Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa: unul, de a crede că nimic nu este un miracol; al doilea, ca şi când totul este un miracol. (Albert Einstein)

Cireşul

Seară liniştită şi caldă de primăvară. Plimbare cu L. pe străduţele palid luminate de felinare ale oraşului de pe malul mării. Din loc în loc copaci înfloriţi, în curţile caselor. Trec domol cu privirea peste coroanele lor, încercând să le desluşesc frumuseţea în umbrele serii. Şi deodată, dintre două blocuri mici cenuşii, izbucneşte în drum Cireşul. Sunt chiar sub coroana-i imensă aplecată sub greutatea  a mii şi mii de flori albe. Îl privesc şi mi se taie răsuflarea de uimire şi admiraţie. Şi sufletul mi se revarsă spre el într-un val de veneraţie şi recunoştinţă pentru atâta frumuseţe. Peste câteva momente, Cireşul mă binecuvântează, trimiţând spre mine o revărsare de forţe de viaţă ce mă umple de energie.

Oamenii se întreabă cum arată Dumnezeu. Eu l-am vazut pe Dumnezeu într-un cireş în floare…

Rolly

Avea numai 8 saptamani, rodea tot ce apuca şi îşi exprima afecţiunea muşcând şi sărind la atac. Priveam amuzaţi bulgăraşul de blană ce părea să se creadă câine de vânătoare ce-şi hăituieşte prada şi ne întrebam de unde impulsurile astea într-un pui de bichon. Iris era cam speriată de el, ea credea că un căţeluş este ceva blând ce stă să-l mângâi, să-l hrăneşti şi doar scheaună încetişor. Aşa îşi amintea ea de căţeluşii aceia de la ţară pe care-i îngrijise o perioadă, dar aceia n-aveau mai mult de două săptămâni. Numai seara târziu, când copiii mergeau la culcare, Rolly devenea mai blând şi melancolic şi începea să caute ceva ce-i lipsea: căldura mamei, izvorul de lapte. Scriam ceva la calculator şi l-am luat în poală, sperând că se va linişti. Însă Rolly a început să schiaune într-un fel nemaiauzit, cumva muzical. Şi mi-a povestind în fraze întregi, pe limba sa, despre viaţa lui de până să fie despărţit de mama şi frăţiorii săi şi să fie adus la noi. Mi-a spus cât de dor îi e de mama lui, cât de mult suferă, dar şi despre speranţa că îi va fi bine aici cu noi, că părem oameni buni. Îi înţelegeam graiul sufletului, era ca şi cum o poarta se deschisese pentru mine către o altă lume şi eu incepusem să pricep graiul animalelor… Apoi poarta aceea s-a închis. El a redevenit un căţel bichon normal, eu un om obişnuit ce nu întelege mare lucru din limbajul animalelor. Dar de atunci ştiu că basmele, legendele cu oameni ce înţeleg glasul animalelor nu sunt doar imaginaţie.

Creveţii

Nu este vorba despre delicioşii creveţi pe care îi mâncăm în combinaţii culinare rafinate la o terasă scumpă de vară. Ci despre o noapte înstelată de august la Portiţa, în faţa corturilor de pe faşia de nisip aflată între mare şi deltă. Că era un cer cu stele cât pumnul de mari, cum numai pe vârf de munte şi pe ţărm izolat de mare poţi vedea, asta nu ar fi nimic ieşit din comun. Dar că valurile veneau înspumate fosforescent şi aruncau pe nisipul întunecat puzderie de stele, identice cu cele de pe cer, asta era ceva ce nu mai pomeniserăm până atunci ! Râdeam şi alergam beţi de fericire pe nisipul ud şi cald, printre stelele pământului. Noapte cât vezi cu ochii, stele pe cer, stele pe jos, stele în mare… Ce muritor mai  vazuse o asemenea minune ?!

Dar într-un tarziu curiozitatea, raţiunea ce caută mereu explicaţii la tot, au învins. Am luat din cort lanterna şi am aprins-o, luminând minunatele stele stralucitoare aruncate pe ţărm de valuri… În faţa ochilor nostri miraţi se arătară grupuri de câte doi creveţi uraţei, de un cenuşiu transparent şi murdar. Strâns îmbrăţişaţi, din unirea lor se aprindea câte o stea…. L’amor que muove il sole e l’altre stele…

În luna august este perioada de împerechere a unei specii de creveţi. Prozaicul şi poezia, urâtul şi sublimul, împerecherea unor corpuri lipsite de frumos şi o stea ce se naşte din îmbraţisarea lor… Aici este taina pe care o ai de desluşit tu, omule !

Marea

Iubesc muntele. Iubesc forţa pe care mi-o inspiră, am nevoie de liniştea cu care-mi umple sufletul zbuciumat. Mi-e dor să revăd muntele, aşa cum îmi e de un iubit. În schimb, marea mă atrage şi mă sperie, valurile ei neliniştite sunt asemănătoare sufletului meu. Ştiu că şi ea este nemişcată, eternă şi liniştită în adâncuri, ca un munte de apă întors înspre pămant, dar rămân adesea la aparenţa ei. Poate nici n-am avut timp s-o contemplu, s-o simt până-n străfunduri, asa cum am facut cu muntele. Dar acea dimineaţă de vară de demult, când înotam departe de ţărm într-o mare liniştită precum un lac de munte, a rămas pentru mine cea mai mare comuniune cu natura. Eu, ca la un început de lume, în apa ce îmi mângâia fiecare porţiune de corp, soarele dimineţii topit în strălucire în apa mării, cerul de un senin orbitor şi undeva, departe, ţărmul pustiu… Eu eram acel punct singuratec în mare şi eram totodată revărsată în mare, în cer, soare şi ţărm… Marea mă iubea şi eu o iubeam atunci. Este momentul meu de fericire, pe care nu mi-l poate lua nimeni. Căci a depins numai de mine şi de natură, atât. Nu este precum fericirea dată de iubirea pentru un bărbat, fericire ce dispare şi de care ajungi mai apoi să te îndoieşti că ar fi existat vreodată.

Omul

Şi totuşi… plec fruntea şi recunosc că cele mai multe momente de fericire le-am avut  atunci când, din centrul fiinţei mele, m-am întâlnit cu un alt om, din centrul fiinţei sale.  Chiar şi cu tine, bărbat frumos şi aproape necunoscut, cu care vorbeam despre copiii tăi şi despre copiii mei, şi ne-am zâmbit din priviri cu înţelegere – şi atunci o fetiţă mică din sufletul meu s-a prins de mână cu un băieţel mic din sufletul tău, în acea candoare deplină precum a copilaşilor nostri. Şi am ştiut amândoi atunci, fără să ne-o spunem în cuvinte, că am atins o taină mare. (Delia Soare)