerina, în scenariile imaginative create de mintea ce îi scăpase de sub control, este nevoită să aleagă între omenie și ambiție egoistă: ea este pusă în posibilitatea de a salva viața unei alte balerine rivale pe care o rănise fatal, prețul fiind ratarea participării în scena finală a spectacolului ei de debut ca prim-balerină. Alege să ascundă trupul balerinei rănite de moarte și să apară pe scenă mai radioasă ca oricând, ridicând sala în picioare cu prestația extraordinară în rolul seducătoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea și rol este perfectă, pe culmea gloriei se bucură de succesul visat. Dar tot atunci realizează că balerina rivală pe care o rănise și care murea era chiar ea. Se rănise singură, sfâșiată în propriile-i lupte lăuntrice și luându-și viziunile minții surescitate drept realități în sine.

Undeva, pe drumul călătoriilor sufletești ale fiecărui om, apar astfel de momente de răscruce, când el este pus să aleagă între două drumuri: drumul cel alb, care duce către ființa sa adevarată – un drum al sacrificiului de sine, în încercarea de a salva un alt om ce suferă – și drumul cel negru, al egoismului personal, în care tot ceea ce contează este realizarea propriului vis, a ambițiilor personale, dincolo de suferința provocată semenilor. Destinul său pe mai departe, modul în care el se formează ca om, depind de alegerea făcută în momentele critice ale biografiei sale.

Calul negru intră în scenă

Mi-am reamintit de sărmana balerină ascultând de curând[2] un audiobook cumpărat mai demult, Ce ne facem cu calul negru?, al lui Gabriel Liiceanu, în lectura autorului. Cu vocea sa frumoasă, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasă și tristă, despre calul alb și calul negru, despre îndrăgostire, căderea în trup și despre ipocrizie.

Se pornește de la mitul lui Platon din Phaidros, în care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este văzut ca și atelaj înaripat tras de doi cai și condus de un vizitiu. În cazul zeilor, atât caii cât și atelajul sunt “buni și de viță nobilă”, încat este ușor și plăcut pentru vizitiu să îl conducă în fiecare zi înspre “câmpia adevărului”. Acolo, atât caii cât și vizitiul “se hrănesc” prin contemplarea “ființei adevarate” și astfel aripile cresc și se păstreaza sănătoase. În cazul celorlalte suflete, din care facem parte și noi, muritorii de rând, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultător, cumpătat și ușor de condus – și de un cal negru, urât, rebel, nesățios, îngâmfat, care nu ascultă și încearcă mereu să devieze și să rastoarne atelajul. În acest caz, evident, să conduci carul și să ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divină, nu este nici ușor și nici plăcut. Sănătatea aripii se poate menține numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hrănește” prin contemplarea valorilor eterne: dreptatea, adevărul, binele și frumosul în sine, pe care Platon le numește “ființa cea adevărată”.

În cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe cărări abrupte și înguste, străpungerea bolții cerești și menținerea în acel loc în vederea contemplării sunt extrem de dificile. Fiind împiedicată hrănirea adecvată, aripile se îmbolnăvesc și încep să pice, ca urmare aceste atelaje se răstoarnă și cad pe pământ, iar sufletele respective își iau “un corp de pământ”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iată, ne-a dus pentru prima dată la pierzanie. Și o va mai face pe parcursul vieții noastre, după cum ne asigură domnul Liiceanu.

Deci omul pe pământ, ce nu mai poate zbura, uită că a avut vreodată aripi, într-o altă lume și uită și hrana cerească din acel timp… Odată ajuns pe pământ, el este nevoit să consume hrana- surogat. Locul ideilor eterne, absolute din “câmpia adevărului” este luat acum de o realitate de mâna a doua, formată din lucruri trecătoare, schimbătoare și coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte, pe care omul, uitând originalele, le ia drept adevărate.

Și totuși, și totuși… Miracolul îndrăgostirii

Și deși povestea începe cu o cădere și cu o uitare, Platon spune că nu este totul pierdut. Există un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta să își amintească de lumea supracerească din care au venit și a le da un impuls înspre înmugurirea și creșterea din nou a aripilor: îndrăgostirea. Clasificată de Gabriel Liiceanu în categoria “urme și resturi ale mâncării divine” pe pământ, procesul de îndrăgostire este cel prin care se rupe vălul compact al uitării celeilalte lumi și se dă posibilitatea omului de a contempla și năzui iar spre “ființa pură”.

În “Phaidros”, Platon încearcă să ne convingă că paradisul ne este încă accesibil și că prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozițiile căderii. În această lume în care valorile absolute sunt aproape uitate, ființa de care ne îndrăgostim devine astfel un prilej de amintire a ființei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am căzut. (Îmi amintesc acum – nu a trecut atât de mult timp de atunci – de momentul când m-am îndrăgostit ultima dată: am ridicat neatentă ochii din calculator spre bărbatul care mi se adresa cu o întrebare și, deși îl știam de ceva timp, mi-a aparut deodată într-o aura de frumusețe, bunătate și noblețe de nedescris: Omul, arhetipul originar, mi s-a dezvăluit deodată în fața ochilor mei uimiți și recunoscători de revelația copleșitoare primită prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un trăznet care ne despică viața într-un înainte și un de-acum încolo și care ne mută pe altă orbită a ei”, cum spune domnul Liiceanu în minunata sa conferință. „Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Și că acum ni se propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care, dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.”[3]

“Îndrăgostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere în contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastră. O reîmproprietărire divină. Ni se reamintește acum că ascendența noastră este nobilă, că noi venim de pe câmpia adevărului și că sufletul nostru poartă în el blazonul Ființei pure[4]. Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealaltă lume care se suprapune peste cea de zi cu zi și astfel îndrăgostiții au sentimentul că trăiesc într-o lume vrăjită, într-un timp al lor în afara timpului celorlalți, într-o continuitate ca de extaz. Numai că, ne mai spune autorul, aici începe drama îndragostiților, și anume că îndrăgostirea durează tot atât timp cât cei doi sunt capabili să se mențină în această stare extatică, de dincolo de ei. Dar, cu condiția noastră de ființe limitate în spațiu și timp, nu este posibilă zăbovirea îndelungată în starea excepțională de îndrăgostire. Într-un final, cei doi recad în limitele proprii și ceea ce inițial părea “un legământ etern, o suprapunere perfectă a doua mâini”, redevine „o întâlnire între doi oameni cu ritmuri diferite și adesea imposibil de sincronizat”. Două ființe limitate, două “monade” s-au întâlnit cu speranța de a trăi o iubire absolută, fără limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajută” din nou la căderea celor doi, când aceștia devin robiți plăcerilor trupești. Căci inițial, creșterea aripilor a echivalat cu o eliberare de trup. Și pentru a rămâne așa, conform mitului platonician, trupul ar trebui să fie doar prilejul îndrăgostirii, iar nu țelul ei. Calul negru, “mitocan, măgar și lipsit de maniere”, cel ce “reclamă accesul neîngrădit la plăcerile trupului”, ar trebui ținut sub control, domolit, educat, pentru a nu răsturna iar atelajul înaripat al îndrăgostiților la pământ și chiar în prăpastie. Începe la îndrăgostiți lupta dintre calul negru, concupiscent și nesățios, și calul cel alb, plin de chibzuință și bun simț, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „căderi în trup”.

Una din variantele de a ține calul negru în frâu a fost de a-i trasa un spațiu îngrădit, controlat, în care el să evolueze: monogamia, căsătoria consfințită în fața lui Dumnezeu, așa cum ne-a propus-o creștinismul: “un singur bărbat și o singură femeie se află față în față, pentru întreaga viată, consumând senzualitatea cu moderație maximă și sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat în conferința domnului Liiceanu). Dar, se întreabă Gabriel Liiceanu, poate fi calul negru îmblânzit, poate el renunța la galopurile lui ? Se poate trece peste contradicția în timp din viețile noastre, poate fi viața sexuală subordonată unui contract monogam extins la durata întregii vieți ? Cu rare excepții, răspunsul este nu. Este suficient să privim în jur, sau să ne referim la istoria omenirii și la exemplele din literatură, pentru a ajunge la această concluzie. Din păcate, rezolvarea aleasă în general este ipocrizia. Ipocrizia acoperită de vălul marital, în care numai calul cel alb este prezentat la vedere în timp ce calul cel negru își face de cap galopând ascuns în faldurile nopții, când nu este văzut de ceilalți. Între indivizii frustrați ai sentimentelor ucise de datoria impusă și între cei prizonieri ai părții pasionale animalice nestăpânite din ei, se pare că ipocrizia este soluția preferată de majoritatea oamenilor la problema calului negru. De la cei din mânăstiri și până la înțelepții omenirii, se pare că niciunul nu a reușit să rezolve într-o manieră convenabilă această problemă a calului negru – este concluzia la care ajunge autorul. Sondajele arată, dacă mai era nevoie de ele, că principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atracția fizică, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arată că încă o dată calul negru iese învingător.

Ținerea în frâu

În conferința despre calul negru sunt câteva variante propuse de alții, dar care autorului nu i se par prea realiste, de exemplu defularea impulsiunilor sexuale prin literatură, scriind texte ficționale, sau desființarea ipocriziei prin varianta “netloving” – rețea în care multiplicarea relațiilor dintre sexe să se facă “la lumină”, recunoscut deci. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan și grobian, în unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel și nu prea sfios… Totuși, aspectul posesivității și al geloziei în relații nu ar fi ușor de rezolvat.

Problema calului negru – metaforă pentru partea din om care nu poate fi ținută în frâu și care în fiecare din noi “își face încercarea “- rămâne deschisă. Drama sărmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat și scăpat complet de sub control. S-a încercat anterior deci și o rezolvare a problemei calului negru în plan intelectual, lăsând întrucâtva la o parte ideea de iubire și cea de responsabilitate. Mă întreb, oare puterea transformatoare a iubirii nu acționează ea oare până la a metamorfoza complet calul cel negru ? Sau poate că am intrat și eu în lumea ideilor absolute… Dar însuși domnul Liiceanu își încheie atât de frumos conferința sa Ce ne facem cu calul negru ?, vorbind tot despre iubire:

“Numai că în iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge până acolo încât, atunci când, îndrăgostind fiind, durerea de dinți a iubitei devine automat și a ta, dar totuși unul în care, cum spune atât de frumos Heidegger, noi ajungem să ne transformăm în ceea ce iubim, rămânând totuși noi înșine. (…) Întrebarea este cât timp poate funcționa invenția unui plămân cu care se respiră în doi ?”

Îmblânzirea. O metodă dată în antroposofie[5]

Mai este o “metodă de îmblânzire a calului negru”, cea dată în antroposofie. Aici, calul negru din imaginațiunea platoniciană a atelajului înaripat  este numit dublu și trebuie conștientizat, recunoscut prin cunoașterea de sine și transformat, prin gândire vie, meditație si practicarea exercițiilor însoțitoare date de Rudolf Steiner.

Ce spune Rudolf Steiner despre dublu ? În conferința sa Misterul dublului. Medicina geografică (GA 178), el descrie dublul ca fiind o entitate ahrimanică, ce ține și de condițiile geografice în care ne naștem, care pătrunde în om cu puțin timp înainte de a ne naște și este nevoită să părăsească ființa omului cu puțin timp înainte de moartea acestuia. Entitățile ahrimanice sunt ființe cu o extraordinară inteligență și o mare voință, dar care nu au deloc căldură sufletească, capacitatea de a iubi. Interesul lor este să cucerească pământul și pentru aceasta au nevoie de corpurile umane; le dăruiesc oamenilor o inteligență remarcabilă și impulsuri puternice de voință, dar în același timp încearcă să își realizeze propriile intenții, în mod nevăzut și nerecunoscut, acționând sub nivelul conștienței omului. Impulsurile electrice pe care știința naturală le-a descoperit întrepătrunse în sistemul nervos uman au legătură cu existența în om a acestei ființe ahrimanic-mefistofelice, cum o numește Steiner. Dublul folosește din corpul uman cât de mult posibil, deoarece sufletul uman nu poate umple în totalitate corpul uman. Dacă Misterul de pe Golgotha nu ar fi avut loc, ele și-ar fi putut realiza scopul de a lua în stăpânire Pământul.

De ce apare acest dublu, în imaginațiunea lui Platon, drept un cal ? Din știința spirituală știm că apariția animalelor are legătură cu evoluția omenirii. Spre deosebire de teoria darwinistă, în care se spune că omul se trage din animale, știința spirituală arată exact contrariul: animalele s-au desprins treptat pe măsură ce noi calități sufletești au fost încorporate omenirii de către lumea spirituală – de fiecare dată, partea mai grosieră din omenire era eliminată în exterior drept o noua specie de animal. Odată cu apariția gândirii, ceea ce a fost eliminat și creat în lume a fost calul. De aici mitul platonician, cu calul alb și calul negru: primul reprezintă gândirea spirituală, ce poartă în ea legitățile cosmice (calul alb paște pe câmpia adevărului și se hrănește cu gânduri pure), cel de-al doilea – gândirea ahrimanică, materialistă a intelectului (calul negru se hrănește cu gânduri decăzute, „la mâna a doua”, ce țin de planul material), legată de dublu. Platon percepea înțelepciunea cosmică în idei și pentru el legătura cu lumea spirituală se făcea anume prin gândire. Ca urmare, avem imaginațiunea sa despre om ca atelaj tras de cei doi cai, conduși de către vizitiu: Eu-l omului.

Despre legătura dintre îndrăgostire, calul negru și căderea în trup ar fi multe de spus, însă amintim aici câteva idei din antroposofie. Știm că la origini, în epoca lemuriană când a avut loc separarea sexelor, unirea dintre bărbat și femeie era încă sub oblăduirea lumii spirituale și în armonie cu legile ei, fiind pură și plină de forțe de viață precum reproducerea din regnul vegetal. Dacă sexualitatea a decăzut până la formele actuale – în care plăcerea este cea care contează și adeseori în detrimentul iubirii și chiar a demnității umane – aceasta se datorează gândirii intelectuale, stimulată în om de către dublul ahrimanic: calul negru.  Putem recunoaște în mitul platonician similaritatea cu ideile din antroposofie despre evoluția omului și despre iubirea dintre femeie și bărbat, din citatele ce urmează.

A fost sarcina ființelor superioare omului de a forma aceasta ființă umană tânără în concordanță cu propria lor natură – aceea a iubirii. Ca rezultat, a apărut iubirea senzuală. Prin urmare, aceasta însoțește activitatea sufletului în interiorul corpului masculin sau feminin. Iubirea senzuală a devenit puterea evoluției fizice umane. Această iubire aduce împreună bărbatul și femeia în măsura în care ei sunt ființe fizice. [6]

Zeii… se hrăneau din această iubire senzuală dintre bărbat și femeie. Înțelesul real al nectarului și ambroziei, hrana zeilor, este iubirea dintre bărbat și femeie. Aceasta este expresia unui fapt ocult.[7]

Putem recunoaște geniul iubirii, putem trăi o iubire spiritualizată. Putem recunoaște servitorul inferior, erotismul. Dar putem cădea victimă demnului iubirii. Iar geniul iubirii își are demonul său în interpretare, nu în existența reală, ci în interpretarea sexualității de către civilizația actuală… Chiar din această problematică provin cele mai mari neînțelegeri. Căci ceea ce trăiește de la origini în sexualitate este pătruns, infiltrat cu iubire spirituală. Dar umanitatea poate părăsi această spiritualizare a iubirii… Însă demonul iubirii apare atunci când ceea ce, de la origini, în mod natural, lucrează în om prin voința lui Dumnezeu este utilizat prin intermediul gândirii, este coborât din spiritualitate prin intelectualism… Dați-mi voie să spun: Stă în puterea oamenilor să își nege propria lor ființă. Ei fac aceasta atunci când se lasă să se prăbușească de la geniul iubirii la demonul sexualității.[8]

Am vorbit despre gândirea intelectuală, materialistă, precum și despre iubirea senzuală și despre cum, în ele, dublul ahrimanic își face simțită prezența în om. Dar există și un dublu de natură luciferică, ce constă din părți din sufletul omului luate în stăpânire de către ființe luciferice și care poate duce la boli sufletești: nevroze, boli nervoase, nebunie, așa precum dublul ahrimanic stă la cauza bolilor fizice.[9] Și aici ajungem la explicația dramei sărmanei balerine din Lebăda neagră. În ciclul de conferințe Metamorfozele vieții sufletești (GA 59), Rudolf Steiner arată cum nebunia are legătură cu inflamarea sufletului senzației de către Lucifer, ce are drept efect că mintea omului începe să creeze imagini independent, fără participarea Eu-lui, deci imagini asupra cărora omul nu are niciun control. În cazul balerinei, mintea scăpată de sub control și viziunile pe care le-a avut și pe care ea le-a luat drept realitate în sine se datorează irumperii forțelor de viață din sfera erotismului trezit brusc în ea, forțe ce s-au unit în sufletul ei cu gândurile egoiste și decăzute, de gelozie, ambiție nemărginită și ură, însuflețindu-le și formând entitatea pe care o numim Dublu.

În momentele de mare tensiune sufletească, în crizele biografice, omul se apropie în mod inconștient de pragul lumii spirituale, unde poate simți și chiar vedea acest dublu însuflețit al său, format din părți eterice și astrale din ființa sa ce nu au fost luate în stăpânire de către Eu și care au căzut pradă ființelor ahrimanice și luciferice.

Omului ce se străduiește cu seriozitate pe calea spirituală antroposofică, dublul îi apare drept trăire imaginativă la pragul lumii spirituale, revelată lui cu gravitate în fiinţa Păzitorului Pragului – și marchează începutul drumului de inițiere descris în mantrele Lecțiilor de clasă esoterice. Este misiunea omului ca, prin intermediul științei spirituale, să încerce să conștientizeze și să transforme acest dublu al său, pentru a-și putea realiza pe deplin umanitatea din el. (scris de Delia Soare şi reprezentând versiunea actualizată a articolului din anul 2011; publicat în nr. 8 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 _______

[1] Conferinţa Ce ne facem cu calul negru ?, de Gabriel Liiceanu

[2] Articolul de faţă a fost scris în 2011

[3] Idem 1

[4] Idem 1

[5] Această parte a fost adăugată recent în articolul de faţă

[6] Rudolf Steiner, Din Cronica Akasha (GA 11)

[7] Rudolf Steiner, Misteriul creștin (GA 97)

[8] Rudolf Steiner, Trei perspective asupra antroposofiei (GA 225)

[9] Rudolf Steiner, Misterul dublului. Medicina Geografică (GA 178)

Ioan Botezătorul, ‘Metanoia’ şi lumina gândirii

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

(„Lumina”, de Lucian Blaga)

În viața de zi cu zi, vorbim despre lumina gândirii, întâlnim oameni luminoși și  avem momente în care ne simțim ca străluminați de o anumită idee ce ne vine ca răspuns la o întrebare. Filosoful Gabriel Liiceanu povestea că, pe vremea când era profesor la Facultatea de filosofie și era in timpul sesiunii de examene, știa dacă un student este pregatit sau nu chiar de când îl vedea intrând pe ușă: în timp ce unii studenți întunecau încaperea, alții o luminau cu gîndirea lor încă înainte de a spune ceva. În urmă cu câțiva ani, așteptând metroul pe peron, printre multele chipuri obosite dupa o zi de munca și preocupate de câstigarea pâinii cea zilnice mi-au atras atenția doi tineri înalți, ce se distingeau într-un mod aparte: frunțile lor erau deosebit de luminoase, efectiv radiau, încât pe moment mi-au părut veniți din altă lume. Nimeni altcineva nu părea să îi remarce și a trebuit să recunosc că era vorba despre lumina gândirii,  ce nu este vizibilă ochilor fizici. Mi se întâmplase și mie mai demult să vin spre Casa Rudolf Steiner la o conferință a lui Dirk Kruse și pe drum în autobuz citisem și mă gândisem intens asupra unei conferințe antroposofice despre misiunea artei, imi tot veniseră idei noi. Când am ajuns la Dirk și l-am salutat, el s-a uitat zâmbind la fruntea mea și mi-a spus că vede că am gândit intens ceva spiritual mai devreme; pesemne văzuse o lumină similară cu cea pe care o observasem eu la cei doi tineri gânditori.

Am citit recent un impresionant articol biografic al lui Yeshayahu Ben-Aharon, în care vorbea despre momentul nașterii Eului său superior. El spunea cum a putut percepe aceeași lumină spirituală în gândirea sa atunci când a citit pentru prima dată Filosofia Libertății, precum lumina percepută în cadrul experienței sale spirituale de la 20 de ani, când a avut loc întalnirea cu Christos, ca eveniment dat biografic. Pornind de la această lumină a gândirii, în urmatorii 15 ani el a construit o punte, adică o cale de cunoaștere spiritual-științifică înspre a re-crea în mod conștient întâlnirea cu Eul său Superior, Christos.

Pe firul întrebărilor și căutărilor mele despre lumină, mi-am amintit și de lumina din operele de artă, ale marilor pictori. Cel care a lucrat cel mai mult cu lumină și întuneric este Rembrandt, maestrul tehnicii clar-obscur. În ciclul de conferințe despre Istoria artei  (GA 292), Rudolf Steiner spune despre marele artist că picta cu lumină și întuneric, căci el trăia în suflarea și țeserea luminii și a întunericului în spațiul cosmic, deci percepea eterul cosmic al luminii și pe cel a forțelor de viață, iar acest lucru este vizibil în tablourile sale. Culoarea pentru Rembrandt era doar ceea ce se năștea pe pânză în lupta dintre lumină și întuneric, iar personajele sale – doar un pretext pentru a pune pe pânza lumina și întunericul. Despre el, Rudolf Steiner ne mai spune că a realizat în pictură ceea ce Goethe a realizat în studiile sale științifice despre lumină și întuneric. Rembrandt a fost un precursor prin artă al dezvoltării sufletului conștienței, având misiunea importantă de a păstra oamenii în legatură cu forțele ce se exprimă în lupta dintre lumină și întuneric în conștiența gânditoare, în epoca dezvoltării sufletului conștientei. Pe spatele unuia dintre tablourile sale, despre care tot Steiner ne spune că îl reprezintă pe Christian Rosencreutz, marele pictor a scris: „Acesta este omul care m-a învățat despre lumină și întuneric”. Putem, dacă privim unele dintre tablourile sale, să avem presimțirea a ceea ce întâlnește omul la trecerea pragului lumii spirituale, unde lumina se luptă cu întunericul și viața cu moartea – trăire ce este descrisă atât în Lecțiile de clasă esoterice, cât și când se vorbește despre trecerea pragului lumii spirituale în conferința lui Rudolf Steiner, Cele trei decizii (GA 157).

Ioan Botezătorul, martor al Luminii cea adevarată

Ne putem întreba ce este, la origini, această lumină, ce reprezintă lumina primordială. Un răspuns îl aflăm încă din primele versuri ale Evangheliei după Ioan, unde este menționat și un “martor al Luminii”, deci un om ce poate vedea Lumina cea adevarată: Ioan Botezătorul.

La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu.

Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.

În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.

Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.

A fost un om trimis de Dumnezeu, cu numele său Ioan.

Acesta a venit pentru mărturie, ca să depună mărturie despre Lumină, și pentru ca toți să creadă prin el.

Nu era el lumina, ci el era un martor al Luminii.

Căci Lumina adevărată, care luminează pe toți oamenii, trebuia să vină în lume.

Ea era în lume, și lumea a fost făcută prin ea, dar lumea nu a recunoscut-o.

Ea a venit la fiecare om în parte (ea a venit până la oamenii-Eu); dar oamenii (oamenii-Eu) nu au primit-o. (1)

Omul a fost inițial creat din pământ și din aer, la care s-a adăugat o picătură din lumina primordială, ce a devenit în el lumina cunoașterii. Logosul, cuvântul primordial, este conținut pretutindeni în creație, este ca și cristalizat, ascuns în lume. Rudolf Steiner ne spune că omul trebuie mai întâi să pătrundă complet în lume, chiar separându-se în conștiența sa de lumea spirituală, pentru ca mai apoi să o lumineze cu lumina sa proprie spirituală și să observe că Logosul trăiește în ea.

Cum era lumina conștienței oamenilor în urmă cu mai bine de două mii de ani, pe când aveau loc evenimentele de la Botezul din Iordan ? Căci să nu uităm că, dacă acum suntem în etapa de dezvoltare a sufletului conștienței, pe atunci oamenii erau la nivelul dezvoltării sufletului înțelegerii sau afectivității, iar înțelepciunea lor venea din vechea clarvedere, cea legată de forțele ereditare și de reproducere. Cu această lumină se poate lucra mai departe, înspre a o transforma. Chiar Ioan Botezătorul, entitate cu totul deosebită, poseda o clarvedere de tip vechi, el era “cel mai mare dintre cei născuți de o femeie” și ducea o viață pură, ascetică, departe de lume. Toate acestea, corelate cu atitudinea plină de reverență la momentul botezului din Iordan, l-au făcut capabil să îl poata vedea și recunoaște pe Christos ca Fiu al lui Dumnezeu in Iisus din Nazareth pe care il boteza, atunci cand porumbelul s-a desprins de el. Clarvederea astrală se exprimă prin imagini de animale și de aceea Christos era văzut în acele vremuri ca Miel al lui Dumnezeu, iar Duhul Sfant ce s-a pogorât asupra sa la botez drept porumbel ce isi lua zborul.

După căderea în păcat, când a fost alungat din paradis (din lumea eterică), omului i s-au dat în lumea fizică doar eterul luminii și eterul căldurii, în timp ce eterul vieții și eterul sunetului au rămas în lumea spirituală. Totuși, omul poate să își trezească în el o parte copilăroasă, inocentă, din ființa sa, din esența sa dinainte de căderea în păcat – și această parte devine receptivă înspre a primi principiul lui Christos. Deveniți precum copiii!, le spunea Iisus Christos discipolilor săi si celor ce il urmau. La partea inocentă a sufletului uman făcea apel și Ioan Botezătorul atunci când predica oamenilor venirea lui Christos, Metanoia!, schimbați-vă dispozitia sufletească, schimbati-va modul de a gândi, căci Împărăția Cerurilor se apropie ! El îi boteza cu apă – ceea ce pe atunci ducea la o desprindere a corpului eteric de cel fizic – pentru a le atrage atenția asupra fundamentul divin al ființei umane și al lumii și a-i ajuta să își amintească de partea curată, pură din ei.

Însă fariseii cei mândri, cu toată pregătirea lor spirituală și religioasă, nu l-au putut recunoaște pe Christos drept Fiu al lui Dumnezeu, drept Mesia pe care îl așteptau de atâta timp, ci l-au respins și defăimat. Ei nu au fost capabili să fie martori ai acestei Lumini adevărate, ce a existat de la începuturi și prin care toate au fost create în lume. Aveau și ei clarvederea ce vine pe linie ereditară și posedau înțelepciune, lumina provenită din inițierea în Misterii, dar era o lumină de tip luciferic. La forțele lor sufletești de înțelepciune păgână, precreștină, ce nu era legată de Pământ și de elementele acestuia – deși rolul poporului evreu a fost anume să își dezvolte o înțelepciune și clarvedere legată profund de forțele Pământului – făcea referire Ioan Botezătorul, când îi numea Fii ai Șarpelui. În schimb, ceilalţi oameni – cei aşa-ziși păcătoşi, dar care aveau totuşi partea copilăroasă trezită în ei, l-au putut recunoaşte şi primi în suflet pe Fiul trimis de Dumnezeu-Tatăl. Într-un fel, putem spune că venirea lui Christos pe Pământ şi Misterul de pe Golgota au putut fi înţelese de oamenii de atunci prin intermediul rămăşiţelor vechii clarvederi. Cei ce îl primeau în suflet pe Christos – arhetipul spiritual al omului complet – începeau să aibă din nou, prin credinţa în Christos, acces la eterul vieții și la eterul sunetului.

Lucifer poate fi mântuit prin intermediul Duhului Sfânt, iar vechea clarvedere se poate metamorfoza și face loc principiului christic. Omul poate renaște ca și om nou, ca Fiu al lui Dumnezeu – și acesta este Botezul cu foc și spirit adus de Christos. Mântuirea lui Lucifer este un mister pe care Rudolf Steiner îl atinge atunci când vorbește despre semnificația esoterică a evenimentelor de Înălțare și de Rusalii.

Lucifer dăruiește oamenilor lumina sa

Ne putem da seama că exista o altfel de lumină, diferită de Lumina cea adevarată, din moment ce autorul Evangheliei după Ioan a simțit nevoia să facă această specificație. Cine și de ce a adus oamenilor lumina cea neadevărată?

Ni se spune că la început, zeii cei buni au dat oamenilor o iubire luminoasă, întrepătrunsă deci de lumina primordială. În perioada lemuriană, oamenii trăiau întrețesuți în iubire și lumină în Grădina Paradisului, ei nu coborâseră încă cu conștiența lor în lumea fizică. Știm că a avut loc momentul căderii în păcat, când ființele luciferice s-au infiltrat în evoluția omenirii. Dar de ce Lucifer a avut nevoie să pătrundă în evolutia omenească, dăruind o noua lumină oamenilor, o lumină de cunoaștere egoistă, ruptă de înțelepciunea cosmică și deci lipsită de forțe de viață ? Răspunsul ni-l dă Rudolf Steiner în conferința sa, Rațiunea ca dar al lui Lucifer și transformarea viitoare a acesteia într-o nouă clarvedere (GA 97).

La fel cum oamenii și animalele au nevoie de oxigenul creat de plante pentru a putea trăi, zeii aveau nevoie să se hrănească din iubirea senzorială a oamenilor, din ceea ce emana înspre ei din ea, după momentul căderii în păcat și separării sexelor. Era un tip de iubire oarbă, instinctivă, adică oamenii nu aveau înțelegerea ei, nu aveau lumina iubirii. Însă zeii aveau această lumină asupra iubirii dintre oameni și se hrăneau din ce rezulta în urma ei, cu ambrozia si nectarul, care nu sunt niste metafore, ci reprezintă realități suprasensibile. Zeii cei buni își parcurseseră în mod corect evoluția lor pe Vechea lună și de aceea puteau să aibă conștiență, lumină asupra acestei iubiri senzoriale dintre oameni, dar nu le-o dădeau oamenilor. Însă ființele luciferice, ce nu își duseseră până la capăt evoluția pe Vechea lună, aveau nevoie acum de oameni pentru a și-o putea continua. De aceea ei i-au ispitit pe Adam si Eva și s-au infiltrat în ființele omenești, cărora le-au deschis ochii – organele de simț – în așa fel încât oamenii au devenit conștienți de ei pe plan fizic si li s-a întunecat conștienta pe plan eteric – au fost alungați din Paradis. Prin intermediul simțurilor lor și dându-le și lumina rațiunii, ființele luciferice și-au putut continua evoluția proprie.

Dar ce înseamnă că le-au adus oamenilor lumina rațiunii ? Rațiunea apare abia cu aproximativ 600 de ani i.C., odată cu trecerea de la căsătoriile cosangvine la cele îndepărtate, ceea ce are ca efect stingerea vechii clarvederi venită pe linie ereditară. În cazul unei astfel de căsătorii îndepartate, o parte a corpului eteric era omorâtă, în timp ce creierul mare al omului era vivifiat. Nu este întâmplător că încă de la început în Evanghelia dupa Ioan ni se prezintă Nunta din Cana, unde este vorba despre o astfel de căsătorie între oameni ce nu sunt legați prin ereditate. Clarvederea omului s-a stins tot mai mult și cunoașterea a început să vină prin lumina simțurilor și prin lumina gândirii (percepție și noțiune), însă o cunoaștere tot mai lipsită de viață, ce stă la baza științei actuale moderne.

Un alt efect a fost că oamenii și-au dezvoltat personalitatea, fiecare având în ziua de azi propriul său mod de a gândi, propria sa înțelepciune la care „ține cu dinții” și care cel mai adesea e departe de înțelepciunea sau lumina primordială. Odată cu dezvoltarea gândirii au avut loc și alte transformări în ființa umană, iar zeii cei buni nu s-au mai putut hrăni din iubirea senzorială a oamenilor ce devenise tot mai egoistă și nu le mai era de folos – și ei s-au îndepărtat. Insă, ca o speranță pentru timpul când oamenii vor deveni la rândul lor precum zeii, există relatări esoterice prin care se povestește cum unii inițiați se pot hrăni în timpul meditației cu ambrozia și nectarul pe care ei înșiși le emană, în această stare înaltă de conștiență.

Pe măsură ce, sub influența ființelor luciferice, oamenii deveneau tot mai egoiști, vechea inițiere, cu punerea în mormânt pentru trei zile si jumătate, devenea tot mai periculoasă și se putea muri astfel. Pentru a ajuta omenirea să poată merge mai departe, a avut loc Evenimentul de pe Golgota, prin care s-a adus principiul christic, ca și contrapondere la cel luciferic.  Prin el s-a dat posibilitatea ca lumina dinlăuntrul oamenilor dăruită de Lucifer să fie pătrunsă de iubire în inimă și să devină înțelepciune a inimii. Dacă legea venea până acum de sus, dată lui Moise pe Muntele Sinai, odată cu principiul christic s-a dat posibilitatea ca legea să devină interioară, să izvorască din inima fiecărui om drept har.

Lumina gândirii din zilele noastre și transformarea ei

rsCum ne raportăm astăzi la Lumina primordială, la Lumina cea adevărată, noi, oamenii moderni cu intelectul dezvoltat și cu percepții fizice limpezi și clare, și care trăim în mijlocul civilizației materialiste super-tehnologizate, în care domnește Ahriman ? Căci nu îl mai avem printre noi pe Ioan Botezătorul să ne spună Metanoia! Schimbați-vă modul de a gândi! Lumea spirituală nu ne-a abandonat, ci ni l-a trimis pe Rudolf Steiner și prin el am primit știința spirituală, Antroposofia, cu același mesaj: Schimbați-vă modul de a gândi, Împărăția lui Dumnezeu este aproape! sau, spus în limbajul științei spirituale: Spiritualizați-vă gândirea, lumea spirituală este aproape și vă așteaptă să vă întoarceți în mod conștient la ea !

În zilele noastre, omul nu mai este în legătura directă cu lumea spirituală, dar poate intra în contact cu lumina primordială cosmică prin spiritualizarea gândirii, deci prin intermediul gândirii cosmice pe care Arhanghelul Mihael – Fața lui Christos – o aduce în dar omenirii și pe care omul modern o poate cuprinde cu intelectul său. Însă atât Mihael, cât și Ahriman, ca ființe spirituale, se luptă pentru întâietatea asupra gândirii intelectuale a omului. Ahriman încearcă să facă din gândirea cosmică bunul sau propriu și, ca pe o lumină strălucitoare și rece, să o dăruiască omului, dar luându-l pe acesta în stăpânirea sa. Gândirea sa este doar o gândirea a capului ruptă de inima, rece și fără viață, prin care omul se pune în valoare pe el însuși, într-un mod rupt de contextul cosmic. În schimb, când omul primește gândurile cosmice prin Mihael, el le simte logice și întelepte, dar și calde si pline de iubire în inimă; omul primește atunci o lumină aurie blândă, vindecătoare, lipsită de mândrie, ce exprimă adevărul într-un mod altruist și plin de iubire pentru oameni, pentru Pământ, pentru întreaga lume.

La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu.

Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.

În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.

Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.

Logosul, Cuvântul, avea în el viață și a devenit apoi lumina cunoașterii din om. Se pot regăsi, în primele cinci versuri din Evanghelia lui Ioan, dacă le citim de la ultimul la primul, chiar etapele de transformare sau spiritualizare a gândirii, așa cum omul trebuie să le parcurgă în mod conștient: gândul clar și luminos al intelectului, mai întâi purificat de elementele legate de planul fizic, devine gândul pur; apoi este coborât în inimă și primește în el viață, devenind gândul viu – și mai departe putem ajunge la intuiție, la Logos – deci iată noua clarvedere, ce pornește de la transformarea gândirii. Ne putem ridica din nou în lumea spirituală, în mod conștient, pornind de la planul fizic – și nu evitându-l, cum era inițierea în trecut.

Iar lumina egoistă din sufletele oamenilor, odată purificată și pătrunsă de iubire, devine o nouă lumină, lumina divin-omenească de care zeii cei buni au nevoie. Ceea ce zeii primeau înainte ca hrană din iubirea senzorială dintre oameni, vor primi în viitor din gândirea omenească individualizată și metamorfozată prin impulsul christic. (articol de Delia Soare, publicat în revista de antroposofie Pământ iubit, nr. 7)

_________

(1) forma dată de Rudolf Steiner în Evanghelia după Ioan,  GA 97, Heidelberg, 3 februarie 1907.

 

 

Semnificaţia sărbătorii de Paşti

La început de primăvară, când forțele de viaţă ale naturii izbucnesc în muguri și flori, învingând forțele întunecate și reci ale iernii, sărbătorim din nou Misterul Paștilor – cel mai important eveniment cosmic și uman, când Christos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ în corp uman și a adus forțele lumii spirituale în sfera pământească.

Până la Misterul de pe Golgotha, ființele spirituale nu puteau vedea sau înțelege viața omenească, situată între cei doi poli: nașterea și moartea. Pentru zei, omul, atunci când se năștea pe pământ, dispărea din lumea spirituală și se mai întorcea acolo în momentul morții, aducând cu el și efectele greșelilor și eșecurilor pământești, după care zeii îl ajutau să își pregătească planul vieții următoare.

Se spune că cineva nu poate înțelege suferința altui om până când nu trăiește el însuși ceea ce i-a cauzat acestuia durere. Nici chiar zeii cei buni, ce merg în lumină și împlinesc nedezmințit voia creatorului acestei lumi, nu au capacitatea de a înțelege suferința umană, precum nu pot înțelege nici cum de un om poate greși sau face răul. Însă Christos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om, renunțând la puterile sale divine pentru a fi ca oricare dintre noi și a ne putea înțelege cu adevărat. În scurta sa viață pământească, el a trăit toate tentațiile, umilințele și suferințele prin care un om poate trece în biografia sa, devenind capabil de a simți cea mai mare compasiune posibilă pentru noi.

Easter - Janneke Rosenbrand.jpg

Datorită ispitelor luciferice și ideilor materialiste aduse de Ahriman, pe om îl ameninţă pericolul de a muri sufletește în timpul vieţii sale pământeşti. Atunci când, în încercările vieții, omul trăiește abisul disperării și neputința de a merge mai departe, atunci când din întunericul rece sufletesc cere ajutorul lumii spirituale, Christos este cel care îl poate înțelege și ajuta, pentru că la rândul său a cunoscut pe deplin suferința omenească și moartea.

În timpul Misterului de pe Golgotha, Christos a disparut pentru lumea spirituală, iar după moarte și înviere a început să lumineze dinspre Pământ ca o stea, vizibilă din lumea spirituală. Coborârea sa într-un trup uman a fost resimţită drept un fapt extraordinar de important pentru zei. Îndurând moartea într-un trup uman, imediat după această moarte El a făcut un lucru pe care alte ființe spirituale nu îl putuseră face: a coborât în sfera forţelor ahrimanice ale morții şi le-a învins, „cu moartea pe moarte călcând”. De atunci, Christos merge alături de fiecare om care crede în El, ajutându-l să poarte crucea grea a karmei și dându-i posibilitatea de a trăi misterul reînvierii sufletești în încercările biografice dificile. Și tot de atunci, datorita lui, lumea spirituală poate să vadă și să înțeleagă omul în biografia sa pământeană.

Dragi cititori, fie ca forțele de înviere christice să vă lumineze și încălzească sufletele, în acest nou început !   (Editorial la revista de antroposofie „Pământ iubit”, numărul de Paşti , scris de Delia Soare)

(pictură de Janneke Rosenbrand)

Ce puteţi citi în acest număr din „Pământ iubit”

Din conţinutul numărului de toamnă al revistei de antroposofie „Pământ iubit”:

„La 16 martie 1244, 205 bărbaţi şi femei cathari au fost sacrificaţi. Nu cu capete plecate în faţa Papalităţii, ci cu verticalitate lăuntrică, ne-renegându-şi crezul şi fideli strădaniei de a-i sluji în inimă lui Christos, ei au înfruntat cu seninătate flăcările rugului.” (Gheorghe Paxino)

„Pe calea unei juste dezvotări interioare, printr-un proces delicat de câștigare a unei libertăți la nivelul organelor corpului fizic, corpului eteric și apoi astral, după întâlnirea cu Păzitorul Pragului, se poate ajunge la contemplarea Imaginațiunii Paradisului (acum, pierdut), în care corpul fizic uman apare ca o ființă splendidă, maiestoasă, ce a devenit în zilele noastre doar un exemplar contractat, chircit, demn de compasiune(…)”. (Sorin Stefănescu)

„Vă puteţi întreba: cine îmi recunoaşte existenţa? Cine recunoaşte cu adevărat ceea ce încerc eu să aduc în această lume şi cine îmi încurajează şi susţine străduinţa?
Nu este oare parte a vieţii noastre pe Pământ să ne susţinem unul pe altul şi ne recunoaştem unul altuia existenţa? Bucuria şi împlinirea, misiunea şi dezvoltarea şi în final chiar biografia noastră?” (Josien de Vries)

“În primul rând, să ne lămurim ce este clarvederea vizionară, pe de o parte, şi ceea ce propune Rudolf Steiner, pe de alta parte: clarvederea intelectuală, despre care ne arată că este conform unei căi juste, corecte. Eu nu vreau să discut acum despre aceste două lucruri, ci aş vrea doar să scot în evidenţă clarvederea intelectuală: rezultatele clarvederii intelectuale sunt prezentate sub o formă de gânduri pe care tu le poţi verifica. Asta este cerinţa, sau mă rog, atitudinea – nu mă credeţi pe cuvânt, verificaţi! Vi se dau sub formă de gânduri imaginaţiunile, inspiraţiile şi intuiţiile avute de cineva în lumile superioare Dar dându-vi-le sub formă de gânduri, sunteţi lăsați singuri, deci voi decideţi, voinţa voastră rămâne liberă. Asta este marea deosebire între o clarvedere intelectuală care înţelege ceea ce vede şi o clarvedere vizionară – în care lucrurile nu sunt atât de clar explicate sau atât de clar înţelese.” (Agenor Crişan)

“Prin cel de-al treilea exerciţiu căutăm să obţinem controlul asupra lumii sentimentelor noastre, să nu ne mai identificăm cu ele, ci să învăţam să ne folosim sentimentele ca şi organ de percepere de sine şi de percepere a lumii.” (Joop Van Dam)

„Portugalia este o naţiune a Cavalerilor Templieri” a spus Manfred Schmidt-Brabant foarte emfatic cand ne-a vizitat la începutul anilor ’90. Ordinul Templierilor era un ordin cavaleresc ezoteric şi vizionar, cu practici iniţiatice. Contribuţia lor la construirea Portugaliei şi recucerirea teritoriilor din mâinile arabilor a fost decisivă.” (Fritz Wessling)

„Cuvintele tuturor limbilor pământului laolaltă sunt prea sărace pentru a descrie frumusețea pe care pedagogia Waldorf a cultivat-o în această perioadă, în viețile a milioane de copii. Unul dintre acești copii trecuți prin Waldorf am fost și eu, și aș vrea să exprim în rândurile de mai jos trăirea mea în această școală.” (Bogdan Szabo)

“Zborul albinelor ne revelează și altceva – relația ei cu Soarele – întrucît, pentru a se putea orienta, ele au nevoie să perceapă, într-un fel sau altul (vom vedea în cele ce urmează) poziția Soarelui pe cer.”(Bogdan Geanta)

„Cele citite, dacă sunt prelucrate cu seriozitate, îi vor face pe unii cititori să se întrebe: În care Societate Antroposofică mă aflu eu? Este ea – sau poate să devină – ceva precum o „comunitate de viață” bazată pe încredere, în care „să trăim împreună spiritualul”? Trăiesc eu cu adevărat ceva din abordarea unei comunități care susține „desăvârșirea fiecăruia în parte”?” (Dirk Kruse)

“Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumusețe despre care vorbește Platon – poate trece prin moarte și prin înviere întru Christos, precum în teoria soloviană și poate renaște din propria-i cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului.” (Delia Soare)

 

 

 

 

Dacă nu aveţi abonament, dar vă doriţi acest număr, îl puteti cumpara cu 12 lei (conţine conţine 70 pagini tiparite color pe hartie de calitate), trimiţând un mesaj pentru detalii la adresa de email: delia_liliana@yahoo.com

Revista apare trimestrial sub egida Terra Act şi este non-profit, banii obtinuti din vânzarea ei fiind reinvestiţi în tipărirea următoarelor numere.

Colectivul de redacţie al revistei: Sanda Dale, Bogdan Szabo, Delia Soare.

Michael și gândirea umană

Gândurile își au sediul propriu-zis în corpul eteric al omului, ca gânduri vii. Ele se imprimă în corpul fizic, drept gânduri-umbră, așa cum îi apar omului modern. În vremurile când gândurile erau trăite nemijlocit în suflet, ele nu aveau existență de umbră, ca astăzi, și nu erau numai vii, ca în corpul eteric, ci erau străbătute de suflet și spirit. Deci pe atunci omul nu gândea în gânduri clare și abstracte, ci viețuia existența unor entități spirituale concrete, era intim unit cu acestea și deci nu avea libertate și voință proprie. Pentru ca omul să își dobândească libertatea și să acționeze din propria voință, lumea spirituală s-a îndepărtat treptat de om. În zilele noastre, omul nu mai este în legătura cu lumea spirituală, dar poate intra în contact cu gândirea cosmică intelectuală, desprinsa de lumea spirituală și pe care Arhanghelul Michael o aduce în dar omenirii.

Michael, ca purtător al gândirii cosmice, nu introduce absolut nimic din ființa lui în această gândire cosmică. Acest lucru este vizibil în gravitatea sa permanentă în contact cu oamenii – căci Michael este întotdeauna serios, fără niciun zambet, tocmai pentru a păstra puritatea acestei gândiri cosmice. În Tezele antroposofice (GA 26), Rudolf Steiner explică acest lucru, spunând că atunci când o ființă zâmbește celorlalți, ea le dăruiește ceva din ființa sa sufletească.

Dar ce înseamnă, în viața noastră sufletească, faptul că Michael, purtătorul gândirii cosmice, nu intră în legătură cu omul decât în zona de gândire pură, spiritualizată conform metodei dată in Filosofia Libertății (GA 4) ? Cum ne explicăm imaginea reprezentativă cu el, ținând în permanență balaurul ahrimanic sub picioare ? Înseamnă că, prin orice încercări și probe sufletești ar trece în viața de zi cu zi, indiferent în ce tumult al pasiunilor și în ce suferințe ar fi prins, omul ar trebui să păstreze în suflet și să aibă acces la o zonă sufletească pură, departe de toate aceste probleme biografice, o zonă pe care să o poată accesa prin gândire meditativă și în care să intre conștient în legătură cu înțelepciunea cosmică, cu ideile și legitățile lumii spirituale. Este vorba despre o zonă total liberă de orice element luat din lumea sensibilă si de orice simpatii și antipatii, dorințe egoiste și pasiuni – deci este zona de libertate a ființei umane, în care Lucifer si Ahriman nu au acces. În această zonă de gândire pură sau meditativă, omul michaelic poate intra în dialog cu lumea spirituală, aflând soluții pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi și primind impulsuri spirituale ce pot fi aduse pe pământ. Sau, cum spunea Michaela Glockler în urmă cu mai mult timp, la un simpozion de tineret de la Simeria Veche: dacă oamenii ar medita în mod just, ei nu ar mai avea atatea probleme în viața de zi cu zi.

Caracteristica gândirii michaelice este că pornește de la claritatea perceptiilor si de la limpezimea si forma bine delimitată a gândurilor intelectuale, pe care omul actual le deține deja – și nu are absolut nimic de-a face cu gândirea nebuloasă, cu sentimentalismul și cu viziunile spirituale date de Lucifer, care încearcă să mențină omenirea în vechi forme de cunoaștere.

Dar cum facem diferența între gandirea ahrimanică si cea michaelică ? De unde știm că în gândurile noastre spirituale, foarte inteligente și în care totul din lume pare sa capete explicație, acționează Ahriman sau Michael ? Căci atat Michael, cât și Ahriman, ca ființe spirituale, se luptă pentru întâietatea asupra gândirii intelectuale a omului. Ahriman încearcă să facă din gândirea cosmică bunul sau propriu și, ca pe o lumină strălucitoare și rece, să o dăruiască omului, dar luându-l pe acesta în stăpânirea sa. Gândirea lui este doar o gândirea a capului, rece si egoistă, ruptă de inima. Prin ea, omul se pune în valoare pe el însuși, într-un mod egoist, rupt de contextul cosmic, având trăirea: „Dragu mi-i de mine ! Cât de valoros, spiritual și evoluat sunt eu !” În schimb, când omul primește gândurile cosmice prin Michael, el le simte logice și întelepte în cap, dar și calde si pline de iubire în inimă – și nu are deloc tendința de a se pune în valoare pe el însuși, ci exprimă adevărul într-un mod pătruns de iubire pentru oameni, pentru întreaga lume.

Fie ca și noi să devenim demni colaboratori ai lui Michael în această viață !

(Editorial la nr. 4 al revistei Pământ iubit, scris de Delia Soare, pe baza Tezelor antroposofice de Rudolf Steiner, GA 26)

Misiunea lui Eros

Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Vladimir Soloviov, în “Drama vieţii lui Platon”)

În cercetările mele biografice despre vieţile marilor individualităţi ce şi-au pus o amprentă eternă în evoluţia spirituală a omenirii, am dat la un moment dat de cărticica Drama vieţii lui Platon, scrisa de filosoful creştin rus Vladimir Soloviov. Cartea mi-a atras atenţia prin titlul îndrăzneţ ce mi-a apărut ca o promisiune a dezlegării enigmei vieţii filosofului şi iniţiatului grec Platon. Dar cât de mult l-a şi înţeles Soloviov pe Platon, pe “părintele fondator al idealismului”, cum îl numeşte în cartea sa?

Unul dintre aspectele principale ale dramei vieţii lui Platon, în viziunea filosofului rus, este neînţelegerea de către acesta a misiunii iubirii. În câteva capitole din această carte, Soloviov analizează “criza erotică” a înţeleptului grec, presupusă a fi trăită la mijlocul vieţii sale, imortalizată în dialogurile Phaidros şi Banchetul. Atât subiectul deosebit, cât şi bună dispoziţie luminoasă şi bucuria de a trăi, le detaşează net, în viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele două lumi, în concepţia lui Platon

Soloviov porneşte în a arăta prăpastia uriaşă ce se cască între cele două lumi în concepţia lui Platon: lumea materială, concretă, dar iluzorie şi trecătoare, conţinând viaţa trupească, şi lumea ideilor, transcendentă, în care se află tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare că nu reuşeşte să întindă o punte adevărată între aceste lumi. Omul însuşi, aparţinând ambelor lumi, este dual în fiinţa sa şi trebuie să îşi rezolve în sine această problemă. Pentru Platon, rezolvarea constă în aceea că omul înţelept şi drept îşi îndreaptă conştiența în mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenţa de pe pământ fiind iluzorie şi doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune şi în concepţia despre iubire. După cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupească, indiferent de forma sa, este considerată de el ca fiind vulgară, nedemnă de adevărata vocaţie umană, spre deosebire de iubirea autentică, ideală sau celestă, de o mare valoare.  Însă filosoful rus ia apărarea iubirii carnale: “E drept că, pentru un pământean, amândouă felurile de iubire au aceeaşi origine şi provin dintr-un singur şi acelaşi domeniu material; dar ce importanţă are asta? Ştim că cele mai frumoase flori şi cele mai savuroase fructe cresc pe pământ şi sub un pământ dintre cele mai impure, în plus fiind şi îngrăşat cu bălegar. Aceasta nu le strică nici gustul şi nici parfumul, chiar dacă nu transmit un miros plăcut gunoiului ce nu-i înnobilat de admirabilele plante ajutate de el să crească.” Din întunecimea maternă senzorială, principiul patern luminos poate scoate la iveală lumina, însă doar în măsura în care el este cel ce predomină acest proces. În capitolul Lumina venită din întuneric, Soloviov aminteşte de legea pământului, în care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide şi roadele nemuritoare ale vieţii. Filosoful rus consideră că, pe malul erotismului ce i-a răpit fiinţa pentru o perioadă, Platon a făcut să crească floarea strălucitoare şi pură a teoriei sale despre iubire, nereuşind însă să meargă mai departe până la roadele vii ale regenerării spirituale.

Daimonul Eros uneşte cele două lumi

Dar în ce constă splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire?

Între „plenitudinea absolută a lumii ideilor şi vidul fiinţării muritoare”, Zeii au hotărât să apară Eros, fiinţa intermediară între om şi zei, cu misiunea de a arunca o punte între cer şi pământ și între acestea şi infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenţa divină) şi al Peniei (sărăcia materială), este preotul natural suprem al divinităţii, este intermediarul, cel ce construieşte poduri între materie şi spirit. După Soloviov, problema e doar de a şti cum va folosi omul acest ajutor divin şi cât din cele bune cereşti va trece el în existenţa muritoare prin intermediul său.

Când Eros pătrunde într-un pământean, acesta este transfigurat prin procesul îndrăgostirii. Odată cu Eros pătrunde în el un întreg conţinut al infinitului, simte o stare de împlinire, de graţie, primeşte un excedent de forţe spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci începe rivalitatea dintre cele două părţi ale fiinţei sale: cea trupească şi cea ideală, fiecare dorind să folosească pentru sine acest dar deosebit. Avem odată omul condus de instincte, cel care vrea să îl folosească pe Eros înspre obţinerea plăcerii, repetând aceleaşi fenomene trecătoare, simţind o sete permanentă şi o foame fără saț. Aici, daimonul Eros este înlănţuit în lumea simţurilor, cu aripile tăiate, legat la ochi şi folosit până la epuizarea darurilor sale. Şi avem şi omul aflat deasupra instinctelor sale, în care Eros cel înaripat este dedicat sufletului superior raţional. Aici Eros, ca puternică forţă creatoare ce zămisleşte necontenit, are la dispoziţie domeniul de tranziţie dintre cele două lumi, dintre materie şi spirit: sufletul – domeniu pe care Platon îl numeşte frumuseţe. În acest loc din opera platoniciană lucrurile devin puţin neclare, după părerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creaţia artistică, dar se ştie că înţeleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de când îl întâlnise pe maestrul său Socrate şi se orientase către filosofie. În Banchetul, Platon priveşte opera lui Eros în suflete ca fiind o lucrare fundamentală, la fel de reală ca şi procreerea în domeniul material, dar mult mai însemnată şi potrivită demnităţii omului – fiinţă raţională, înţeleaptă, dreaptă.

Din dialogul dintre Socrate şi înţeleaptă preoteasă Diotima, maestră în treburile amorului, aflăm că Eros, daimonul aflat între om şi zeu, are dorul de a intra pentru totdeauna în stăpânirea binelui, aceasta asigurându-i locul între zei şi porţia de nemurire. Dragostea erotică, amorul, este în fond dorinţa oamenilor de nemurire, tendinţa către eternitate, iar fundamentul ei este generarea sau naşterea a ceva nou. “Dragostea este dorinţa de a produce frumuseţe, atât în relaţia cu trupul, cât şi cu sufletul”. Prin aducerea pe lume a copiilor, oamenii consideră că ating un fel de nemurire, supravieţuind prin urmaşi. Dar sunt şi cei care “au sufletul mai proeminent decât trupurile, concep şi produc ceea ce este mult mai potrivit pentru suflet”: artă, poezie, ştiinţă. Dacă o astfel de persoană întâlneşte „un suflet frumos, generos şi delicat”, atunci „îşi asumă sarcina de a educa acest obiect al iubirii ei” întru înţelepciune şi virtute. Astfel se înălţă împreună cu învăţăcelul său pe scara dragostei, de la iubirea trupului armonios, a frumuseţii fizice, înspre iubirea frumuseţii obiceiurilor şi instituţiilor, apoi a doctrinelor şi ideilor frumoase, şi, în cele din urmă, către „însăşi suprema frumuseţe”, care este “simplă , nepătată de întrepătrunderea cu carnea şi culorile umane, sau cu celelate nevolnice sau ireale forme care însoţesc mortalitatea.” Există deci un domeniu suprasensibil pur al frumuseţii, clar delimitat de lumea fizică, în care omul îndragostit crează ceva nou.

Ceea ce este de neînţeles pentru filosoful rus, conceptul de creaţie întru frumuseţe despre care vorbeşte Platon, se conturează drept plin de semnificaţie prin ştiinţa spirituală adusă omenirii de către Rudolf Steiner. În conferinţă sa Adevăr, Frumos şi Bine (GA 220), Steiner descrie cum “un sentiment profund al frumosului – aşa cum era intuit – există în acele timpuri de demult. Nimic de acest fel nu mai este prezent în civilizaţia modernă. Omul nu poate fi pe deplin om dacă nu are un simţ al frumosului. Este într-adevăr aşa, pentru că a avea un simţ al frumosului înseamnă a recunoaşte realitatea corpului eteric.”

Ducând mai departe aceste idei, înţelegem că Platon, cu al său domeniu al frumuseţii pure, face referire la domeniul eteric – cel în care lumea spirituală este cel mai aproape de lumea fizică – şi la noul corp eteric comun, de o natură cu totul deosebită, ce se generează între un bărbat şi o femeie prin iubirea erotică: creația întru frumusețe. În Phaidros, filosoful grec descrie cum, prin energia divină adusă de Eros, o trăire-amintire spirituală se poate trezi în sufletul omului: Fiinţa cea adevărată, androginul, omul așa cum era înainte de ‘căderea în pacat’. În contextul împletirii energiilor erotice, între cei doi îndrăgostiţi poate apărea această viziune spirituală a arhetipului-Om. Este încă unul dintre misterele evoluției omenirii, pe care știința spirituală ni-l revelează, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea corpului eteric comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. Căci îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.

Însă pentru Soloviov, teoria filosofului grec este frumoasă, nemaiauzită, dar neterminată. Eros – iubirea erotică – este legătura dintre cele două naturi ale omului, cea divină şi cea muritoare, despărţite în univers şi reunite în om doar aparent, iar Soloviov ajunge la concluzia că opera lui Eros în om nu poate constă în nimic altceva decât în a face nemuritoare însăşi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar în a transmite nemurirea acelei părţi din natura noastră care nu o posedă în sine, fiind în mod obişnuit absorbită de valul material al zămislirii şi al morţii.” Ceea ce Platon a încercat să explice până la nivelul eteric – creaţia întru frumuseţe – este dus mai departe de Soloviov până în domeniul fizic. Gânditorul rus spune că în omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creează ceva concret, ca şi în cazul procreării – căci Eros are legătură cu viaţa trupească totală. Dacă Platon s-a oprit cu teoria sa despre iubirea erotică la pragul ce desparte domeniul eteric de cel fizic şi nu a putut merge mai departe, Soloviov, în contextul unei înţelegeri profunde a creştinismului, face trimitere directă la construirea în om a corpului învierii: “Eros-ul uman superior trebuie să aibă drept ţel autentic regenerarea sau reînvierea vieţii pentru eternitate în trupurile sustrase evoluţiei materiei”.

Iubirea erotică, indiferent că e îndreptată înspre cele inferioare sau înspre cele sublime, are o natură specifică, ce o face diferită de orice alt tip de iubire (iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de oameni în general, sau cea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspiră să transmită corporalului viaţa reală întru frumuseţe, nemurire, unitate a fiinţei. “Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Soloviov)

Dar ce anume unește teoriile despre iubire ale celor doi gânditori ?

Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumos despre care vorbește Platon – dacă trece prin moarte și înviere întru Christos, precum în teoria lui Soloviov, poate renaște din propria cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului. Acest proces de metamorfoză face referire la probele sufletești și spirituale prin care cei doi îndrăgostiți trec în drumul lor comun – drum care, abordat în deplină conștiență și cu claritate a gândirii, poate completa o cale de inițiere.

Cele cinci căi ale iubirii

Cerul, pământul şi infernul îl urmăresc pe om cu un interes deosebit din momentul în care Eros pătrunde în el, fiecare dintre părţi dorind să câştige în interesul său abundenţa de forţe spirituale şi fizice ce se manifestă atunci în cel îndrăgostit. Soloviov distinge cinci căi ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalică a omului supus total instinctelor sale, 3) calea căsătoriei, 4) calea ascetică şi 5) “calea perfectă şi definitivă a iubirii ce regenerează şi îndumnezeieşte”. Pe primele două le consideră nedemne de om; cea de-a treia, a căsătoriei, este o cale nobilă, în care raţiunea predomină asupra instinctelor şi pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numită şi monahală sau angelică, deşi spirituală, nu este totuşi cea mai înaltă; iar pe cea de-a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Dacă omul poate alege calea angelică, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum îngerii, totuşi se ştie că nu acesta este idealul cel mai înalt al fiinţei umane, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acest context, îngerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Însă dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, l-a creat bărbat şi femeie”. Nu bărbat sau femeie, ci amândouă odată: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat în om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implică unirea pozitivă a principiilor masculin şi feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporală a omului, la care omul trebuie să participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul şi spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interacţiunea dintre divin şi uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu înţelesul de patos erotic, a avut întotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adică frumos şi nemuritor, nu iese aşa cum era din pământ şi nu cade de-a gata din cer; el se dobândeşte printr-un efort spiritual şi fizic, divin şi uman.” (ambele citate din Soloviov)

Filosoful rus spune unde trebuie să se ajungă pe a cincea cale, însă nu descrie şi cum se poate realizează aceasta. Însă omul liber – liber în sensul dat de Rudolf Steiner în Filosofia Libertăţii – ştie, prin intermediul fanteziei morale, cum să realizeze această nobilă misiune. Un răspuns general ar putea fi: prin iubirea conştientă plină de încredere şi devotament dintre un bărbat şi o femeie, ce au ajuns în dezvoltarea lor sufletească până la acest punct de libertate şi responsabilitate şi care iau decizia să meargă împreună pe acest drum – așa cum am încercat să descriu mai sus.

În apărarea lui Platon

Zămislirea întru frumuseţe a lui Platon presupune o realizare perceptibilă a idealului, însa doar în domeniul eteric ce are efect şi asupra celui fizic; dar, după Soloviov, Platon ar fi lăsat ideea să zămislească doar în speculaţie, neputând să o ducă la îndeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, până la a-l caracteriza drept mediocru ca bărbat, chiar ratat în plan personal, în ciuda genialităţii sale în sfera ideilor. În apărarea lui Platon aduc două idei pe care filosoful rus nu le-a luat în considerare când s-a grăbit să îl judece așa de aspru pe marele iniţiat al Greciei antice:

Prima, trebuie ţinut cont că Platon este un precursor al creştinismului. Inițiat în Misteriile antice, el a trăit înainte de Christos şi nu se legase încă de curentul creştinismului. Regenerarea, resurecţia materiei prin iubire, aşa cum o numeşte Soloviov, a apărut în lume ca posibilitate odată cu Evenimentul de pe Golgotha, când Iisus Christos a trecut prin moarte și prin înviere – şi a pătruns sufletele umane şi implicit modul de a gândi al filosofilor creştini, precum cel al filosofului rus. Ca urmare, el a putut înţelege taina învierii, prin care tot ceea ce fiinţează în lume trebuie să treacă prin moarte şi înviere întru Christos. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum că aceasta ar fi neterminată, nu este justă, Platon dăruind lumii teoria iubirii într-un mod absolut minunat, până la punctul la care era posibil să o ducă la acea vreme.

Cea de a doua idee ţine de incompleta cunoaştere de sine a filosofului rus, căci în Drama vieţii lui Platon, Vladimir Soloviov “şi-a încifrat căutările şi eşecurile dramatice” (Ion Ianoși, în prefaţa cărţii). Dincolo de modul extraordinar în care a dus ideea iubirii până la capăt, Soloviov se înfăţişează privirii sufleteşti tot ca un idealist aflat în căutarea şi rezolvarea problematicii existenţiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului în care gânditorul rus înţelege teoria platoniciană despre misiunea lui Eros, el proiectându-şi propriile dileme şi nemulţumiri asupra înţeleptului grec şi a operei sale. În acest punct se relevă importanţa cunoaşterii de sine pe calea spirituală, ca şi premisă de bază în cunoaşterea obiectivă a lumii şi a legităţilor ei.

Din antroposofie – ştiinţa spirituală adusă omenirii de Rudolf Steiner – aflăm cum concepţia despre lume a lui Platon a dat naştere la multe înţelegeri eronate de-a lungul vremii. Ceea ce a adus Platon, unul dintre marii iniţiaţi ai omenirii, nu este încă înţeles – şi de-abia în viitor omenirea va fi capabilă să primească pe deplin darul său spiritual. Cât despre Vladimir Soloviov, amintit în mai multe din conferinţele sale, Rudolf Steiner spune: “Dintre toţi cei care nu au fost departe de Ştiinţa Spirituală, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansată despre Christos.” (din Misiunea sufletelor-popoarelor, GA 121). Căci misterul ce leagă iubirea erotică şi adevăratul creştinism, unind cu un fir auriu dragostea, moartea şi învierea ca evenimente esenţiale în viața sufletească a omului, ţine de o profundă înţelegere a tainelor evoluţiei spirituale.

Şi în final, închei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevărul despre ceea ce înseamnă de fapt iubirea platonică – idee înţeleasă incorect în zilele noastre: “În concepţia despre lume a lui Platon pătrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rău înţeles şi rău folosit: termenul de iubire platonică. Iubirea spiritualizată, care s-a dezbrăcat în gradul cel mai înalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, această dăruire spiritualizată faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de om, faţă de Dumnezeu, faţă de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent în concepţia platoniciană despre viaţă” (din Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, vol. 4, GA 238).

(articol scris de Delia Soare și publicat în nr. 4 al revistei „Pământ iubit”)

 

 

Spiritualizarea gandirii

Ca gandirea este o fiinta vie,  acesta este un lucru greu de acceptat si de inteles de catre omul modern, care considera ca gandurile sunt doar ceva abstract, secretat de creier. Ca modul nostru de a gandi are o importanta coplesitoare atat pentru viata noastra, cat si pentru evolutia intregii omeniri si a Pamantului, este un fapt pe care orice om onest si nepartinitor va trebui sa il recunoasca. Despre spiritualizarea gandirii prin metoda data in Filosofia Libertatii, despre cunoasterea de sine si despre legatura cu intelepciunea cosmica voi incerca sa fac o introducere in cele ce urmeaza.

De la Isis-Sophia la Antroposofia, in istoria omenirii

In urma cu mii de ani, oamenii nu aveau gandirea individualizata de acum, dar aveau o percepere directa a intelepciunii cosmice, erau in mod nemijlocit uniti cu ea.
Dupa momentul interventiei fortelor luciferice in evolutia omenirii, cunoscut in limbajul biblic drept ‘moment al caderii in pacat’, cand aceasta fiinta materna cosmica nu mai putea fi perceputa in mod direct, a aparut necesitatea Centrelor de misterii, prin intermediul carora oamenii inca puteau sa intre in legatura cu Isis-Sophia, cu ajutorul unui maestru spiritual. Avem initierea in misteriile lui Isis, mama-feciorelnica inteleapta, marea zeitate feminina in Egiptul antic.

Isis… tot ce exista e tesut in valul ei dintotdeauna. Valul ei cuprinde piatra, floare, pasare, animal, stele – viata, intr-un cuvant. „Eu sunt ceea ce este, ce-a fost si ce va fi”.

In urma cu aproximativ 2500 de ani, intelepciunea cosmica, Isis-Sophia, a inceput sa coboare din ceruri catre omenire, pentru ca omul sa o poate cuprinde prin gandire in propriul suflet. Si avem deja inceputul filosofiei grecesti cu Socrate care a incercat sa creeze aceasta punte intre Sophia si viata pe pamant, prin virtuti, prin care omul putea sa duca o viata inteleapta pe pamant, in armonie cu legile cosmice. Il avem pe Platon, care inca avea o legatura directa cu lumea ideilor. Ceea ce in misterii era perceput ca o fiinta, era acum trait ca si lume vie a ideilor si adus in suflet inspirativ ca idei spirituale. Deci pe vremea lui Platon inca trebuia sa faci acest gest sufletesc de deschidere in sus pentru a intra in legatura cu lumea de idei si a le primi in constienta. Apoi il avem pe Aristotel, elevul lui Platon. 800px-Sanzio_01_Plato_AristotleStiti cu totii tabloul lui Raphael cu Scoala din Atena, in care Platon arata in sus si Aristotel arata inspre Pamant. Aristotel, cu gandire lui legata de creier, de intelect, putem spune ca ‘a omorat’, intr-un fel, intelepciunea cosmica si a adus-o in ganduri clare in viata pamanteasca. Isis-Sophia devine Philosophia (iubirea de intelepciune), deci intelepciunea cosmica pusa in ganduri omenesti.
Un moment extrem de important in evolutia omenirii a fost Misterul de pe Golgotha, in care avem problematica cu cele doua Marii, deci intelepciunea cosmica se exprima intr-o forma incarnata in cele doua Marii: Maria nathanica ce reprezenta intelepciunea pura divina nepervertita de fortele luciferice si Maria solomonica, avand multe incarnari in urma si reprezentand intelepciunea dobandita prin suferinta si iubire de catre fiinta omeneasca de-a lungul vietilor pamantesti. Prin ele doua avem cele doua aspecte ale gandirii, cea cosmica si cea umana, fiindca in momentul in care in planul evolutiei omenirii s-a hotarat sa se dea gandirea cosmica omenirii, aceasta s-a facut cu intentia ca oamenii sa o metamorfozeze prin fiinta lor si sa o daruiasca inapoi intr-o forma noua lumii spirituale, deci sa se ajunga la aceasta noua intelepciune divin-umana.  Si avem acest proces prezentat in mod arhetipal in problematica celor doua Marii. Maria solomonica reuseste sa transforme prin experientele ei de viata toata aceasta intepciune pe care o aduce din urma, se confrunta in aceasta viata in mod arhetipal cu toata incercarile sufletesti de care are parte o femeie intr-o viata pamanteasca si reuseste sa isi spiritualizeze, sa isi purifice gandirea atat de mult, incat la un moment dat sa se poata uni sufleteste cu Maria nathanica, ce era deja in lumea spirituala – si atunci se reface unitatea primordiala in gandire, dar continand in ea rodul intelepciunii dobandite pe Pamant. Deci ele reprezinta in mod arhetipal intelepciunea divin-umana, asa cum ar trebui sa o dezvolte fiecare om in sufletul sau, caci omul poarta in suflet ca si potentialitati aceste doua aspecte. In primele secole dupa Evenimentul de pe Golgotha, in misterii nu se vorbea despre intelepciunea cosmica, ci despre puterea creatoare a Zeitei-Natura. De-abia din secolele VIII-IX oamenii au inceput sa aiba sentimentul ca nu mai primesc gandurile inspirativ din lumea spirituala, ci ca isi formeaza propriile ganduri. Acest proces s-a oglindit in disputele din perioada medievala dintre nominalisti si realisti. Albertus Magnus si Toma de Aquino, ca reprezentanti ai realismului, inca percepeau ceva spiritual in ganduri; obiectele observate aduceau cu ele si ceva din fiinta lor. Insa nominalistii, cum ar fi franciscanii, spuneau ca gandurile sunt doar ceva abstract, create de catre suflet – ele nu mai cuprind in ele nimic din sufletul lumii. Se poate spune ca nominalismul a castigat tot mai mult teren, pana in zilele noastre. Toma de Aquino s-a straduit foarte mult sa arate daca prin gandire omul poate sa isi primeasca nemurirea – deci sa aduca in legatura gandirea cu invierea data de Iisus Christos, sa reuneasca mama si fiul – dar nu a reusit, murind cu aceasta intrebare arzatoare. In schimb, franciscanii sau nominalistii spuneau ca trebuie sa dai la o parte gandirea ca sa intri in legatura cu lumea spirituala, caci numai prin credinta mai poti intra in legatura cu lumea divina. Ceea ce Toma de Aquino nu a reusit, avea sa indeplineasca mai tarziu Rudolf Steiner, aducand omenirii Antroposofia ca fiind calea catre Graal. In pocalul pur creat de gandirea spiritualizata, poate cobori entitatea lui Christos.

Cam acesta ar fi, foarte pe scurt, istoria gandirii in evolutia omenirii. In filosofia actuala sunt doua curente foarte interesante, de fapt unul este Antroposofia ce continua curentul michaelic al realistilor, in care gandirea este legata in mod nemijlocit de entitatea christica, iar celalalt este continuarea curentului nominalist, pe care il observam la majoritatea ganditorilor, care s-au straduit la randul lor sa spiritualizeze aceasta gandire.

Cele doua aspecte ale spiritualizarii gandirii

In conferinta pe care a tinut-o la Colmar (1) , Yeshayahu Ben Aharon vorbeste despre acesti ganditori moderni si contemporani ce vin din curentul nominalist, aratand ca unul dintre ei, Gilles Deleuze, renumit filosof francez al secolului XX, a reusit sa isi spiritualizeze gandirea intr-un mod remarcabil, ajungand la a experimenta ca CEVA  gandeste in el. Ateu fiind, a ajuns la trairea ca ‘nu eu, ci o fiinta, ceva viu, gandeste in mine’. Dar ceea ce nu a reusit el a fost ca, odata ajuns in acest punct, deci la pragul lumii spirituale (lumea eterica a fortelor de viata), sa isi mentina constienta de sine si sa mearga mai departe – tocmai fiindca nu avea si celalalt aspect in transformarea gandirii, cel al individualizarii, pe care il da Christos si pe care noi pe calea antroposofica il cunoastem. Deci spiritualizarea gandirii are aceste doua aspecte: purificarea si elevarea gandirii de elementele din fizic pana la trairea ca ‘nu eu gandesc, ci ceva gandeste in mine’, adica o fiinta plina de viata, asa cum descrie si Rudolf Steiner in Filosofia Libertatii, ca prim aspect, gest in sus, gandirea ce isi deschide aripile inspre cosmos; iar celalalt gest, pe care trebuie sa il faca un om pe aceasta cale, este stradania inspre cunoasterea de sine, deci gestul in jos, o coborare constienta, curajoasa si onesta in launtrul sufletesc. In primul gest omul se deschide, cu intrebarile puse de catre vointa sa spirituala, inspre gandirea cosmica si primeste raspuns; iar celalat gest este ca, inarmat cu lancea spiritualizata a gandirii, coborirea constienta in propriul suflet, pe care o descrie foarte frumos Rudolf Steiner in autobiografia sa, ca fiind noua cale mistica. Nu mai este vorba de ceea ce faceau misticii in trecut, coborand cu simtirea lor in launtrul sufletului, dand la o parte gandirea, ca sa il intalneasca pe Dumnezeu acolo, dar de fapt intalneau ceva destul de nebulos si foarte subiectiv. Ci este coborarea in sine in mod constient, cu limpezimea gandirii spiritualizate si care duce nu numai la cunoasterea de sine, ci si la perceperea obiectiva a lumii spirituale.

Deci este gestul pe care acest filosof contemporan, Gilles Deleuze, nu l-a facut, gest care l-ar fi putut duce la intalnirea cu Eul superior, Christos si deci la individualizare.
Pe calea de cunoastere obiectiva de sine descrisa de Rudolf Steiner, cand coborarea in suflet se face impreuna cu continutul luminos al gandirii, se urmareste la a se ajunge la o traire obiectiva la pragul lumii spirituale, unde elementul personal si cel spiritual se separa unul de celalalt, nu ne mai apar amestecate, ci clar delimitate. In acest punct omul se poate cunoaste pe el insusi, stie ce mai are de transformat in el si catre ce anume tinde in dezvoltarea sa.

O intalnire cu Fiinta Gandirii, in cunoasterea de sine

In biografia mea, aceasta tematica a spiritualizarii gandirii este de un interes aparte, caci cu ea a inceput drumul meu spiritual. La varsta de 22 de ani am avut prima traire de prag, legata in mod nemijlocit de problematica gandirii. Eram atee si ma confruntam cu o depresie datorata prapastiei dintre idealurile mele de om la inceput de drum in viata si ceea ce imi oferea de fapt viata reala, ca urmare eram descurajata, dezorientata si plina de ganduri negre, viata parandu-mi fara sens. In acest context sufletesc, m-am trezit brusc din somnul de dupa-amiaza, in camera mea din caminul studentesc, ingrozita: pe pieptul meu statea cu ghearele un vultur mare negru si plin de rautate, despre care imi dadeam seama ca nu face parte din lumea fizica, ci din alta lume. Am stiut ca este moartea care a venit sa ma ia si, pe langa frica teribila, simteam ca sunt trasa intr-un somn adanc despre care stiam ca este somnul mortii si ca trebuie sa ma lupt ca sa raman treaza. Am incercat sa ma misc si sa-mi fac semnul crucii, cerandu-i in gand ajutor unui Dumnezeu in care nu credeam pana in acel moment, dar intregul corp imi era paralizat si ma simteam complet neputincioasa. Cu un efort imens de vointa am reusit cu greu sa misc doar degetul mic de la mana stanga, cu care am schitat semnul crucii. Vulturul negru a disparut si eu mi-am revenit. Din acel moment, ceva s-a schimbat in mine, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata. Imi dadeam seama ca nu am cu cine discuta aceasta traire iesita din comun, ce parea atat de incredibila si care imi schimbase complet modul de a vedea lucrurile. Eram asaltata de intrebari carora le cautam raspuns: ce era cu vulturul cel negru si din ce lume venea el ? Exista intr-adevar Dumnezeu, caci imi era clar ca primisem o forta cand ii cerusem ajutorul? Si daca exista, ma poate ajuta sa aflu care e sensul vietii in general si al vietii mele, in particular? Cu aceste intrebari existentiale a inceput drumul meu solitar de cautare a sensurilor, care peste un an ma conducea la antroposofie. Din cartile lui Rudolf Steiner am aflat ca intalnirea cu vulturul a fost o traire de prag, iar vulturul reprezenta forta gandirii nespiritualizate inca de catre Eu si cazuta prada fortelor ahrimanice. Insa, asa cum imi explica peste mult timp de atunci buna si inteleapta mea prietena Andrea Dumitrescu, intalnirea cu vulturul nu a fost o imaginatiune completa, eu vazand numai partea subiectiva ce trebuie transformata, insa nu si partea ideala, spirituala a gandirii, catre care trebuie sa tind.
Peste niste ani de la acel moment am avut insa si intalnirea la prag cu fiinta spirituala arhetipala a gandirii. Aceasta a avut loc in urma cu zece ani, pe cand treceam in biografia mea printr-o perioada plina de incercari sufletesti si spirituale. david-newbattPe neasteptate mi-a aparut o fiinta suprasensibila feminina, inalta, frumoasa si pura ce ma privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si intelepciune. Ea era unita cu mine prin umarul meu si era o aparitie eterica, cumva alb-argintie transparenta. In acel jet de viata, iubire si intelepciune eram nespus de fericita si de implinita si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, in aceasta imaginatiune: fiinta aceasta sublima era inconjurata in cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeasi natura cu vulturul de demult, care tot sareau incercand sa ajunga la jetul de apa vie si sa bea din el. Imi inspirau rautate si frica, temerea mea in acel moment era sa nu ii faca rau fiintei sublime. Socant era si ca simteam foarte intens si in acelasi timp doua sentimente atat de contradictorii: bucuria de a sta in preajma fiintei sublime, in fortele de viata revarsate de ea, pe de o parte, si frica intensa de creaturile ahrimanice ce o inconjurau. Retrospectiv privind, imi dau seama ca fiinta feminina si aceste fiinte ahrimanice faceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice traire de prag, arata acest dublu aspect inspre cunoasterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat in gandirea mea – acele fiinte ahrimanice erau propriile mele prejudecati, ganduri de judecata la adresa mea si a lumii, aspectele de gandire moarta a intelectului, deci partea din gandire cazuta in stapanirea fortelor ahrimanice. Iar fiinta sublima era fiinta spirituala a gandirii, arhetipul Sophiei – intelepciunea cosmica, asa cum traieste ea in sufletul meu si catre care trebuie sa tind pana cand ma voi putea uni pe deplin cu ea.
De data aceasta, imaginatiunea a fost completa, cu al sau mesaj-forta clar de a-mi spiritualiza pe mai departe gandirea.

Spiritualizarea gandirii prin studiul antroposofiei si prin metoda data in Filosofia Libertatii

Pe calea antroposofica se stie ca exista doua cai de spiritualizare a gandirii date de Rudolf Steiner: una este studiul antroposofiei, ceea ce facem atunci cand studiem gandurile date in stiinta spirituala; ele initial ne apar ca ganduri intelectuale, tiparite,  pe care le citim din carte si pe care ne straduim sa le re-inviem in propriul suflet. Mi-a placut odata, cand am fost la o intalnire intre filosofii Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu, cand primul povestea cum vede el acest lucru: eu sunt atras de ideile cuiva, le citesc si le ‘diger’ in suflet o perioada, ma preocup cu ele, traiesc cu ele, pana cand ele devin ale mele si le exprim apoi din mine ca fiind ale mele, le re-nasc din mine, cu amprenta mea individuala – ele sunt de acum ideile mele. Deci in acest sens vorbim despre studiul antroposofiei, in care parcurgem acest proces de studiu meditativ cu gandurile lui Rudolf Steiner. Biograful Rinke Visser spunea ca de fapt sunt sapte niveluri de cunoastere, din ce in ce mai profunde, primul fiind citirea obisnuita, intelectuala. Aceasta este una dintre cai prin care noi ne spiritualizam gandirea.
Cealalta cale, mai grea si mai sigura, este cea data prin studiul Filosofiei Libertatii. Multi antroposofi au o retinere fata de aceasta carte, pentru ca li se pare ca este prea ‘uscata’, datorita limbajului filosofic specific.

Intrebat care dintre cartile lui ar vrea cel mai mult sa o salveze in cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a raspuns fara sa ezite: Filosofia Libertatii.

Intr-o conversatie cu Rudolf Steiner in anul 1922, Walter Johannes Stein a intrebat: „Ce va ramane din munca dumneavoastra, peste cateva mii de ani? Rudolf Steiner a raspuns: „Nimic in afara de Filosofia Libertatii”, si apoi a adaugat: „Dar totul este continut in ea. Daca cineva realizeaza actul de libertate descris acolo, el gaseste intregul continut al Antroposofiei”.

Deci cine isi spiritualizeaza gandirea conform metodei data in Filosofia Libertatii va avea acces in mod direct – sub forma de ganduri vii – la intelepciunea cosmica adusa omenirii de catre Rudolf Steiner.
In urma cu vreo 20 de ani, pe cand eram proaspat venita in antroposofie, domnul Lazar Pasca ne incuraja pe noi, tinerii, sa tinem cate o conferinta – si eu atunci am ales sa vorbesc despre Filosofia Libertatii. Filosofia-Libertatii_R-Steiner_sait_7Eram foarte incantata de ea, iar Sorin Stefanescu tinea acest curs cu noi, cei de la sectiunea de tineret de atunci. Acum pot sa spun ca la vremea respectiva nu intelegeam prea mult din aceasta carte, dar ii presimteam deja importanta deosebita. Prima intalnire cu Filosofia Libertatii a fost cand doamna Paxino, vorbind despre aceasta carte, a luat creta si a scris pe tabla: “A gandi este diferit de a avea ganduri”, care a fost pentru mine o revelatie. In general, noi avem ganduri citite sau primite din diferite surse, pe care le spunem mai departe si ne inchipuim ca gandim. Nu este asa. Nici cand citim antroposofie, nu inseamna ca gandim. Exista aceasta posibilitate pe care o aminteam mai sus, de a face ca gandurile din antroposofie sa devina ale noastre, prin preocupare meditativa sustinuta si invierea lor in propriul suflet. Nici simpla citire a Filosofiei Libertatii nu inseamna prea mult. Am intalnit antroposofi care au citit-o, cineva se lauda ca o citise chiar de 30 de ori, dar nu se observa ca ar fi schimbat in bine, ci devenise doar foarte mandru si se enerva usor cand era contrazis. Deci nu este vorba de un citit obisnuit al acestei carti exceptionale, ci este ceva mult mai mult, o astfel de transformare a gandirii incat ea devine organ de perceptie a gandurilor vii din lumea gandurilor, la fel cum ochiul este organ de perceptie a luminii si urechea, a sunetului.

Legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?

Am citit de curand cartea lui Serghei Prokofieff despre legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale, intitulata „Pazitorul pragului si Filosofia Libertatii”.  Nu citesc des Prokofieff, dar cand am o anumita tema de studiu, la el gasesc subiectul respectiv tratat intr-un mod foarte amplu si lamuritor. In aceasta carte, autorul arata cum Filosofia Libertatii te pregateste si te conduce pana la pragul lumii spirituale. Desi nu trecem inca pragul in lucrul cu ea, in sensul ca nu avem perceptii suprasensibile ale fiintelor spirituale, se ajunge totusi la o stare de constienta deosebita prin lucrul cu aceasta carte, care nu mai este constienta de zi cu zi. Iar cealalta carte de baza din antroposofie, „Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale?”, este cea care ne ajuta sa ne cream organe de percepere pentru lumea suprasensibila, sa putem avea perceptii dincolo de prag. Deci este tratata aceeasi problematica, vazuta din doua puncte de vedere: inainte de pragul lumii spirituale si dupa pragul lumii spirituale. O data percepem lumea spirituala in idei clare, pure si pline de viata, inainte de prag, iar apoi ne formam si organele sufletesti de perceptie pentru a si ‘vedea’ lumea spirituala. Si ceea ce uneste  aceste doua carti – si care este un fapt foarte important – este tocmai capacitatea sufleteasca obtinuta prin spiritualizarea gandirii. Aceasta este, de altfel, capacitatea cu care putem trece dincolo de prag, caci se stie ca restul, adica gandurile obisnuite, materialiste, moarte, prejudecatile cu care venim din lumea fizica trebuiesc lasate la prag – cu ele nu putem trece dincolo. Se spune ca gandirea este aceeasi in toate lumile. Dar este vorba despre aceasta gandire spiritualizata si care este a noastra pentru totdeauna de acum – si o putem duce intr-adevar in toate lumile. Orice alte ganduri care ni se pare ca sunt ale nostre, pe care credem ca le-am inteles dar nu este asa de fapt, trebuie sa le lasam la pragul lumii spirituale, nu putem trece cu ele dincolo. Gandirea spiritualizata inseamna ca gandirea devine vointa pura, creativa, ea devine o capacitate fundamentala a sufletului.
Chiar si cand o numim organ de percepere a lumii ideilor, acest lucru suna foarte abstract, desi Steiner ne atrage atentia ca gandirea este o fiinta vie, o realitate calda si luminoasa, patrunsa de iubire:

Dificultatea de a observa gândirea, în fiinţa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator îşi îndreaptă atenţia asupra acestei fiinţe, ea se sustrage cu prea multă uşurinţă examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracţie moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracţie, ne vedem uşor constrânşi a păşi pe tărâmul „plin de viaţă” al misticei sentimentului sau chiar şi pe acela al metafizicii voinţei. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde fiinţa realităţii în „simple gânduri”. Dar, cel ce reuşeşte să aibă într-adevăr viaţă în gândire, acela va recunoaşte că bogăţia lăuntrică şi experienţa, plină de linişte şi, în acelaşi timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieţi în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voinţă, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăţiei ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conştienţa obişnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activităţile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta uşurinţă, ca gândirea. Voinţa şi simţirea încălzesc sufletul omenesc chiar şi în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăieşte numai în amintire, ne lasă mult prea uşor rece; ea face impresia că secătuieşte viaţa sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realităţi, o puternică umbră a unei realităţi luminoase şi calde, care se scufundă şi pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăşi activitatea gânditoare şi care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecţie este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca fiinţă întâlneşte atât sentimentul, cât şi voinţa, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce îşi abate atenţia de la gândire şi se îndreaptă numai înspre simţire şi voinţă, pierde din ele adevărata realitate. (citat din Filosofia Libertatii GA 4, de Rudolf Steiner)

Prin procesul de observare a gandirii, starea exceptionala despre care este vorba in Filosofia Libertatii, se ajunge la situatia in care gandirea ca si organ de perceptie si gandurile ca si obiecte ale perceptiei sunt de aceeasi natura, sunt create de catre noi insine si ne dau cunoasterea in unitatea lor, deci este un proces in care putem avea deplina incredere, ca si punct de sprijin in intelegerea lumii. La conferinta sa de ieri, Dan Botez descria cum era viata omului in Lemuria, cand omul inspira si expira sufletul lumii, la fel precum azi inspiram si expiram aerul – deci omul era una cu intelepciunea cosmica, pe care o percepea nemijlocit. Intr-un fel, putem spune ca percepea direct gandurile cosmice, era una cu ele. In limbajul Filosofiei Libertatii, perceptia si notiunea erau o unitate. Apoi,  in evolutia omenirii s-au infiltrat fortele luciferice, ceea ce a dus la o divizare in fiinta umana. Ceea ce inainte era un singur pol prin care omul cunostea direct lumea, se separa in doi poli, care ulterior se dezvolta in fiinta umana ca si polul gandirii si polul perceptiei (al organelor de simt). Ceea ce ne venea ca o unitate – cunoasterea lumii – ne vine acum pe doua cai: perceptie si notiune. De aceea ne apare lumea scindata si greu de inteles, desi ea este o unitate in sine. Noi, oamenii, suntem de fapt scindati. Orice lucru il cunoastem astfel, pe doua cai: il percepem prin simturi si apoi aducem notiunea corespunzatoare cu ajutorul gandirii noastre, de exemplu cand vedem un copac. Am pornit de la un pol de cunoastere in fiinta umana, s-a ajuns la scindarea in doi poli de cunoastere (pervertiti de catre entitatile luciferice si ahrimanice) si trebuie sa ajungem sa re-unim din nou constient acesti doi poli intr-unul: perceptia si gandirea, dar dupa ce ii purificam. In Filosofia Libertatii acest lucru este realizat in zona gandirii si astfel dualitatea din fiinta omului este depasita, prin observarea gandurilor cu insesi gandirea. Perceptia si notiunea sunt de aceeasi natura, deci in acest proces refacem unitatea dintre polul perceptiei si cel al gandirii. Se incearca astfel sa se gaseasca si sa se dezvolte o zona din suflet in care unitatea originara a sufletului sa poata fi regasita, o putem numi ‘zona mantuita a sufletului’, care este gandirea spiritualizata, si care devine un organ de percepere a ideilor, cu care se poate trece cu incredere pragul lumii spirituale. Exista o carte scrisa de Florin Lowndes, in care el arata ca tot ce ai de facut pe calea initierii este sa studiezi Filosofia Libertatii si sa iti transformi gandirea si gata, esti in lumea spirituala. Nu este chiar asa, desi este o idee care ma atragea si pe mine in trecut si am avut multe discutii pe tema asta, inclusiv cu prietena mea cea inteleapta Andrea, care il contrazicea categoric pe acest autor. Rudolf Steiner spune ca daca omul trece prin procesul de spiritualizare a gandirii oferit in Filosofia Libertatii,  ajunge sa aiba acces direct la intreaga antroposofie – dar sub forma de ganduri vii. Nu are inca si organele de perceptie suprasensibila pentru fiintele lumii spirituale, ci ele ii apar numai sub forma de ganduri vii. Dar prin gandirea spiritualizata, prin aceasta zona mantuita din suflet, omul intuieste natura specifica, launtrica a fiintelor spirituale, le aude ‘cuvantul interior’. Insa nu le si “vede” , este ca si cum nu ar avea inca organe de perceptie pentru ea. Nu este suficient sa lucrezi numai cu aceasta carte; este foarte mult, foarte important, dar nu si suficient. Si apoi am gasit acest lucru explicat in Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale. cum_se_dobandesc_cunostinteExista acel capitol in care Rudolf Steiner explica activarea chakrelor ca si organe de perceptie sufleteasca, spunand cum omul si le poate dezvolta in mod corect. Dar acolo el mai face o observatie extrem de importanta, care am vazut ca este in general trecuta cu vederea de catre antroposofi. Vorbeste despre acel organ deosebit care se formeaza in corpul eteric al omului, in zona inimii. Discipolul isi lucreaza florile de lotus – organele de perceptie supradensibila, cu care percepe fiintele lumii spirituale, dar inca nu stie sau nu este sigur ce sunt aceste perceptii suprasensibile.

Ceea ce ii da cuvantul launtric al fiintelor pe care le observa, deci esenta fiintei lor, este acest centru eteric deosebit. Calea data aici este ca ne dezvoltam si punem in miscare florile de lotus si ele pun in miscare curentii eterici, care la randul lor duc la dezvoltarea treptata a acestui organ eteric foarte deosebit din zona inimii, care este inima eterica de care ne vorbea Marius Gabor ieri.

Când discipolul a ajuns atât de departe în instruirea ocultă încât florile de lotus, caracterizate în capitolele precedente, încep să se pună în mişcare, atunci el a realizat în parte condiţiile care provoacă curenţi şi mişcări cu totul precise în corpul său eteric. Scopul acestei evoluţii este formarea, în regiunea inimii fizice, a unui fel de centru, din care să pornească curenţi şi mişcări de cele mai felurite forme şi culori spirituale. În realitate, acest centru nu este un simplu punct, ci o formaţiune extrem de complicată, un organ minunat. El luminează şi sclipeşte spiritual în culorile cele mai felurite, prezentând forme de mare regularitate, care se pot modifica cu repeziciune. Alte forme şi alţi curenţi de culoare pornesc, din acest organ, spre părţile restului corpului, pe care chiar îl depăşesc, străbătând şi luminând întregul corp sufletesc. (…) 

Acum a sosit şi timpul ca întreg sistemul de curenţi şi de mişcări să-şi primească centrul în regiunea inimii. Aceasta se produce tot prin continuarea exerciţiilor de concentrare şi meditare. S-a atins astfel treapta pe care omul este dotat cu „cuvântul interior“. De aici înainte toate lucrurile primesc pentru om o nouă semnificaţie. Într-un anumit sens, ele devin audibile spiritual în fiinţa lor cea mai lăuntrică; ele vorbesc omului despre natura lor propriu-zisă. (citat din Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale?, GA 7, de Rudolf Steiner)

Intelegerea mea si ideea noua pe care vreau sa v-o aduc aici este ca, prin metoda de spiritualizare a gandirii data in Filosofia Libertatii se lucreaza direct la formarea corecta si sigura a acestui organ eteric esential, care este de fapt purtatorul Eului superior. Deci in aceasta zona creativa originara de ganduri pure, Eul superior al omului poate sa traiasca in constienta omului, la fel cum in gandurile noastre de zi cu zi Ego-ul – sau Eu-l de zi cu zi al omului – traieste. Si va dati seama cat de important pe calea spirituala este ca omul sa isi fi dezvoltat bine acest organ. In carte se spune clar ca este organul care percepe ‘cuvantul interior’, adica echivalentul intuitiei din Filosofia Libertatii. Intuitia ne da identitatea fiintei pe care o percepem si este acea forma de iubire spirituala, fara pic de egoism, caci in intuitie suntem una cu fiinta respectiva si ii simtim esenta, ii auzim ‘cuvantul launtric’, la fel cum in iubire suntem una cu fiinta pe care o iubim. Aici se poate observa ca gandirea spiritualizata, pana la nivel de intuitie, este de fapt iubire spirituala, iubire pura, acea iubire lipsita complet de elementul personal, despre care vorbea Platon. Gandirea spiritualizata este iubire pura. Are antipatie fata de dezvoltarea gandirii doar cel ce nu intelege acest lucru de o coplesitoare importanta.
Deci prin dezvoltarea acestui organ suprasensibil, nu numai ca avem trairi suprasensibile, dar stim si despre ce este vorba, stim exact ce am perceput, cine este aceasta fiinta suprasensibila pe care am intalnit-o. Daca ne dezvoltam numai chakrele, nu si acest organ al gandirii pure, putem sa fim amagiti. Se poate dezvolta acest organ eteric al inimii pornind de la dezvoltarea chakrelor, dupa pasii descrisi in carte, dar este o cale mai putin precisa si sigura. Pe cand, daca omul isi dezvolta acest organ al Eu- lui prin metoda din Filosofia Libertatii, el va avea certitudinea in ceea ce percepe din lumea suprasensibila.

Problematica aceasta a cunoasterii este explicata de Rudolf Steiner in cartea Misiunea lui Michael, in care vorbeste despre noua yoga a cunoasterii, sau yoga michaelica, drept calea moderna de initiere. In ea arata cum inainte, in perioada lemuriana, omul prin inspiratie si expiratie era in legatura directa cu sufletul lumii. Aceasta nu mai este valabil azi, cum aminteam si mai sus: sufletul lumii nu mai poate fi cunoscut prin respiratie. Ceea ce i-a luat locul in zilele noastre este ce auzisem in urma cu mai mult timp la domnul Paxino: el spunea ca prana nu se mai ia prin respiratie, ci prin simturi, in special prin vaz. Acum omul inspira gandirea cosmica prin simturile purificate si expira gandirea sa-vointa pura, intr-o zona a sufletului in care unitatea intre om si lume este refacuta.

Stiti ca in fiinta umana, in zona aceasta metabolica si a instinctelor se ascunde totodata zona sa cea mai spirituala, cea mai creativa si cea mai individuala a omului si care este vointa sa spirituala. Deci iata cei doi poli despre care vorbeam. Avem gandirea cosmica si gandirea-vointa spiritualizata a omului, iar in gandirea purificata se poate face acest schimb intre om si gandirea cosmica. Nu eu, ci CEVA gandeste in mine. Cand gandesc, eu devin una cu cursul evenimentelor cosmice.
Gandirea cosmica pe care o primim prin simturile spiritualizare poate sa intalneasca gandirea spiritualizata si omul si lumea redevin una. Este o cale descrisa in amanunt si foarte esoteric in cartea lui Yeshayahu ben Aharon, Cognitive Yoga – Cum sa iti creezi un nou corp eteric si o noua individualitate.Cog+Yog+Cover+1(1) Am participat la scoala sa (Global School for Spiritual Science) pentru doi ani si am si studiat cartea sa intr-o prima etapa, practicand si exercitiile date in ea.  In aceasta carte, autorul dezvolta prin propria sa experienta si continua calea de initiere moderna data de Rudolf Steiner in Misiunea lui Michael, pornind de la ceea ce omul poseda deja: gandirea sa intelectuala si perceptia clara data prin simturi. Se arata pas cu pas spiritualizarea perceptiei prin organele de simt: vaz, miros, etc. si cum se unesc apoi cu gandirea spiritualizata conform metodei din Filosofia Libertatii, ajungandu-se in final atat la a trai impreuna cu gandirea cosmica, cat si la adevarata individualizare a omului, deci la intalnirea cu Christos in plan eteric. Un capitol deosebit este dedicat Evenimentului in gandire, unde se arata cum gandirea intelectuala poate fi reinviata din mormantul capului prin trairea Misteriul de pe Golgotha in planul gandirii.

Exercitii practice pentru spiritualizarea gandirii

Eu si colegii mei de la grupa noastra de antroposofie practica de vineri cercetam aceste procese in gandire, pornind initial de la exercitiul de concentrare si de la conferinta lui Rudolf Steiner despre cele trei porti (GA 57), in care se descrie spiritualizarea gandului la prag. La prima poarta, Poarta mortii, omul se intalneste cu Ahriman si deci cu fortele mortii in gandire. A doua poarta – Poarta elementelor- este legata de transformarea simtirii si a treia – Poarta Soarelui – este legata de transformarea vointei. La prima poarta, gandul se poate transforma de la un gand mort la un gand viu, ce ne apare ca un cap inaripat de inger. Se poate porni de la un gand simplu pe care il asezam in fata sufletului intr-un mod cat mai exact si il mentinem cu vointa noastra – si vine un moment in care gandul se insufleteste, capata o viata launtrica si o vointa proprie si prin el noi putem trecem de prima poarta. Dintr-o data simtim ca gandirea noastra prinde aripi. Aici se face referire la chakra gandirii cu doua petale, aflata intre sprancene, care se activeaza constient. Se atrage atentia si asupra trairilor de prag respective: izolare, frica, instrainare de lume, dar numai asumandu-si acest lucru, cu curaj michaelic, omul poate trece de primul prag, cel in gandire. La un curs pe care l-am facut cu Scott Hicks de la Global School for Spiritual Science am facut o alta varianta a acestui exercitiu. Se incerca trecerea constienta de la perceptia cat mai pura a obiectului la notiunea obiectului, deci de la forma sa particulara in plan fizic catre idea, arhetipul sau. Si aici se putea simti ca era o prapastie, un abis intre cele doua. Iar ceea ce ne poate trece peste acest abis ce desparte lumea fizica si cea spirituala este Christos. Deci chiar pornind de la acest mic exercitiu cineva se poate intalni cu entitarea lui Christos, la primul prag. El este cel ce ne ajuta sa re-inviem gandurile moarte la acest prim prag, el este cel care aduce viata in gandire. Yeshayahu Ben Aharon spunea ca prima data cand a citit Filosofia Libertatii, s-a intalnit cu fiinta lui Christos. (2) Cele doua petale ale chakrei gandirii sunt ca un fel de maini eterice. In exercitiul de concentrare: daca in plan fizic mutam un scaun cu mainile fizice, in planul reprezentarii mutam reprezentarea scaunului de colo colo cu aceste maini eterice, de fapt cu vointa noastra adusa in gandire. De curand am intalnit o conferinta tinuta demult in Romania, in care Serghei Prokofieff vorbea despre acelasi lucru: in prima parte a Filosofiei Libertatii, Stiinta libertatii, care este despre a-ti dobandi libertatea in gandire, Michael sta in fundal si intinde mainile catre mainile noastre spirituale. Si numai astfel poate el intra in legatura cu noi, caci el este o fiinta ce respecta libertatea omului si incearca sa nu intre in legatura cu omul in afara acestei zone de libertate, formata din ganduri pure. Iar in a doua parte, Realitatea libertatii, este vorba despre spiritualizarea vointei. Iar aici Michael asteapta fapta justa, libera a omului, izvorata din intuitiile sale spirituale din zona ideala, eliberata, a gandirii.

Pornind de la spiritualizarea gandirii, de la purificarea ei si ajungand pana la transformarea si invierea gandurilor, putem ajuta la eliberarea „sufletului lumii rastignit pe trupul pamantului”, atat in fiinta noastra, cat si pentru omenire si Pamant. Caci:

Isis-Sophia, Intelepciunea lui Dumnezeu,

Ea a fost omorata de catre Lucifer

Si pe aripile puterilor cosmice

A fost dusa in infinitul spatiu al Universului.

Vointa lui Christos lucrand in om

O sa o smulga lui Lucifer si

pe corabiile  intelepciunii spirituale

va trezi in sufletele umane pe Isis-Sophia

Intelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner)

______________

(Idei prezentate la Simpozionul de Pasti 2018 de la SAR, de catre Delia Soare)

________________

(1)

https://www.academia.edu/32557859/The_Colmar_lecture

(2) Articolul despre Cognitive Yoga publicat in nr.1 al revistei de antroposofie Pamant Iubit