Arhetipurile sufletesc-spirituale și înțelegerea biografiei

Cazul lui August Strindberg. Deteriorarea unui arhetip sufletesc-spiritual

Unul dintre destinele care m-au impresionat cel mai mult și pe care Rudolf Steiner îl prezintă în volumul patru din ciclul Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, este cel al unuia dintre cei mai mari scriitori suedezi, August Strindberg. (Nota 1) Am reluat această temă de curând printr-o postare pe un grup de discuții antroposofice, în care priveam destinul său de-a lungul a patru vieți ale sale, așa cum ne sunt prezentate de Rudolf Steiner și Wilfried Hammacher (Nota 2), dar din punctul de vedere al unei legături sufletesc-spirituale pervertite cu o imaginațiune-arhetipală, în acest caz cea a zeiței Isis-Sophia, eternul feminin.

Într-un articol anterior (Nota 3) vorbisem despre aceeași temă, dar privitoare la imaginațiunea arhetipală de Crăciun, despre care Emil Bock ne spune că în actuala etapă de evoluție a omenirii, cea a dezvoltării sufletului conștienței în care omul se confruntă cu răul, o să apară oamenilor tot mai puțin în forma clasică, idilică, blândă, a nașterii din staul. Ea va apărea tot mai mult în varianta prezentată în Apocalipsa după Ioan, în care Balaurul ahrimanic al gândirii materialiste stă să prindă pruncul pe care Fecioara îl naște în deșert și numai cu ajutorul lui Mihael omul poate salva pruncul spiritual născut în sufletul său.

Toate aceste imaginațiuni arhetipale descriu procese sufletești deosebit de importante din sufletul omului, procese pe care un om aflat pe calea de inițiere antroposofică le poate înțelege, conștientiza și percepe. Prin ele se revelează în mod obiectiv situația de fapt a stării sufletesc-spirituale a omenirii, în care omul se îndepărtează tot mai mult de legătura cu lumea spirituală și ca urmare, aceste imaginațiuni arhetipale din sufletul său se modifică corespunzător.        

În postarea menționată, despre August Strindberg și arhetipurile spirituale vii din sufletul omului, spuneam că prin inițiere în misteriile lui Isis-Sophia-Maria, discipolul intra în legătură cu înalta entitate spirituală și în sufletul său se crea drept arhetip o copie vie, spirituală, a zeiței. Acest lucru se reflecta în viețile următoare ale discipolului, atât în structura sa ființială, cât și în biografia sa. Luasem acest caz foarte interesant al scriitorului suedez, în care putem urmări cum s-a metamorfozat acest arhetip al eternului feminin din sufletul său și cum s-a reflectat în biografia sa în viețile următoare, în relația cu sexul opus.

În întruparea sa ca și căpitan din Egiptul antic, el a fost inițiat cu mare seriozitate în misteriile zeiței Isis, dar și-a neglijat ulterior îndatoririle ce decurgeau din această inițiere, ba chiar s-a dedat la o viață neserioasă, devenind un inițiat decăzut. Comportamentul său a dus la deteriorarea arhetipului zeiței Isis în sufletul lui, iar când el a trecut pragul morții (când interiorul sufletesc devine lume exterioară), l-a întâmpinat în ființa Păzitorului pragului, în loc de zeița Isis, o creatură feminină demonică îngrozitoare, efectul faptelor sale nesăbuite.

În viața următoare, individualitatea lui Strindberg s-a încarnat într-o femeie frumoasă dar foarte vicioasă – oglindirea în ființa sa a arhetipului feminin decăzut. Iar în următoarele două vieți, el a fost un bărbat care ura femeile, urmare a aceleiași deteriorare a legăturii sale sufletesc-spirituale cu eternul feminin. În încarnarea ca Strindberg, el avea o atitudine contradictorie față de femei, le iubea și le ura în același timp femeile. „Tu însuţi eşti femeia pe care o blestemi în orice femeie” (W. Hammacher). Scriitorul era atras de femeile independente, egoiste, feministe care îl făceau să sufere; ele rezonau cu arhetipul feminin problematic din sufletul său, deci acest tip de femei atrăgea. Dar toată viața sa a fost o căutare a eternului feminin, o încercare de a reintra în legătura justă cu Zeița Isis – atât încercările sale alchimice prin care căuta înțelepciunea primordială, cât și prin admirația sa față de femeile bune, blânde, cu calități materne.

O întâlnire imaginativă pe calea lăuntrică cu Sophia – arhetipul înțelepciunii cosmice

Omul aflat pe o cale spirituală poate avea trăirea imaginativă a arhetipului eternului feminin în sufletul său prin întâlnirea cu Păzitorul pragului, pe calea de cunoaștere antroposofică.

În articolul meu Spiritualizarea gândirii (Nota 4), descriam astfel întâlnirea mea imaginativă cu arhetipul înțelepciunii cosmice, Sophia, sau cu ființa gândirii, cum am numit-o eu atunci, astfel:

Peste niște ani de la acel moment am avut însă și întâlnirea la prag cu ființa spirituală arhetipală a gândirii. Aceasta a avut loc în urma cu zece ani, pe când treceam în biografia mea printr-o perioadă plină de încercări sufletești și spirituale. Pe neașteptate mi-a apărut o ființă suprasensibilă feminină, înaltă, frumoasă și pură ce mă privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forțe de viață, care erau în același timp iubire și înțelepciune. Ea era unită cu mine prin umărul meu și era o apariție eterică, cumva alb-argintie transparentă. În acel jet de viață, iubire și înțelepciune mă simțeam nespus de fericită și de împlinită și aș fi rămas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, în această imaginațiune: ființa aceasta sublima era înconjurată în cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeași natură cu vulturul de demult, care tot săreau încercând să ajungă la jetul de apă vie și să bea din el. Îmi inspirau răutate și frică, temerea mea în acel moment era să nu îi facă rău acestei ființe sublime. Șocant era și că simțeam foarte intens și în același timp două sentimente atât de contradictorii: bucuria de a sta în preajma ființei sublime, în forțele de viață revărsate de ea, pe de o parte, și frica intensă de creaturile ahrimanice ce o înconjurau. Retrospectiv privind, îmi dau seama că ființa feminină și aceste ființe ahrimanice făceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice trăire de prag, arăta acest dublu aspect înspre cunoașterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat în gândirea mea – acele ființe ahrimanice erau propriile mele prejudecăți, gânduri de judecată la adresa mea și a lumii, aspectele de gândire moartă a intelectului, deci partea din gândire căzuta în stăpânirea forțelor ahrimanice. Iar ființa sublimă era ființa spirituală a gândirii, arhetipul Sophiei – înțelepciunea cosmică, așa cum trăiește ea în sufletul meu și către care trebuie să tind pâna când mă voi putea uni pe deplin cu ea.

Cel care nu a ajuns încă la astfel percepții suprasensibile la prag își poate da seama de starea femininului arhetipal în sufletul său prin cercetarea biografiei proprii, observând cum se reflectă acest arhetip în relația pe care o are cu femeile din viața sa.

Arhetipurile Fiului risipitor, Fiului cel ascultător și cel al Tatălui iertător

Din discuțiile de la această postare a mea despre August Strindberg a reieșit un mod de a privi karma unui om drept lege implacabilă ce pedepsește păcatele și și pe cei care au greșit, lucru pe care eu îl consider o definiție limitată și deci o neînțelegere a ceea ce înseamnă de fapt legea karmei. Ca urmare, am continuat postarea respectivă cu câteva considerații asupra legei karmei, pe care le redau în continuare.

Lumea spirituală nu privește greșelile în același mod în care le privim noi, cu conștiența obișnuită de zi cu zi, adică: ai greșit, ești pedepsit. Karma nu este o lege de pedeapsă, ci este o lege vie de învățare și evoluție, care are două curente: unul ce vine din trecut și altul din viitor, iar ele se întâlnesc în fiecare moment din viața noastră; și fiecare greseală și rău sunt metamorfozate în noi lecții de evoluție și în oportunități din care un bine superior rezultă în viața omului respectiv și impactul asupra omenirii. Pedeapsa este ceva inventat de către om și nu de către lumea spirituală, care preferă ca omul să greșească pentru a învăța, decât să stea cuminte și supus unor legi morale venite din exterior. Este de amintit aici Parabola fiului risipitor din Evanghelia după Luca. Tatăl îl primește cu brațele deschise pe fiul risipitor ce se întoarce acasă, taie pentru el vițelul cel gras și îi dă haine noi celui ce „Pierdut era și s-a aflat, Mort era și a înviat”. Celălalt fiu, cel ascultător, care nu a ieșit niciodată din vorba sa, îi reproșează plin de supărare Tatălui că pentru el nu a făcut niciodată petrecere și refuză să vină la sărbătoarea fratelui risipitor. Însă Tatăl îl lămurește că ce-i al lui, este și al fiului cel ascultător, în schimb pe fiul cel rebel putea să îl piardă pentru totdeauna. Legea karmei merge mult dincolo de conceptele umane simpliste de ‘greșeală”, ‘păcat’ și ‘pedeapsă’. Greșește omul, câtă vreme năzuiește…, se spune în Faust. August Strindberg este o înaltă individualitate spirituală și a lăsat o operă importantă omenirii, chiar dacă la un moment dat s-a îndepărtat de calea spirituală și a decăzut mult sufletește. Morala antroposofică este un concept complex, dincolo de morala impusă de societate.

La comentariile de la aceeași postare, a fost necesar să precizez că aceasta nu este o cale pe care eu am prezentat-o pentru a fi urmată, drept alternativă la calea creștină a fiului cel bun și ascultător. Parabola Fiului risipitor este spusă de Iisus Christos, iar atât Fiul cel bun, cât și rebelul Fiu risipitor sunt arhetipuri existente în orice suflet omenesc, pe care fiecare om le manifestă mai mult sau mai puțin în cursul biografiei sale. Ține de înțelegerea karmei și a misiunii lui Christos în lume faptul că și oamenii ce greșesc, cei care păcătuiesc, cei ce își distrug coeziunea sufletească, precum August Strindberg, pot fi ‘mântuiți’ în final și sunt individualități valoroase în evoluția lumii. Chiar și dacă privim Parabola Fiului risipitor strict din punctul de vedere al ortodoxismului – deci neluând în considerare ideea de reîncarnare și karma -, este o idee profund creștină faptul că el este în final mântuit și primit cu dragoste și daruri de către Tatăl său.

„Pierdut era și s-a aflat / Mort era și a înviat”, face referire la multă suferință și la procese sufletești fundamentale profund transformatoare din ființa sa, care pot fi înțelese din punctul de vedere al antroposofiei. Calea fiului risipitor nu este o cale în sine, ci prin ea se revelează faptul că Dumnezeu-Tatăl are grijă și de cei care greșesc și se abat de la drum, atâta timp cât ei își învață lecțiile dureroase și se întorc din nou spre lumea spirituală și spre legile ei morale și pline de iubire.

Sufletul să nu-ți dorească niciodată căderea,

Dar TREBUIE să scoată din cădere înțelepciune.” (Rudolf Steiner, in Dramele-mister)

Dacă în fiecare suflet își face simțită prezența, la un moment dat, arhetipul Fiului risipitor, pe lângă cel al Fiului cel bun și ascultător, o etapă avansată în maturizarea sufletească a omului este trăirea și identificarea cu arhetipul Tatălui cel iertător. A trezi în mod conștient în suflet această forță autoritate morală plină de iubire și bunătate a Tatălui ceresc, care nu judecă și nu pedepsește, ci așteaptă cu iubire, încredere și speranță ca fiul risipitor să se întoarcă acasă din peregrinările sale, este o caracteristică fundamentală a unui suflet evoluat, matur, situat în mod just pe o cale de evoluție spirituală.

Statuia Reprezentantul omenirii  și procesele spiritual-sufletești

Am vorbit despre arhetipurile sufletesc-spirituale din sufletul omului, așa că trebuie să amintesc la această temă statuia Reprezentantul omenirii, creată de Rudolf Steiner în colaborare cu sculptorița Edith Maryon, sunt făcute vizibile în formă artistică procesele sufletesc-spirituale din sufletul omului.

În ea, omul este reprezentat între cei doi însoțitori ai săi în evoluția pământească, Lucifer și Ahriman, străduindu-se în permanență să își mențină echilibrul sufletesc între cele două extreme în care cei doi vor să îl tragă. Atâta timp cât omul reușește “să meargă pe cărarea cea strâmtă dintre două prăpăstii”, cum spunea Arsenie Boca, el primește darurile celor doi însoțitori ai săi. Am auzit comentarii chiar de la unii antroposofi, de genul: “Ei, dar ce daruri poate să ne dea Ahriman, el ne dă numai rele!”. Acest lucru nu este adevărat și arată o neînțelegere a rolului celor doi în evoluția omului. Lucifer îi dăruiește omului entuziasm, aspirația către artă, către cunoaștere, îi impulsionează gândirea înspre a depăși domeniul fizic și îi face gândirea independentă, pentru ca omul să se poată individualiza pornind de la gândirea sa. Ahriman îi dă omului fermitatea planului fizic, îi dăruiește o formă clară, logică gândirii sale și percepțiilor le dă contururi ferme și limpezi. Dar acest lucru este valabil doar atâta timp cât omul reușește să îi țină pe cei doi în echilibru, în domeniul just de acțiune al fiecăruia.

Unul dintre domeniile cele mai importante ale lucrului cu biografia este rezolvarea crizelor biografice și acest lucru este făcut vizibil în statuie. În partea din stânga – cum privim la statuie – avem un grup statuar despre care putem spune că reprezintă ‘sufletul omului sfâșiat într-o criză biografică’, iar în partea dreaptă a statuii avem reprezentată artistic ’rezolvarea unei crize biografice’.

Deci să privim la grupul statuar din stânga, format din Lucifer și Ahriman, deasupra cărora se află Ființa Umorului. Lucifer şi Ahriman își depășesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, căruia îi dă tărie; iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze în gândirea omului, înflăcărând-o, ridicând-o înspre depășirea realității concrete. Însă cei doi ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el și a face o alianță înspre a-l prinde complet pe om în ghearele lor. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, prin iluzii mărețe și pasiuni puternice, îndepărtându-l de planul fizic și de îndatoririle sale pământești, ridicându-l prea sus, astfel încât omul începe să se creadă cu mult deasupra muritorilor de rând, un ales al sorții, un mare inițiat, etc. Odată prins în lumea de iluzii a lui Lucifer, acesta îl stoarce de forțe de viață și apoi îl lasă să cadă în domeniul lui Ahriman. Pe de altă parte, Ahriman pune stăpânire pe gândirea omului, cramponând-o de materie, încât omul să creadă ca lumea fizică e singura realitate și să uite complet de existența lumii spirituale. În acțiunea lor comună, omul cade din înălțimi de iluzii sfărâmate, la polul opus, în lipsa de credință și de încredere în sine, în depresie profundă și în abisuri de disperare. Este jocul celor doi, în care sufletul omului dezorientat devine ca o minge pe care ei o dau de la unul la altul.

Putem decela în aceste procese sufletești acțiunea celor doi în sufletul omului, în orice criză biografică, pornind de la cele mai simple și evidente observații. Să luăm un exemplu concret, cum ar fi cazul unui om care pierde un job de prestigiu și bine remunerat. Deodată, el se află într-o situație dificilă de pierdere, pe de o parte a prestigiului, a imaginii sale în lume (și aici este atacul lui Lucifer, Ego-ul iluzoriu al omului este sfărâmat), iar pe de altă parte, de zdruncinare a planului financiar (iar aici este domeniul în care îl atacă Ahriman, în problemele cu banii, cu frica teribilă de viitor), și omul respectiv se află brusc în situația reprezentată în partea din stânga a grupului statuar, sfâșiat de pactul dintre Lucifer și Ahriman.

Îl vedem pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi ca de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi: el nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă, urâtă şi capul spân, iar aripile îi sunt ca de liliac. Cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea, sau alegerea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor cosmic. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, reprezentată deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. Umorul, detașarea, sau ceea ce se poate numi capacitatea de ‘a-ți alege atitudinea într-o situație dificilă de viață’, este ceea ce ne pune în legătură cu Ființa spirituală a umorului. Viktor Frankl, autorul cărții ”Omul în căutarea sensului vieții”, spunea că “singura libertate a omului este de a-și alege atitudinea într-o situație dată”.

Rezolvarea crizei biografice este vizibilă în partea dreaptă a statuii, unde avem o a doua situaţie. Prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ființa christică radiază cu iubire o lumină de mare puritate și noblețe, pe care Ahriman și Lucifer nu o pot suporta. Ca urmare, Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer își frânge singur aripile de vultur și cade în abis.

Ţine de Taina abisului, una dintre cele șapte taine oculte, faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte în abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat într-o nouă înțelepciune, prin intermediul Duhului Sfânt – dar aceasta este a treia etapă a unei crize biografice, ce ține de marile misterii ale evoluției omului. Această taină a abisului răzbate în mod discret și din versurile lui Rudolf Steiner din Dramele-Mister, menționate mai devreme:

Sufletul să nu își dorească niciodată căderea,

Dar TREBUIE să scoată din cădere înțelepciune.

(articol scris de Delia Soare și publicat în revista Pământ iubit, nr. 18, primăvara 2022)

_________________________________

Nota 1 – August Strindberg-o biografie spirituală, de Delia Soare, publicat în revista Antroposofia

Nota 2 –  Renăscut. Căile vieţii lui August Strindberg şi Carl Ludwig Schleich, de Wilfried Hammacher

Nota 3 – Imaginațiunea de Crăciun în trecut, prezent și viitor, de Delia Soare, publicat în nr. 17 al revistei Pământ iubit

Nota 4 – Spiritualizarea gândirii, de Delia Soare, publicat în nr. 3, revista Pământ iubit

Imaginațiunea de Crăciun în trecut, prezent și viitor

Cum se împacă în suflet imaginațiunea de Crăciun cu Maria și pruncul nou-născut, cu vremurile tot mai dure pe care le trăim? Avem imaginea din iesle cu Maria nathanică cu pruncul luminos în brațe, despre care Rudolf Steiner ne spune că în artă este redată cel mai bine de Rafael în Madona sixtină. Dacă închidem ochii și ne reprezentăm imaginea plină de liniște, pace, iubire a Fecioarei Maria cu pruncul nou-născut în brațe, din ea ne vin forțe de viață și de încredere în legile divine pline de iubire și dreptate, ce guvernează nevăzut această lume. Imaginea Mariei indică atât spre trecut, cât și înspre Misterii viitoare în evoluția omenirii.

Ea este un focar de raze care o singură dată au răzbătut în acest fel din cele mai înalte sfere cereşti pe Pământ. În fiinţa şi pe chipul ei se oglindeşte, în puritatea şi perfecţiunea cea mai netulburată, un arhetip divin, care în lumea spirituală planează pe deasupra omenirii. După cum în pruncul pe care trebuie să-l nască se oglindește şi se întrupează arhetipul copilului şi al copilăriei — un punct central al oricărei existenţe pământeşti de copil –, Maria din Evanghelia lui Luca pare a fi arhetipul coborât pe Pământ al feminităţii feciorelnice, întruchiparea „eternului feminin”, femeia între femei. (Emil Bock, în Cei trei ani)

Dar dacă privim în jur, în viețile noastre tot mai frământate, sau la ce aflăm din mass-media că se întâmplă în întreaga lume: conflicte, lupte de putere între oameni, izbucniri de ură și de frică în epoca prezentă, multă suferință și disperare – suntem izbiți de contrastul uriaș dintre aceste două trăiri. Sufletului îi vine tot mai greu să mai creadă, să mai poată intra în atmosfera deosebită a Crăciunului.

În cartea Întreita taină a Mariei, Emil Bock ne revelează că imaginea pură, idilică, copilăroasă, paradisiacă a Crăciunului nu mai poate fi menținută în vremurile actuale și pentru viitor, dacă ei nu i se adaugă ceva nou: trăirea celui de al doilea eveniment christic, venirea lui Christos în formă suprasensibilă, în planul eteric. Toate problemele grave ale omenirii din epoca prezentă, boala, frica, sărăcia, încălcarea libertății și a demnității umane, ne arată cât de departe sunt oamenii de trăirea plină de speranță și de iubire a Crăciunului, de imaginea delicată, pură, de păstrătoare a trăirii Paradisului, a Fecioarei Maria cu pruncul. Toate acestea indică înspre o trăire de Crăciun a viitorului care nu îl mai are în centru pe copilul Iisus, ci pe om.

Sărbătoarea Crăciunului, cu Maria cea pură și cu pruncul nou născut în brațe, este amintirea vremurilor în care omenirea era strâns unită cu lumea spirituală, trăind încă în lumea eterică paradisiacă pură. Ne aflăm aici în fața a două taine fundamentale ale umanității: copilul din iesle va crește, va fi implicat în destinele omenirii, învingând ceea ce era cunoscut mai inainte în treptele misteriale ale tuturor popoarelor ca fiind Misterul morții, prin înviere. Iar în figura Mariei, avem în fața noastră Misterul nașterii, zeița care naște și rămâne totuși fecioară: acesta este celălalt pol al misteriilor umanității.   (Emil Bock, în Întreita taină a Mariei)

Deci în actuala etapă a evoluției sale, în epoca de dezvoltare a sufletului conștienței, omul se află între doi evolutivi: primul este misterul paradisiac al nașterii dintr-o fecioară, cel de-al doilea este misterul morții și învierii pe cruce a lui Christos.

Legătura Mariei cu Sfântul Duh

În trecut încă se mai știa despre legătura dintre Fecioara Maria și Duhul Sfânt. În prezent, omenirea nu mai înțelege deloc o noțiune ca cea de Duh Sfânt. Emil Bock încearcă să o explice, pornind de la ideea că există un Duh Sfânt vechi și un Duh Sfânt nou. În trecut, omenirea era unită intim cu lumea spirituală și primea Sfântul Duh, înțelepciunea divină, printr-un domeniu natural care era încă păstrat pur, din cadrul sistemului de forțe de reproducere și ereditare. Misterul nașterii feciorelnice – Zeița care naște și rămâne totuși fecioară, păstrându-si puritatea – este un ultim ecou al vremurilor de demult. Oamenii nu au știut să păstreze această sfințenie care le-a fost dăruită. Odată ce forțele luciferice s-au infiltrat în evoluție, omenirea a pierdut legătura cu lumea spirituală și posibilitatea de a mai primi vechiul Duh Sfânt prin acest domeniu care s-a desacralizat. Dar a fost necesar acest lucru, pentru că astfel oamenii au început să își dezvolte gândirea și să se individualizeze. În epoca modernă, omenirea trece prin toate aceste lupte și evenimente apocaliptice, dar deja sunt zorii unei perioade în care un nou Duhul Sfânt poate fi primit în mod conștient, prin intermediul unei gândiri spiritualizate, dezvoltată pe calea de cunoaștere antroposofică.

În vremea creștinismului timpuriu încă se cunoștea legătura dintre Maria și Sfântul Duh; ea era văzută ca o încarnare, ca devenire în planul fizic a Sfântului Duh. Mai există încă icoane în care în Sfânta Treime, Maria apare reprezentată ca a treia persoană, în locul Sfântului Duh.

În același timp, Maria este imaginea femininului arhetipal, iar misterul Mariei de demult încă mai acționează în ființa femeilor, în timp ce bărbații îl poartă în suflet ca ideal. Femeile, prin structura lor, sunt mai legate de lumea spirituală, o parte din sufletul lor rămâne deschis înspre sus, ele fiind receptive la ceea ce le vine din lumea spirituală. Se poate spune că femeile sunt mai legate de Ceresc, iar bărbații de pământesc. În măsura în care încă păstrează această calitate deosebită a feminității, o parte de natură pură în ființa lor în care au adus până în prezent ceva din starea primordială a Creațiunii, femeile au capacitatea de a primi un suflet nou și de a-l aduce la viață în lumea fizică, dar și capacitatea de a primi inspirații și cunoaștere din lumea spirituală. În trecut, popoarele aveau o conducere de tip matriarhal, tocmai fiindcă femeile erau cele care erau în legătura cu lumea spirituală, de la care primeau Duhul Sfânt și deci inspirații și înțelepciune pentru binele comunității. Bărbații nu putea acest lucru, însă avea forța și voința de a pune în practică aceste inspirații primite de la femei.

Însă feminismul, masculinizarea femeilor din epoca actuală, desacralizarea acestui domeniu natural al femeii, a dus tot mai mult la pierderea capacității de cunoaștere inspirative a femeii, iar femeia  a fost înlăturată treptat de la conducere. Gândirea omenirii a decăzut corespunzător, ajungând până la gândirea materialistă a prezentului, care e ruptă complet de înțelepciunea cosmică. Avem în prezent deci o gândire pământească, ce nu mai păstrează deloc în ea înțelepciunea lumii spirituale, nu mai are nicio legătură cu vechiul Duh Sfânt.

Imaginațiunea apocaliptică a Fecioarei cu pruncul

Imaginațiunea clasică de Crăciun, venită dinspre trecut și care încă indica înspre domeniul sufletesc pur, paradisiac din organismul feminin, este înlocuită tot mai mult cu imaginațiunea din Apocalipsa lui Ioan, a femeii din deșert ce naște și al cărei prunc este răpit de Balaurul ahrimanic. Imaginațiunea lui Ioan indică spre procesele sufletești ale omului din prezent, în care gândirea materialistă cotropește și pervertește domeniul pur, iar Eul superior născut de suflet – pruncul spiritual auriu –  este în pericol de a fi răpit de către Ahriman. Acesta își depășește domeniul în care este legitim să stea – domeniul fizic – și încearcă să prindă domeniul eteric, prin intermediul gândirii decăzute materialiste a prezentului. În imaginațiune apare arhanghelul Michael cu lancea gândirii spiritualizate și luptă cu balaurul și îl învinge, recucerind pruncul și dăruindu-l înapoi mamei sale.

Imaginațiunea reflectă starea actuală a sufletelor omenești în vremurile actuale atât de încercate. Omul are această trăire în momente de crize biografice, în încercări sufletești și în perioade de boală. Pentru a ieși cu bine din aceste încercări, omul prezentului trebuie să își dezvolte și spiritualizeze gândirea, așa cum este arătat pe calea antroposofică adusă omenirii de Rudolf Steiner. El intră astfel în legătură cu Arhanghelul Michael. Altfel, chiar dacă își naște Eul superior în suflet, omul modern este în pericol de a-l pierde la impactul cu provocările materialiste dure ale epocii prezente.

Pentru mine, imaginațiunea apocaliptică a Fecioarei cu pruncul a fost o trăire concretă atât la vârsta de 37 de ani, când am avut criza biografică cea mai dificilă din viața mea, legată de trăirea abisului de la pragul lumii spirituale, cât și recent, când m-am îmbolnăvit de Covid. Procesele sufletești prin care treceam mi-au apărut atunci simbolizate, desfășurate în imaginațiuni vii și dureroase ce mă întâmpinau ca din exterior și al căror sens mai cuprinzător l-am deslușit ulterior.

În prima situație am avut trăirea pierderii Eului superior ce îmi apărea personificat cu chipul băiețelului meu, pe care îl răpea balaurul din abis. Am reușit să îl salvez doar cu ajutorul lui Christos, iar apoi a urmat o lungă perioadă în care am salvat-o pas cu pas și pe ’mama copilului’ – sufletul meu – din abis, cu ajutorul lui Michael, deci lucrând intens cu gândirea mea înspre înțelegerea profundă și lămurirea acelor trăiri biografice. Rudolf Steiner atinge acest mister, legătura dintre căderea în abis și înțelepciunea sufletului, Maria-Sophia, în versurile următoare:

“Sufletul să nu-și dorească niciodată căderea

Dar trebuie să scoată din cădere înțelepciune.”

În cea de-a doua trăire, am avut trăirea cum ființa ahrimanică a Covidului pune stăpânire pe Sinea mea și mă reduce la stadiul de conștiență al unui animăluț instinctual, limitat la necesitățile de bază și care nu mai poate gândi ceva spiritual, elevat. Antroposofia nu îmi mai spunea nimic, citeam și erau doar idei fără viață, fără sens pentru mine. De-abia când m-am panicat de conștientizarea acestei stări inferioare de conștiență și m-am scuturat profund în ființa mea, m-am trezit la un nivel de conștiență mai înalt, în care am putut percepe ceea ce se întâmpla în sufletul meu. Mi-a venit atunci această imaginațiune apocaliptică a Fecioarei și a pruncului răpit de balaur și mi-am trezit treptat gândirea michaelică pentru a mă putea elibera de ființa ahrimanică a acestei boli moderne ce a înfricoșat omenirea în ansamblul ei.

Cea de-a doua venire a lui Christos, în plan eteric

Pentru a salva atât pruncul, cât și pe mama sa din ghearele Balaurului ahrimanic ce stăpânește acest pământ și care încearcă să pună tot mai mult stăpânire și pe sufletele oamenilor și nu doar pe gândirea lor, este necesar ca oamenii să aibă trăirea evenimentului de pe Golgotha la nivel eteric.

Când omul aflat pe calea inițierii are trăirea a ceea ce înseamnă evenimentul Înălțării, el poate să perceapă domeniul eteric și să își mențină conștiența de sine aici. Însă va trebui să reziste ispitei lui Lucifer, care îl prinde și îl duce în lumea sa suprasensibilă de extaze și fericire, îndeplinindu-i cele mai secrete dorințe egoiste, în timp ce îi slăbește Eu-l și îl îndepărtează de misiunea sa pământească. De aici, omul ispitit va cădea la polul opus, în puterea lui Ahriman. Ca si contra-pondere – necesară după moartea omului, dar și pe calea inițierii – Christos a legat corpurile eterice ale oamenilor de El și de corpul eteric al Pământului, astfel încât Lucifer să nu poată să le răpească și să le ducă în lumea sa.  Dar este nevoie ca omul să primească impulsul christic în suflet în mod conștient, să îl înțeleagă, precum și să se purifice sufletește, adică să facă trei pași pentru dezvoltarea morală la fiecare un pas pe calea cunoașterii.

Următoarea etapă, foarte dificilă pe plan sufletesc, este cea dintre Înălțare și Rusalii, când sufletul trece printr-un abis, având sentimentul de părăsire, de disperare – și trebuie să aibă forța de a rezista. Avem apoi etapa imaginațiunii de Rusalii, cu apostolii în jurul Fecioarei Maria primind noul Duh Sfânt sub forma limbilor de foc ce cad din Ceruri. Ei sunt acum în mod conștient din nou în legătură cu Maria-Sophia, înțelepciunea cosmică arhetipală. De-abia în acest moment pot ei înțelege și trăi pe deplin ceea ce a avut loc la Evenimentul de pe Golgotha.

Drumul de la polul evolutiv al nașterii pruncului și până la celălalt pol, evenimentul morții și al renașterii, este astfel parcurs pe deplin.

Isis-Sophia, Înțelepciunea lui Dumnezeu / Lucifer a ucis-o și pe aripile forțelor cosmice / a dus-o departe în adâncurile spațiului./ Christos-Voința Care lucrează în noi / I-o va smulge lui Lucifer / Și pe baza cunoașterii spirituale / O va chema la o nouă viață în sufletele umane / Isis-Sophia, Înțelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner, în Căutarea noii Isis, GA 202)

(articol de Delia Soare, publicat în numărul 17 al revistei de antroposofie Pământ iubit)

Revista „Pământ iubit”, nr. 17

Dragi prieteni, cititori și colaboratori ai revistei,

Numărul de iarnă-Crăciun (nr. 17) al revistei de antroposofie „Pământ iubit” a intrat la tipar.

Din cuprins:

Hypatia – configurații karmice – Gheorghe Paxino

Faust, omul năzuitor și Răul (IV) – Michael Debus

Electrificarea lumii. Moralitate și electricitate – Bogdan Szabo

Prinț sau cerșetor întru ale limbii – Verginia Petrovici

Gerhard Reish – Christopher Bee

Când în Waldorf e Crăciun… – Isaura Mertic

Imaginațiunea de Crăciun în trecut, prezent și viitor – Delia Soare

Impulsuri de vară în medicina antroposofică (II) – Ross Rentea

A gândi înseamnă împreună – Bogdan Geantă

In memoriam Ema Grigore – Valentina Gheorghe

Pictura de pe copertă: Madona cu pruncul, de Irma Stropeni

Echipa de redacție a revistei: Sanda Dale, Bogdan Szabo, Delia Soare

Calea modernă către Graal

Cel care se apropie de fiinţa Misteriilor moderne trebuie să simtă că el stă faţă de sine ca cel care se străduie să devină virtuosul Parsifal, şi în acelaşi timp ştie că el este şi un altul, că – datorită tuturor evenimentelor timpurilor moderne şi pentru că este un om al epocii moderne – el este şi Amfortas cel rănit. Omul modern poartă în el această dublă natură: pe Parsifal năzuitorul şi pe Amfortas cel rănit. Aşa trebuie să se simtă pe sine în cunoaşterea de sine. De aici izvorăsc atunci forţele care trebuie ca tocmai din această dualitate să devină unitate şi trebuie să-l conducă pe om puţin mai departe în evoluţia cosmică“. (Nota 1)

Presimțirea Graalului în iubirea de cuplu

În studiile și cercetările mele despre calea Graalului, am dat de curând de un scurt text pe care l-am scris pe această temă, în urmă cu zece ani. Era deci perioada în care făceam trecerea de la o cale veche, pe simțire, de căutare a Graalului – cale ce lucrează cu sublimarea forțelor ereditare și de reproducere – înspre calea modernă, conștientă a Graal-ului, ce lucrează cu forțele clare ale gândirii și pe care o regăsim în antroposofie. Iată în continuare acest text, ce conține câteva elemente autobiografice și pe care din această cauză nu l-am publicat până în acest moment:

„Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie aceasta casa de mine numită”. Sunt cuvintele inscripționate de Richard Wagner pe casa sa, pe care și-o dorise mult timp. În conferințele despre Wagner, Rudolf Steiner ne spune că marele compozitor își simțise întreaga viață ca pe o străduință și căutare zadarnică – dar în acea casă, compunând muzica din drama sacră „Parsifal”, el își găsi în sfârșit pacea sufletească. În „Parsifal”,  interpretare complexă a unei legende ce a străbătut veacurile, Wagner a exprimat artistic înțelepciunea pe care o purta în suflet, adusă în mod inconștient din vieți anterioare în care trecuse prin misterii inițiatice.

Drumul lui Parsifal – „cel ce străbate valea” – până la găsirea Cupei Graalului și încununarea sa ca rege al Graalului, dar și vindecarea pe care el o aduce regelui Amfortas, sunt descrise minunat în libretul dramei wagneriene și sunt învăluite în acorduri divine. 

Regele Graalului, Amfortas, s-a închinat zeului Amor căutând iubirea cavalerească, însă a căzut pradă lui Klingsor, care l-a rănit și i-a luat lancea. Ca urmare, fiecare apropiere de cupa sfântă îi produce de acum suferințe teribile și îl face să sângereze.  Ce te confuzează așa, unchiașule? este întrebarea plină de compasiune pe care Parsifal i-o pune regelui. Călătoria lui Parsifal și probele dificile prin care trece sunt desfășurarea în imagini a unor procese sufletești, reprezentând descrierea căii sale de inițiere. Amfortas, odată vindecat de întrebarea lui Parsifal, apare transfigurat, de o frumusețe nemaiîntâlnită. Parsifal – copilul pur, Eul superior născut în suflet – îl vindecă pe bătrânul rege Amfortas – reprezentantul vechii înțelepciuni aduse din vieți anterioare și căzută sub stăpânirea lui Lucifer.

Graalul…  L-am văzut uneori în visele, în imaginațiunile mele, l-am „atins” în momente de grație, atunci când eram nespus de îndrăgostită, când credeam că iubirea îmi este împărtășită la fel – dar prea curând Graalul s-a îndepărtat. Ca un veritabil Amfortas, am rămas de fiecare dată cu mâna întinsă în zadar, cu rănile sufletului sângerând.  Pentru mine, Graalul a însemnat dintotdeauna iubirea reciprocă intensă, absolută, împlinită. Să îl descriu cum arată în imaginațiunile mele, nu cred că aș putea. De altfel, nici nu știu dacă forma sa este cea mai importantă; unii spun că este o cupă deasupra căreia vine porumbelul alb sfânt și depune o ostie; alții îl descriu ca pe o piatră prețioasă căzută din coroana lui Lucifer… Mie, Graalul mi-a apărut ca un izvor de viață auriu, bun, blând, strălucitor, vindecător, ce mă făcea fericită și îmi dădea multă liniște. Eram, în sfârșit, aproape de ceva după care sufletul meu tânjea dintotdeauna. Dar, vai! De fiecare dată am fost alungată; nu eram încă pregătită pentru a rămâne în preajma Graalului.

Deunăzi, o prietenă îmi spunea că de fapt capul omului este Cupa Graalului, cu gândirea purificată, și deasupra sa coboară porumbelul alb – Duhul Sfânt – depunând câte o ostie ce hrănește sufletul. Mă gândesc că este vorba despre starea de meditație, aici reușind să aducă omul forțele voinței (elementul masculin) și unindu-le cu gândirea purificată (elementul feminin).  Astfel se creează Cupa Graalului, din unirea superioară dintre masculin și feminin, pe calea inițierii. Deci, meditația. Aici, unde căutarea mea zadarnică pacea va găsi…”

La vremea în care am scris acest text, mă regăsisem cu ușurință în drumul sufletesc de căutare al Graalului așa cum îl descrisese marele compozitor german în opera sa Parsifal. În figura lui Amfortas cel rănit, Wagner vedea cum se accentuează într-un mod incredibil suferința profundă a lui Tristan, personajul operei sale Tristan și Isolda, care – la fel ca și Wagner – suferea nespus din cauza iubirii neîmplinite.

În iubirea de cuplu, atâta timp cât ea este păstrată în domeniul ideal (precum iubirea cavalerească din trecut), străluminează, apare la nivel sufletesc Cupa Graalului în împletirea armonioasă a forțelor sublimate masculin-feminin ale celor doi protagoniști.  În ea coboară, se exprimă ființa originară a Omului înainte de căderea în păcat, Eu-l superior. Cei doi îndrăgostiți au atunci trăirea de împlinire, de iubire absolută, iar acesta este misterul îndrăgostirii pe care îl amintea Platon în Phaidros. Este un mister pe care știința spirituală ni-l explică, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea unui corp suprasensibil comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. După Platon, îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.

Dar omul modern este prea prins în iluzia simțurilor, ce vine dinspre regatul lui Klingsor – cum că își poate găsi împlinirea în unirea fizică cu cel iubit și că va putea astfel perpetua minunata starea de îndrăgostire – și astfel pierde starea de grație dată inițial. Este motivul pentru care Rudolf Steiner atrăgea atenția în Filosofia Libertății că o iubire este cu atât mai fericită cu cât ea se întemeiază pe reprezentările cât mai idealiste pe care ni le facem despre ființa iubită și nu este doar o expresie pură a instinctului sexual.

Natura umană era inițial pură, însă de la momentul ‘căderii în păcat’, când în ea au pătruns forțele luciferice, omul originar inițial androgin s-a scindat, a apărut separarea sexelor și odată cu ea a apărut și gândirea. Fiecare om retrăiește acest moment în biografia sa la pubertate, când se naște corpul astral și apare scindarea elementelor masculin și feminin în suflet, iar omul se simte ca și alungat din paradisul eteric pur al copilăriei. Pe parcurs, această scindare între masculin și feminin în ființa omului apare tot mai mare, fiecare trăiește într-o măsură mai mică sau mai mare, conform karmei sale, “războiul sexelor”, care se oglindește în relația pe care o are pe parcursul vieții sale cu sexul opus. La adolescență apare idealul de căutare a iubirii ce poate recrea iar unitatea și armonia masculin-feminin și aduce  unitatea în suflet. Pe parcursul vieții, fiecare om este chemat la a lucra și repara această scindare tot mai mare dintre feminin și masculin din suflet, ce se regăsește în scindarea dintre gândire și voință, care la rândul lor sunt complet înstrăinate de spirit.

Pe lângă unitatea fericită dar temporară dată  în suflet de starea de îndrăgostire, există și cazul lucrului conștient și dedicat în relația de cuplu, înspre reconstruirea acestei unități originare. Aveam o prietenă antroposof, a cărei stradanie de o viață era tocmai lucrul relației cu soțul ei, care nu era antroposof. Ea venea cu dăruirea conștientă pentru binele lui, cu gândirea clară și cu voința pură spirituală, el venea cu iubirea necondiționată și cu blandețea – și astfel se formase treptat la nivel sufletesc între ei Cupa Graalului, care era o sursă de mare împlinire, un izvor de iubire, inspirație și forțe de viață. Deci este posibil și astfel, dar este o muncă conștientă zilnică. Ea ajunsese să creadă că acest lucru în cuplu este singura cale posibilă către ceva atât de deosebit cum traia ea și că antroposofii care nu fac astfel sunt pe o cale greșită și nu înțeleg nimic din iubirea de cuplu și din karma, ceea ce a dus în final la o critică foarte mare la adresa mea din partea ei și la sfărâmarea dureroasă și ireparabilă a prieteniei noastre. (Nota 2)

Din fericire, avem cazul lui Wagner, care a găsit totuși Graalul și împlinirea vieții sale prin artă. Și mai ales avem calea conștientă pornind de la spiritualizarea gândirii, dată de Rudolf Steiner prin antroposofie, pe care o numește în cartea Știința ocultă (GA 13) calea modernă a Graalului.

În muzica Graalului din Parsifalul wagnerian se aude corul format din voci feminine și voci masculine ce cântă împreună cu evlavie și într-o armonie desăvârșită, o muzică înspirată din muzica sferelor, domeniu unde poate ajunge doar sufletul mântuit. Auzim cum aceste forțe masculin-feminin purificate din sufletul său se reunesc armonios. Cupa sfântă a sufletului este formată, lancea recuperată și re-sacralizată a forței creatoare a omului strălucește luminos, iar în cupa Graalului coboară Duhul Sfânt. Această armonie masculin-feminin, pe care Wagner o căutase toată viața în căutarea împlinirii iubirii pe plan fizic și o exprimase și în opera sa Tristan și Isolda, își găsește în sfârșit împlinirea la el prin arta dramatică și muzicală pătrunsă de impulsul christic, în drama sa muzicală Parsifal.

Parsifalul lui Wagner parcurge o cale mistică, el pornește de la transformarea sentimentelor și poate deveni cunoscător, clarvăzător, prin compasiune. Această cale este un “budism încreștinat”, cum îl descrie Rudolf Mayer în cartea Graalul și păzitorii săi.  Indicația data de Rudolf Steiner este că ceea ce a realizat Wagner a prin intermediul artei sale – ajungerea la Graal, inițierea prin mântuirea unei părți a naturii sale sufletești – trebuie să realizeze și antroposofii dar în mod conștient, pornind de la gândire.

Întrebarea lui Parsifal

Percepem lucrurile cu simțurile noastre tot timpul. Dar de câte ori ne oprim să ne și gândim și să ne punem întrebări despre natura lor, despre ființa și devenirea lor? Cel mai adesea doar plecăm mai departe, fiind ocupați cu alte lucruri. Ca să exprimăm această situație mai sugestiv, putem folosi limbajul legendei Graalului, căci forma sa cognitivă de bază este aceeași, descrie calea care duce de la impresia doar percepută și dată, experimentată de Parsifal în prima sa “vizită” la Castelul Graalului. El doar ”a văzut” minunile procesiunii Graalului și angoasa regelui-pescar – dar nu a întrebat despre cauzele lor. El nu a întrebat nimic legat de ce a văzut și a trăit, pentru că experimentarea misteriilor Graalului a rămas doar o percepție dată.  Percepția regelui-pescar rănit și suferind a rămas doar la stadiul de percepție, iar Parsifal nu s-a gândit sau interesat de cauzele sale. Numai după ce a trecut prin multe suferințe și îndoieli, el a realizat omisiunea sa și a căutat în mod conștient drumul înapoi la castel, ceea ce l-a condus prin ‘60 de mile’ de probe sufletești. Și în a doua vizită a înțeles ceea ce a experimentat numai la prima vizită. El a adăugat la percepția dată, conceptul format activ, realizând astfel adevărul situației și acționând în consecință. (Nota 3)

Parsifal a putut pune întrebarea corectă numai după ce a rătăcit prin lume și și-a parcurs destinul său, trecând prin greșeli, încercări sufletești, sentimente de vină și multă suferință. După ce a trecut prin pădure și a ajuns la marginea prăpastiei, aflăm că el și-a schimbat calul – deci a schimbat tipul de gândire și a primit un nou tip de gândire, a inimii, pătrunsă de credință, vizibilă în faptul că a lăsat ca noul cal să fie condus de Dumnezeu și nu de el. Calul l-a condus la Trevizent/Gurnemanz , care l-a ajutat să înțeleagă misterul Vinerii Mari și deci misterul profund al creștinismului. Și astfel, după ce și-a transformat gândirea și a primit impulsul lui Christos, el a fost capabil să regăsească drumul către Castelul Graalului și a putut pune întrebarea vindecătoare.  Întrebarea lui Parsifal este vindecătoare pentru că izvorăște dintr-o zonă eliberată a sufletului său și trezește și dezleagă și în Amfortas existența potențială de iubire și înțelepciune ce dormita până în acel moment.

Parsifal este reprezentantul omului modern aflat pe calea spirituală în epoca dezvoltării sufletului conștienței, iar din știința spirituală știm că la nivelul sufletului conștienței se dă bătălia pentru stăpânirea asupra inteligenței omului între două entități spirituale: Mihael și Ahriman.

Ahriman încătușează gândirea omului modern de materie atât de puternic, încât omul modern nu are încredere că își poate smulge gândirea din puterea sa și fiindcă totuși caută să se lege din nou cu lumea spirituală, poate alege să meargă pe o cale spirituală care nu implică gândirea, o cale mistică pe simțire sau o cale ce ține de ritualuri, pe voință.  În acest caz, sufletul omului refuză să participe conștient la lupta dintre Mihael și Ahriman și rezultatul este alunecarea sa în stăpânirea lui Lucifer, care este prezent oriunde se mențin forme vechi de inițiere.

La polul opus, avem omul materialist, care își lasă gândirea complet pradă lui Ahriman. El privește gândurile ca pe ceva abstract, fără viață, care trebuie doar să reflecte realitățile lumii fizice. El nu crede în existența lui Dumnezeu, a unei lumi spirituale.

Între aceste atitudini extreme, avem și o a treia: omul aflat pe calea inițierii, ce se străduiește să își spiritualizeze gândirea și să lupte de partea lui Mihael. Strădania lui Michael este de a-l ajuta pe om să ajungă la a avea o inteligență clară, luminoasă, eliberată de legătura cu materia și de pervertirea datorată instinctelor. Prin intermediul unei astfel de gândiri eliberate din puterea lui Ahriman, omul poate ajunge din nou la o legătură conștientă cu lumea spirituală.

Importanța spiritualizării gândirii

Dar ce înseamnă că gândirea este prinsă de Ahriman și că omul nu are încă puterea să o spiritualizeze? Se întâmplă acest lucru când gândirea omului depinde de procesele fiziologice: de ceea ce a mâncat, de starea digestiei sale – și acest lucru și-l poate observa fiecare om. Sau se poate observa cum sunt momente când modul de a gândi depinde de pornirile instinctuale, de pofte, de dorințele sale. Sau, cel mai ușor de observat, atât la noi cât și la cei din jur, este cum gândirea este foarte influențată de simpatii și de antipatii, în raport cu ceilalți oameni. În domeniul în care profesez eu, cel al resurselor umane, pot observa acest lucru chiar și în evaluarile de performanță ale angajaților, pe care șefii lor le fac pe baza rezultatelor muncii, cu exemple obiective – însă chiar și așa tot se strecoară simpatiile și antipatiile pe care aceștia le au față de angajatul respectiv. Nu mai vorbesc în cadrul relațiilor din instituția respectivă, unde sunt uimită în fiecare zi observând cum cel mai adesea, oamenii nu pot face o apreciere obiectivă a valorii muncii unei persoane și a calităților sale profesionale, din cauza simpatiilor și antipatiilor pe care le nutresc mai mult sau mai puțin conștient, față de persoana respectivă. Acest lucru poate fi observant uneori și aici, în cadrul mișcării antroposofice – și acest lucru stă în natura omenească. Ego-ul desprins de către ființele luciferice din cadrul corpului astral este supus simpatiei și antipatiei și greu putem aprecia obiectiv valoarea unui om și a ceea ce crează el, dincolo de atracția sau respingerea pe care le nutrim adesea foarte ascuns față de omul respectiv, încât nu le putem recunoaștem nici față de noi înșine. Este de amintit aici importanța cunoașterii de sine, care poate ridica vălul peste aceste lucruri ce zac în străfundurile sufletului. Ori de câte ori reușim să ne ridicăm la un punct de vedere obiectiv, dincolo de simpatie și antipatie, atunci știm că ne-am ridicat cu un nivel mai sus de Ego și de corpul astral, adică în domeniul obiectiv al Eu-lui.  Nietzsche știa acest lucru, și anume că modul de a gândi al semenilor este condus în mod secret nu doar de simpatii și antipatii, ci și de impulsuri egoiste adânci ce acționează la nivel de voință. Gândirea oamenilor depinde adesea de dispoziția din momentul respectiv, poate chiar de starea vremii – cum era chiar cazul lui Nietzsche, care era meteo-senzitiv. Explicația pe care ne-o dă Rudolf Steiner legat de sensibilitatea acestuia exagerată la vreme este surprinzătoare, și anume că se datora faptului că marele filosof nu își iubea semenii.

Tot Steiner, în cartea sa, Nietzsche – un luptător împotriva epocii sale (GA5), ne revelează că Nietzsche nu și-a putut spiritualiza gândirea deoarece nu primise deloc impulsul lui Christos în sufletul său, iar aceasta explică și atitudinea sa mizantropă față de semeni. Impulsul lui Christos este ceea ce îl poate ajuta pe om să își spiritualizeze gândirea și chiar să o mântuiască, dacă reușește să treacă prin moartea gândirii datorată forțelor ahrimanice din intelect și apoi să trăiască învierea ei prin forțele christice. În urma strădaniei sale eroice pe calea cunoașterii și căutând răspunsuri la întrebările sale mărețe, dar fără a-și fi spiritualizat gândirea, filosoful german a ajuns la pragul lumii spirituale și a murit nebun. Dacă ar fi reușit să toarne aceste întrebări în gânduri cristaline, limpezi, precum gândurile lui Max Stirner – ne spune Steiner, Nietzsche ar fi putut primi răspunsurile dorite din partea lumii spirituale. Când omul pune în mod just întrebarea, formulată în gânduri pure, el este deja cu conștiența sa în preajma ideii vii respective, din care a perceput deocamdată doar o parte ca întrebare, dar de la care poate primi și restul drept răspuns. Dar la modul cum a pus Nietzsche întrebările sale, în forma nespiritualizată dată de ideile materialiste moderne, ele i-au apărut imaginativ la pragul lumii spirituale drept forme întunecate, rigide. Acestea au fost luate în primire și însuflețite de către entități luciferice și ahrimanice ce l-au ispitit, amăgit, judecat și care ar fi pus în final stăpânire pe întreaga sa bogăție de aur spiritual adus din vieți anterioare, dacă lumea spirituală nu ar fi împiedicat acest lucru, întrerupând legătura lui Nietzsche cu Sinea sa spirituală. Rezultatul a fost nebunia sa totală, nebunie care, în ciuda aspectului îngrozitor ce se înfățișează conștienței obișnuite, a fost de fapt salvarea sufletului lui Nietzsche.         

Un alt exemplu de mare individualitate spirituală, care ca personalitate pământească nu a avut puterea necesară de a se lupta cu forțele ahrimanice din intelectul său, este Karl Julius Schröer – profesorul lui Rudolf Steiner din perioada vieneză. Despre el, știm că era întruparea lui Platon și că purta în suflet o mare bogăție spirituală, însă nu a putut primi revelațiile antroposofiei pentru că nu a putut să își spiritualizeze gândirea.  Acest lucru se reflecta în scrierile și expunerile sale, în care pasaje rigide, intelectuale, lipsite de viață alternau cu pasaje pline de simțire poetică și delicatețe sufletească. Ca urmare, înțelepciunea și bogăția spirituală imense pe care le purta inconștient în suflet nu s-au putut revela decât într-o foarte mică măsură în întruparea aceasta. Unii dintre studenții săi îl considerau pe profesorul Schröder genial, alții – de-a dreptul prost, și chiar erau certuri aprinse între ei pe această temă. Dar profesorul avea presimțiri spirituale exacte, precum cea la auzul știrii că Rudolf, Prințul moștenitor al Imperiului austro-ungar, s-a sinucis; el a rostit atunci, ca în transă: Nero!. Rudolf Steiner l-a auzit și a întreprins ulterior cercetări karmice spiritual-științifice, ce i-au aratat că într-adevăr Prințul Rudolf fusese în urmă cu trei vieți anterioare împăratul Nero. O altă presimțire extrem de importantă a Profesorului Schröer a fost cea despre importanța scrierilor și cercetărilor de științe naturale ale lui Goethe. Ca urmare, deși nu le înțelegea pe deplin valoarea, l-a îndrumat pe tânărul Steiner să le studieze și ordoneze – și așa a fost revelată valoarea deosebită a goetheanismul ca și metodă științifică justă de observare a naturii.

Am prezentat două exemple despre personalități și individualități remarcabile, Frederich Nietzsche și Karl Julius Schröer, care nu au putut intra în mod conștient în lupta sufletească pe care o poartă Mihael cu Ahriman pentru a elibera gândirea omului și a o pune în slujba revelațiilor lumii spirituale.

Rudolf Steiner și-a dezvoltat știința spirituală pornind de la doi piloni: de la curajul extraordinar în gândire de a pune întrebări, precum cel al lui Nietzsche (dar dublat de spiritualizarea gândirii, precum în calea dată în Filosofia Libertății) și de la o observare științifică a naturii de tip goetheanist, precum cea dezvoltată de Goethe. Deci putem spune că știința spirituală se sprijină pe acești doi piloni: spiritualizarea gândirii și spiritualizarea percepției.      

Aici este momentul să facem diferența între cele două mari abordări pe calea antroposofică, prilej de multe discuții și dispute printre antroposofi: gândirea meditativă (pornind de la spiritualizarea gândirii prin metoda din Filosofia Libertății) și meditația antroposofică, căci se observă printre antroposofi preferința pentru o metodă sau alta, desi recomandată este practicarea ambelor, desigur. Adepții celei de-a doua chiar au adesea o antipatie fățișă față de prima – gândirea meditativă, pe care cel mai adesea nu o înțeleg. Reprezentantul acestei prime metode este, fără îndoială, Sergei Prokofieff, care și-a scris opera vastă pornind de la această gândire meditativă – așa cum i-a și răspuns mai demult lui Marius Gabor (un reprezentant de seamă al meditației antroposofice), la întrebarea sa după o conferință, și anume dacă vorbește din percepții spirituale directe ale lumii suprasensibile, așa cum vorbea Rudolf Steiner, sau cum altfel? Este o neînțelegere pe care am observat că o au adesea cei ce vin din curentul aristotelician, față de cei care vin din curentul platonician. Pe platonicieni, în special pe cei care au trecut prin Școala de la Chartres, îi poți recunoaște după strădania de a-și spiritualiza gândirea conform metodei din Filosofia Libertății și de a ajuta la mântuirea Sophiei-Antroposofiei atât în sufletul lor (microcosmos), precum și în lume (macrocosmos). Ei au mare încredere în gândirea lor ca și organ creator de percepție directă suprasensibilă a ideilor spirituale; ei pot intra astfel în legătură cu conținutul antroposofiei dat în idei direct de la sursa – ființa Antroposofia, care este forma modernă a înțelepciunii cosmice Isis-Sophia și de care ei se simt apropiați sufletește. (Nota 4)

Întrebat care dintre cărțile lui ar vrea cel mai mult să o salveze în cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a răspuns fără să ezite: Filosofia Libertății.

Într-o conversație cu Rudolf Steiner în anul 1922, Walter Johannes Stein a întrebat: „Ce va rămâne din munca dumneavoastră, peste câteva mii de ani? Rudolf Steiner a răspuns: „Nimic în afară de Filosofia Libertății”, și apoi a adăugat: „Dar totul este conținut în ea. Dacă cineva realizează actul de libertate descris acolo, el găsește întregul conținut al Antroposofiei”.

În cea de-a doua abordare: meditația antroposofică, omul își creează treptat prin meditație o zonă sufletească pură, liberă, departe de sfera instinctelor, pornirilor, pasiunilor, dispozițiilor, simpatiilor și antipatiilor și departe de orice element adus din lumea fizică prin simțurile fizice, o zona în care poate intra în legătură cu lumea spirituală prin intermediul unei mantre date de Rudolf Steiner.

Cele mai bune rezultate se pot obține prin practicarea ambelor metode – meditația antroposofică și gândirea meditativă, așa cum se poate observa la cercetători spirituali ce au dezvoltat o cale antroposofică individuală obiectivă de cercetare științifică a lumii suprasensibile, cum sunt Dorian Schmidt și Yeshayahu Ben-Aharon. Sunt desigur și alți cercetători antroposofici remarcabili, însă i-am menționat pe cei doi pentru că pe ei i-am cunoscut personal, iar rezultatele muncii lor sunt vizibile și în plan fizic, în cărți publicate despre metoda lor și în crearea centrelor de cercetare și școlire antroposofică în plan fizic (Institutul de cercetare biodinamică și Școala Novalis – Dorian Schmidt, și Global Event College și Global School for Spiritual Science – Yeshayahu Ben-Aharon).     

În ceea ce privește metoda de spiritualizare a gândirii, se poate observa caracterul ei maniheist, de transformare și mântuire a gândirii prin impulsul christic, în modul cum este abordată și descrisă de către Dr. Ben-Aharon în cartea sa, “Yoga cunoașterii” (Cognitive Yoga).

Rudolf Steiner, “împlinitorul destinului lui Parsifal” (Nota 5)

1789 este anul când a început epoca guvernată de Mihael, dar este și anul când Parsifalul lui Wagner rostește cuvintele: Vă aduc înapoi lancea cea sfântă!, și anul când tânărul Rudolf Steiner și-a început studiile științifice la Viena. Tot atunci a început și lupta sa spirituală lăuntrică împotriva materialismului epocii, înspre a putea aduce legătura omului cu lumea spirituală în contextul științific al epocii moderne. Pentru el, lumea spirituală era o realitate permanentă, dar știa că o va putea înfățișa lumii doar dacă o va putea ”justifica în fața forumului gândirii științifice”.

Rudolf Steiner știa că nu observarea naturii și experimentele științifice sunt cele care oferă o imagine materialistă despre lume, o imagine complet lipsită de spirit; ci modul în care sunt interpretate fenomenele este cel eronat. Prin editarea operelor științifice ale lui Goethe, prin renașterea goetheanismului ca și metodă de observare științifică, el a adus o soluție la problema citirii corecte a realităților naturii. Goetheanismul este dăruirea plină de iubire față de lumea fenomenelor, în care cercetătorul științific se abține de la orice premisă și prejudecată și lasă fenomenele observate să vorbească, să își reveleze legitățile proprii. 

“Conștientizarea ideii în realitate este adevărata comuniune a omului”, afirmă Rudolf Steiner în introducerea pe care a făcut-o la lucrările de științe naturale ale lui Goethe. El a găsit calea care conduce spre spirit trecând prin lumea fizică, prin cufundarea conștientă în lumea fenomenelor din natură și descoperind spiritualul existent în ele – și nu prin negarea lumii fizice, căutând un spiritual transcendent. Din observarea după metoda goetheanistă se dezvoltă capacitatea imaginativă a omului.  

Drumul lui Rudolf Steiner, precum drumul lui Parsifal, a trecut prin singurătate și prin grele încercări sufletești. În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner arată experiența celui care, pornind de la observarea pură a lumii ideilor, ajunge să găsească și pe sine ca individualitate spirituală, ca Eu liber întemeiat în lumea pură a ideilor. Spiritualizarea gândirii conform metodei date în Filosofia Libertății conduce la un catharsis al sufletului și la dezvoltarea capacității inspirative a omului.      

Când omul își dezvoltă capacitatea imaginativă și capacitatea inspirativă prin observarea goetehanistă și prin spiritualizarea gândirii, atunci el poate ajunge la o cunoaștere adevărată a lumii. Cine are imaginația și inspirația, are și cea de-a treia forță, intuiția, care îl conduce la substratul ființial suprasensibil al lumii.

În cartea Graalul și păzitorii săi, Rudolf Meyer ne spune că este nevoie de o nouă dezvăluire a Graalului în epoca sufletului conștienței. Creștinismul esoteric a parcurs timpurile în mod discret, învăluit în legendele despre Graal, dar trebuie revelat acum omenirii prin cunoaștere, căci omenirea a devenit pregătită de a începe să îl înțeleagă. Revelarea tainei Graalului se poate înfăptui numai printr-un creștinism care eliberează Potirul sfânt din racla îngustă a dogmelor bisericii și care posedă totodată Lancea cea sfântă: forța creatoare spiritualizată a Eu-lui.

Intenția lui Rudolf Steiner a fost de a contribui la aducerea unei noi lumini spirituale în epoca prezentă, în această perioadă în care gândirea omului și voința omului sunt la separarea maximă față de spirit. Pentru că nu a găsit creștinismul pe care îl căuta în nicio confesiune religioasă a prezentului, a trebuit să se scufunde el însuși în izvoarele spirituale ale creștinismului. Căutarea Graalului este căutarea adevăratului creștinism, care a apărut din confluența curențiilor de misterii ai antichității, așa cum a prezentat ulterior în cartea sa, Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității.

“În cadrul evoluției mele sufletești am ajuns la o aflare spirituală în fața Misteriului de pe Golgotha într-o sărbătoare lăuntrică, gravă, a cunoașterii.“ , ne mărturisește Rudolf Steiner în autobiografia sa (Nota 6) “Atunci, în sufletul și în spiritul său a pătruns taina Vinerii Mari. A fost ca și cum, printr-o osteneală și o răbdare infinite, fusese șlefuit potirul cel pur care putea prelua cel mai sfânt conținut. Totalitatea cunoștințelor sale științifice, rodul întregii sale activități de cunoaștere s-a configurat într-un vas sfânt în care va fi păzit de acum înainte sângele Mântuitorului, urmând să fie adus la o strălucire limpede. Putea începe dezvăluirea Graalului. “(Nota 7)

În Știința ocultă în rezumat (GA 13), pe care o numește știința despre Graal, Rudolf Steiner expune o imagine despre lume ce depășește cu mult imaginea naturalist-științifică data în present. El ia în considerare descoperirile științifice ale prezentului, dar le completează și aduce în centrul acestei cosmologii Evenimentul de pe Golgota, ca fiind cel mai important eveniment al evoluției omenirii și pământului.

Despre Graal, el spune în această carte: “Cine vrea să înțeleagă profunda semnificație a acestui simbol oferit în basme și legende, va afla că el concretizează într-un mod semnificativ acea esență care a fost numită mai sus cunoașterea noii inițieri, având taina lui Christos în centrul său. De aceea inițiații contemporani pot fi numiți și inițiați ai Graalului.“

Misteriile Graalului sunt probleme ale omenirii, ce pregătesc etape viitoare de evoluție. (Nota 8)

În trecut, în stravechile centre de misterii, discipolii erau introduși în tainele Graalului prin aducerea în tainele naturii, în contemplarea proceselor de reproducere castă din regnul vegetal, în contrast cu procesul pasional impur din cadrul regnului animal și cu reproducerea sexuală la om.  

În prezent, omul este chemat să observe, să cunoască la un nivel profund, imaginativ-inspirativ, aceste procese specifice ce au loc în natura umană impură și – prin cunoaștere de sine și cu ajutorul impulsului christic – să mântuiască natura din om, așa cum Parsifalul lui Wagner a reușit să o mântuiască pe Kundry. Drumul lui Parsifal este acest proces lăuntric de vindecare și eliberare, atât a lui Kundry, cât și a lui Amfortas, descris în imaginațiuni. În Parsifalul lui Wolfram este descris imaginative un proces clar de inițiere, în timp ce în Parsifalul Wagnerian ni se prezintă o cale ce lucreză cu sentimentele, o vindecare prin compasiune.

În viitor, se indică înspre un misteriu îndepărtat al omenirii, când reproducerea sexuată va fi dispărut și omenirea va fi iar androgină, așa cum era înainte de momentul “căderii în păcat”, când în omenire au pătruns forțele luciferice și au pervertit natura umană. În acel viitor, omenirea va avea alte forme de existență, cea mai de jos fiind cea eterică, iar pământul va fi eteric și luminos. Efectul Graalului nu reprezintă numai un proces lăuntric, ci va străluci și în viața Pământului. (Nota 9) Această etapă se pregătește deja în prezent și este legată de purificarea sângelui, a naturii din om, așa cum este revelată în misterul Graalului, dar și în Meditația rozicruciană a crucii cu trandafiri. Sângele, purtător al Eu-lui, va deveni pur precum seva roșie a trandafirului, prin strădania conștientă a omului.      

____

NOTA 1. Rudolf Steiner, în ciclul Misteriile Orientului și creștinismul

NOTA 2. Delia Soare, Prietenia, loialitatea și proba abisului, publicat în Pământ iubit, nr. 14

NOTA 3. Yeshayahu Ben-Aharon, în noua ediție a cărții sale The New Experience of the Supersensible.

NOTA 4. Delia Soare, Spiritualizarea gândirii, publicat în Pământ iubit, nr. 3

NOTA 5. Albert Steffen l-a numit astfel, la înmormântarea lui Rudolf Steiner, așa cum ne arată R. Meyer în cartea sa, Graalul și păzitorii săi

Nota 6. Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA28)

Nota 7. Rudolf Meyer, Graalul și păzitorii săi

Nota 8. Idem 7

Nota 9. Idem 8

Natura vs idealuri (III). Prietenia, loialitatea și proba abisului

Încercați să vă formați un concept eroic asupra a ceea ce înseamnă loialitatea. Ceea ce oamenii numesc în general loialitate este atât de evanescent. Încercați ca loialitatea să însemne pentru voi următoarele: observați că există momente trecătoare în trăirea dumneavoastră legată de alți oameni, când aceștia apar gradual iluminați de arhetipurile lor spirituale. Și apoi vin alte perioade – poate chiar perioade lungi – când ființa lor este ca și întunecată. Puteți învăța să vă spuneți, într-un astfel de moment: Spiritul mă face puternic. Mă gândesc la arhetipul prietenului meu, pe care l-am zărit odată. Nici o înșelăciune, nici o aparență nu pot să îmi smulgă vreodată această imagine. Luptați neîncetat pentru a păstra această viziune. Lupta în sine este loialitatea. În efortul de a fi loiali în acest sens, oamenii se apropie de semenii lor cu puterea și atitudinea unui înger păzitor.[i]

Am început articolul de față cu citatul lui Rudolf Steiner despre prietenie și loialitate, pentru că de curând m-a afectat profund scrisoarea unei prietene apropiate, scrisoare în care ea mă descria drept opusul a ceea ce ar trebui să fie un om care îl are ca ideal pe Christos și care – ca și ea – se află pe calea de inițiere antroposofică. Ca urmare, am fost nevoită să mă preocup mult în ultima vreme cu această situație, în încercarea de a înțelege ce a determinat-o pe prietena mea să se întoarcă atât de radical împotriva mea.

Unul dintre marile mele idealuri, un ideal pe care l-am trăit din plin în această viață, este cel de prietenie. În biografia mea sunt unele domenii mai dificile, în care am avut încercări sufletești și în care am în continuare teme biografice de rezolvat; dar sunt și domenii fericite, pentru care m-am considerat cu adevărat norocoasă și bogată în această viață. Unul dintre aceste domenii benefice din viața mea este cel legat de prietenie. Am avut toată viața parte de prieteni adevărați, care au intrat cu ușurință, ca de la sine, în viața mea; prieteni care m-au înțeles, m-au ajutat și chiar m-au salvat în diferite feluri. Am privit dintotdeauna prietenia ca fiind forma de iubire cea mai pură, nobilă, dezinteresată ce poate exista între oameni; o iubire care este cel mai puțin supusă iluziilor, ispitelor, aparențelor și amăgirilor; o iubire de la Eu la Eu, care se apropie cel mai mult de idealul christic al iubirii frățești dintre oameni.

Ceea ce s-a întâmplat între mine și prietena mea m-a rănit, m-a bulversat și mi-a reactivat niște întrebări serioase, cum este cea despre cauza conflictelor din comunitatea antroposofică, de-a lungul istoriei societății antroposofice și din prezent. Cum de antroposofii, care ar trebui să fie cel mai uniți între ei, să se iubească la un nivel profund și să se ajute, tocmai ei sunt cei care se atacă reciproc, uneori peste măsură? Se cunosc marile situații conflictuale din istoria societății antroposofice, cărora încă se încearcă să li se dea o explicație justă. Eu însămi am văzut în comunitatea antroposofică izbucnind conflicte de nerezolvat între oameni ce inițial erau prieteni, situații în care un om a întors spatele cu vehemență și irevocabil unui alt coleg antroposof, în care deodată nu a mai văzut nimic bun ca om – deci o atitudine opusă celeia pe care Rudolf Steiner o descrie ca ‘loialitate’. Cum de se ajunge totuși la aceste situații atât de radicale? Desigur, au existat în fiecare din aceste cazuri motive de conflict, au fost greșeli și lucruri în neregulă între cei doi – însă niciunul dintre acestea nu justifică o rupere totală a relației dintre doi oameni pe care îi leagă idealul dat de Christos și calea de cunoaștere antroposofică.

Conflictul dintre Rudolf Steiner și Profesorul Schröer

Am pornit ciclul despre Idealuri vs natura de la situația conflictuală dintre Rudolf Steiner și profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, conflict ce i-a produs tânărului Steiner o mare suferință și pe care îl menționează în autobiografia sa[ii]. Pe atunci, el frecventa grupul literal și cultural ce se aduna în jurul genialei poetese Marie Eugenie delle Grazie, unde erau oameni ce împărtășeau aceeași concepție despre viață ca și poetesa, concepție pe care ea a sintetizat-o în poemul Natura.

Aici, ea prezintă natura – creatoare a omului, drept entitate ce poartă în ea atât Medusa, cât și Sfinxul. Despre Medusa, știm din mitologie că era una dintre cele trei monștrii htonici numiți Gorgone, ce avea șerpi în loc de plete și împietrea pe oricine o privea. Sfinxul reprezintă enigma spirituală adresată omului, întrebarea cu care omul este întâmpinat la Pragul lumii spirituale: Cine ești tu? Poetesa descrie cum natura îl ține pe om în lanțuri, în timp ce îl ademenește cu idealuri pe nori de aur și îl face să se străduiască cu toate forțele înspre realizarea acestor idealuri. Apoi îl păcălește, îl face să cadă de pe nori și îl zdrobește triumfătoare, diavolească și crudă, fără a-i da vreodată vreo șansă să își realizeze idealurile. Această natură duală, purtătoare a legii eterne a distrugerii, ce așeză întrebări existențiale și idealuri în fața omului, strigă spre orice ideal necruțătorul ei: tu ești doar o iluzie, o ficțiune create de mine, pe care eu o arunc iar și iar înapoi în neant.  

Ceea ce Marie Eugenie delle Grazie denumește natură în poezia ei este de fapt o descriere artistică a trăirii pe care poetesa a avut-o despre abisul ce desparte omenirea de lumea spirituală și pe om de ființa sa arhetipală, de la care îi vin idealurile. De dincolo de abis, dinspre lumea spirituală, Eu-l superior al omului trimite idealurile spirituale pe care omul le are de realizat pe Pământ, însă din abis îl întâmpină pe om forțele opuse acestor idealuri, care îl trag în jos în eșec, în disperare, în neființă. Delle Grazie a avut o viziune foarte exactă a acestor forțe și ființe ce se opun realizării idealurilor omului, le-a simțit cum vin din partea instinctuală, inconștientă a străfundurilor omului, din aceeași direcție din care vin și idealurile sale – și le-a asimilat pe toate sub numele generic de natură, dar cu dubla ei aparență de Sfinx și de Medusa. Delle Grazie a scris poezia Natura în timp ce stătea la marginea abisului și privea cum acesta transformă tot ceea ce este bun, nobil și adevărat în ființa omului, în reversul său.

Rudolf Steiner descrie astfel concepția de viață a poetesei: “Ea a vorbit de-a dreptul genial despre această forță care se ridică din abisul existenței și pe care o are în puterea ei. Am plecat de la poetă adânc zguduit. Măreția felului de de a vorbi îmi impusese; conținutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-și găsească, totuși, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului mei suflet.”[iii] El mergea cu mare plăcere la seratele de la Delle Grazie, pentru atmosfera spirituală de acolo care îi era benefică; chiar dacă nu găsea un acord de idei, ceea ce conta cel mai mult pentru el era întâlnirea cu un „omenesc năzuitor, receptiv la spiritual”.[iv] Steiner admira și iubea oamenii pe care îi întâlnea la aceste serate; de aceea, a resimțit conflictul cu profesorul său, care i-a cerut să aleagă între el și Marie Eugenie delle Grazie, ca pe o sfâșiere a vieții sale sufletești, deoarece era legat de ambii printr-o iubire sinceră și prin venerație.

Dar ce anume l-a făcut pe Profesorul Schröer să aibă deodată o atitudine atât de radicală față de prietenia lui Steiner cu Marie Eugenie delle Grazie și cu cei din jurul ei? Era oare numai efectul acestui dezacord de idei, al contrastului dintre concepția lor despre viață și natură, in contrast cu armonioasa sa concepția goetheanistă despre natură? Nu. Declanșarea antipatiei profunde a lui Schröer a luat naștere după vizionarea piesei de teatru în casa poetesei, când ea a înfățișat în mod naturalist viața în aspectele ei cele mai zguduitoare, cu mari figure umane ce se ridicau în urmărirea idealurilor lor, dar care se prăbușeau în mod dramatic. Este rolul artei de a conduce omul înspre trăiri sufletești pe care în conștiența obișnuită nu le are; iar în acest caz, spectatorii au fost conduși sufletește în apropierea Pragului lumii spirituale, deci și în apropierea abisului.

Între lumea simțurilor – a conștienței de zi cu zi – și între lumea spirituală, la Pragul dintre ele se cască un abis, în apropierea căruia omul poate ajunge pe calea inițierii sau prin artă. Dar omul poate ajunge la prag – mai mult sau mai puțin conștient – și în crizele sale biografice, atunci când primește lovituri de destin sau când se confruntă cu întrebarea existențială despre răul din lume.

Unii spectatori la piesa lui delle Grazie, mai sensibili, au resimțit apropiere de abis ca pe o stare de rău, mergând până la răul fizic (crampele pe care cele două doamne care îl insoțiseră pe Schröer le-au avut în timpul reprezentării), sau ca și antipatie ce se manifestă cu o forță teribilă în subconștient, cum i s-a întâmplat Profesorului Schröer. Căci în același timp, spectatorul se confruntă cu abisul din el însuși, care îi infățișează contra-imaginea arhetipului său, ceea ce este aproape imposibil suportat dacă omul nu este pe o cale de inițiere și nu a ajuns încă să se cunoască pe el însuși ca ființă spirituală la Prag. Atunci omul, ca să se protejeze de o trăire pentru care încă nu este pregătit, neagă că trăirea de prag respectivă ar avea legătură cu el și proiectează acea frică și respingere teribilă asupra interlocutorului. În cazul de față, Karl Julius Schröer nu a mai suportat-o pe Marie Eugenie delle Grazie și nu numai că nu a mai venit niciodată la seratele ei, dar s-a și supărat teribil și pe tânărul Steiner pentru că a rămas în legătură de prietenie cu ea și cu cercul ei cultural. 

Idealurile și abisul, privite din punctul de vedere al științei spirituale

Ce sunt idealurile, din punctul de vedere al științei spirituale? În autobiografia sa, Rudolf Steiner definea idealismul ca pe „o umbră splendidă pe care nu lumea senzorială, ci cea spirituală o proiectează în sufletul omului și care reprezintă un îndemn de a ajunge, pornind de la această umbră, la lumea care a proiectat-o”.[v]

Idealurile noastre își au deci originea în lumea spirituală, acolo unde Binele, Adevărul și Frumosul sunt la ele acasă. În contrast cu această lume spirituală, stă realitatea de zi cu zi aici pe Pământ, cu încercările ei sufletești, cu probele ei de fiecare zi. Dar între conștiența noastră de zi cu zi, ce ne e dată prin simțuri și prin gândirea intelectuală, și starea de conștiență necesară pentru a percepe lumea spirituală se află Pragul lumii spirituale, cu abisul creat de către materialism.

Dar ce este este abisul? În ciclul Minuni cosmice, încercări ale sufletului și revelații spirituale,[vi] Rudolf Steiner descrie cum discipolul aflat pe calea cunoașterii poate ieși cu conștiența sa imaginativă în afara corpului fizic și, pătrunzând în primul domeniu suprasensibil, în cel eteric, este întâmpinat de un neant teribil, de abisul neființei, de anihilarea sa ca Eu, ceea ce îi produce o frică teribilă. Sau, la celălalt pol, omul poate să se scufunde în propriul suflet și din adâncuri îl întâmpină cel mai mare egoism posibil, din lumea compactă a instinctelor și a pasiunilor sale. Sufletul oscilează la pragul lumii spirituale între aceste două trăiri extreme – de pierdere totală de sine, sau de cădere în cel mai rău egoism de sine. De fapt, discipolul oscilează între cele două praguri ale lumii spirituale, cel înspre macrocosmos și cel înspre microcosmos. Numai dacă omul a primit în suflet impulsul lui Christos și ajuns imaginativ conștient în lăuntrul său sufletesc, poate simți compasiune față de toate ființele și este suficient de călit și de forjat ca Eu încât, odată ce iese imaginativ în depărtările cosmice, să își poată menține conștiența de sine și să nu fie pulverizat în neant. El poate avea atunci trăirea faptului cum din acest abis îi vin în întâmpinare gândurile cosmice pline de viață ale zeilor. Putem spune deci că abisul este un loc creat în lumea eterică de către gândirea materialistă, lipsită de viață a omenirii actuale și care îl desparte de lumea spirituală, de gîndurile vii, luminoase și pline de iubire ale zeilor.  

O cercetare biografică. Proba abisului în cunoașterea de sine și în relația cu celălalt

În ajun de Crăciun am primit, cum spuneam, scrisoarea dureroasă de la prietena mea. Eu mă cunosc pe mine suficient de bine, m-am văzut și trăit la Pragul lumii spirituale, unde mi-am întâlnit atât egoismul și răul din mine, cât și Eul meu superior, arhetipul meu spiritual; iar aceasta trăire de prag în cunoașterea de sine am avut-o de mai multe ori și din diferite puncte de vedere. Ca urmare, conținutul critic al scrisorii nu m-a impresionat, cel mult mi-am amintit de cuvintele lui Rudolf Steiner pentru aceste situații: “părerea acestui om despre mine nu schimbă valoarea mea ca om”. Ceea ce m-a rănit profund a fost că venea de la una dintre cele mai bune prietene ale mele, deci faptul că ea m-a putut vedea într-o lumina atât de neadevărată și de lipsită de iubire. Ne cunoaștem de peste 14 ani și în tot acest timp am avut o corespondență antroposofică bogată, intimă și profundă. Prietena mea este tot româncă, dar locuiește în altă țară și ne-am întâlnit în general doar o dată pe an, moment sărbătoresc de fiecare dată pentru mine. I-am admirat mereu noblețea sufletească, corectitudinea, gândirea logică și seriozitatea. Ea a avut de la început un loc special, înalt, în sufletul meu și m-am considerat norocoasă pentru prietenia cu ea. Ca urmare, am primit lovitura de la ea din plin, la fel de profund și în același loc special din sufletul meu.

Prietena mea mă ajutase mult sufletește prin corespondența dintre noi, la începutul prieteniei noastre, în vremuri dificile pentru mine. În acele timpuri, în contextul unor trăiri imaginative pe care aveam, propria mea gândire ca și forță sufletească îmi apărea cu chipul nobil al prietenei mele, ce mă sfătuia și îmi stătea alături – atât de importantă era pentru mine relația cu ea.  

În acest context, cineva poate înțelege efectul pe care l-a avut scrisoarea ei asupra mea. I-am trimis două scrisori de răspuns; în prima, mă afirmam cu demnitate ca om și o rugam să își ajusteze imaginea despre mine; în a doua, îi explicam pe larg mai multe despre mine și despre drumul meu spiritual, în speranța că mă va înțelege și nu mă va mai judeca atât de aspru; dar ea nu mi-a mai răspuns. Mult timp (am realizat ulterior că au fost 49 de zile) am tot încercat să înțeleg contextul care a făcut-o să mă judece și să mă respingă astfel. În strădania de a înțelege și în lipsa unui dialog cu ea, am mers înapoi pe firul amintirii, să îmi dau seama în ce moment s-a produc această fisură teribilă a relației, această pierdere totală a încrederii ei în mine. Dar de fiecare data când încercam să fac această cercetare sufletească retrospectivă a relației, eram perturbată de sentimentele mele de suferință, umilință, revoltă, supărare. Mai exact, ego-ul meu rănit mă împiedica să am obiectivitatea necesară pentru a înțelege ce anume a cauzat conflictul. Era o situație ce îmi perturba viața sufletească și spirituală,  încât uneori mă trezeam și noaptea chinuită cu aceeași întrebare. Într-o noapte pe la ora 3, m-am trezit brusc și eram sufletește la prag, în fața abisului negru, cu aceleași întrebări chinuitoare despre cauza conflictului. Era o trăire insuportabilă, căci din abis îmi veneau mult amplificate suferința și supărarea mea legată de prietenă; dar după un timp, de dincolo de abis a venit spre mine imaginea nobilă și luminoasă a prietenei mele. Mă tot luptam, ceva din mine nu voia să o primească, eram foarte supărată pe ea; dar în final am primit-o în suflet, am iertat-o – și am simțit că am făcut foarte bine, că am vindecat ceva la nivel profund. Mi se întâmplă să mă trezesc în miezul nopții cu aceste trăiri de prag, atunci când mă preocupă foarte mult o situație ce pare de nerezolvat. A venit și o zi în care m-am putut gândi – pentru prima dată de când primisem scrisoarea în cauză – cu seninătate și claritate, în liniște, cu iubire chiar, la această situație conflictuală și la prietena mea – și atunci am înțeles. Din acea stare de liniște și iubire senină mi-a venit răspunsul pe care îl căutam. Mi-am amintit că a fost o scrisoare în vară pe care prietena mea mi-a trimis-o și la care eu am amânat să îi scriu și până la urmă nu am mai răspuns deloc. Nu mai știu de ce nu i-am răspuns, nici nu cred că s-a mai întâmplat vreodată să nu îi răspund la vreo scrisoare, chiar și cu întârziere. (Vezi NOTA de la sfârșitul articolului). Nu am realizat atunci importanța acelei scrisori, nu am fost suficient de trează pentru a percepe contextul sufletesc. În ea, prietena mea îmi zicea, printre altele, că este copleșită de răul din lume și că nu reușește să mai vadă ceva bun dincolo de el. Mi s-a părut o întrebare mai degrabă retorică atunci; însă de-abia acum, retrospectiv, am fost suficient de trează în Eu-l meu încât să înțeleg că în acel moment, prietena mea era sufletește la pragul lumii spirituale în fața abisului, în încercarea de a-și explica răul din lume. Deși nu o spunea explicit, ea îmi cerea, în modul ei discret, ajutorul. Însă eu nu am fost acolo. Nu am ajutat-o, pentru că nu am înțeles, pentru că nu am auzit, pentru că într-adevăr eram prea ocupată cu problemele mele din acel moment, pentru că nu eram suficient de trează, pentru că ea nu mi-a cerut niciodată ajutorul în tot acest timp, pentru că în relația noastră ea era mereu sora cea mare și înțeleaptă și puternică ce le știa pe toate și care nu aștepta niciodata sfaturi sau ajutor de la mine. Și în acel moment, în care a stat singură în fața abisului, ea s-a gîndit la mine să îmi ceară ajutorul, să o ajut să înțeleagă. Eu nu i-am răspuns la mesaj, ceea ce ei i-a clătinat încrederea în mine – iar pragul spiritual dintre ea și lume, cu abisul și cu răul din lume, s-a transformat în sufletul ei în pragul spiritual dintre ea și mine; și din abisul dintre noi două, în loc să vină înspre ea ființa mea arhetipală, prietena mea a primit – inconștient – opusul acestei imagini, pe care a luat-o drept adevărată. Căci abisul asta face: inversează totul, neagă totul, transformă totul în opusul său. Iar omul trebuie să aibă puterea să reziste la frica teribilă și la tot ceea ce îl întâmpină dinspre abis și să treacă de acesta pentru a primi imaginea spirituală cea adevărată. Acela a fost momentul din care prietena mea nu m-a mai vazut pe mine, nu mi-a mai văzut ființa cea adevărată, ci opusul său – exact așa cum m-a și descris ulterior în scrisoarea sa.

Cine a avut întâlnirea conștientă cu abisul și s-a cunoscut pe el însuți la pragul lumii spirituale, atât în ceea ce i-a oferit drept contraimagine abisul (cele trei fiare care apar descrise în Lecțiile de clasă esoterică, drept contraimagini ale gândirii, simțirii și voinței lui, dar și opusul Eu-lui, contra-imaginea ființei sale arhetipale, caricatura nespus de dureroasă a ființei sale spirituale), acela nu se mai poate lăsa păcălit de către abis, în interacțiunea sa cu lumea și în relația cu ceilalți oameni. Însă pentru cei care nu au avut încă această cunoaștere profundă de sine, reversul pe care îl face abisul în suflet și de care nu sunt conștienți stă la originea conflictelor majore cu ceilalți, când deodată nu îi mai pot întrezări deloc în ființa lor cea adevărată. Omul face atunci tocmai opusul loialității, al prieteniei, așa cum o descrie Rudolf Steiner:

Încercați să vă formați un concept eroic asupra a ceea ce înseamnă loialitatea. Ceea ce oamenii numesc în general loialitate este atât de evanescent. Încercați ca loialitatea să însemne pentru voi următoarele: observați că există momente trecătoare în trăirea dumneavoastră legată de alți oameni, când aceștia apar gradual iluminați de arhetipurile lor spirituale. Și apoi vin alte perioade – poate chiar perioade lungi – când ființa lor este ca și întunecată. Puteți învăța să vă spuneți, într-un astfel de moment: Spiritul mă face puternic. Mă gândesc la arhetipul prietenului meu, pe care l-am zărit odată. Nici o înșelăciune, nici o aparență nu pot să îmi smulgă vreodată această imagine. Luptați neîncetat pentru a păstra această viziune. Lupta în sine este loialitatea. În efortul de a fi loiali în acest sens, oamenii se apropie de semenii lor cu puterea și atitudinea unui înger păzitor.[vii]

Odată ce am înțeles cum au stat lucrurile de fapt, odată ce am înțeles cauzele acestui conflict, nu am mai putut fi supărată pe prietena mea. Ca om ce știe câtă suferință și groază implică orice apropiere de abis, am simțit compasiune pentru prietena mea și o mare părere de rău pentru faptul de a nu-i fi auzit și înțeles chemarea în ajutor, când ea era sufletește la prag.   

Iertarea și restaurarea arhetipului celuilalt în suflet

Maeștrii spirituali ai omenirii spun că chiar dacă te superi pe un om, să nu te superi la nivel profund, ci doar exterior. Ei se referă la a avea grijă de acest arhetip spiritual al celuilalt, de imaginea ființei sale cea adevărată, chiar dacă pe plan exterior suntem supărați și nu vrem să mai interacționăm cu cel ce a greșit față de noi sau ne-a rănit profund. Însă adânc în suflet, să nu distrugem iubirea spirituală pentru acel om, căci consecințele sunt foarte grele apoi, în lumea spirituală.

Una dintre trăirile mele spirituale cele mai prețioase a fost când am perceput că Sinea mea spirituală aurie este formată din iubirea spirituală, eternă, pe care o am față de ceilalți oameni. Atunci când nu mai vedem nimic bun într-un om de care suntem legați karmic, ne intinam Sinea spirituală, ne îndepărtăm de ființa noastră spirituală. Prin iertare, restaurăm în noi această imagine arhetipală a celuilalt în suflet și totodată ne vindecăm o parte din sufletul nostru; aceasta are efect bun și asupra relației, chiar și când pe plan exterior alegem să nu mai interacționăm cu omul respectiv.   

Omenirea a trecut pragul

„Omenirea a trecut pragul”, spunea Rudolf Steiner[viii]. Dar nu a ajuns încă la lumea spirituală, ci este deocamdată blocată la prag, în fața abisului, prinsă în frica teribilă specifică apropierii de abis, fără puncte de sprijin, fără repere. Abisul ce îl întâmpină pe om la pragul lumii spirituale este un loc ce întoarce totul în opusul său. Pentru a putea ajunge să se întâlnească cu ființa lui cea adevărată de dincolo de prag, cu Eul superior, omul trebuie să aibă puterea mai întâi să treacă de imaginea, sau mai bine zis de trăirea opusă despre ființa sa, pe care i-o dă abisul. Oamenii, inconștient sau semiconștient, se presimt și se trăiesc pe ei înșiși în reversul lor cel mai îngrozitor la abis, se trăiesc ca opusul a ceea ce sunt de fapt – și nu suporta aceasta; și atunci proiectează aceasta asupra celuilalt. Celălalt, semenul lor, devine infernul, răul încarnat, dușmanul. „L’enfer, c’est les autres”[ix]. De aici, toate aceste manifestări sufletești nebunești din zilele noastre, în care oamenii ajung să se atace unii pe alții și în care pâna și cei care îți sunt prieteni, sau care ar trebui să îți fie prieteni și colaboratori pe calea spirituală, ajung să se întoarcă împotriva ta. Antroposofii sunt cel mai aproape de trăirea de prag în conștiența lor, ei fiind pe o cale de inițiere spirituală, și deci au aceste trăiri de prag din plin; dar ei trebuie să ajungă la nivelul de conștiență, de cunoașterea de sine și de iubire necesare pentru a rezista la o asemenea trăire.

De fiecare data când ne pierdem complet încrederea în valoarea ca om a celuilalt, forțele dușmane antroposofiei și evoluției omenirii au repurtat încă o victorie. Căci ce satisfacție mai mare pot avea ele, decât să îi vadă pe antroposofi învrăjbiți unii împotriva celorlalți, când tocmai ei au misiunea de a deveni cât mai conștienți pe calea de cunoaștere și de a ajuta lumea aceasta să meargă mai departe?

Omenirea a trecut pragul și antroposofii sunt primii care trebuie să facă acest lucru în mod conștient. Atunci, iubirea dintre ei va fi restaurată și de neclintit, căci ea va fi trecut de dificila probă a abisului. (articol scris de Delia Soare, pentru numărul 14 al revistei de antroposofie “Pământ iubit”)


[i] Rudolf Steiner, Sprueche, Dichtungen, Mantren, Ergaenzungband (GA 40a). Citat de Arthur Zajonc în Meditation as Contemplative Inquiry: When Knowing Becomes Love

[ii] 2 Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 28), Cap. VI

[iii] idem

[iv] idem

[v] idem

[vi] Rudolf Steiner, Minuni cosmice, încercări ale sufletului și revelații spirituale (GA 129), conferința a X-a

[vii] Idem 1

[viii] Rudolf Steiner, Pragul lumii spirituale în natură și în om, pe rsarchive.org

[ix] Jean-Paul Sartre, piesa de teatru Huis clos

NOTA: Între timp, am mers și mai departe și am înțeles de ce am omis să îi răspund la acel mesaj atât de important al prietenei mele, omisiune care a stat la baza ruperii relației noastre de prietenie. Voi încerca să explic acest lucru într-un alt articol. Asemenea uitări, inexplicabile conștienței obișnuite, au de obicei cauze sufletești profunde la un nivel inconștient – iar a vindeca sufletul înseamnă tocmai a aduce în lumina clară a conștienței Eu-lui aceste cauze obscure ale gesturilor noastre de voință sau ale omisiunii gesturilor respective. (D.S., 25 octombrie 2021).

Revista de antroposofie “Pământ iubit”, nr. 14

Dragi prieteni, numărul 14 (Primăvară-Paști) al revistei de antroposofie „Pământ iubit” va apărea în curand.

CUPRINS:

Drumul de întoarcere al lui Ghilgameș și problematici ale inițierii – Gheorghe Paxino

Faust, omul năzuitor și răul (II) – Michael Debus

Studiu despre influența luminii asupra activității copiilor – Uwe Geier

Poemul Parsifal de Wolfram von Eschenbach, repovestit – Bogdan Szabo

Literatura ca mijloc de educație – Verginia Petrovici

Vindecând natura, transformând cultura (II) – Kyriaki Papageorgiou

Eseu despre timp – Sanda Dale

Bhagavad Gita – O sinteză organică a înțelepciunii orientale (VII) – Bogdan Geanta

Prietenia, loialitatea si proba abisului – Delia Liliana Soare

Impulsul social-antroposofic – Michaela Glöckler

Echipa editorială a revistei: Delia Soare, Sanda Dale, Bogdan Szabo

Pictura coperta: Neda Misilic

Încă vă mai puteți face abonament pe anul 2021.

Revista Pământ iubit, nr. 13

Dragi cititori și prieteni ai revistei de antroposofie „Pământ iubit”, numărul de iarnă-Crăciun (nr. 13) al revistei a plecat către cititorii săi. Din cuprins:

Uta-napiștim (Noe) și problematica nemuririi – Gheorghe Paxino

Faust, omul năzuitor și Răul – Michael Debus

Omul și tehnologia – Între provocare și potențial (IV).

Fantezia morală. Tehnica și tehnologia morală – Sanda Dale

Povestea are fir bogat, cu ață roșie legat și pe un fus înfășurat… – Rolul poveștilor în școala Waldorf – Isaura Petronela Mertic

Pierderea ca experiență de prag – Rinke Visser

Culoarea și evoluția conștienței. Percepția vizuală în antichitate – Bogdan Szabo

Mai multă antroposofie. A întări forma științifică a antroposofiei – Jost Schieren

Fascinația basmelor – Verginia Petrovici

Recenzia cărții ‘Amurgul și învierea omenirii, istoria mișcării mihaelice de la moartea lui Rudolf Steiner’, de Yeshayahu Ben-Aharon – Scott Elliot Hicks

Savanții dramelor-misteriu și o surprinzătoare legătură cu meleagurile românești – Sorin Liviu Ștefănescu

Vindecând natura, transformând cultura – Kyriaky Papageorgiou

Pictura de pe copertă: Janet Lia („Light through Darkness”)

Echipa de redactie: Sanda Dale, Delia Soare, Bogdan Szabo

Înspre Ființa cea adevărată a omului

Articolul de față este o prelucrare a conferinței pe care am ținut-o în luna iulie la Simpozionul de vară al Societății antroposofice din România de la Plopi, munții Apuseni.  Simpozionul a avut ca temă Întâlnirea cu Christos în eteric.

S-a vorbit în cadrul conferințelor anterioare și a grupelor de lucru despre Întâlnirea cu Christos în planul eteric și despre oameni care au avut astfel de întâlniri. S-a menționat și despre existența unei cărți în care astfel de evenimente sufletesc-spirituale, fundamentale pentru evoluția omului, au fost culese și publicate.

Știm că posibilitatea întâlnirii cu Christos în eteric este dată oricărui om în etapa actuală de evoluție a omenirii, indiferent dacă se află pe o cale de inițiere sau nu. Din relatările de până acum, putem observa că această trăire fundamentală are un caracter cu totul particular, individual, ce ține de biografia fiecărui om, așa cum ne-a povestit și Monica Culda în conferința de ieri.

Am citit de curând despre cele trei ipostaze ale Întâlnii cu Christos a celor doi discipoli pe drumul către Emaus, relatată în Noul Testament. Yeshayahu Ben-Aharon le consideră elementele de bază ale Întâlnirii cu Christos, pe calea de cunoaștere ale omului modern, și le detaliază în cartea sa Noua trăire a suprasensibilului: Christos ca: 1) prieten, 2) Învătător și 3) cel ce inițiază omul în secretele Împărăției sale. Avem deci și o clasificare a etapelor Evenimentului. 

Apare întrebarea importantă despre cum ne ajută calea antroposofică înspre a avea trăirea acestui Eveniment spiritual fundamental. O altă întrebare se ridică, și anume cea despre autenticitatea unor astfel de trăiri spirituale, iar Monica ne-a dat ieri niște criterii bune în acest sens, pe care le voi aminti și adăugi în cele ce urmează. Găsesc întemeiată remarca făcută de Marius Gabor cum că adesea antroposofii, pe baza celor studiate în Știința spirituală, și-au format anumite așteptări – le putem numi chiar prejudecăți – despre cum ar trebui să fie această întâlnire cu Christos în eteric. Ca urmare, chiar dacă au o astfel de trăire, o trec cu vederea sau nu o recunosc ca atare.

Christos, idealul de devenire al omului

Pe când pregăteam această conferință, o prietenă și colegă de antroposofie m-a întrebat despre ce am de gând să vorbesc. I-am răspuns că despre Ființa cea adevărată a omului, adică despre Christos ca ideal sau arhetip al omului, spre care toți oamenii tind în mod conștient sau mai puțin conștient în evoluția lor pământească. Răspunsul ei a fost că acest lucru nu este just, pentru că dacă lucrurile ar sta astfel, în finalul evoluției toți oamenii ar fi identici între ei și identici cu Christos. La prima vedere, obiecția ei părea întemeiată, însă chiar și pornind de la o analogie extrem de simplă, cea cu nenumăratele variante de plante existente pe pământ, care toate se raportează la aceeași idee de plantă descrisă de Goethe și numită de el planta primordială, putem vedea că acest lucru este posibil. Pentru mine, conferința de față este și o încercare de a răspunde la întrebarea prietenei mele.

Datorită firii mele idealiste, dar și pentru că am avut o trăire spirituală a arhetipului-Om, Christos, individualizat în ființa unui om apropiat mie, pentru mine Christos ca ideal înspre care tindem a fost mereu o idee de la sine înțeleasă.

În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner vorbește despre cum omul este singura ființă care nu are dinainte unită percepția sa de om cu noțiunea sa de om liber, ci trebuie să se străduiască el însuși înspre această unire și înspre a-și realiza idealul de spirit liber în ființa sa.

Aceeași idee, a strădaniei omului înspre unirea cu noțiunea arhetipală de Om sau cu idealul său de Om, sau – cum o numeam mai devreme – strădania înspre Ființa sa cea adevărată, este abordată de Rudolf Steiner în conferința Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (GA 127):

“Să ne imaginăm că o ființă ar apărea înaintea noastră ca un Ideal, ca un model a ceea ce omul ar trebui să fie. (…) Acest ideal este Christos ca ideal și ceea ce a avut loc la Botezul din Iordan este realitatea din spatele a ceea ce a fost descris aici. Idealul Omului a fost pus în mod concret pe Pământ o dată, în fața omului.“

O trăire biografică, despre Ființa cea adevărată a omului    

În conferința Ce face îngerul în corpul nostru astral (GA 182), Rudolf Steiner ne revelează că unul dintre impulsurile spirituale pe care ni el dăruiesc îngerii atunci când formează imagini în corpul nostru astral este ca în viitor fiecare om să vadă în semenul său ceva de natură divină. Este un ideal pentru evoluția umană ca în viitor, fiecare întâlnire a unui om cu un alt om să devină o faptă religioasă, o taină, prin care poate fi recunoscut nemijlocit chipul divinității, Eu-l său superior.

În prezent, putem avea o astfel de percepere a Eu-lui Superior al celuilalt atunci când întâlnim oameni de care suntem legați karmic și cu care avem ceva de reparat din trecut și ceva de lucrat împreună înspre viitor. Este ca și cum, la întâlnirea cu ei, îi recunoaștem, deși îi vedem pentru prima dată; sau, cum spunea un prieten, îngerul păzitor ne face semn ridicând pentru un moment vălul înspre lumea suprasensibilă, pentru ca noi să întrezărim Eu-l superior al celuilalt, Ființa sa cea adevărată. Acest lucru este cu atât mai posibil și mai impresionant când ne și îndrăgostim de celălalt, atâta timp cât relația sufletească este menținută într-un domeniu sufletesc pur, elevat.

O astfel de trăire, dar având un caracter cu totul deosebit, am avut-o în anii tinereții, la începutul relației cu cel ce urma să îmi devină soț și tată al copiilor mei: Lucian, pe care îl întâlnisem la Secțiunea de tineret antroposofic. Eram împreună pe balcon în amurg și stăteam de vorbă despre relația noastră. Eu eram foarte îndrăgostită și ne țineam de mână. Am simțit cum în venele de pe mâna sa coborâse un fel de voință pură, spirituală, intensă – și el m-a privit cu iubire nespusă și m-a îmbrățisat. Aveam ochii închiși și eram într-un spațiu sufletesc al iubirii dintre noi, când mi-a apărut deodată chipul său spiritual: un prinț auriu de o frumusețe, bunătate și noblețe sufletească de nedescris în cuvinte, care mă iubea nespus. Ființa aceasta, pe care o vedeam cu ochii sufletului, era Christos și era în același timp Lucian, iar fiecare trăsătură nobilă din ființa sa era rezultatul unei mari suferințe prin care trecuse și pe care o transformase. Am știut că ceea ce văd este Ființa cea adevărată a lui Lucian, așa cum va deveni el la sfârșitul evoluției sale omenești. A fost un dar al lumii spirituale pentru mine, o imaginațiune venită dinspre viitor, pe care am retrezit-o adesea în amintire în anii relației noastre și care m-a ajutat să trec peste încercările karmice dificile dintre noi. De-a lungul timpului, am putut vedea cum el și-a transformat și exprimat până în fizic unele dintre acele calități sufletești minunate văzute atunci ca potențialitate. Au trecut peste două decenii de atunci și este prima dată când povestesc public această trăire intimă și prețioasă pentru mine.

Îndrăznesc să spun că, așa precum l-am perceput suprasensibil pe Lucian atunci, suntem fiecare dintre noi, văzuți în Ființa noastră cea adevărată, și că așa vom deveni când ne vom transforma complet: Christos și în același timp Om total individualizat. Și pot afirma că nu este nicio contradicție între aceste două aspecte, ci dimpotrivă.

Relatări ale Întâlnirii cu Christos. Criterii de adevăr

La conferința de ieri, Monica Culda ne-a relatat despre câteva întâlniri biografice cu Christos: cea a lui Friederich Rittelmayer, cea a unui teolog, dar și ale unor oameni obișnuiți, care în situații disperate de viață au primit ajutor de la această ființă sublimă și ale căror relatări au fost adunate și publicate în cartea Ei l-au întâlnit pe Christos. Deși ei nu se aflau pe o cale spirituală, l-au recunoscut și au mărturisit despre întâlnirea lor cu Christos, iar relatările lor sunt în concordanță cu ceea ce știm de la Rudolf Steiner despre acest Eveniment. Sunt tot mai multe relatări de acest fel în lume, ceea ce nu e de mirare, întrucât Christos a venit pentru toți oamenii, indiferent de religia lor. Toate aceste trăiri biografice, despre oameni ce au primit ajutor în momente de cumpănă și care au putut astfel merge mai departe cu viața lor, trebuie primite cu reverență și nu cu judecata dură a intelectului.

La aceeași conferință s-a ridicat și problematica identificării juste a ființei spirituale percepută suprasensibil. Cum de știm că a fost El și nu o altă ființă suprasensibilă, de exemplu Lucifer, ce poate avea aceeași aparență impresionantă de lumină? Un criteriu menționat a fost dispoziția sufletească a omului după această întâlnire (simte nevoia să se laude cu această trăire sau nu; devine mai încrezut sau se simte mai umil; devine mai rupt de lume sau se simte mai legat de viață și de îndatoririle sale pământești, etc.). La întrebarea despre deosebirea dintre Christos și Lucifer, răspunsul lui Rudolf Steiner a fost: “Christos este cea mai pură și mai altruistă ființă“. Iar Emil Bock l-a descris pe Christos drept „bunătatea întruchipată”. Deci un alt criteriu pe care eu îl consider foarte important este simțirea inspirativă a calităților sufletești ale ființei cu care ne-am întâlnit suprasensibil. Aș menționa drept criteriu și calitatea vindecătoare, consolatoare a iubirii copleșitoare emanată de ființa lui Christos, cât și lumină aurie blândă în care mie mi s-a arătat. Emil Bock spunea că fundamentul lumii este făcut din aur spiritual, ceea ce pentru mine are mult sens.

Amintesc și clarificarea adusă de Marius Gabor, în cadrul grupei sale de lucru: de ce, după acest Eveniment spiritual al Întâlnirii cu Christos în eteric, nu sunt complet transformat, iar după un timp chiar cad în personalitatea de zi cu zi, cu defectele și neajunsurile ei? Răspunsul este: pentru că încă nu Îi fac loc în mine, sunt prea plin de mine – și deci nu pot încă rosti, precum apostolul Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! Căci ne putem raporta la trăirea arhetipală a întâlnirii cu Christos în Evenimentul de pe drumul Damascului, când Saul-Pavel a fost complet transformat în ființa sa.

Trăiri biografice, trăiri de prag și întâlnirea cu Christos

Multe dintre aceste relatări ale Întâlnirii cu Christos sunt de fapt trăiri de prag, în crize biografice. O  asemenea relatare care mie îmi este foarte aproape de suflet, despre Christos ce ne ajută în momentele grele, este cea a lui Novalis din Imnele Nopții:

Există vremuri pline de teamă  /  În care sufletul este adânc tulburat

Și totul, de departe, pare fantomatic.  /  Se infiltrează sălbatice spaime,

Treptat, aproape neauzit   /   Și nopți adânci  /  Îngroapă sufletul în griji.

Se clatină orice punct de sprijin, /  Niciun reazem nu mai este de încredere,

Vârtejul gândurilor nu se mai supune voinței. / Nebunia se apropie și ispitește irezistibil.

Pulsul vieții se oprește  / Și orice simț este tocit.

 

Cine-a înălțat crucea, /  Pavăza oricărei inimi?

Cine-n cer sălășluiește  / Și-ajută la frică și durere?        

Mergi la trunchiul minunat,  /  Dă curs dorului nespus.

Din el pornește o flacără  /  Și mistuie visul urât.

 

Salvat, un înger te trage din nou la țărm

Iar tu privești în jos, cu bucurie,

Spre țara făgăduinței.

În momentele biografice dificile, în crizele sale sufletești, omul ajunge inconștient aproape de pragul lumii spirituale și aici îi apare în suflet starea de lipsă de sens și depresia, apar sentimente de frică, nebunie și chiar groază, ce sunt trăiri specifice pragului dintre cele două lumi. Și de dincolo de prag poate veni în întâmpinarea omului Eu-l său superior, Christos, ce ii apare imaginativ ca cel care îl salvează.

Apariția lui Christos în încercările karmice dintre oameni

Christos poate apărea și în momentele dificile ale relației dintre oameni, deci la întâlnirea karmică dintre un om și alt om. Vă voi povesti un alt moment important din biografia mea, în care eu cred că se revelează cu claritate calitatea Sa de Domn al karmei.

Protagoniștii sunt aceiași de la relatarea biografică anterioară, adică eu și partenerul meu de viață, Lucian, dar după mai mulți ani și de data aceasta prinși într-o dureroasă ceartă conjugală. Acuze grave de ambele părți, cuvinte grele aruncate de la unul la celălalt, fiecare convins că are dreptate și neascultându-l pe celălalt – acesta era contextul, până când Lucian a ieșit din cameră și eu am rămas singură. Spațiul sufletesc dintre noi doi mi s-a arătat atunci ca fiind plin de săgeți și sulițe întunecate, otrăvitoare, rele – și eu mi-am apucat capul în mâini, nespus de dezamăgită de reacția mea, foarte descurajată, simțind din plin neputința de a rezolva vreodată problemele sufletești dintre noi, această karma dificilă adusă din viețile anterioare. Să nu mai menționez și faptul că eram pe o cale spirituală și încercam zadarnic, se pare, să devin un om mai bun…. M-am străduit să îmi amintesc ce îmi spunea el în timpul acestei cerți și am încercat să înțeleg punctul lui de vedere. Am avut revelația că și el suferea în relația noastră, nu doar eu. Înțelegând modul lui de a gândi, simțind ce simțea el, am fost deodată unită sufletește profund cu el prin compasiune și i-am simțit suferința ca și cum ar fi fost suferința mea. El nu mai era dușmanul meu, ci era fratele meu care suferea. Și m-am aflat în acel moment într-un vast spațiu auriu de iubire intensă și de bunătate. Eram în inima imensă a lui Christos și primeam iubirea Sa puternică, blândă și vindecătoare – și am știut că aceasta ar trebui să fie mereu starea de conștiență a oamenilor. Suntem în permanență în inima aurie imensă plină de iubire vindecătoare a lui Christos, dar suntem atât de închiși în ego-urile noastre, încât nu o putem simți. Numai în momentele deosebite în care ne deschidem cu adevărat inima prin compasiune pentru un alt om, putem simți și primi conștient iubirea enormă și neîntreruptă pe care Christos o are pentru noi. Ca urmare, săgețile și lăncile negre suprasensibile dintre mine și partenerul meu au dispărut și spațiul sufletesc dintre noi era acum curat. Mai mult, trăirea mea a fost că după acest Eveniment spiritual, karma grea dintre noi doi s-a redus la jumătate și relația noastră a fost în bună parte vindecată.

Pregătirea conștientă pe calea antroposofică a Întâlnirii cu Christos în eteric

Am vorbit despre trăiri biografice ale Întâlnirii cu Christos în eteric și voi cita mai jos o Întâlnire biografică deosebită. Protagonistul ei, Yeshayahu Ben-Aharon, a dezvoltat ulterior o cale de cunoaștere pornind de la indicațiile date de Rudolf Steiner, prin care omul poate re-crea în mod conștient o astfel de întâlnire cu Christos. Calea antroposofică nu ne este utilă doar pentru a înțelege și a putea explica și altora, cum spunea un prieten – ci ne ajută și să ne pregătim și să ne transpunem în mod conștient, pas cu pas, în starea de conștiență necesară Evenimentului spiritual fundamental al vremurilor noastre.

“Era în săptămâna dinaintea Paștelui 1975 când am simțit cum zidurile interioare și exterioare din jurul sufletului meu începeau să se deschidă. Am simțit că un flux de viață necunoscută, de mare frumusețe și intensitate, curgea în și prin mine. M-am trezit că trăiam în compania unei ființe și prezențe spirituale sublime, prin care deveneam de Sinele meu nou și autentic. Eram una cu această fiinţă şi în acelaşi timp deveneam eu însumi, martor la propria mea devenire şi participând conștient – deşi într-o stare de conștiență total diferită – în procesul spiritual de devenire a omenirii. Eram tot mai conștient de faptul că această ființă de fapt mă „învăța” ceva, demonstrându-mi un eveniment de naștere al unei Sine spirituale, precum şi devenirea și transformarea ei următoare. Această devenire a fost experimentată, simultan, ca fiind cosmică, umană și istorică, și o parte a unui infinit flux de viață.

Mi-au fost necesari mulți ani de studiu și de cercetare pentru a înțelege și a recapitula în mod conştient acest eveniment. În acest fel, mi-am dat seama că această Ființă sublimă, totuși atât de umană, este în esență o ființă a vieții, a devenirii și a transformării. Ea poate transforma, reînvia, mântui și „reînnoi” totul: moartea o transformă într-o nouă viața şi răul într-un bine superior. Experiența ei este o dovadă evidentă și o dovadă că acest impuls face parte din lumea spirituală reală și constituie cea mai adâncă resursă creativă și transformatoare a omenirii. Era totuși clar că această ființă depinde în întregime de noi în ceea ce privește evoluția umană și că acest proces de transformare trebuie înțeles că lucrând prin ființe umane, în timp și în istorie, maturându-se în noi doar treptat și prin multe dificultăți, pentru că este ceva atât de nou și încă în mare parte nerecunoscut de omenirea modernă.

Trebuie să subliniez – chiar dacă aceasta poate părea implauzibil unora – ca fără să fi accesat înainte documente exterioare sau tradiţii spirituale şi religioase, am experimentat această Fiinţă ca şi apariţie individuală a ceea ce este universal, Sinele spiritual al întregii omeniri şi al Pământului; şi că acest Sine spiritual al omenirii există ca şi fiinţă reală şi că este aceeaşi fiinţă care a învins moartea prin Misterul de pe Golgotha, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, şi care trăieşte de atunci ca potenţial creativ şi spiritual de transformare şi vindecare a omenirii şi a pământului.”

Drama de cunoaștere este dată în cartea sa, Noua experiență a suprasensibilului – Drama cunoașterii antroposofice a timpului nostru, iar pregătirea pas cu pas, pornind de la spiritualizarea percepției și a gândirii, în cartea Yoga cunoașterii – Cum să îți creezi un nou corp eteric și o nouă individualitate.

Închei cu relatarea atât de concisă și de plină de modestie a lui Rudolf Steiner din Autobiografia sa (GA 28), despre Evenimentul spiritual ce a avut loc în viața sa după o perioadă de grele încercări sufletești, în care la nivel eteric a trebuit să se lupte cu ființele ahrimanice:

“Adevăratul conţinut al creştinismului începea să înmugurească în sufletul meu ca fenomen de cunoaştere interioară. La răscrucea dintre secole, mugurele se desfăcuse tot mai mult. Înainte de sfârşitul secolului, sufletul meu a trecut prin încercarea descrisă. Faptul de a fi stat spiritual în faţa Misteriului de pe Golgotha, în cea mai lăuntrică şi mai serioasă sărbătoare a cunoaşterii, a fost evenimentul central al evoluţiei mele sufleteşti.”  (articol scris de Delia Soare și publicat în numarul 12 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 

Natura vs idealuri (II). Soarele din om

Articolul de față reprezintă transcrierea conferinței pe care am ținut-o la Casa Rudolf Steiner pe data de 21 decembrie 2019, în cadrul Simpozionului de Crăciun.

În prezentarea acestei teme, despre natura din om versus idealurile din om, voi porni  de la articolul pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei Pământ iubit. În el se află cadrul ideatic de la care am început în cercetarea acestei teme, ideile de bază expuse într-un mod obiectiv, fără nimic personal. În cele ce urmează le voi relua, încercând să le leg cu trăirile mele biografice pe această temă, precum și cu ideea de Crăciun.

Abisul dintre om și natură

Povestea a început cu relatarea unei situații conflictuale din autobiografia lui Rudolf Steiner, în care el vorbește despre Marie Eugenie Delle Grazie și despre cercul artistic din jurul acesteia, acțiunea având loc în Viena, înainte de vârsta de 28 de ani a lui Steiner. În interacțiunea sa cu acest cerc cultural, el și-a format principalele idei din care a scris ulterior Filosofia Libertății. Pe când se lucra programul pentru acest simpozion și am spus numele temei, m-a sunase Mariana de la euritmie care voia să facă ceva artistic despre natură în cadrul aceluiași simpozion, în continuarea conferinței mea, așa că mi-a cerut niște detalii despre ce o să vorbesc. I-am spus pe scurt tema, pornind de la viziunea pesimistă a lui Delle Grazie despre natură versus idealuri și conflictul pe această temă dintre profesorul Schröer și tânărul Steiner. Ea m-a ascultat și și-a exprimat dezamăgirea, spunând că pentru ea natura este, dimpotrivă, ceva foarte prietenos, precum o prezintă și Goethe în opera sa – și în acest sens ar fi dorit ea să facă un număr artistic de euritmie. Ca urmare a acestei discuții, voi menționa și viziunea lui Goethe asupra naturii.

Observăm că avem dintr-o dată două curente diferite de raportare a omului la natură: cel al realismului dur, care vine prin Delle Grazie, în care natura este dușmană realizării oricărui ideal al omului, și cel al cărui reprezentant este Goethe, în care natura este înfrățită cu omul. Deci sunt aceste două direcții opuse între ele, ale raportării omului la natură în general – și la natura din om, în particular. Am făcut această specificație pentru că, pe parcursul acestei conferințe, o să urmăresc ca din când în când să punctez paralela foarte importantă dintre natura din om și natura exterioară, sau dintre microcosmos și macrocosmos.

Revenind la ceea ce povestea Rudolf Steiner în cartea sa despre întâlnirea biografică cu Marie Eugenie Delle Grazie, căreia i-a dedicat aproape un capitol întreg: el a auzit prima dată despre această poetă, dramaturgă și scriitoare de la profesorul său iubit, Karl Julius Schröer, care i-a vorbit foarte entuziasmat despre tânăra de numai 18 ani. Ea începuse să scrie și să publice încă de la vârsta de 16 ani, primise premii și era considerată genială, avea idei extrem de puternice și inovatoare, dar legate de curentul numit realism. La una dintre întâlnirile cercului de artiști care se formase jurul ei, din care făceau parte poeți, scriitori, filosofi, teologi, muzicieni, profesorul Schröer l-a invitat pe tânărul Steiner să vină cu el, fiindcă poeta voia să citească niște pasaje din cartea la care lucra, Robespierre. Eu nu am citit-o, dar Rudolf Steiner ne povestește despre ce era vorba în această carte cu următoarele cuvinte, referindu-se la pasajele pe care poetesa le-a citit la respectiva serată literară: “Am fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat și s-au prăbușit cu un tragism impresionant”, deci despre despre impactul dintre idealurile pe care le aveau personajele din drama Robespierre și realitatea concretă a destinului lor. La acest cerc cultural patronat de Delle Grazie se citea din Dostoevski, din Shakespeare, dar și din Toma de Aquino și se punea accent pe personaje dramatice, așa cum le știți din romanele lui Dostoievski sau din dramele lui Shakespeare, cu strădaniile, luptele, eșecurile lor, poetesa fiind pătrunsă de convingerea că omul va pierde întotdeauna în lupta cu natura. La serata la s-au dus profesorul Schröer împreună cu soția sa, cu o prietenă a soției și cu tânărul Rudolf Steiner, celor prezenți le-au fost prezentate scenete din noua dramă a poetesei. La sfârșit, profesorul Schröer a părăsit întîlnirea extrem de supărat și de revoltat de cele pe care le auzise, iar doamnele se simțeau rău, “aveau un fel de crampe”, erau afectate până la nivel fizic. Acesta a fost asupra lor impactul a ceea ce auziseră, deci atât de dure au fost trăirile din scenetele de un realism crud create de poetesă. Karl Julius Schröer nici nu a vrut să mai audă apoi de poetesă – și aici a avut loc primul conflict major și prima mare suferință din viața lui Rudolf Steiner, căci profesorul se aștepta ca nici el să nu mai frecventeze cercul cultural al acesteia. Schröer era de părere că nu trebuie să prezinți prin intermediul artei trăiri abisale, îngrozitoare, decăderi ale sufletului uman. Cei care mă cunoașteți știți că pentru mine tema abisului sufletului uman este o tema importantă în biografia mea, pe care am trait-o în modul cel mai direct și probabil de aceea am și rezonat cu relatările menționate. Despre profesorul Schröer știm din antroposofie ca era încarnarea lui Platon, iar în această întrupare era un mare adept al lui Goethe. El era atât de intim legat karmic de Goethe, încât Steiner ne spune în alt loc din opera sa – și acesta este un lucru care ține de misterele sufletești dintre un om și alt om și care, la fel, este o tema de mare interes pentru mine – că profesorul trăia, la nivel sufletesc, împreună cu Goethe, era ca și cum el era o prezență permanentă în viața lui, în casa lui – ca să vă dați seama cât de important era Goethe în biografia sa. Schröer i-a spus lui Steiner că nu este etic să prezinți prin artă, prin poezie aceste drame și căderi ale sufletului uman, aceste lucruri atât de teribile care i se pot întâmpla unui om, pentru că el este adeptul zicalei lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în armonie cu lumea. Știți deja că Goethe era reprezentantul celuilalt curent, în care omul trăiește în armonie cu lumea și cu natura, el având o relație cu totul specială cu natura, la care o să revin mai târziu.

Libertatea umană, în viziunea lui Rudolf Steiner

Dar cum privea Rudolf Steiner concepția de viață a lui Marie Eugenie Delle Grazie? Nu corespundea cu modul său de a privi lucrurile, dar – cei care ați citit autobiografia sa, dar și din alte conferințe ale sale, știți că el era foarte interesat de modul de a gândi al altor oameni, chiar dacă era complet diferit de modul său de a privi lucrurile. El avea această capacitate extraordinară de a putea prelua în el conținutul de gânduri al unui om și de a și-l însuși, ca și cum era al lui. Își dădea la o parte gândirea sa, deci avea acest altruism cu totul deosebit în gândire, putând să preia conținutul de gânduri al unui alt om și să le ducă până la capăt, să meargă mai departe cu ele ca și cum erau gândurile lui proprii, trăindu-le ca pe gândurile sale proprii. Acest lucru chiar a dus la niște situații ulterior, de genul celei cu omul de știință materialist Haeckel. Steiner l-a studiat pe Haeckel, admirând modul său de a gândi, efectiv și-a însușit modul acestuia de a gândi, încât cei care îl ascultau vorbind cu admirație despre concepția acestuia, care era la polul opus concepției sale spirituale și modului său de a gândi, au fost de-a dreptul contrariați de faptul că el vorbea admirativ despre el și îi lua apărarea materialistului Haeckel; unii chiar l-au acuzat într-un fel că s-a contrazis în concepția sa, că nu este consistent. Însă Rudolf Steiner știa acest secret, pe care l-a revelat în Filosofia Libertății, că în modul de a gândi al unui om – nu în gândurile sale, ci în modul profund de a gândi al unui om, se află ființa adevărată a omului. Și această idee vă rog să o rețineți fiindcă o să o reiau în final. Iată ce a zis Steiner despre Delle Grazie: “Conținutul ideilor ei era însă la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care îmi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: asemenea contraste trebuie să își găsească totuși armonia undeva în univers – ceea ce îmi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului meu suflet.”Ulterior, problematica a devenit mult mai complicată decât atât și el s-a ocupat efectiv de această problemă a contrastului dintre idealuri și natura umană. Dar pe atunci, cum spuneam, s-au format principalele lui idei din Filosofia Libertății, ca și răspuns la poemul Natura al lui Delle Grazie, poem pe care ea l-a publicat la puțin timp după serata literară amintită mai devreme. În acest poem, natura era slăvită “ca forță supremă care își bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viață numai pentru a-l înșela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reușit să îl amăgească”. Viziunea ei era împărtășită și de cei din cercul ei cultural, oameni foarte culți, cu care lui Rudolf Steiner îi făcea plăcere să poarte discuții pe diferite teme. Pentru el, aceste întâlniri au reprezentat unele dintre cele mai frumoase momente din perioada sa vieneză. El nu a renunțat la aceste serate, cum ar fi dorit profesorul său Schröer, supărat că el continua să se vadă cu acei oameni. Este plin de sens cum caracterizează Steiner cele discutate acolo, spunând că în acel cerc era o lumină a gîndirii, dar nu o lumină solară – ci o lumină argintie, lunară.

Ca răspuns dat poetesei la poemul Natura, Rudolf Steiner a scris un eseu sub formă de scrisoare, numit Natura și idealurile noastre. Am găsit această scrisoare în limba engleză pe rsarchive.org și am tradus-o în română și publicat-o în numărul trecut al revistei Pământ iubit si pe site-ul meu, o puteți citi acolo. El descrie scrisoarea sa de răspuns cu următoarele cuvinte: “Am vorbit în ea despre îndreptățirea aparentă pe care o are concepția poetei. Am spus că o concepție ce nu închide ochii în fața forțelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un “optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenței. Dar am vorbit și despre faptul că ființa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens și conținut vieții, și că această ființă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.” Se vorbea mai devreme într-o conferință despre organele din om, despre funcționarea înțeleaptă a parții naturale din noi despre care nu știm de fapt mare lucru și care, în mod obișnuit, când totul este în regulă, funcționează într-un mod liniștit, aproape neobservat. Însă omul, prin pasiunile, patimile, ispitele și prin atitudinea sa la încercările de destin poate perturba această funcționare foarte mult. Steiner îi opune acestei părți naturale, inconștiente din om, partea ideală conștientă, pe care omul o poate crea în sine însuși, în care el este complet liber și care nu are legătură și nu depinde de natura din el. El indică spre ideea de bază a viitoarei sale cărți, Filosofia libertății și înspre ce ce va însemna omul liber, spunând că în această zonă liberă din el, omul este atotsuficient. Când va fi un spirit liber, el va avea tot ceea ce îi trebuie din el însuși. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă lucrul acesta. Gândiți-vă la câte adicții are omul modern! În scrisoarea lui, Steiner face referire la demnitatea umană, la omul care nu trebuie să depindă prin nimic de natură, de ceva ce vine din exteriorul ființei sale conștiente. Chiar și dacă o ființă divină, un zeu vine și îi dăruie omului cele mai minunate trăiri, o stare de beatitudine, o mare fericire, omul liber le respinge dacă el nu a contribuit cu nimic la dobândirea lor, pentru că sunt lucruri care îl fac neliber. Nu vorbim aici numai despre necesitățile naturale de bază, ci de niveluri mai rafinate de dependență. Orice ți-ar fi dăruit din exterior, exteriorul însemnând ceva ce nu are legătură cu ființa ta – deci nu exterior ca lume fizică, ci exteriorul Eu-lui tău, a ceea ce conștientizezi tu din tine însuți ca ființă – te poate face neliber și trebuie respins dacă nu este creat din tine însuți, în mod conștient și din iubire. Steiner face un apel extraordinar de mare la autonomia omului ca ființă ideatică, spirituală – și eu am încercat să înțeleg această idee de om liber, autonom, care nu depinde cu nimic de natură. Mi-am amintit că se spune în antroposofie că undeva în viitor omul va distruge natura exterioară și nu va mai putea să primească hrană de la natură sau oxigen pentru a respira – sunt deja semne evidente în acest sens, în lume. Omul, în evoluția sa, va trebui să devină capabil să își producă singur în ființa sa hrana, să își creeze singur propriul său oxigen lăuntric pentru a respira. Rudolf Steiner mai spune în scrisoarea sa ca noi, oamenii, nu mai putem aștepta o rezolvare a conflictelor, a acestor dizarmonii cu natura – care de fapt înseamnă răul din lume – din exterior, de la credința într-un Dumnezeu-Tată atotputernic transcendent. Nu Dumnezeu-Tatăl ne rezolvă probleme nouă, ca unor oamenii-copii, ci ne maturizăm și le rezolvăm noi înșine, cu propriile resurse. Omul matur, liber, își creează din el însuși tot ce are nevoie, fiindcă Dumnezeu s-a dăruit pe el însuși lumii și fiecare om poartă în voința lui spirituală, ca potențialitate, voința lui Dumnezeu. „Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale”. Omul are misiunea de a deveni conștient de acest lucru și de a se strădui să devină demn de potențialitate creatoare uriașă din el. Vedeți aici diferența enormă dintre ideile lui Rudolf Steiner și dintre ideile pesimiste ale lui Delle Grazie, cu privire la posibilitatea omului de a-și realiza idealurile în lume.

Scrisoarea de răspuns a fost publicată doar în câteva exemplare, unul dintre ele ajungând la profesorul Schröer care, după ce a citit-o, i-a spus supărat lui Steiner că, dacă aceasta este părerea lui, înseamnă că ei doi nu s-au înțeles niciodată unul pe celălalt și că se dovedește incapabil să ia în serios maxima lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea. Pentru Schröer, cei din cercul cultural al poetesei manifestau “zgura spiritelor arse”.

Acesta a fost conflictul, legat de Marie Eugenie Delle Grazie și Karl Julius Schröer, și totodată prima mare durere din viața tânărului Rudolf Steiner. “Viața mea sufletească era cu adevărat sfâșiată, din cauză că eram legat și de unul și de celălalt printr-o iubire sinceră și prin venerație.”, spunea el în autobiografia sa. Dar tot în această perioadă s-au format ideile sale de bază cu privire la libertatea umană și la problematica abisului tot mai mare care se crează în ființa omului.

Revenind la Goethe, aș aminti aici versurile sale din Faust, foarte legate de tema noastră și care pentru mine sunt pline de sens:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

Impresia mea este că scrisoarea de răspuns a lui Steiner nu a avut un impact prea mare asupra poetei Delle Grazie. Ea a atras atenția într-un mod genial asupra tendinței tot mai mare a omului modern, de a se înstrăina de natură, aceasta ducând la scindarea în ființa sa între partea sa spirituală și cea naturală, între cele doua căscându-se un abis de netrecut. Despre poetesă se spune, într-un articol antroposofic de pe rsarchive.org, că reprezintă acel tip de om care are o genialitate înnăscută, o viziune, o măreție a ideilor, o capacitate de observare profunda a predispozițiilor în om, dar care nu merge mai departe să își dezvolte ceva nou, nu metamorfozează această capacitate adusă din vieți anterioare – ceea ce ea ar fi putut să facă dacă ar fi înțeles ideile lui Rudolf Steiner. Principala ei operă a fost creată din anii de genialitate ai tinereții, apoi ea nu a mai creat ceva deosebit.

Goethe și cunoașterea naturii

Pe de altă parte, îl avem pe Goethe, despre care știm că într-o viață anterioară a fost în legătură cu forțele naturii, chiar a avut o inițiere în acest sens, ce a avut ca rezultat ca în întruparea ca Goethe să aibă o relație cu totul specială cu natura. Copil fiind, el își pregătise pe o masă un fel de altar cu plante, pietricele din natură și încă de atunci manifesta această atitudine de iubire, de venerare a naturii și a forțelor ei. Pentru adultul Goethe, natura era o ființă cu care el avea o relație sufletească intimă și cu care putea să intre într-un dialog la nivelul inimii. El are și niște imnuri dedicate ființei naturii. Observațiile sale pure asupra naturii, deci fără să aducă în percepțiile sale prejudecăți sau ideile științelor naturale așa cum se dezvoltaseră în timpul său, l-au condus la concepția sa științifică, atât de apreciată de Rudolf Steiner. Pornind de la percepția pură, Goethe a reușit să ajungă astfel până la nivelul imaginativ, el a putut vedea imaginațiunea plantei originară, arhetipul spiritual al plantelor.

Putem să îl luăm pe Goethe ca și exemplu în relația sa armonioasă cu natura. Dar – și aici este o observație a mea legată de biografia lui Goethe – știm că la bătrânețe, când avea peste 70 de ani, s-a îndrăgostit de o fată de 16 ani și a cerut-o de soție. Acest lucru ne arată că, chiar dacă avea o armonie cu natura la nivel de gândire, la nivel de simțire, nu o avea însă și la nivel de voință – aici, natura din el încă îl păcălea în a cădea pradă dorințelor erotice ce duc la îndrăgostire. Voința sa nu era suficient de conștientizată, de pură, în ea se amesteca partea de dorință, de iluzie. Deci Goethe avea o relație foarte bună cu natura până la un anumit nivel, care se reflecta în structura și în biografia sa. Despre el, Steiner ne spune ca, deși a atins acest nivel imaginativ datorat capacității de percepere pură plină de iubire a naturii, el nu și-a metamorfozat gândirea pentru a ajunge la capacitatea de gândirea asupra gândirii, care l-ar fi condus la nivelul inspirativ de cunoaștere a naturii. Goethe avea chiar o repulsie față de gândirea filosofică, față de ceea ce înseamnă viața în gânduri pure. Dacă un om are imaginația și inspirația, atunci el are și intuiția – și deci poate avea cunoașterea completă. Deci, în ciuda maximei lui de Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea, Goethe nu a ajuns până la nivelul foarte profund al cunoașterii de sine, nivel care i-ar fi permis sa se elibereze de constrângerea naturii din el.

Școala de la Chartres. Legătura dintre Zeița Natura și gândire. Demeter și Persefona

În prezent, relația omului modern cu natura este foarte departe de relația plină de iubire a lui Goethe cu natura. Învățăm despre natură la școală, vedem cum ea este prinsă și clasificată într-un sistem de noțiuni și legi abstracte și seci, așa cum rezultă din cercetările științifice materialiste în cadrul științelor naturii. Oamenii de știință nu mai intră într-o legătură sufletească cu natura, își folosesc doar observarea prin simțurile fizice, aparatura ce intensifică percepțiile acestor simțuri și gândirea moartă a intelectului, crezând că află astfel tainele profunde ale naturii. Mergând înapoi în timp, ajungem la Școala de la Chartres, în perioada dintre secolele 9-13. Acolo, ne spune Rudolf Steiner, încă se mai cultiva o relație sufletească cu zeița Natura, deși ea nu mai era percepută în mod direct de către om, așa cum era în timpuri mult mai vechi. Cei de la Chartres încă știau acest lucru, că Natura este o ființă spirituală, o zeiță. Ni se povestește despre învățătorii de la Chartres, Alanus ab Insulis, Betrandus Silvestris, Bertrand de Chartres și alții, cum le vorbeau studenților într-un mod atât de viu despre Zeița Natura, încât aceștia aproape că ajungeau să o perceapă, la rândul lor. Pe atunci, natura nu era acest dușman al omului care se opunea realizării idealurilor sale, nu era nici doar un catalog de noțiuni, imagini și legi abstracte, ci era o ființă cu care se putea intra într-un dialog sufletesc și care își revela tainele-i spirituale, legitățile sale spirituale eterne, celui care o putea percepe. Era o ființă spirituală care te putea pune în legătură cu înțelepciunea lumii și al cărei corp fizic era format din flori, copaci, stânci, din toate peisajele minunate pe care le observăm în jur.

Alanus ab Insulis are un poem celebru, Plângerea Naturii – m-am străduit să îl citesc, acest lucru nu este ușor – în care el descrie cu multe detalii ființa Naturii și cum ea deplânge cu tristețe decăderea legăturii omului cu natura, ca urmare a pasiunilor și viciilor acestuia. În același timp, acești învățători își dădeau seama că este ceva necesar în evoluția omului să apară gândirea intelectuală care îl rupe pe om de natură, căci aici de fapt au acționat mai întâi Lucifer prin aceea că omul a devenit prea legat de simțuri și de plăcerea pe care o obține prin simțurile legate de natură, afundându-se în pasiuni, iar aceasta a atras pe Ahriman care a prins gândurile și le-a secat de viață, ducând la gândirea moartă a intelectului. Legătura cu natura, adică legătura omului cu înțelepciunea divină din natură, cu forțele ei de viață și iubire, a fost ca urmare tot mai deteriorată, până când s-a ajuns la situația de scindare aproape totală, descrisă de Marie Eugenie Delle Grazie. Este o problemă mult mai importantă aici, decât pare la prima vedere, deoarece decăderea legăturii cu natura este în același timp decăderea gândirii, ruperea omului de legătura cu Înțelepciunea cosmică, zeița Natura fiind unul dintre aspectele de manifestare ale acestei înțelepciuni feminine divine. Odată cu dezvoltarea gândirii intelectuale, se produce acest abis dintre om și natură.

Dacă mergem și mai mult în urmă pe firul timpului, ajungem la vechii greci cu ale lor zeități și la Persefona, fiica zeiței Demeter, din legendele grecești. Există acest ciclu de conferințe foarte frumos al lui Rudolf Steiner, Minuni ale Lumii (GA 129), pe care sper să am timp să îl pot studia mai amănunțit. Demeter era zeița naturii la greci, iar fiica ei a fost răpită, violată de Hades-Pluto, zeul morții sau zeul lumilor din adâncurile pământului și de atunci ea este ținută prizonieră de Hades în lumea sa. Îl putem recunoaște în zeul Hades pe Ahriman. Vechii greci erau foarte conștienți de corespondența dintre microcosmos și macrocosmos, adică dintre organismul uman și lume, dintre natura din om și natura din lume. Persefona, fiica zeiței naturii și reprezentantă a vechii clarvederi, este de atunci ținută prizonieră în străfundurile organismului uman și în același timp în interiorul Pământului. În legendă, Demeter încearcă să își salveze fiica, dar tot ceea ce obține este o înțelegere cu Hades ca Persefona să stea șase luni din an în străfundurile Pământului și șase luni la suprafața Pământului – și aici puteți presimți legătura ei cu anotimpurile și cu ritmurile naturii în cursul anului. Rudolf Steiner ne explică în acest ciclu de conferințe cum Persefona, fiica Naturii, era clarvederea instinctivă din om, născută în mod natural. În epoca atlanteană, când omul încă trăia în armonie cu lumea, el era intim unit cu zeița Natura, care nu numai că îi forma organele, îi asigura respirația și îl hrănea, dar îi forma în același mod natural și fără niciun efort din partea omului și organele clarvederii, cu care omul percepea lumea spirituală. La fel cum în zilele noastre avem respirația creată în noi în mod natural, așa era în acele vremuri clarvederea naturală pentru om, el era într-o legătură permanentă cu Zeița Natura și ceea ce se năștea în el ca urmare a acestui fapt era Persefona, capacitatea naturală de clarvedere a sufletului. Persefona nu este numai un personaj de legendă, ci o ființă spirituală din lăuntrul sufletului uman, care poate fi percepută și cu care se poate intra în legătură. Pe măsură ce gândirea omului a devenit tot mai intelectuală, corpul omului s-a tot solidificat și atunci Hades a început să pună stăpânire pe Persefona, iar omul și-a pierdut treptat capacitatea de clarvedere.

Să ne întrebăm ce se întâmplă cu Persefona acum, cum stăm omul modern cu conștientizarea ei? Înainte, în vechea clarvedere, cea naturală, gând și percepție erau o unitate. Acum această unitate este ruptă și avem în schimb gândurile moarte ale intelectului, lipsite de viață, iar viața din Persefona a rămas în străfunduri, în zona subconștientului și este folosită de Ahriman în procesele de digestie, în procesele de întărire ale Ego-ului, ne spune Steiner – deci într-un fel, forțele ei sunt folosite tot înspre evoluția omului, ca etapă necesară în dezvoltarea sa, iar forțele ei de viață pot fi percepute prin iubirea erotică. O avem deci pe Persefona prizonieră, sfâșiată, abuzată în ființa omului modern și așteptând să fie eliberată. Acestea sunt procesele care se întâmplă în ființa umană – procese fiziologice – și care au corespondentul lor în procesele din străfundul Pământului. Nici noi, antroposofii, nu cunoaștem zeița prizonieră în adâncurile sufletului uman. Știm câte ceva despre vechea clarvedere, dar nu știm că aceasta este o ființă spirituală care așteaptă ca noi să o conștientizăm și să o eliberăm. Când studiem și cercetăm spiritual straturile Pământului, sau când studiem natura din macrocosmos, trebuie mai întâi să cercetăm natura din noi, să ne cunoaștem pe noi înșine până în profunzimi inconștiente. Dacă ajungem la Persefona din lăuntrul nostru, ea ne poate conduce la Persefona macrocosmică din straturile Pământului. Cunoaște-te pe tine însuți și tu vei cunoaște lumea; cunoaște lumea și tu te vei cunoaște pe tine însuți. Numai prin întâlnirea cu Christos eteric dobândim forțele pentru a o salva pe Persefona, iar ea adusă în conștiență și eliberată de forțele lui Hades-Ahriman devine noua clarvedere, obținută de data asta prin strădania omului; ea este chiar știința spirituală, Antroposofia. Putem presimți astfel către ce se îndreaptă legătura omului cu natura; mântuirea gândirii este totodată mântuirea naturii din om. În toată această expunere a mea, este vorba de a găsi legătura dintre planul spiritual și planul fizic, căci aceste două planuri sunt foarte rupte între ele.

Lupta dintre lumină și întuneric. Crăciunul primordial

Eu studiam aceste lucruri în ultima vreme și în paralel trebuia să țin o conferință la simpozionul de la Cluj, despre misterul Crăciunului, și studiind tema în cartea lui Rudolf Steiner Ideea Crăciunului și Taina Eului, am întâlnit o conferință foarte frumoasă în care Crăciunul este prezentat exact din același punct de vedere, drept rezolvare a dualității dintre Eu-l spiritual al omului și natură. Pentru mine a fost o mare bucurie, să studiez două teme ce aparent nu aveau nicio legătură una cu cealaltă și să descopăr că este de fapt una și aceeași mare temă. Și aici am ajuns la următorul punct al conferinței mele, pe care pe tablă l-am scris Crăciunul, Soarele din om. În conferința menționată, în care este vorba tot de legătura omului cu natura, cu exemplul lui Goethe și al imnurilor sale închinate ființei vii a naturii, aflăm că taina Crăciunului este de fapt lupta dintre lumină și întuneric în ființa umană, care reprezintă aceeași luptă dintre partea spirituală din om și partea naturală din om. La Crăciun serbăm victoria luminii asupra întunericului, din natură și în același timp din ființa umană – iată din nou această polaritate. La solstițiul de iarnă, înainte de Crăciun, avem cea mai scurtă zi din an și exact în această perioadă a fost așezat Crăciunul de către conducătorii spirituali ai omenirii. Până în secolul al patrulea, Crăciunul a fost sărbătorit la 6 ianuarie, apoi a fost mutat la 25 decembrie în perioada anului când forțele întunecate din natură, frigul, întunericul devin foarte puternice. Se poate observa corespondența cu forțele întunecate ale sufletului, cele de îngrijorare, de teamă, chiar starea de depresie, care și ele cresc în sufletele oamenilor în timpul Adventului. Este o perioadă de așteptare a nașterii pruncului, dar apare și o stare de neliniște. Întunericului exterior îi corespunde întunericul lăuntric, iar peste el se suprapune agitația sclipicioasă a cumpărăturilor de Crăciun și luminile artificiale ale decorațiunilor din oraș, cât să împiedice conștientizarea unor procese sufletești fundamentale. În suflet se desfășoară exact această luptă dintre lumină și întuneric: întunericul dat de procesele naturale, venite din zona inconștientă a voinței, și lumina spirituală pe care omul trebuie să și-o creeze din el însuși – acest Soare din om, pe care omul trebuie să îl nască în suflet. Aici se atinge taina Crăciunului, care este victoria luminii spirituale asupra întunericului materiei, iar despre acest lucru ne reamintim la fiecare Crăciun și îl retrăim în suflet.

Steiner ne spune cate ceva despre istoricul acestei sărbători a luminii care a existat cu mult înainte de nașterea pruncului Iisus și de Misteriul de pe Golgota. În epoci străvechi, pe când omul era una cu lumea spirituală, cu înțelepciunea lumii, era sărbătoarea unității. Apoi, odată intrarea principiului luciferic în evoluția umană, când a avut loc separarea sexelor și ființa omului s-a scindat, implicit a apărut și răul în lume. Ca urmare, în epoca persană sărbătoarea luminii a devenit sărbătoarea dualității, în care lumina se lupta cu întunericul. A treia etapă, cea actuală, este de haos spiritual, dar ne pregătim și ne îndreptăm către următoarea sărbătoare, cea a trinității. Unitate, dualitate, haos, trinitate. Posibilitatea pentru sărbătoarea trinității a apărut la răscruce de timpuri, odată cu întruparea Luminii primordiale pe Pământ într-un om, prin Misteriul de pe Golgotha. De atunci s-a dat omenirii posibilitatea ca lumina spirituală ce până atunci venea din exterior, să se poată naște din ființa omului – și am ajuns la acest Soare spiritual lăuntric, ce se naște în sufletul omului. Sărbătoarea de Crăciun ne amintește de fiecare dată despre momentul extrem de important de la jumătatea perioadei lemuriene, când corpurile fizic, eteric, astral ale omului erau pregătite în lumea fizică și în ele a coborât principiul spiritual al omului, Eu-l spiritual, dar acesta a coborât inconștient pentru om, a fost precum o sămânță de lumină așezată în întunericul materiei. Acesta a fost marele eveniment în evoluția omenirii, Crăciunul primordial – și este ceea ce retrăim, mai mult sau mai puțin conștient, la sărbătoarea de Crăciun. Nu este doar o amintire, ci este o forță activă în sufletul omului. În acest ciclu de conferințe, Steiner ne vorbește și despre jocurile de Crăciun – și aici vreau să fac un pic legătura cu impulsul Congresului de Crăciun, de care se vorbea aseară – el spune că oamenii, în urmă cu câteva sute de ani, au început să facă mici scenete cu Jocul de Crăciun, care inițial erau cumva în glumă, sau oricum nu foarte serioase, dar pe măsură ce interpretau aceste scenete, ceva se întâmpla și din sufletele lor începea să acționeze tot mai puternic acest impuls viu de Crăciun și sacraliza scenetele de Crăciun, iar ei deveneau tot mai pătrunși și mai serioși. Și mă gândeam aseară la discuțiile de aici, dacă nu este același lucru și cu impulsul Congresului de Crăciun. În strădania noastră către acest impuls, și el vine înspre noi și acționează în mod viu si intensificat în sufletul nostru. Este o analogie pe care am încercat să o fac, între impulsul primordial de Crăciun dat omului în mod inconștient de către lumea spirituală și impulsul de la Congresul de Crăciun ce poate fi preluat și dezvoltat conștient de către om, de această dată.

Soarele este ceva care acționează din exterior. Cum ajungem la capacitatea deosebită a omului de a naște Soarele din el însuși, în inima sa ? Cei care ați fost la conferința lui Iris Paxino, în care vorbea despre îngeri, ași auzit cum ea l-a întrebat odată pe îngerul ei păzitor, “Cum e inima ta?” Și îngerul i-a răspuns ca, spre deosebire de inima omului care este un Soare spiritual, inima îngerului este un întreg cosmos spiritual.

Soarele spiritual lăuntric. O trăire biografică

În preocuparea și cercetările mele cu tema de față am început să o leg cu trăiri spirituale din biografia mea. Ca și în personajele din dramele și poeziile lui Delle Grazie, și eu am avut niște idealuri când eram foarte tânără și am trăit cum ele s-au spart și eu m-am simțit “înșelată lăuntric de destin“. Rudolf Steiner, în scrisoarea menționată mai devreme, vorbește despre dualitatea dintre ființa ideală a omului și partea naturală din el, care îl ține în lanțuri, cum spunea Goethe:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

De la Steiner aflăm că această depășire de sine este prin cunoaștere: cunoașterea legilor materiei, cunoașterea legilor karmei. În momentul în care cunoști niște legi – și este și ideea din Filosofia Libertății – aceste legi nu mai au putere asupra ta în sensul că te constrâng, te fac să te simți neliber. Le cunoști, înțelegi aceste legi ale materiei, ale naturii care acționează în inconștient, sau chiar legile karmei. Un exemplu bun este atunci când faci un copil. Te-ai îndrăgostit, ai avut impresia că ai ales liber, dar ai fost, într-un fel, păcălit de destin; ai crezut că este o mare iubire dar de fapt trebuia să fii legat karmic de un anumit om și să faci un copil împreună cu acel om. Și apoi zici, cum, eu aveam idealuri de realizat, nu voiam să mă mărit și să fac jocul societății, eu credeam că sunt mai bună decât ceilalți oameni și am lucruri mărețe de înfăptuit în lume – și tot acolo am ajuns, la job, familie, copii, rate bancă – deci o viață aparent comună, precum a oricărui om de pe stradă. Din fericire, eu am fost mereu un om mai introspectiv din firea mea și am fost preocupată de biografie, am vrut să îi înțeleg legitățile ascunse, iar în acest sens am și primit multe daruri de la lumea spirituală. Așa că am putut să înțeleg într-o anumită măsură aceste legi ale karmei, despre ce este vorba în ele. Odată ce începi să le înțelegi, vezi ce lecții de viață îți aduc ele, cum vor să te transforme ca om – și înțelegi că de fapt ele nu îți vin din exteriorul ființei tale, deși par așa, ci vin de la Eu-l tău superior, adică tot de la tine însuți, dintr-o parte mai înaltă și mai înțeleaptă a ta, în care ești total de acord cu ele, căci ești chiar tu cel care ți le-ai impus. Și nu te mai poți simți neliber, ci în acord cu aceste legi, ele devin parte din tine și devii recunoscător pentru tot ce ți s-a întâmplat.

Voiam să vă spun un pic și despre cum am pornit această revistă de antroposofie, Pământ iubit, cum de i-am dat acest nume. Nu este întâmplător ales acest titlu, ci se leagă de niște trăiri de ale mele de pe la 11-12 ani. Uneori, când dormeam după-amiază, mă trezeam cu sentimentul că veneam de undeva unde era luminos și bun și frumos, era un alt acasă unde eram fericită și dintr-o dată coboram și ceva în mine se strângea, se chircea ca un ghemotoc, și din lumina minunată ajungeam în întuneric dureros – și de fapt eram eu coborând în corpul fizic, la trezire. Pe atunci nu puteam să îmi explic aceste lucruri, nu știam ce anume mă doare și de ce, era o suferință pe care nu puteam să o numesc, ca și copil, căci nu mă durea nimic fizic. Am avut de mai multe ori această trăire pe atunci, în care coboram din ceva luminos și fericit și în care eram liberă, în ceva întunecat și constrâns și dureros, și așa coboram pe Pământ în corpul fizic – era la nivel sufletesc relația mea cu Pământul, cu lumea fizică. Și în anii ce au urmat, Pământul îmi părea un loc oarecum întunecat, unde se trăiește greu, dar unde există totuși o lumină pe care eu o căutam și pentru care venisem aici, o lumină care nu știam exact ce reprezintă. Era un fel de mică lumină aurie ce apărea din când în când în diferite împrejurări și mă călăuzea prin viață, o luminiță călăuzitoare în acest loc întunecat în care am venit și în care nu mă simțeam acasă. Pe la adolescență m-am lămurit eu că ceea ce caut, spre ceea ce mă conduce această lumină nu poate fi decât sufletul meu pereche, un om anume pe care eu trebuie să îl găsesc și eu pentru el am venit aici pe Pământ, cu el mi-am dat întâlnire pe Pământ. Aveam eu explicațiile mele romantice, aveam idealurile mele – și toate s-au prăbușit la un moment dat, pe la 30 de ani. Destinul, cum ziceam, avea cu totul alte planuri pentru mine și m-am trezit prinsă, înlănțuită, ca sa zic așa, exact în situația de care mă ferisem – job de 8 ore, rate la bancă, casă și familie de îngrijit, iar primul meu copil plângea mult – și eu cel mai adesea eram într-o zonă tristă, întunecată la nivel sufletesc, în care mă străduiam să îmi fac datoria, le duceam pe toate cum puteam deși eram copleșită, nu mai simțeam bucuria de a trăi, nu mai aveam entuziasm pentru nimic, odată ce nu mai aveam idealurile luminoase ce mă țineau deasupra acestor lucruri. Mă simțeam prinsă în toate părțile în lanțurile karmei și nu știam cum să rezolv acest lucru. În acest context, a venit pe lume fetița mea Iris, cel de-al doilea copil al meu – este o poveste lungă. Și datorită ei am avut trăirea sufletesc-spirituală legată de Soarele spiritual din om. Se vedea de atunci că fiica mea, ca individualitate, avea o relație bună cu Pământul; am observat acest lucru încă de când eram însărcinată cu ea. Pe la jumătatea sarcinii era Paștele și îmi amintesc de o trăire deosebită, neobișnuită pentru mine care nu prea iubeam viața pe Pământ. Priveam atunci în jur și simțeam o mare bucurie că sunt pe Pământ, totul îmi părea frumos și toți oamenii erau buni și nu înțelegeam de ce oamenii se ceartă între ei, în această lume plină de iubire, bunătate și frumos ! Se știe că pe la jumătatea sarcinii mama poate simți Eu-l copilului in sufletul ei, iar aceasta este doar o parte din trăirea deosebită pe care am avut-o atunci de Paște, cu privire la sufletul fetiței mele ce se întrupa. După ce ea s-a născut, când o țineam brațe simțeam cum în zona inimii răsărea un Soare auriu bun, blând, consolator, de lumină vindecătoare, ce îmi lumina sufletul și mă făcea să mă simt împlinită. Viața era iar frumoasă, bună și plină de sens, simțeam iar bucuria de a trăi pe Pământ. Aveam această trăire când o luam în brațe pe Iris sau când doar mă gândeam la ea – este o trăire pe care uneori și acum, după mult timp, pot să o retrăiesc în amintire și să o recreez în suflet. Rudolf Steiner spune că, dacă vrem să observăm cel mai spiritual lucru care se manifestă în lumea fizică, să privim un copil în primii 2-3 ani de viață. După această vârstă, Eul spiritual al copilului începe să se afunde în materie, în corpul său fizic și mai târziu omul va trebui să se străduiască să îl scoată conștient la iveală din el. În acei ani de încercări sufletești și spirituale, legătura sufletească de iubire cu fiica mea, Soarele spiritual ce apărea între inimile noastre, m-a susținut mult și mi-a dat echilibru. Această legătură deosebită a durat până la adolescență, apoi lucrurile s-au schimbat și s-au reformulat între noi – știți că la adolescență se naște corpul astral al omului care aduce cu el karma, teme de rezolvat, așa că adolescenții sunt ocupați cu propriile lor trăiri, se naște Ego-ul lor cu care au și ei de lucrat pe calea individualizării de sine. Fiica mea este acum o adolescentă normală, care are calitatea de a fi acasă pe Pământ, ea are fermitate în deciziile ei și înțelepciune în lucrurile care privesc viața de zi cu zi.

Am simțit această iubire și armonie de Soare auriu bun, blând și vindecător, pe care a adus-o Iris în viața mea, ca pe un dar din partea lumii spirituale, sau din partea ei ca individualitate, să mă ajute cu karma mea. Din familia noastră, ea este cea care are o legătură bună cu Pământul, legătură formată și adusă din alte vieți și astfel ea a putut să fie în copilăria ei, pentru cei din jur, ca o lumină de iubire. Eu încă mă străduiesc să îmi formez această legătură prețioasă de iubire aurie cu Pământul, cu lumea, în această viață.

Cred că toți avem acest Soare lăuntric din om, în inima noastră, ne este dat ca potențialitate, dar trebuie să ajungem să îl naștem în sufletul nostru, în mod conștient. Mie atunci mi-a fost dat să în observ, să îl trăiesc prin intermediu iubirii cu un alt om, în acest caz prin iubirea de mamă. Rudolf Steiner spune că iubirea de mamă este răspunsul mamei la iubirea pe care copilul o aduce pentru ea din lumea spirituală. Eu am o legătură karmică puternică, de iubire, cu ambii copii ai mei, dar în moduri foarte diferite; ei m-au ajutat enorm în destinul meu pământean și am înțeles de ce era important pentru mine să devin mamă, să am această experiență și sunt norocoasă și recunoscătoare că copiii mei m-au ales să le fiu mamă.

Oamenii solari au fermitate, claritate și echilibru în modul în care își creează destinul pe Pământ, ceea ce pentru alți oameni este mai degrabă o bâjbâire, o strădanie cu suișuri și coborâșuri. Ei aduc deja cu ei forțele necesare pentru a-și îndeplinesc cu bucurie idealurile pământene și nu resimt această prăpastie uriașă între idealuri și natură, între lumea spirituală și lumea fizică. Au deja partea mediană, Eu-l christic, drept punte între cele două lumi și pot aduce iubire și armonie în lume, ei sunt “făcătorii de pace”.

Nașterea conștientă a Soarelui spiritual în suflet

Și am ajuns la întrebarea: Cum ne naștem în mod conștient acest Soare spiritual în suflet ? Cum facem ca această lumină spirituală aurie de iubire și armonie să fie în permanență a noastră, cu noi, creată prin strădania noastră ? Mie, acest Soare lăuntric mi-a mai apărut în inimă doar când iubeam cu adevărat, când simțeam compasiune, când înțelegeam profund pe cineva – în aceste momente apare iar în sufletul meu. Idealul este să îl crez din mine, în mod permanent și apariția sa să nu depindă de ceva sau de cineva din exterior. Cum creăm în noi Soarele spiritual lăuntric ? Avem doar un germene, o sămânță a Eu-lui spiritual, implantată în întunericul materiei de către zei, cum spuneam mai devreme. Și aici este legătura cu Filosofia Libertății, pe care citind-o și practicând-o just, putem ajunge să ne formăm o zonă sufletească de gânduri pure, spirituale. De fapt, nu este vorba numai de gândurile noastre purificate (prin studiul Filosofiei Libertății și studiul meditativ al antroposofiei), ci și de percepțiile noastre purificate (prin observarea goetheanistă). Primim înțelepciunea lumii pe două căi: pe calea lăuntrică, în spiritualizarea gândirii și pe cale exterioară, prin percepția prin simțuri. Spiritualizarea gândirii plus spiritualizarea percepțiilor pe care le avem în cunoașterea de sine și în cunoașterea lumii, duc la formarea unui înveliș pur, un pocal pur în suflet. În acest pocal pur pe care omul îl construiește în sufletul său poate coborî Eu-l Superior și omul are de acum acest pocal cu Soarele lăuntric luminând în zonele de suflet unde mai înainte era întuneric, era necunoaștere. Îl putem pune în legătură cu imaginea mamei cosmice Sophia-Maria, înțelepciunea cosmic-omenească pură, cu pruncul Iisus-Christos auriu în brațe. Din sufletul purificat și înțelept, cu care se unește spiritul, ia naștere Soarele lăuntric. Îl presimțim și îl trăim prin iubirea adevărată pentru ceilalți oameni, până când ajungem noi înșine un Soare spiritual ce poare să lumineze drumul celorlalți oameni.

Cred că observați firul de legătură dintre Soarele lăuntric, Cupa Graalului și Piatra fundamentală a iubirii pusă la Congresul de Crăciun din 1923-1924 de către Rudolf Steiner, despre care vorbeam aseară. Vedeți calea de la ceea ce sărbătorim de Crăciun, acest Eu superior pe care zeii l-au coborât ca pe o sămânță în străfundurile inconștiente ale omului, și până la Piatra fundamentală aurie christică a Congresului de Crăciun, spre care tindem, ca spre cel mai mare ideal al evoluției omului. Trecem în acest drum de transformare de sine, de inițiere, și prin tema Graalului, cu Parsifal și cu transformarea lui Kundry prin forțele compasiunii christice – Kundry, reprezentanta naturii decăzute din om, este chiar mesagera Graalului.

Cele două praguri ale lumii spirituale. Noile Misterii ale iubirii

În imaginea cu copilul care se naște în ieslea de Crăciun, în frig, în întuneric, ajutat doar de către boul și măgarul care suflă aer cald asupra lui, boul reprezintă forțele de voință îmblânzite, iar măgarul – corpul fizic ce se pune în slujba nașterii spiritului în om. Copilul din iesle este totodată lumina aurie pe care o întâlnim la pragul lumii spirituale, în acel întuneric îngrozitor cu toate încercările sufletești la care suntem supuși acolo, la trecerea pragului. Din acel întuneric, primim în conștiență o sămânță, precum un prunc auriu ce se naște și pe care apoi trebuie să îl creștem mai departe. Nu putem trece pragul înspre lumea spirituală, atâta timp cât încă avem de lucrat, de transformat trăsături ale sufletului, dar ne întoarcem cu un nou impuls spiritual de transformare de sine în lumea fizică. Putem numi trăirea aceasta Crăciunul lăuntric din om, când în om se naște germenele Eu-lui său superior.

Am vorbit despre pragul dintre om și lumea spirituală, dar mai este încă un prag, despre care nu se vorbește așa explicit și care este o temă care mă interesează mult, deoarece face parte nemijlocit din destinul meu: pragul spiritual dintre un om și alt om – Noile Misterii sau misteriile iubirii. Deci nu avem doar pragul dintre om și lumea spirituală, sau dintre om și Eul său superior – trecând peste prăpastia ce desparte lumea simțurilor de lumea spirituală, natura de spirit – ci avem și pragul dintre un om și alt om. Cum ajung ca, din centrul ființei mele, să intru în legătură cu centrul ființial al unui alt om ? Nu vorbim doar despre pragul pe verticală, microcosmos-macrocosmos, ci și pe orizontală, microcosmos-microcosmos – și acestea două praguri ce pot fi trecute înspre lumea spirituală formează semnul crucii, semnul lui Christos. Am menționat mai devreme despre capacitatea deosebită a lui Rudolf Steiner de a înțelege, de a prelua în suflet gândurile unui alt om, ca și cum ar fi fost ale lui și ducându-le mai departe, până întâlnea ființa spirituală a celuilalt. În gândire suntem cel mai altruiști, iar la polul opus, în voință, suntem cel mai egoiști. Pentru a întâlni un om în ființa sa profundă, să pornim de la a-I înțelege modul său de a gândi, în care se află Eu-l său cel adevărat.

Michaela Glöckler descria etapele întâlnirii dintre un om și alt om, vorbind despre ceea ce înseamnă să ierți: pot să îmi las gândirea mea la o parte, să primesc gândirea celuilalt, înțelegând modul său de a gândi, apoi cobor în inimă și încerc să simt ce simte celălalt, să empatizez cu el, iar apoi se poate întâmpla ca, pentru un moment, să mă întâlnesc cu celălalt și la nivelul intuitiv – pentru o clipă sunt una cu celălalt și îl pot înțelege total, pot fi în locul său și înțeleg de ce a acționat într-un anumit mod într-o anume situație. Și dacă în acel moment simt compasiune pentru el, deși m-a rănit, abia atunci îl pot ierta, pentru că l-am înțeles cu toată ființa mea. Poate că ați avut această trăire, eu am trăit și starea extraordinară de a mă simți cu adevărat înțeleasă de un om, dar și să îl înțeleg eu pe un alt om. Ești una cu acel om și îl înțelegi profund. Și atunci se întâmplă un mister, este ca și cum acel om s-ar naște în tine, pentru că pentru un moment l-ai înțeles cu adevărat, l-ai trăit ființial în tine, ceva profund din omul respectiv rămâne pentru totdeauna în tine, un germene adevărat de iubire ce poate fi crescut mai departe – și cumva devii responsabil pentru acel om. Este reversul situației dintre Cain și Abel, când s-a născut egoismul în lume – Cain l-a omorât pe Abel și când Dumnezeu l-a întrebat unde este fratele sau, el a răspuns: Sunt eu păzitorul fratelui meu ?

Odată ce pentru un moment ai trăit ființa spirituală a celuilalt în tine, ești unit în eternitate cu el, devii păzitorul fratelui tău, el nu mai este un străin și nu mai poți fi indiferent față de el – și faci reversul acestui egoism primordial: Da, eu sunt păzitorul fratelui meu. Dacă în cel mai mare conflict te oprești pentru un moment din cearta cu celălalt și pentru un moment îl asculți în mod real, lăsându-le pe ale tale deoparte, îl înțelegi cum gândește, încerci să te pui în locul său să simți ce simte el și dintr-o dată se poate întâmpla acel mister că ești una cu el – acest mister prin care celălalt se naște în tine ține de acțiunea Soarelui spiritual din om ce armonizează, prin care certurile și conflictele dintre oameni sunt rezolvate și iubirea circulă în lume, de la inimă la inimă, de la om la om. Se poate să nu te înțelegi cu un om, dar dacă odată l-ai înțeles cu adevărat, cumva îl porți de acum în tine, ai un punct auriu în relația sufletească cu el, de la care poți dezvolta mai departe o relație bună cu el. El nu mai este dușmanul tău, ci devine fratele tău. Și acest lucru cred eu că se leagă în modul cel mai direct de Noile Misterii ale iubirii și de punerea Pietrei fundamentale în inimi.

(Conferință publicată în nr. 10 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”).
.

Natura versus idealuri (I)

Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! [1]

Astfel îi scria Rudolf Steiner poetei Marie Eugenie delle Grazie, în scrisoarea sa de răspuns la ideile ei despre forța brută a naturii ce se opune oricărei șanse a omului de a-și realiza idealurile.

Idealurile și abisurile sufletului uman

Marie Eugenie delle Grazie, poetă, dramaturgă și scriitoare, este una dintre figurile semnificative din viața lui Rudolf Steiner, lucru ce se poate vedea din faptul că el i-a dedicat aproape întreg capitolul șapte din autobiografia sa[2], descriind circumstanțele în care a cunoscut-o și apartenența sa la cercul ei de prieteni. Delle Grazie a fost una dintre cele mai faimoase scriitoare austriece din anii 1900, reprezentantă a realismului. Când Steiner a întâlnit-o, ea avea 18 ani și era deja celebră, publicase cărți și fusese premiată. În jurul ei erau reuniți mai mulți artiști, compozitori, teologi brilianți și filosofi, în care spiritul Evului Mediu și spiritul catolicismului erau vii și care ce se preocupau cu discutarea operei lui Thomas de Aquino, Shakespeare, Dostoievski, poezia modernă în care apărea lupta lăuntrică dramatică a omului, descrierea abisurilor sufletului uman – și nu erau deloc simpatizanți ai operei lui Goethe și ai armoniei luminoase cu natura pe care el o proslăvea. Rudolf Steiner observase că Marie Eugenie delle Grazie manifesta chiar „un fel de antipatie personală foarte adâncă” față de Goethe. În mijlocul acestui  cerc al lui delle Grazie și al mentorului acesteia, Laurenz Müllner – profesorul de filosofie cu tendințe ascetice, a lucrat Rudolf Steiner înainte de cel de-al douăzeci și optulea an al vieții sale, în timpul perioadei vieneze – și aici și-a dezvoltat ideile de bază cu privire la libertatea omului și la destin. În ideile ce se discutau acolo, Rudolf Steiner prevedea o dispoziție tot mai des întâlnită la omul modern, pentru care prăpastia dintre lumea simțurilor și lumea spirituală devine tot mai mare.

Despre poetesă, Steiner auzise prima dată la profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, inițial încântat de genialitatea tinerei. Pe atunci, ea lucra la o epopee măreață, Robespierre, în care voia să descrie tragismul oricărui ideal ce ia naștere în pieptul omului. În viziunea ei, aceste idealuri, oricât de mărețe, sunt menite să fie zădărnicite de puterea de acțiune crudă, distrugătoare a naturii, ce se opune necruțător oricărui ideal, spunându-i  „tu eşti doar o iluzie, o ficţiune creată de mine, pe care eu o arunc iar şi iar înapoi, în neant”. Un alt mare proiect al poetesei despre care ea i-a vorbit era cel numit Sataniada, în care ea voia să înfăţişeze într-un mod genial, dar în aceeași dispoziție pesimistă, natura brută, lipsită de idei şi strivitoare, ca o forță teribilă ce se ridică din abisul existenței, drept antipodul Dumnezeirii. Deși zguduit de viziunea poetesei și de măreția ideilor ei, previzionând în mod revoluționar ceea ce avea să devină dispoziția sufletească predominantă a lumii culturale din acea vreme, Rudolf Steiner avea însă o concepție cu totul opusă: „Conţinutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepţiei despre lume pe care o vedeam în faţa spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admiraţie şi interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conţinutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-şi găsească, totuşi, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înţelegere nişte idei contrare, ca şi cum ele ar fi fost pe direcţia propriului meu suflet.” [3]

La puțin timp după această discuție, Rudolf Steiner a fost invitat împreună cu Karl Julius Schröer, soția acestuia și o prietenă a lor la una din seratele scriitoarei, unde ea voia să citească fragmente din epopeea dramatică și naturalistă Robespierre. În acele scenete,  viața era descrisă în aspectele ei cele mai zguduitoare și ascultătorii au fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat şi s-au prăbuşit cu un tragism impresionant – cel puțin așa le-a perceput Steiner. Însă profesorul său iubit Schröer, mare iubitor și admirator al lui Goethe și a concepției luminoase despre natură și lume a acestuia, a fost profund nemulțumit și foarte revoltat de viziunea despre natură a Mariei Eugenie delle Grazie, spunând că arta nu are voie să coboare în asemenea abisuri ale „oribilului”. Iar doamnele ce îl însoțiseră pe Schöer fuseseră de asemenea impresionate negativ până la nivel organic chiar de cele auzite, având un fel de crampe. Schröer era pătruns de convingerea că nu trebuie să devină niciodată poezie ceea ce este trăire groaznică în sufletul unui om, oricât de sincer ar fi fost trăit acest lucru. Pentru el, mare iubitor al lui Goethe și a idealului acestuia „Cunoaște-te și trăiește în pace cu lumea”, cei din cercul poetesei manifestau doar „zgura spiritelor arse”. [4]

Soluția dată de Rudolf Steiner. Individualitatea și Filosofia Libertății

La puţin timp după această serata literară, Marie Eugenie delle Grazie a publicat o poezie în care natura era slăvită ca “forţă supremă care-şi bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viaţă numai pentru a-l înşela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reuşit să-l amăgească”. [5]

În replică la această poezie, Natura, Rudolf Steiner a scris un scurt eseu, Natura și idealurile noastre, în forma unei scrisori adresate poetesei, în care face un apel direct la conștientizarea și trezirea individualității spirituale a omului, ca și forță ce poate învinge, transforma și vindeca forțele întunecate și elementare ale instinctelor sub-naturale distructive ce acționează în adâncimile sufletului omenesc. Această scrisoare, nepublicată, ci doar imprimată de el într-un număr mic de exemplare, cuprinde ideile de bază a metodei pe care avea să o dezvolte mai târziu în Filosofia Libertății. În autobiografia sa, Steiner își descrie articolul în felul următor: „Am vorbit în el despre îndreptăţirea aparentă pe care o are concepţia poetei. Am spus că o concepţie ce nu închide ochii în faţa forţelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un „optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenţei. Dar am vorbit şi despre faptul că fiinţa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens şi conţinut vieţii, şi că această fiinţă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.”[6] Iată traducerea în limba română a scrisorii sale de răspuns, Natura și idealurile noastre[7]:

     Stimată poetă:

     În poemul dumneavoastră filosofic “Natura” – atât de bogat în gânduri – ați dat formă dispoziției de bază ce se manifestă în omul modern. Această dispoziție apare atunci când el se lasă influențat de anumite idei despre natură existente în timpurile noastre, dacă el are o profunzime a sentimentelor suficientă încât să îl conducă la recunoașterea discordanței dintre acele idei și dintre idealurile din inima și mintea sa. Într-adevăr, s-au dus vremurile în care optimismul superficial, fără gânduri, care se bazează pe credința că suntem copiii lui Dumnezeu, l-a distras pe om de la a percepe prăpastia dintre natură și spirit. Duse sunt acele timpuri în care era posibil să fii atât de superficial încât să privești fără griji în altă parte decât la miile de răni din care lumea sângerează.  Idealurile noastre nu mai sunt atât de superficiale încât să fie satisfăcute de o realitate cel mai adesea superficială și fără conținut. 

     Cu toate acestea, nu cred că este imposibil să găsești un mijloc de a te ridica deasupra pesimismului profund ce se naște dintr-o astfel de recunoaștere. O astfel de elevare devine posibilă când privesc în lumea mea lăuntrică, atunci când abordez lumea ideilor: o lume completă și perfectă în ea însăși, care nu poate câștiga sau pierde ceva prin natura efemeră a lucrurilor din afară. Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el deja și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! Nu ! Nu existența efemeră, ci esența lor lăuntrică le face perfecte. Idealurile din spiritul nostru cuprind o lume suficientă în sine și care poate trăi independent propria sa viață și nu câștigă nimic din cooperarea sa cu o natură binefăcătoare.

Ce creatură demnă de milă ar fi omul dacă nu ar fi capabil să obțină satisfacție în cadrul propriei sale lumi de idei, ci în loc, ar avea nevoie mai întâi de cooperarea naturii ? Ce s-ar alege de libertatea divină dacă natura, ținându-ne în hamuri, ghidându-ne, ne-ar veghea și ar avea grijă de noi ca de niște copii ? Nu! Ea trebuie să nege totul, încât dacă norocul vine la noi, să fie doar rezultatul sinei noastre libere. Poate natura să distrugă în fiecare zi ceea ce am construit, încât noi în fiecare zi să așteptăm cu nerăbdare să creăm totul de la capăt – nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul doar nouă înșine.

Această natură – ar putea spune cineva – este doar un simplu vis ! În timp ce noi ne considerăm liberi, urmăm necesitatea de fier a naturii. Cele mai înălțătoare gânduri nu sunt nimic altceva decât rezultatul naturii acționând orbește în noi. 

O, ar trebui să admitem într-un final, că o ființă ce se cunoaște pe ea însăși nu poate fi neliberă. Prin investigarea legilor eterne ale naturii noi separăm din ea substanța care stă la baza manifestărilor sale. Vedem țesătura de legi ce guvernează peste obiectele naturii, și care aduc necesitate. În cunoașterea noastră deținem puterea să detașăm legitatea de obiectele naturii. Cu toate acestea ar trebui să fim sclavii fără voință ai acestor legi ? Obiectele naturii sunt nelibere pentru că nu pot recunoaște aceste legi; ele sunt guvernate de acestea fără să știe despre ele. Cine ni le mai poate impune, dacă le pătrundem cu rațiunea ? O ființă care cunoaște nu poate fi neliberă. O astfel de ființă transformă ceea ce este lege în idealuri și le acceptă ca fiind legi dăruite sieși din ea însăși.

Ar trebui să admitem că Dumnezeu – imaginat de către omenirea decadentă ca locuind în nori – trăiește în inimile noastre, în spiritul nostru. El a renunțat complet la ființa sa și s-a revărsat în totalitate în omenire. El nu a vrut să rețină nimic  din ceea ce este al lui pentru că a vrut ca omenirea să fie o rasă care se conduce singură în deplină libertate. El s-a dispersat în omenire. Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale.  Implantându-se pe sine în întreaga omenire, el a renunțat la o existență proprie. Un „Dumnezeu în istorie” nu există. El a încetat să fie de dragul libertății omenirii, pentru a îndumnezei omenirea. Noi am preluat în noi cea mai pare potențialitate a existenței, ca urmare nicio putere exterioară nu ne poate da satisfacție, ci numai noi prin propriile noastre creații. Toate lamentările despre o existență care nu ne satisface, despre această lume grea, trebuie să se disipeze în prezența gândului că nicio putere din lume nu ne poate satisface dacă nu ne dăruim noi nouă puterea cea magică prin care ne putem bucura și înălța. Dacă un zeu din afara lumii noastre ne-ar aduce bucuriile paradisului și ar trebui să le primim așa cum el le-a creat, fără participarea noastră, atunci ar trebui să îl refuzăm, pentru că ar fi o fericire lipsită de libertate.

Nu avem niciun drept să așteptăm satisfacție de la puteri ce sunt în afara noastră. Credința  într-un zeu din afara lumii noastre ne-a promis reconciliere cu răutățile acestei lumi. Această credință este în proces de destrămare, va veni un timp când ea nu va mai exista deloc. Dar acel timp va veni când omenirea nu va mai trebui să spere la o mântuire din afară, pentru că oamenii vor recunoaște că trebuie să își creeze propria lor fericire divină, la fel precum și-au creat singuri rănile profunde.

Omul este călăuza propriului destin. Chiar și descoperirile științei moderne naturale nu ne pot convinge de contrariul acestui lucru. Aceste descoperiri au fost dobândite prin concepte asupra părții exterioare a lucrurilor, în timp ce cunoașterea lumii noastre de idealuri se dobândește prin pătrunderea în profunzimea materiei. 

Din moment ce dumneavoastră, admirată poetesă, ați abordat într-un mod atât de viguros sfera filosofiei, consider de asemenea că veți fi interesată și de ideile din acest răspuns.

Cu mult respect,

Unul dintre exemplarele scrisorii a ajuns la profesorul Schröer, care după ce l-a citit i-a răspuns că, dacă gândește în felul acesta despre pesimism, înseamnă că nu s-au înţeles niciodată unul pe celălalt şi că cine vorbeşte despre natură ca în acest articol, se dovedeşte incapabil să ia cu adevărat în serios cuvintele lui Goethe: „Cunoaşte-te şi trăieşte în pace cu lumea”.[8] Conflictul cu Schröer, care se simțea trădat de fiecare dată când Rudolf Steiner vizita cercul Mariei Eugeniei delle Grazie, dorind ca el să aleagă între acel cerc și el, a fost una dintre primele mari suferințe din viața lui  Rudolf Steiner. Dar pentru el era o adevărată bucurie a spiritului să se împărtășească din lumina discuțiilor ce aveau loc la acele serate literare, chiar dacă spune despre această lumină ceva foarte semnificativ: că nu era o lumină solară, ci o lumină lunară.

De la științele naturii înspre zeița Natura

Dar ce este această natură, cu legile ei impersonale, ce devine tot mai mult o forță ce se opune realizării idealurilor sale și al cărei contrast cu strădania spirituală este resimțită într-un mod dureros de către căutătorii spiritului ? De când s-a căscat acest abis uriaș între lumea simțurilor și gândirea intelectului cu care omul percepe natura și încearcă să o înțeleagă, pe de o parte și lumea spirituală, cu ale sale ființe divine și legități ce reprezintă adevărata cunoaștere a lumii, pe de altă parte ?

În zilele noastre, natura este prezentată, în lumina științei moderne, într-un mod abstract, ca o sumă de “legi ale naturii”, de termeni clasificați din botanică și zoologie pe care elevii trebuie să îi învețe pe de rost în timpul școlii.  Însă în urmă cu câteva secole, oamenii aveau o viziune complet diferită asupra naturii. Rudolf Steiner ne spune că din secolul IX și până în secolul XIII, profesorii de la Școala de la Chartres – Bernardus Silvestris, Bertrand de Chartres, Alanus ab Insulis – încă descriau natura ca pe o ființă spirituală, ei vorbeau cu reverență despre măreața Zeiță Natura. Iată cu ce idei ne spune Rudolf Steiner că le era prezentată natura elevilor de la Chartres, de către Alanus ab Insulis:

Natura este o ființă care ne scapă cînd ne apropiem de ea. Omul își îndreaptă acum energiile spre alte scopuri; el nu mai are acea înțelegere intuitivă a naturii pe care o aveau înțelepții vremurilor trecute. În ochii lor, natura era o ființă maiestuoasă înzestrată cu spirit, care lucra pretutindeni – acolo unde se formau stâncile, acolo unde plantele răsăreau din pământ și acolo unde stelele străluceau ca niște nestemate în Ceruri. Peste tot lucra o ființă de o grandoare infinită, care se revela sub înfățișarea minunată a unei femei ce țese pânza naturii. Cei din vechime viețuiau aceasta în mod intuitiv. Din descrierile lor, noi ne mai putem încă reprezenta cum apărea natura în ochii lor, țesând și lucrând pretutindeni și în toate, în manifestările caldurii, luminii, ale culorii și ale vieții. Ei își dădeau seama că zeița Natura era o ființă divin-spirituală a cărei adevărată esență poate fi cunoscută doar prin percepție directă.[9]

Tot Alanus ab Insulis, în cartea sa Plângerea Naturii, o descrie pe minunata zeiță Natura și supărarea ei datorată decăderii naturii sub influența viciilor omenești. Căci nu numai că omul a pierdut adevărata cunoaștere a naturii, dar el a dus la decăderea naturii din el, pe de o parte, iar pe de altă parte a creat un nou regn sub-natural, cel tehnic.

Mergând și mai mult înapoi în timp, Rudolf Steiner ne vorbește despre Persefona, fiica lui Demeter, zeița Naturii. Zeița Persefona, vechea clarvedere, este acum prizonieră în om, în zona corespunzătoare sistemului metabolic și reproducator, și în mod corespunzător și în adîncimile Pământului. În legendele Greciei antice, se știa că Persephona a fost răpită și violată de către Hades-Pluto, zeul lumilor subpământene – în care îl putem recunoaște pe Ahriman, în limbajul antroposofic. De atunci, ea este ascunsă și așteaptă să fie descoperită de către om, ea vrea să fie salvată și conștientizată din nou. Cine o poate salva și cum? Noi, antroposofii, cu ajutorul forțelor primite din întâlnirea cu Christos eteric. Numai El ne poate da puterea de a o reînvia pe Persefona – vechea clarvedere – într-o nouă formă, care este tocmai Antroposofia sau Știința Spirituală.  Între timp, avem ceea ce a înlocuit acțiunea zeiței Demetra și a vechii clarvederi în ființa umană: gândirea moartă a intelectului și forțele de viață legate de sistemul reproducător, consumate cel mai adesea ca forțe erotice. Întreaga dramă a zeiței naturii din om, ascunsă atât de bine încât majoritatea antroposofilor nici măcar nu știu despre existența ei  – deși Rudolf Steiner ne asigură că nu este vorba despre un simbol, ci despre o ființă spirituală cât se poate de reală și care poate fi percepută – este descrisă în conferința a doua din ciclul Minuni ale Lumii (GA 129). În acest ciclu este făcută o analogie foarte clară între structura omului și structura Pământului. Căci, pentru a cunoaște cu adevărat natura, omul trebuie mai întîi să cunoască natura din el însuși. (va continua)

[1] din scrisoarea Natura si idealurile noastre, de Rudolf Steiner

[2] Cursul vieții mele (GA 28), de Rudolf Steiner

[3] din Cursul vieții mele (GA 28)

[4] Idem 3

[5] din Cursul vieții mele (GA 28)

[6] Idem 5

[7] rsarchive.org, GA 30, traducere de Delia Soare

[8] din Cursul vieții mele (GA 28)

[9] din Căi adevărate și false în investigația spirituală (GA 243) de Rudolf Steiner, conferința 4