Un spectacol la Opera Română, “Olandezul zburător”, mi-a prilejuit de curând o primă întâlnire cu muzica lui Richard Wagner. Încă din uvertură mi s-a revelat caracteristica sufletească a marelui compozitor german: la început muzica puternică, pasională, neliniştitoare m-a copleşit şi m-a făcut să-mi amintesc că sunt mulţi cei ce nu suportă creaţia wagneriană. Mai apoi, muzica se metamorfozează, devenind blândă, lirică, liniştitoare, nespus de profundă. M-am lăsat învăluită şi purtată de acordurile sublime – suficient cât să-mi trezească interesul pentru cel considerat cel mai mare compozitor german, artist şi om “de o genialitate remarcabilă”, cum îl caracteriza Rudolf Steiner, în una din multele sale conferinţe dedicate lui Wagner.

Subiectul operei, dar şi punerea specială în scenă, cu efecte impresionante de lumini şi forme redând elemente supranaturale, au fost şi ele pe măsura muzicii. Senta, fecioara ce îşi aşteaptă ursitul şi îşi presimte destinul, se sacrifică fără ezitare pentru a-l izbăvi pe cel iubit, pe olandezul blestemat să rătăcească veşnic pe mare. Sufletele celor doi îndrăgostiţi rămân unite pentru totdeauna în iubire, în tăramul de dincolo de moarte.

“Olandezul zburator” este una dintre primele drame muzicale ale lui Wagner, scrisă la vârsta de 29 de ani. Încă din ea se vădeşte o temă majoră a biografiei lui Richard Wagner: mântuirea sufletului prin intermediul elementului feminin.

Iubirea

“Cum niciodată în viaţă nu m-am bucurat de adevărata fericire a iubirii, voi ridica un monument acestui cel mai minunat vis dintre toate, în care, de la început până la sfârşit, iubirea să găsească, măcar o dată, împlinire deplină. Am conceput ‘Tristan şi Isolda’, cea mai simplă, dar şi cea mai pasională creaţie muzicală imaginabilă, iar cu ‘steagul negru’ care flutură în final mă voi acoperi eu însumi – ca să mor.”
Aşa îi scria Wagner prietenului său Franz Liszt în anul 1854, pe când avea 41 de ani. Opera sa “Tristan şi Isolda” a fost creată din revărsarea de inspiraţie artistică din timpul iubirii intense pentru Mathilde Wesendonk, soţia negustorului german ce l-a finanţat în veşnicele sale perioade de criză materială.

“Tristan si Isolda” este transpunerea fidelă, fascinantă în muzică a trăirilor ce însoţesc unirea a doi îndrăgostiţi. Ziua, Isolda aparţine regelui Marc, soţul ce-i fusese desemnat; atunci, cei doi îndrăgostiţi trebuie să se poarte ca şi cum nu ar simţi nimic unul pentru celălalt. Ziua este pentru ei doar un spaţiu al minciunii, convenţiilor şi suferinţei. Noaptea este tărâmul cel real, în care ei pot fi sinceri, dăruindu-se total iubirii şi pasiunii dintre ei, în acel domeniu în care iubirea îşi poate găsi deplină împlinire. Isolda este atunci ca şi absorbită în sufletul lui Tristan, devenind parte din el – ei doi devin Unul, un om nou. Îndrăgostiţii visează să rămână uniţi pentru totdeauna, în întunericul perpetuu al morţii iluminat doar de iubirea lor. Este, într-un fel, o presimţire a „Soarelui de la miezul nopţii”, o întrezărire a Sfântului Graal într-o misterioasă altă lume ascunsă în faldurile nopţii şi ale morţii. Pentru Wagner, moartea îndrăgostiţilor nu are loc în natură sau în realitatea socială, ci ei mor unul în celălalt, unul pentru celălalt. Tărâmul minunat al iubirii, al nopţii, triumfă asupra morţii. Ca rezultat al acestui sacrificiu de sine, se pierde egoismul ce se află iniţial în iubirea pasională. Acest motiv străbate toata opera lui Wagner, în forme mai mult sau mai putin evidente. Iniţial adept al lui Schopenhauer, Wagner se ridică deasupra ideii acestuia de “negare a voinţei” (şi implicit a sexualităţii), înspre ideea de purificare a voinţei (şi deci a sexualităţii).

La premiera operei “Tristan si Isolda”, publicul a fost purtat muzical în tânjirea dureroasă, a trăit cromatismul dorinţei celor doi îndrăgostiţi, încărcătura erotică, apoi transcenderea uniunii fizice, tandreţea profundă şi bucuria deplină a sufletelor dansând fericite, depăşind lumea simţurilor înspre o altă lume. Este tărâmul iubirii, o lume care se deschide nu dorinţei, ci numai iubirii reciproce. Unii spectatori, puritani sau conservatori, au considerat această muzică lipsită de sfinţenie, impură, chiar revoltătoare; alţii au apreciat-o drept cea mai frumoasă operă wagneriană.

http://www.youtube.com/watch?v=J8UzmAgGdlU&feature=related

“Există o formă nobilă a dorinţei, când elementul pasional este biruit – şi acest lucru a încercat Wagner să îl rezolve în a sa dramă muzicală ‘Tristan şi Isolda’ “ (Rudolf Steiner). Rezolvarea finală avea să vină peste mulţi ani, odată cu compunerea dramei muzicale sacre “Parsifal”.

Creaţia artistică

Richard Wagner s-a ocupat în timpul vieţii sale cu cele mai profunde studii despre relaţiile umane, despre secretele sufletului omenesc, despre ceea ce se ţese nevăzut între un suflet şi alt suflet. Muzica sa este inspirată tocmai de aceste legături sufleteşti misterioase dintre oameni. Temele wagneriene sunt poeme ce-şi au originea în vechi mituri, pe care el le străbate cu viaţă şi forţă şi astfel ele au efect spiritual asupra sufletului. Înainte de el nu se cunoşteau prea multe în Germania despre misterii şi personajele pe care el le-a prezentat în operele sale.
Când compozitorul german avea 37 de ani, a avut loc premiera dramei muzicale “Lohengrin”. În ea este vorba despre un moment de iniţiere, Lohengrin fiind mesagerul Sfântului Graal. Este totodată şi momentul de “chemare” al lui Wagner înspre ceea ce avea să fie misiunea vieţii lui: aducerea sub formă artistică a ideii despre noul creştinism, aşa cum a exprimat-o ulterior în “Parsifal”.
La 40 de ani, textul Tetralogiei sale “Inelul Nibelungilor” era finalizat. Întâlnind-o pe Mathilde Wesendonk, el lasă lucrul la Tetralogie de-o parte şi se apucă de drama “Tristan şi Isolda”, reluând lucrul la prima peste mai mulţi ani. În 1869, când avea 56 de ani, are loc premiera dramei “Aurul Rhinului”, prima din ciclul celor patru. Wagner se apropie tot mai mult de misterele evoluţiei omenirii, de legile nevăzute care guvernează lumea. Miturile germane din care s-a inspirat în scrierea libretelor descriu cursul evoluţiei umanităţii, în imagini simbolice. Wotan este marele iniţiat altanteean, iar viteazul Siegfried – modelul arhetipal al omului nou. În Siegfried el a vrut să portretizeze omul perfect, armonios, în contrast cu omul modern tehnologizat, aservit intereselor economice. În urma omorârii balaurului şi scăldarii în sângele acestuia, Siegfried devine invulnerabil, cu excepţia unui mic loc între omoplaţi – acolo unde mai târziu Iisus Christos îşi va spriji crucea, tocmai pe acea vulnerabilitate. Lui Siegfried îi lipseşte ceva ce numai creştinismul îi poate aduce.

În cele patru drame muzicale ce compun Tetralogia, tema iubirii, a mântuirii adusă de iubita ce se sacrifică, este reluată. Inelul Nibelungilor, făcut din aurul furat de la Fecioarele Rhinului, semnifică străvechea înţelepciune ascunsă în suflet. Inelul conferă celui ce-l deţine putere absolută şi înţelepciune. Viteazul Siegfried îl recuperează de la Alberich, cel ce a renunţat la iubire pentru putere, şi îl oferă Brunhildei ca inel de logodnă. În comentariile sale despre opera wagneriană (“Richard Wagner în lumina antroposofiei”, GA 92), Rudolf Steiner mentionează că, după separarea sexelor, inelul este necesar pentru a uni din exterior ceea ce era cândva o unitate în interior. Forţa care înainte de separarea sexelor se afla în sufletul omului poate fi acum găsită în unirea exterioară dintre o femeie şi un barbat ce se iubesc, până când omul va putea cununa în mod armonios în sufletul său principiile masculin şi feminin.

Omul – planta inversată
În ciclul “Misterul creştin” (GA 97), Rudolf Steiner ne atrage atenţia că în Richard Wagner se află o înţelepciune adâncă, rezultat al unei instruiri anterioare în misterii de iniţiere. Urmărind evoluţia sa în această viaţă, se pot observa impulsurile minunate şi înţelepte acţionând în creaţia sa, răsar treptat adevărurile care au fost cultivate dintotdeauna în şcolile secrete de iniţiere. Ca şi la alţi mari artişti, aceste impulsuri şi trăiri spirituale nu apar în formă conştientă în sufletul său, ci se exprimă în mod sugestiv şi plin de forţă în creaţiile artistice. Muzica lui Wagner din “Parsifal” este inspirată din înaltul tărâm spiritual numit şi “Muzica Sferelor”, iar un om care are dezvoltată facultatea spirituală de inspiraţie poate înţelege mai mult din muzica sa decât ar putea fi exprimat prin cuvinte.

La varsta de 44 de ani, în Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zurich şi privea natura ce germina, răsărea, înflorea. În acele momente a primit el ideea deosebită a legăturii dintre natura ce renaşte şi moartea Mântuitorului pe cruce. În sufletul său a apărut sentimentul pe care l-au avut dintotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului, evoluţia de la puritatea caliciului vegetal la Potirul Graalului. Aceeaşi forţă de procreare spirituală acţionează atât în regnul vegetal, cât şi în regnul animal şi în cel uman. Numai că ceea ce la plante se petrece în candoare şi deplină castitate, la om şi la animale este întreţesut cu pasiuni. Iar transformarea înseamnă eliberarea acestui proces de sub puterea simţurilor. Omul este, într-un fel, planta inversată: rădăcina plantei corespunde capului uman, iar caliciul plantei deschis cast spre cer corespunde organelor de reproducere ale omului, ce se îndreapta înspre centrul pământului. Precum caliciul florii primeşte raza de lumină a soarelui, la fel floarea sufletului uman purificat primeşte lancea iubirii – puterea spirituală a omului.

Din acel moment, în sufletul său a trăit impulsul de a răspândi în lume misterul Sfântului Graal sub formă muzicală. Mai târziu el a căutat sunetele cele mai pure, mai potrivite prin care să poată exprima această evoluţie. La baza libretului operei “Parsifal” stă creaţia poetică a lui Wolfram von Eschenbach.

Prin muzica sa, el a reuşit să exprime ceva ce nu ar fi putut fi redat numai prin intermediul artei dramatice: misterele Sfântului Graal. Cunoscător profund al acestor mistere ale evoluţiei, Richard Wagner a putut afla dispoziţia evlavioasă pentru a compune Parsifal pentru că presimţea ceea ce uneşte moartea Mântuitorului pe cruce cu misterul transformării sângelui. Sângele curs din rănile lui Iisus Christos şi despre care se spune că a fost strâns în Potirul Sfântului Graal este intim legat de evoluţia întregii omeniri.

Subiectul dramei muzicale “Parsifal”

Cele mai vechi legende despre Graal spun ca este vorba despre Cupa Sfântă din care Iisus Christos a oferit pâine şi vin la Cina cea de taină şi în care Iosif din Arimatea a strâns sângele ce a curs din rănile Mântuitorul răstignit. Lancea care a cauzat rana sa şi caliciul pur au fost aduse de îngeri, care le-au ţinut suspendate în aer până când Titurel le-a găsit şi a construit pe Monsalvat un castel în care să le păstreze. Doisprezece cavaleri s-au adunat ca să păzească şi să slujească comoara. Sfântul Graal îi avertiza de pericole, le dădea tot ce aveau nevoie pentru a trăi şi ori de câte ori îl priveau, dobândeau noi puteri spirituale.
Pe lângă castelul Sfântului Graal cu cavalerii săi, exista şi Castelul magic al lui Klingsor, în care acesta era înconjurat de cavaleri duşmani ai Graalului. După cum explică Rudolf Steiner în conferinţa “Richard Wagner în lumina antroposofiei” (GA 92), aici suntem confruntaţi cu două tipuri de creştinism: primul, reprezentat de cavalerii Sfântului Graal; cel de-al doilea, reprezentat de cavalerii din jurul lui Klingsor, care au devenit ascetici şi de aceea nu pot atinge cunoaşterea profundă a lumii spirituale. Klingsor, în dorinţa sa de a deveni stăpân al Graalului, a ales castrarea pentru a nu mai cădea pradă simţurilor. Însă el nu a dobândit putere asupra pasiunilor, ci doar nu le mai poate satisface senzorial, trăind de acum într-o atmosferă grea încărcată de dorinţe pasionale. În grădina castelului lui sunt prinse în vrajă fetele-flori, iar cea care slujeşte intereselor sale de a atrage în vraja iubirii senzuale cât mai mulţi cavaleri ai Graalului este Kundry.

Anfortas şi cavalerii Graalului se străduiesc înspre o zonă spirituală mai înaltă, la care se ajunge prin ridicarea deasupra vieţii senzoriale până într-un domeniu al iubirii purificate, însă nu prin constrângere, ci prin cunoaştere. Dar ei nu au încă suficientă forţa spirituală pentru aceasta. Anfortas, regele Graalului, cade pradă farmecelor lui Kundry, este rănit şi lancea îi e furată de Klingsor. Din acest moment, orice apropiere de Sfântul Graal îi provoacă mari suferinţe. Toţi locuitorii castelului Monsalvat suferă din această pricină şi îl aşteaptă pe cel care le va putea vindeca regele. Acel salvator este Parsifal (“Strabate-valea”).

Parsifal trebuie să treacă prin mai multe probe, până ajunge la cel mai înalt stadiu spiritual: sentimentul unităţii cu întreaga existenţă. Prima etapă este învăţarea compasiunii, trecând şi prin simţirea compasiunii celei mai profunde pentru animale. Următoarea etapă este ridicarea deasupra dorinţei senzoriale, prin cunoaştere, fără a o reprima exterior. El este tentat de Kundry şi când e gata să-i cedeze, în acel momentul critic se ridică totuşi deasupra pasiunii. Kundry, partea sufletească feminină care se referă la sexualitatea ce încearcă să îl tragă pe om în jos, este învinsă. O formă nouă de iubire îşi trimite asupra lui razele, ca un soare ce răsare: iubirea curată a sufletului eliberat de pasiuni. Sufletul uman poate trezi în el un suflet care purifică tot ceea ce îi este transmis prin simţuri. Din această substanţă curată, virginală, se va naşte Eu-l christic; în suflet, Fecioara Maria dă naştere pruncului Iisus. Elementul feminin uman al sufletului moare şi este înlocuit cu un element feminin înalt, care îl ridică pe om către spirit. Un element important în acest mister îl reprezintă faptul că iniţial Kundry este mesageră a Graalului.

Parsifal devine Rege al Graalului pentru că mântuieşte ceea ce odinioară a fost în robia simţurilor şi aduce astfel în lume un nou principiu al iubirii.

Emanciparea de iubirea dependentă de simţuri este misterul pe care compozitorul l-a întreţesut în “Parsifal”. Rudolf Steiner spune că fără “Parsifal”, Wagner nu ar fi atins idealul străduinţelor sale de-o viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=t1KTL9dq0ww&feature=related

Festivalul de la Bayreuth

La Bayreuth se află casa în care Richard Wagner şi-a găsit liniştea, înconjurat de familie: cea de-a doua soţie a sa, Cosima (fiica lui Franz Liszt), şi cei trei copii ai lor. Aici, în ultimii săi ani, a lucrat să finalizeze drama muzicală “Parsifal”. Premiera sa a avut loc în anul 1882, pe când compozitorul german avea 69 de ani. Cosima a fost cea care l-a susţinut şi în proiectul măreţ de a-şi construi o clădire de operă în care să poată prezenta dramele sale muzicale.
Richard Wagner resimţea din plin diferenţa dintre oamenii moderni şi cei ai Evului Mediu; pe atunci, demult, tot ce se construia era o expresie a sufletului; casa, localitatea, oraşul erau forme artistice, pline de semnificaţii, iar omul se simţea în armonie cu ele, în timp ce acum totul e produs de maşini. Cum cursul evoluţiei nu poate fi întors, intenţia sa a fost să construiască un templu modern în care arta în forma ei completă să poată să-l ridice pe spectator deasupra urâtului, dizarmoniei din lume. Aşa a apărut festivalul de la Bayreuth cu clădirea în care se prezintă opera wagneriana şi la care vin şi asistă oameni din întreaga lume. Sprijinul financiar pentru construcţia clădirii operei i-a fost asigurat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei, admirator înflăcărat şi prieten al lui Wagner.
Festivalurile „Richard Wagner” de la Bayreuth conţin ceva din atmosfera Misteriile antice. Ele încearcă unirea a două curente de civilizaţie: primul constă în reînnoirea misteriilor din Grecia, celălalt încearcă să aducă un nou creştinism, în care arta, religia şi ştiinţa să devină din nou o unitate, aşa cum erau în misteriile greceşti din antichitate. Richard Wagner a simţit că creştinismul este chemat să reunească totul şi a exprimat această idee prin intermediul dramei muzicare sacre “Parsifal”. Aprofundarea religioasă a artei l-a dus la o înţelegere profundă a creştinismului.
“Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie această casă de mine numită. Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o străduinţă şi căutare zadarnică. Wagner a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră Parsifal.” (Rudolf Steiner)    (scris de Delia Soare, mai 2012. Publicat în nr. 1 al revistei „Antroposofia„)