Ideea acestui articol a pornit de la unul din pasajele celei mai recente cărți a lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie. Din conținutul acestei cărți, ce stârnește controverse prin ideile sale ateiste de tip nou, am putut fi de acord doar cu ideile din capitolul despre soartă și destin. Cartea este însă remarcabilă ca și descriere a dramei intelectualului modern în prezent, prins în dureroasa luptă sufletească dintre exigențele științifice ale gândirii intelectuale, pe de o parte, și ”foamea după Christos” a inimii sale[i], pe de altă parte.
Inițial, am crezut că această dramă a cunoașterii din zilele noastre este cea care mi-a suscitat în mod deosebit interesul, în calitate de om care vrea să înțeleagă lumea și cercetător biografic. Apoi, am realizat că este o dramă pe care am întâlnit-o și la un alt om drag apropiat mie – și de aceea este cu atât mai important pentru mine să o înțeleg. În încercarea mea de a urmări parcursul sufletesc al autorului înspre aceste idei filosofic-ateiste, am mers pe firul cărților scrise de el, din care am citit o parte. Așa am regăsit în jurnalul meu literar însemnări de pe vremea când îmi găseam alinare în cărțile lui Gabriel Liiceanu; iar acesta a fost momentul în care interesul meu s-a transformat și într-un demers de autocunoaștere.
În Isus al meu, prima carte din trilogia la care lucrează în prezent, strădania domnului Liiceanu a fost să înțeleagă cum a fost posibilă apariția creștinismului, pornind de la omul Isus care nu avea cum să fie Fiul lui Dumnezeu, și dintr-o faptă care este imposibil de crezut pentru omul modern, adept al științei: moartea și Învierea pe cruce. El ajunge la explicația “Marii minciuni albe” spusă de Iisus, o minciună pe care acest om nespus de bun a creat-o din iubire pentru semenii săi, ca alinare dată omenirii împotriva suferinței provocate de ideea morții. Isus nu poate fi Fiul lui Dumnezeu, pentru că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, crede scriitorul. ”Misterul christic ar putea fi atunci rezolvat spunând că Isus a forțat pentru noi toți transcendența (dându-i un chip și un nume și creându-și o origine divină) dintr-o prea mare iubire.”[ii]
În cea de a doua carte a trilogiei, Ce gîndește Dumnezeu? Puțină teologie, autorul limitează dreptul religiei de a de pronunța în probleme de cunoaștere ce țin de domeniul științei și chestionează necesitatea omului de a crede în Dumnezeu. După spusele sale, cartea nu ar fi scrisă împotriva ideii de Dumnezeu, ci intenția sa este să înțeleagă de ce oamenii au nevoie să creadă, să se raporteze la ”Ceva” aflat mai presus de ei sau, în spiritul Confesiunilor augustiene, la ”Ceva” aflat foarte adânc în sufletele lor.
Povestea acestei căutări disperate, autentica neliniște metafizică aflată la originea acestei cărți a început încă din tinerețe, când filosoful Gabriel Liiceanu a simțit necesitatea interogării, a exprimării îndoielii față de evenimentele petrecute în urmă cu mai bine de două milenii și care stau la baza creștinismului. Așa a ajuns să vadă religiile lumii drept creații ale minții și imaginației omenești, ce au trecut granița dintre imaginar și real și acum sunt considerate reale de către adepții lor. Este util a se observa câteva etape în biografia și în opera sa, care pot ajuta la înțelegerea concepției despre lume de tip ateist modern la care a ajuns scriitorul la vârsta de 80 de ani.
De la energia erotic-creatoare a scrisului, la luciditatea intelectului ce neagă și distruge
În urmă cu vreo 12 ani am avut o perioadă mai dificilă în biografia mea, în care mi-a găsit alinare citind cărțile domnului Liiceanu. Ca orice idealist ce tocmai trecuse printr-o dezamăgire, mă străduiam să înțeleg contrastul nemilos dintre o realitate luminoasă sufletească, înaltă și ferice pe care o trăisem și pierdusem, pe de o parte, și absurditatea, banalitatea scenariului din planul fizic, pe de altă parte. Speram că poate mitul platonician, pe care îl regăsisem în interpretarea lui Gabriel Liiceanu, cel despre cele două lumi: prima, cea a ideilor absolute și a doua, lumea fizică, unde ideile sunt urâte, corupte, copii nereușite a primelor sau idei “la mana a doua”, ar putea explica acest contrast. Ceea ce căutasem dintotdeauna fusese unitatea acestor două lumi: armonia dintre idealul de iubire și exigențele planului fizic; unitatea dintre imaginea sufletesc-spirituală nobilă, însuflețită, plină de bunătate și tandrețe a chipului iubit, și cea a manifestarilor sale “in carne si oase”, aici pe pământ – dar nu o găsisem încă.
M-am bucurat să descopăr sufletul lui Gabriel Liiceanu în cartea sa confesiune, Scrisori către fiul meu și în jurnalul Ușa interzisă. Deși nu îl întâlnisem niciodată în realitate, simțeam, citindu-l, că îl cunosc. Mă strecuram în gândurile cele mai intime din jurnalului său, trăiam ce trăia el și totul era o vrajă într-o altă lume, eram sedusă de ideile lui. Citindu-l, era ca și cum îl întâlneam pe autor și în același timp mă întâlneam și cu mine însămi, într-o zonă rară, mai curată, mai clară, în care eram uniți sufletește. Eram și sub efectul conferinței sale Ce ne facem cu calul negru?, pe care o ascultasem citită de autor cu vocea sa frumoasă, plină și masculină. Conținutul dizertației mi-a adus atunci două suflete aproape, doi idealiști: Platon și Liiceanu, în aceeași eternă căutare a înțelegerii fenomenului de îndrăgostire. Nu era orice îndrăgostire, ci cea așteptată înfiorat și dureros, ani de zile: cea pentru sufletul-pereche. Îl consideram pe Gabriel Liiceanu din aceeași ”familie sufletească” din care făceam parte și eu: familia celor ce au crezut cu disperare în suflet-pereche, înca din adolescență, așteptând ani și ani “marea întâlnire”, cum o numea el. În plus, căutarea sensurilor, lupta lăuntrică cu “calul negru”, elevarea spiritului combinată cu firea pasională și iubitoare de frumos, căutarea extazului, a bucuriei… Ne unea deci o lume sufletească în care abisul era îngemănat cu cea mai mare fericire, iar sufletele dansau într-un echilibru mereu fragil deasupra unei prăpăstii.
Cartea sa, Scrisori catre fiul meu, îmi părea o operă de artă în cuvinte. Când o citeam, era ca și cum mi se deschidea o lume sufletească strălucitoare, nemărginită, din care cuvintele se țeseau în forme nemaiauzite și măiestre: lumea sufletească a lui Gabriel Liiceanu. Pentru a suporta cenușiul, rutina și greul vieții mele de atunci, mă refugiam într-o altă lume, cea a cuvintelor, a scrisului său.
În jurnalul său, Întâlnire cu un necunoscut, scriitorul caracteriza starea în care își scria cărțile drept erotică. De la pat, desprins din extazul amoros cu iubita, la birou, într-o efuziune erotic-creatoare – așa își descria pe atunci arcul său ca scriitor. La acea vreme, îmi notam în jurnal:
“Citindu-l pe Gabriel Liiceanu, cu ideile sale aflate între erotism, arta scrisului și cunoaștere, îmi amintesc de un alt luciferic, Nikolai Berdiaev, cu a sa carte uimitoare Sensul creației. Dacă în starea aceasta erotic-inspirativă scrie el, atunci nu mă mai mir de efectul de vrajă, de înlănțuire sufletească pe care-l are scriitura sa asupra mea. Am simțit de la început, citindu-l, energiile erotic-creativ-gânditoare. Seducția prin scris. Nu mă mai mir de limitele cunoașterii pe care și le impune, conform modelului kantian. Și totuși, Liiceanu consideră ca cea mai elevată treaptă spirituală la care poate ajunge un om este să comunice cu îngerii și cu oamenii înțelepți ce au trecut deja pragul lumii de dincolo – cu defuncții. Iar dincolo de pasajele seductive, apare și claritatea de cristal, firul logic prin care își exprimă ideile, înălțimea rarefiată la care gândirea planează cu ușurință, în înțelegerea lumii. Gândirea sa, pe care eu o admir.”
“Să citesc Întâlnire cu un necunoscut a devenit bucurie pură. Nu mai are nimic erotic, seductiv în componență. (..) Mă întâlnesc cu mine, citindu-l. Nu știu cum vine asta. Trebuie că e întâlnirea fiecărui cititor cu “necunoscutul” din el, așa cum a și intenționat când a scris cartea. De-abia aștept să-i citesc cărțile ca să le iau de la capăt, pe îndelete. Cu firea mea repezită, le-am “devorat” în loc să le citesc. Dar am fost prea fascinată de scriitura sa. M-a ajutat să trec mai ușor peste aceste zile cenușii și triste.”
Dacă nu aș fi scris în jurnal, aș fi uitat de cât de important a fost scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu în acea perioadă a vieții mele.
Prin anul 2001, domnul Liiceanu dădea un interviu Eugeniei Vodă la emisiunea Profesioniștii. Tocmai scrisese Declarație de iubire și ca ecou al acestei cărți, el a vorbit foarte frumos despre întâlnirile importante pe care un om le are în viață:
“Fiecare individ este suma întâlnirilor sale esențiale. Suntem în atâtea feluri câți oameni cunoaștem, fiecare individ ne vede altfel, sau fiecare om pe care îl întâlnim provoacă altceva din interiorul nostru. Splendoarea unui om este până la urmă dată de întâlnirile privilegiate ale vieții lui, atunci când el întâlnește acei oameni care fac să iasă din el tot ce e mai minunat, bunătatea, umorul, inteligența, generozitatea lui – aceia sunt oamenii importanți ai vieții sale. Avem nevoie de acest zid afectiv protector format în jurul nostru de iubirea oamenilor care ne iubesc, pentru a putea înainta în viață.”
Însă tot în acest interviu se întrevăd deja umbrele tot mai adânci din concepția sa despre viață, umbre ce culminează în prezent în trilogia menționată. El vorbește în acel interviu despre iluziile de care are nevoie un om pentru a trăi greutățile vieții, iar prin iluzie înțelege ceea ce îl trage înainte pe om și îl ajută să suporte încercările vieții, dar care nu are realitate în sine. Despre Cioran, spune că mai avea doar o singură iluzie, scrisul.
Deci ceea ce în tinerețe erau pentru el idealuri, s-au transformat, până în cel de-al șaselea deceniu de viață, în iluzii, iar după încă două decenii au devenit în prezent doar minciuni, fie ele “albe”. Energia creatoare seducătoare din scrisul său, la impactul cu dezamăgirea, s-a transformat în energia rece și clară a negării intelectuale, în respingere a tot ceea ce a însemnat cândva ideal.
Despre idealurile care neînrădăcinate în realitate și în ființa lui Christos devin prada lui Lucifer, apoi lui Ahriman, am scris în articolul meu din numărul anterior. Tot acolo am scris despre cum omul dezamăgit ce trece prin moartea idealurilor și cu aceasta și prin moartea unei părți a sufletului său, poate reînvia aceste idealuri prin impulsul christic, înspre forma eternă și adevărată a lor. Dar este nevoie de această credință în Christos, pentru a trece prin această alchimie nespus de prețioasă a sufletului. De la ideal, trecând prin moartea idealului și înviere, se poate ajunge la adevăr. (va continua)
(de Delia Soare, publicat în nr. 22 al revistei de antroposofie Pământ iubit)
[i] Tatiana Niculescu, articolul Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie – note de lectură, pe contributors.ro
[ii] Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie
La început de primăvară, când forțele de viaţă ale naturii izbucnesc în muguri și flori, învingând forțele întunecate și reci ale iernii, sărbătorim din nou Misterul Paștilor – cel mai important eveniment cosmic și uman, când Christos, Fiul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ în corp uman și a adus forțele lumii spirituale în sfera pământească.
Până la Misterul de pe Golgotha, ființele spirituale nu puteau vedea sau înțelege viața omenească, situată între cei doi poli: nașterea și moartea. Pentru zei, omul, atunci când se năștea pe pământ, dispărea din lumea spirituală și se mai întorcea acolo în momentul morții, aducând cu el și efectele greșelilor și eșecurilor pământești, după care zeii îl ajutau să își pregătească planul vieții următoare.
Se spune că cineva nu poate înțelege suferința altui om până când nu trăiește el însuși ceea ce i-a cauzat acestuia durere. Nici chiar zeii cei buni, ce merg în lumină și împlinesc nedezmințit voia creatorului acestei lumi, nu au capacitatea de a înțelege suferința umană, precum nu pot înțelege nici cum de un om poate greși sau face răul. Însă Christos, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om, renunțând la puterile sale divine pentru a fi ca oricare dintre noi și a ne putea înțelege cu adevărat. În scurta sa viață pământească, el a trăit în esența lor toate tentațiile, umilințele și suferințele prin care un om poate trece în biografia sa, devenind capabil de a simți cea mai mare compasiune posibilă pentru noi.
Datorită ispitelor luciferice și ideilor materialiste aduse de Ahriman, pe om îl ameninţă pericolul de a muri sufletește în timpul vieţii sale pământeşti. Atunci când, în încercările vieții, omul trăiește abisul disperării și neputința de a merge mai departe, atunci când din întunericul rece sufletesc cere ajutorul lumii spirituale, Christos este cel care îl poate înțelege și ajuta, pentru că la rândul său a cunoscut pe deplin suferința omenească și moartea.
În timpul Misterului de pe Golgotha, Christos a disparut pentru lumea spirituală, iar după moarte și înviere a început să lumineze dinspre Pământ ca o stea, vizibilă din lumea spirituală. Coborârea sa într-un trup uman a fost resimţită drept un fapt extraordinar de important pentru zei. Îndurând moartea într-un trup uman, imediat după această moarte El a făcut un lucru pe care alte ființe spirituale nu îl putuseră face: a coborât în sfera forţelor ahrimanice ale morții şi le-a învins, „cu moartea pe moarte călcând”. De atunci, Christos merge alături de fiecare om care crede în El, ajutându-l să poarte crucea grea a karmei și dându-i posibilitatea de a trăi misterul reînvierii sufletești în încercările biografice dificile. Și tot de atunci, datorita lui, lumea spirituală poate să vadă și să înțeleagă omul în biografia sa pământeană.
(Editorial la numărul de Paști al revistei de antroposofie „Pământ iubit” din 2019. Bibliografie: Rudolf Steiner – Ciclul anului ca proces de respirație a pământului GA223 (conferința a doua), de Rudolf Steiner; capitolul Taina răului, în „Și Pământul devin Soare”, de Serghei Prokofieff; Conferința despre apariția biografiei a Michaelei Glockler)
Dragi prieteni, numărul 22 (Primăvară-Paști) al revistei de antroposofie „Pământ iubit” va intra în curând la tipar.
Vă reamintesc că mai aveți câteva zile în care încă vă puteți face abonamente la cele patru numere ale revistei pe anul curent, găsiți instrucțiuni mai jos.
Cuprins (actualizat):
1. Graalul ca aspect remarcabil al Pragului – Gheorghe Paxino
2. Scoala Waldorf și antroposofia – Verginia Petrovici
3. Să devenim demni de spiritul timpului nostru – Yeshayahu Ben-Aharon
4. Considerații asupra tragicului – Bogdan Geantă
5. Epoca mașinilor inteligente și darurile lui Isis – Lucian Popescu
6. Soartă, destin și înțelepciunea biografiei – Delia Soare
7. Puterea neputinței – Marius Gabor
8. O tehnologie umană în centrul preocupărilor nostre (I) – Jan-Gabriel Niedermeier, Esther Botcher
9. Însămânțare spirituală – însămânțare pămîntească – Alexandru Bugnariu
10. Destinul lui Iuda si drama naturii umane – Claudiu David
Pictura copertă: „Învierea”, de Silvana Higyed
Echipa editorială: Sanda Dale, Bogdan Szabo, Lucian Popescu, Delia Soare
PENTRU ABONAMENTE:
Costul abonamentului pentru cele 4 numere ce vor apărea în anul 2023 va fi de 75 lei (60 lei cele patru numere + 15 lei livrarea în plic simplu prin Poșta Română).
Vă rugăm să donați suma de 75 lei în contul:
Asociatia Terra Act
RO93 RNCB 0090 1317 6014 0001
deschis la BCR, cu descrierea DONATIE.
Apoi va rugam sa ne trimiteti un email de înștiințare la adresa: terraact@gmail.com, cu numele, adresa postala si nr. tel.
„Revelare a divinului din înalturile existenţei Şi pace oamenilor de pe Pământ, Care sunt pătrunşi de o voinţă bună.”
În această perioadă deosebită a Nopților Sfinte (de la Crăciun și până la Bobotează), oamenii și lumea spirituală celebrează nașterea pe pământ a lui Iisus Christos, cel care-i uneşte pe toti oamenii, oricât de dezbinaţi ar fi ei în toate problemele lumeşti.
Dacă omul se străduiește să trăiască perioada aceasta într-o stare de conștiență mai înaltă, având o atitudine lăuntrică de devotament și reverență față de lumea spirituală, atunci sufletul său poate parcurge un drum de inițiere în tainele evoluției pământești-spirituale a omului.
Drumul sufletesc-spiritual al Nopților Sfinte – după perioada de cunoaștere de sine din cele patru săptămâni ale Adventului – începe în noaptea zilei de 24 ianuarie (ziua lui Adam și Eva), care corespunde întâlnirii cu Micul Păzitor al Pragului. Aceasta este urmată de trăirea nașterii conștiente în suflet a Eului superior – pruncului divin Iisus nathanic, în noaptea de Crăciun, și merge gradual până la momentul de Bobotează, când în sufletul pregătit coboară Christos și omul poate avea întâlnirea cu Marele Păzitor al Pragului.
Prima Noapte Sfântă (24-25 Decembrie – Capricorn)
Simbol: grajdul din Bethleem în sărăcie și umilință în care va fi născută Lumina Lumii. Vocea liniștii pătrunde în suflet și ne învață cum să afirmăm cu bucurie binele care se află în noi și în ceilalți. Sufletul caută misterul în întuneric și în păduri necunoscute.
Spiritul divin este născut în materie; Alpha si Omega se ating și crează viața.” (indicațiile date de Rudolf Steiner pentru prima noapte)
Cea de-a doua Noapte Sfântă (25-26 decembrie, Vărsătorul)
„Noaptea lui Ioan. Vulturul sufletului zboară în sus cu aripile sale și privește în jos din înălțimi, observându-și propria viață. Și acum omul recunoaște Legile Karmei.
Misteriul: Alegerea căii celei înguste și dificile sau a căii netede și ușor de parcurs.
Pentru cei care sunt născuți din carne este dificil să găsească drumul spiritului.
Bhagavad Gita: O viață egoistă, sau o viață devotată umanității ?” (indicațiile date de Rudolf Steiner pentru cea de-a doua noapte)
Comentariile mele:
Rudolf Steiner ne spune că cea de-a doua noapte este noaptea apostolului Ioan, despre care știm că se afla sub semnul vulturului. Ce înseamnă acest lucru ? Din ciclul Microcosmos și Macrocosmos (GA107), aflăm că în epoca lemuriană, deci înainte ca sufletele să fi coborât în organizarea fizică, se puteau observa patru grupe de suflete-grup: vulturul, leul, taurul și omul, ceea ce însemna că una dintre forțele arhetipale ale sufletului era predominantă: gândirea (vultur), simțirea (leul), voirea (taurul) și Eul (om). Oamenii ce aparțineau de sufletul-grup al Vulturului erau acei oameni care se puteau ridica deasupra teluricului și puteau avea deci o privire de sus, de ansamblu, asupra lumii. Dintre cei patru evangheliști, fiecare din ei aflat sub unul dintre aceste simboluri sufletești arhetipale, ni se spune că apostolul Ioan era sub semnul Vulturului. Deci la el, forța de gândire era predominantă și acesta este motivul pentru care Evanghelia lui Ioan este scrisă la un nivel înalt, intuitiv, greu accesibil cititorului, iar evenimentele de la răscruce de vremuri sunt descrise în ea ca și văzute din înălțimi spirituale.
Indicația pentru această noapte este deci de a privi la propria viață dintr-un punct de vedere înalt, al gândirii spiritualizate ce poate vedea și înțelege esența din evenimentele și temele biografice, dincolo de aparența lor fizică. Biografia fiecărui om ascunde un plan deosebit de înțelept în spatele tuturor evenimentelor și întâlnirilor de destin, plan pe care ni-l aduce Îngerul păzitor, purtător al Eului superior. Gândirea înaltă, curajoasă, ce își desfășoară aripile ca de vultur înspre înțelegere, se metamorfozează și se spiritualizează la pragul lumii spirituale, apărând privirii clarvăzătoare precum un cap înaripat de Înger, căci omul se apropie astfel de nivelul de conștiență al Îngerului său păzitor (vedeți descrierea pe care o dă Rudolf Steiner acestei spiritualizări a gândirii la prag, în ciclul de conferințe GA 157).
Odată ce omul a născut în suflet pruncul auriu, Eul superior, în Noaptea de Crăciun, el poate începe să înțeleagă acest plan înțelept al vieții sale și să recunoască în el legile karmei.
Cei care sunt ‘născuți din carne’ sunt cei care nu au trăit încă nașterea Eului superior în suflet și ca urmare nu se pot ridica încă altruist deasupra Ego-ului, deasupra simpatiilor și antipatiilor lor, înspre generalul-uman din fiecare suflet.
În această noapte, în care omul a trecut de întâlnirea cu Micul Păzitor al Pragului, alegerea căii înguste și dificile sau a căii netede și ușoare este o alegere la nivel lăuntric, imaginativ, pe care fiecare om trebuie să o facă în legătură cu drumul său spiritual. Cheia ni se dă în aceleași indicații ale lui Rudolf Steiner; odată ce a trecut pragul, discipolul ajunge în lumea eterică, unde trebuie să reziste ispitei deosebit de tentante a lui Lucifer. Unul dintre drumuri corespunde unei alegeri egoiste, ușoare, plăcute; celălalt este drumul cel greu, altruist, dedicat ajutorării semenilor.
A treia Noapte Sfântă (26-27 decembrie, Peștii)
„Acum urmeaza cele 3 nopți ale crinului alb. Sufletul recunoaște că nu poate rămâne în înălțimi, ci trebuie să coboare din nou, pentru că poartă în el prea multă greutate pământească.
Mintea conștientă începe să purifice corpul pământesc și asumă că fiecare hrană reprezintă provizia pentru o călătorie. Eu sunt pâinea vieții (cuvintele lui Iisus Christos). Noi venim din pâinea vieții, trăim pe calea de dezvoltare a pâinii vieții și ne întoarcem la pâinea vieții.
Misteriul: Niciun moment să nu uităm de realizarea obiectivului cel îndepărtat din momentul părăsirii tărâmul pământesc.” (indicațiile lui Rudolf Steiner)
Comentariile mele: În prima noapte, prin trăirea nașterii Eului superior în suflet, discipolul își poate menține într-o anumită măsura conștiența în planul cel mai apropiat de planul fizic, planul eteric. În cea de-a doua noapte, discipolul se confruntă cu oferta deosebit de tentantă a lui Lucifer, care îi oferă discipolului ajuns aici împlinirea dorințelor sale cele mai mari, dorințe pe care poate că nu și le-a recunoscut nici față de el însuși – dar este o împlinire la nivel imaginativ, în lumea creată de el. Dacă vă închipuiți că la nivel imaginativ înseamnă ceva vag, ca o imagine mai mult sau mai puțin volatilă, ei bine, nu este așa; trăirile la acest nivel, pentru omul ce se eliberează de limitările date de corpul fizic, sunt mult mai intense și mai vii decît orice poate trăi în viața pământească, iar lumea imaginațiunilor este nelimitată în culori, sunete, gusturi. Însă dacă discipolul își amintește de îndatoririle sale pământești și alege calea cea strâmtă și grea, calea altruistă de a evolua sufletește și spiritual pentru a-și ajuta semenii, și nu pentru propriul egoism, atunci el se va întoarce la misiunea sa pămîntească. Pe calea cea altruistă, christică, unul dintre repere este trăirea imaginativă a pâinii vieții. Eu sunt Păinea Vieții. Ni se spune că fiecare hrană constituie merindea pentru o călătorie – și într-adevăr, sunt mai multe posibilități de hrană pentru suflet la acest nivel eteric, iar în funcție de hrana aleasă, discipolul va merge pe un drum sau pe altul. Este important ca discipolul să nu se lase amăgit și să nu uite de misiunea sa pământească.
Faptul că și-a născut Eul superior în suflet nu înseamnă că este deja pregătit pentru a deveni cetățean al lumi spirituale, ci doar că are acces, într-o anumită măsură, la lumea eterică. Pruncul trebuie să crească în suflet.
Indicațiile date de Rudolf Steiner pentru următoarele nopți sfinte:
A patra Noapte Sfântă (27-28 decembrie – Berbec)
„Purificarea conștientă a corpului astral (sufletul). Antipatiile și simpatiile sunt transformate în iubire, iubire completă, prin intermediul iubirii. Iubirea domolește pasiunile și dorințele. Puterea lui Christos ne luminează și ne fortifică în confruntările cu Lucifer și Ahriman, în vederea metamorfozării noastre sufletești.
Misteriul: Strădania personala trebuie pusă în serviciul tuturor, pentru binele tuturor. Arhanghelul Uriel ne așează în fața unei oglinzi în care ne vedem așa cum suntem.”
A cincea Noapte Sfântă(28-29 decembrie, Taur)
„Purifică în mod conștient gândurile tale, disciplinează-ți gândirea, concentrează-te pe ce este pozitiv, transformând porumbeii negrii ai gândurilor în porumbei albi, pentru că gândirea noastră poate fi asemănată cu un porumbel sălbatic când nu este disciplinată. Trebuie să învățăm să închidem ușa la pod când gânduri negative sau stranii se apropie.
Misteriul: Templul este purificat de către Christos.”
A șasea Noapte Sfântă (29-30 decembrie. Gemeni)
„Acum urmeaza cele trei nopti ale sabiei.
Noaptea lui Petru. Noaptea consacrarii sabiei. Fiecare dintre noi ne-am construit propria sabie a discernamantului. Fiecare dintre noi trebuie sa isi uneasca vointa spirituala cu eternul, partea nemuritoare cu indestructibilul – si in acest mod vom recunoaste adevarul.
Misteriul: Aducerea impreuna a Fiului lui Dumnezeu cu Fiul Omului – Unitatea.”
A șaptea Noapte Sfântă (30-31 decembrie, Rac)
„Șarpele în prăselele sabiei. Înțelepciunea. Preocupă-te cu lecturi elevate. Este noaptea marii porunci.
Misteriul lucrării: Cine stabilește regulile în sufletul tău? Cine este stăpânul sufletului tău? Cine stă în spatele faptelor tale? Suntem liberi și trebuie să întărim voința bună în noi.”
A opta Noapte Sfântă (31 decembrie – 1 ianuarie, Leu)
„Crucea pe mânerul sabiei. Sacrificiu. Omul cu sabia puterii a lui Christos, cea care nu poate răni, vorbește limbajul adevărului. Este noaptea fricii și ororii.
Misteriul: Un Cavaler cu lancea voinței și cu sabia cunoașterii ce are un câine în urma lui, ca simbol al supunerii. În spatele lui sunt moartea și diavolul. La un anumit nivel al cunoașterii, o greșeală sau o mișcare greșită îl pot duce rapid la pierzanie. Victoria este obținută prin legătura deplină cu divinitatea, cu o conștiență a responsabilității și cu o loialitate statornică pentru sarcinile ce stau înainte pe drumul vieții.”
A noua Noapte Sfântă (1 ianuarie – 2 ianuarie, Fecioara)
„Urmeaza cele trei nopți ale coroanei. Detașare – detașează gândirea intelectuală de grijile sale pământești și practice. Aceasta este Noaptea de trei ori sfântă. Este atunci când sinele inferior capitulează în dorința de a sluji și de a fi integrat spiritului.”
A zecea Noapte Sfântă (2 ianuarie – 3 ianuarie, Balanța)
Este noaptea care vine din a sluji, din cel mai mare sacrificiu. Supunere – acțiune.
„Învățăm să ascultăm vocea lăuntrică și semnele divinului. Ceva misterios încearcă să își facă auzită vocea în noi de-a lungul mai multor încarnări, claritatea sa este intensificată de capacitatea de sacrificiu și de decizie.”
A unsprezecea Noapte Sfântă (3 ianuarie – 4 ianuarie, Scorpion)
„Este cea de-a unsprezecea noapte. Este lupta cu Pazitorul Pragului lumii spirituale.
Trebuie să construim în ființa noastră misteriul Castelului Graalului. Trebuie să declarăm loialitate lumii spirituale în Scorpion.”
A douăsprezecea Noapte Sfântă (Săgetător, 4 ianuarie – 5 ianuarie)
„În cea de-a douăsprezecea noapte, depune coroana la picioarele divinității. Deși noi am dobândit coroana, lupta a fost câștigată cu ajutor din partea lumii spirituale și cu grație divină, iar grația vine din izvorul din om la care el nu are acces prin propriile-i puteri. Acum putem să accesăm un timp situat în afara spațiului și un spațiu în afara timpului. Totul este etern și sfânt aici. Perseverența în dobândirea celor ce ni le-am propus, concentrarea (precizia) în a primi bunul spiritual.
Ce am cunoscut și primit în cele douăsprezece nopți sfinte, luăm în viață și spiritualizăm materia și sufletul.” (din indicațiile lui Rudolf Steiner către Herbert Hahn).
“Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realității existenței, suntem adesea amețiți de o îndoială: Această realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze ceea ce este mai prețios în lume, realizarea idealului nostru? Nenumărate conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puțin de o realizare în care ar vrea totuși să creadă din toate fibrele sufletului lor: realizarea idealurilor lor. Nu trebuie decât să privim lumea planului fizic și, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare lupte sufletești legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au considerat a fi prețioase în sensul ideal”. [ii]
Natura și idealurile noastre
Despre el însuși, Rudolf Steiner spunea: ”De-a lungul întregii mele vieți, anumite idealuri au căutat o posibilitate de a se realiza”. La vârsta de 36 de ani, așa cum amintește în autobiografia sa, unul dintre idealurile sale era să cunoască tainele pe care numai lumea fizică le poate dezvălui: “Mi-am făcut un ideal din a o cunoaște numai prin ceea ce are ea de spus, fără ca omul să introducă în ea ceva prin gândirea lui sau prin vreun alt conținut sufletesc ce se naște în interiorul lui”.[iii] Pentru Rudolf Steiner, “ideea era umbra unei lumi spirituale pline de viață”. Spre deosebire de profesorul Karl Julius Schröer, un idealist care simțea viață în idei și vedea ideile ca fiind forțele motrice ale istoriei, pentru Steiner “viața spiritului se afla dincolo de idei, iar ideile erau numai forma sub care spiritul apărea în sufletul uman”.[iv]
Ca urmare a întâlnirii cu poeta genială Marie Eugenie delle Grazie, Steiner și-a expus gândurile sale despre importanța idealurilor în viața oamenilor și despre posibilitatea realizării lor, așa cum au rezultat din perceperea sa directă asupra lumii spirituale. Acestea se opuneau concepției pe care Marie Eugenie delle Grazie o avea, concepție pe care de altfel Rudolf Steiner o respecta pentru că rezultase dintr-o adâncă autenticitate sufletească.
Încă de la prima lor întâlnire, delle Grazie i-a vorbit despre idealurile fundamentale ale poemului pe care îl scria pe atunci, epopeea Robespierre,în care deja se simțea dispoziția ei pesimistă cu privire la realizarea idealurilor. Impresia lui Rudolf Steiner a fost că ”ea vrea să întruchipeze într-o personalitate ca Robespierre tragismul oricărui idealism. În pieptul omului iau naștere idealuri; ele n-au, însă, nicio putere asupra activității lipsite de idei, crude, distrugătoare, a naturii, care strigă spre orice ideal necruțătorul ei: tu ești doar o iluzie, o ficțiune creată de mine, pe care eu o arunc iar și iar înapoi, în neant”. Pentru Marie Eugenie delle Grazie, natura era ”forța supremă, dar o forță care își bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viață numai pentru a-l înșela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reușit să îl amăgească”. În replică la viziunea pesimistă a poetesei, Rudolf Steiner a scris articolul Natura și idealurile noastre, în care a vorbit despre forțele adverse și abisurile existenței care se opun, în natură, idealurilor umane și că este îndreptățită recunoașterea acestora. Dar în același timp, el a vorbit și despre faptul că ”ființa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens și conținut vieții, și că această ființă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce ar trebui să se nască din interior.”
„Idealurile noastre nu mai sunt îndeajuns de plate pentru a fi satisfăcute de realitatea adesea atât de searbădă, atât de goală. Cu toate acestea nu pot crede că nu există posibilitatea de a ne ridica din adâncul pesimism ce decurge din această cunoaştere. Când privesc lumea din interiorul nostru, când mă apropii de fiinţa lumii noastre ideale, văd această ridicare. Ea este o lume rotunjită în sine, perfectă în sine, care nu poate câştiga şi nu poate pierde nimic prin perisabilitatea lucrurilor exterioare. Oare idealurile noastre dacă sunt cu adevărat nişte individualităţi vii, nu sunt ele nişte entităţi în sine, independente de favoarea sau lipsa de favoare, de bunăvoinţa naturii? Chiar dacă petalele frumosului trandafir sunt smulse de rafalele unui vânt nemilos, el şi-a împlinit menirea, căci a bucurat o sută de ochi omeneşti; natura ucigaşă poate va distruge mâine tot cerul înstelat: de-a lungul mileniilor oamenii şi-au înălţat privirea plină de veneraţie spre el, şi aceasta e de-ajuns. Nu durata, ci fiinţa interioară a lucrurilor le face desăvârşite. Idealurile spiritului nostru constituie o lume în sine, care trebuie să trăiască numai prin ea însăşi şi nu poate dobândi nimic prin contribuţia unei naturi mărinimoase. Ce creatură jalnică ar fi omul, dacă n-ar putea dobândi mulţumire în interiorul propriei lumi ideale, şi ar avea nevoie întâi de concursul naturii? Unde ar rămâne libertatea divină dacă natura ar avea grijă de noi ducându-ne de mână, ca pe nişte copii mici? Nu, ea trebuie să ne refuze totul, pentru ca, atunci când dobândim fericirea, aceasta să fie produsul Sinei noastre libere. Fie ca natura să distrugă în fiecare zi ceea ce noi creăm, pentru ca noi să ne putem bucura iar, în fiecare zi, de activitatea noastră creatoare! Noi nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul nouă înşine! Această libertate – s-ar putea spune – e doar un vis! În timp ce ne credem liberi, noi ne supunem necesităţii de fier a naturii. Cele mai nobile gânduri pe care le nutrim sunt numai produsul naturii oarbe ce domneşte în noi. O, ar trebui să recunoaştem, în sfârşit, că o fiinţă care se cunoaşte pe sine nu poate fi neliberă… Vedem domnind asupra lucrurilor urzeala legilor, şi aceasta determină necesitatea. În cunoaşterea noastră noi avem puterea de a desprinde din obiectele naturii legitatea lor, şi să fim totuşi sclavii fără voie ai acestor legi?”[v]
Idealurile romantice și iubirea de cuplu
Un aspect particular în viața omului îl au idealurile romantice, sentimentale, legate de iubirea de cuplu, pe care omul le are în special în tinerețe. Rudolf Steiner ne povestește, în autobiografia sa, despre destinul tragic al prietenul său idealist din anii de studii din Viena, un tânăr minunat de o orientare idealistă, Emil Schönaich, mare adept al muzicii expresive wagneriene și cu care purta nesfârșite și aprinse discuții:
« În anumite împrejurări, discuţiile deveneau deosebit de aprinse. Într-o bună zi am observat că prietenul meu avea curioasa tendinţă de a da plimbării noastre aproape zilnice direcţia înspre o anumită străduţă, şi, discutând despre Wagner, să o parcurgă cu mine de multe ori în sus şi în jos. Eu eram atât de adâncit în discuţiile noastre, încât de-abia treptat am înţeles cum ajunsese să ia această direcţie. La fereastra unei case de pe străduţă stătea, la ora plimbărilor noastre, o tânără fată atrăgătoare. Între el şi tânăra fată nu exista deocamdată nici o altă legătură în afara faptului că o vedea stând la fereastră aproape zilnic şi că uneori privirea pe care ea o arunca spre stradă părea să fie pentru el.
Mai ales am simţit că pe această străduţă pledoaria sa pentru Wagner, şi aşa destul de aprinsă, devenea văpaie. Dar când mi-am dat seama ce curent secundar curgea mereu în inima sa entuziastă, el a devenit comunicativ şi în această direcţie, iar eu m-am trezit confidentul uneia dintre cele mai delicate, mai frumoase, mai exaltate iubiri de tinereţe. Relaţia lor n-a trecut cu mult de stadiul descris.
Prietenul meu, care provenea dintr-o familie nebinecuvântată cu darurile vieţii îndestulate, a trebuit să-şi ia o slujbă de ziarist într-un oraş de provincie. El nu putea să se gândească la o legătură mai apropiată cu fata. Nu era nici destul de puternic, ca să devină stăpân pe situaţie. Ne-am scris mai mult timp. Din scrisorile sale răsuna un ecou trist al resemnării. În inima sa continua să trăiască ceva de care trebuia să se despartă.
După ce viaţa pusese capăt de mult corespondenţei cu prietenul din tinereţe, m-am întâlnit cu un cunoscut din oraşul în care el îşi găsise slujba de ziarist. Acesta îmi spuse: „Da, i-a mers foarte prost, abia îşi putea câştiga pâinea; la urmă a fost copist la mine, după care a murit de tuberculoză”. Această veste m-a lovit drept în inimă, căci ştiam că odinioară, sub presiunea împrejurărilor, omul blond şi idealist se despărţise de iubirea sa de tinereţe cu sentimentul că de acum înainte îi va fi indiferent ce are să-i mai aducă viaţa. Nu-l interesa o existenţă care tot nu putea fi aşa cum şi-o închipuise el în mod ideal, când ne plimbam pe străduţa cea îngustă. »[vi]
”Idealurile trebuiesc trăite, altfel sfârșim sub sclavia lor”[vii]
Sunt idealurile noastre reale, deci realizabile în viața pământească, sau sunt ele adesea doar niște iluzii ce ne îndepărtează de misiunea noastră pe Pământ? În conferințele sale, Rudolf Steiner menționează la un moment dat “idealismul rupt de lume”.
Am înțeles mai bine la ce se referă cu aceste idealuri rupte de realitate, citind conferința sa despre idealuri din ciclul Christos și sufletul uman. Am ajuns la ea de curând, printr-un eveniment misterios. Eram tristă, chiar deprimată în ziua respectivă, gîndindu-mă la idealul meu pe care nu l-am putut împlini în această viață și aveam un sentiment de profundă zădărnicie. Încercam să ies din starea aceasta și m-am gândit să citesc ceva din știința spirituală, dar iată-mă stând în fața rafturilor pline cu cărți de antroposofie și neștiind pe care să o aleg dintre ele. Mâna mi s-a dus și a luat aparent la întâmplare una dintre cărțile lui Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman. Am început să citesc și am avut profunda surpriză să văd că acea conferință vorbea exact despre idealuri și despre sufletele umane care trăiesc lupte sufletești puternice și deznădăjduite legate de neîmplinirea idealurilor atât de prețioase pentru ele, exact așa cum mă simțeam și eu în momentul acela. Pentru un moment, m-am simțit ca Bastien deschizând cartea din Poveste fără sfârșit și lumea spirituală și lumea fizică au devenit o unitate pentru mine, în care sufletul meu a rostit o întrebare existențială pentru el și instantaneu i s-a dat răspuns în lumea fizică.
În fiecare om se întâlnesc două curente, cel al liniei ereditare și cel al individualității sale spirituale. Prin primul suntem legați de înaintași, de familia din care venim și de la care primim anumite trăsături, calități, defecte, conform karmei pe care ne-am adus-o din viețile anterioare. Cel de-al doilea, curentul invididual, ține de sâmburele etern al ființei noastre, ce se manifestă în diferite întrupări și care trebuie să acționeze transformator asupra curentului ereditar, rezolvând și vindecând temele biografice primite din acesta. Idealurile țin de partea cea mai spirituală a sufletului omenesc, deci ele sunt individuale, nu le moștenim pe linie ereditară, însă tendința idealistă se moștenește pe linie ereditară. Eu am moștenit modul idealist de a gândi de la tatăl meu, un om plin de entuziasm și cu multe idealuri ce s-a străduit mereu să schimbe lumea într-un loc mai bun, atât prin cărțile sale, cât și ajutându-i cât de mult a putut pe cei din jur. Idealul meu de-o viață a fost mereu precum o stea deasupra capului meu, ce mi-a luminat drumul și care în bună parte mi-a condus biografia, atât in ceea ce privește oamenii pe care i-am întâlnit, cât și diferitele situații de viață și întâmplări pe scena vieții mele, ce au ținut de iubiri, prietenii, întemeierea unei familii, drumul meu spiritual și până la dramele și temele mele biografice legate de trăiri la prag și de abis. Am simțit acest ideal călăuzitor al vieții mele încă de la vârsta de trei ani, dar nu puteam să îl lămuresc și numesc pe atunci. Am devenit conștientă de el și i-am putut da un nume de-abia la adolescență, când am citit cartea lui Liviu Rebreanu, Adam și Eva. De-abia atunci mi-am lămurit că am venit pe Pământ pentru a întâlni un anumit om care este cel mai important om pentru mine și care este sufletul meu pereche. Pe la douăzeci de ani, acest ideal era atât de important pentru mine, încît dacă cineva cu o mare autoritate spirituală și atoateștiutor și în care să am totală încredere mi-ar fi spus: „Tu nu îți vei întâlni sufletul pereche în această viață, tu nu îți vei împlini acest ideal în această viață pământească”, aș fi murit pe loc de durere. Pe atunci, viața pământească nu era atât de importantă pentru mine, iar acesta nu era singurul meu ideal – aveam și ale idealuri ce luminau deasupra capului meu: adevărul, dreptatea, prietenia; dar cel despre sufletul meu pereche era cel mai important și fundamental ideal al meu. Între timp, am învățat să iubesc și să valorizez tot mai mult viața pe Pământ. Căutând adevărul și sensurile vieții, am găsit Antroposofia, ce m-a ajutat să găsesc multe răspunsuri la întrebări existențiale și mi-a dat forțe de viață pentru a-mi indeplini îndatoririle mele pământești și pentru a trăi cu bucurie și sens viața pe Pământ. Dacă viața pământească a trebuit să mă străduiesc să o înțeleg și să o iubesc, în schimb oamenii mi-au suscitat dintotdeauna un viu interes. Una din calitățile mele native a fost posibilitatea de a le percepe încă de la prima vedere ceva din calitățile lor deosebite și unice, de a întrezări ceva din ființa lor cea mai profundă, iar ei au simțit că eu pot vedea ceva deosebit, etern, bun în ființa lor și mi-au răspuns la rîndul lor cel mai adesea cu iubire și interes. Le sunt recunoscătoare tuturor oamenilor din viața mea și mă simt binecuvântată cu prietenii pe care îi am. Unind toate acestea, este idealul meu cel mai important pe care l-am primit în această viață și pe care m-am străduit să mi-l apropii tot mai mult, prin evenimentele mele biografice și prin înțelesurile primite prin antroposofie: Christos, Eul superior al omenirii, cel ce dă viață, substanță și sens vieții pământești și vieții fiecărui om.
Însă undeva din această viață plină pe care o duceam ieșea la iveală periodic acel ideal unic, ciudat, nepământean, cel al găsirii sufletului meu pereche, care lumina mereu ca o unică și stranie piatră prețioasă în sufletul meu. Îl numeam ‘nepământean’ fiindcă atunci când mă gândeam că în sfârșit îl voi întâlni pe acel om, aveam sentimentul că vom fugi undeva departe de lume într-o lume numai a noastră și acolo vom fi fericiți, vom retrăi iubirea noastră absolut excepțională pe care sufletul și-o amintea și după care tânjea cu mare dor. Am încercat de multe ori să înțeleg acest ideal, mi-a devenit tot mai evident că nu este un ideal pământesc, însă știam și că sufletului meu îi era nespus de dor de ceva ce deja trăise deja într-o altă viață, cu un anumit om.
În Filosofia Libertății, se spune că “Idealurile trebuiesc trăite, altfel sfârșim sub sclavia lor”. Aceste cuvinte m-au urmărit mult timp. Voiam să îmi trăiesc idealul de suflete pereche, pentru a mă elibera în sfârșit de sub sclavia sa. Între timp, am găsit și o altă traducere a acestei idei din Filosofia Libertății, care mi se pare chiar mai potrivită, dar înseamnă o cu totul abordare a idealurilor, la nivel de înțelegere conștiență prin iubire: ”Idealurile trebuiesc confruntate, altfel sfârșim sub sclavia lor”. Privind din acest al doilea punct de vedere, și ca un om care se preocupă în mod serios cu studiul și lucrul antroposofic, realizasem desigur caracterul luciferic al idealului meu de o viață. Dar el își exercita pe mai departe puterea asupra sufletului meu, acel mare dor după ceva foarte important trăit cândva în altă viață îmi chinuia în continuare sufletul, ca o tânjire după ceva extraordinar deși nu știam despre ce este vorba.
Se spune că dacă un om își dorește foarte mult un lucru, acel lucru se va împlini în cele din urmă. A fost și cazul cu acest ideal, l-am întâlnit pe acel anume om pe care îl cunoșteam din altă viață și prin iubirea pentru el am trăit imaginativ într-o altă lume, suprasensibilă, acea iubire înaltă, totală, stranie după care tânjeam. I-am putut recunoaște forța deosebită, am fost transpusă într-o iubire de cuplu absolută, ferice și împlinitoare, pe care omenirea o va trăi de-abia undeva departe în viitor, bănuiesc că de-abia în epoca a șasea.
Am înțeles de ce sufletul meu purtase amintirea acestor trăiri excepționale, dar care erau date sufletului înainte de vreme și care din această cauză mă rupeau de lume, de sensul vieții pământești, de bucuria de a trăi pe Pamânt pe care mă străduisem atât de mult să o dobândesc. Știam că încă nu sunt la nivelul de evoluție sufletesc-spirituală pentru a trăi așa ceva, dar mai știam și că Lucifer asta face: îi dă omului trăiri mult în avans, trăriri spirituale pentru care încă omul nu este pregătit și care din această cauză îi pervertesc sufletul și îi slăbesc Eul pământesc. Odată ce m-am lămurit despre ce este vorba, odată ce am văzut care era oferta pe care acest ideal nepământean mi-l aducea, dar și cât de mult începea să se destrame destinul meu pământesc pe care îl construisem treptat cu greu, a trebuit să fac un sacrificiu și să renunț la toate acele trăiri imaginative extraordinare din planul eteric-astral.
Ceea ce m-a ajutat să nu mă pierd acolo a fost faptul că deja trecusem în biografia mea prin momentul nașterii Eului superior la prag și prin călirea dură pe care o dă trecerea sufletului prin abis, prin lumea lui Ahriman – un eveniment pe care l-am trăit tot imaginativ, tot în planul eteric, dar aflat la polul opus acestuia. În calitate de cercetător biografic, știu că a ținut de misterele biografiei mele ca eu să pot trăi în această viață în mod conștient, ca antroposof, oferta dată de acest ideal al sufletelor-pereche, pentru a putea înțelege și a mă elibera de ceva ce în altă viață trăisem într-un mod romantic, fără să pot înțelege, ceva ce îmi și adusese atunci o moarte prematură. Ceea ce Rudolf Steiner numește “idealism rupt de lume”, idealism egoist, pentru mine a fost o trăire reală de care am avut nevoie pentru a înțelege și pentru a mă elibera până la capăt, în mod conștient, de sub sclavia acestui ideal al sufletelor-pereche.
Pentru mine a fost o mare suferință că una dintre cele mai bune prietene ale mele, tot antroposof – un om deosebit si nobil, de altfel – m-a respins și m-a înfierat când am încercat să îi explic despre aceste taine ale biografiei mele, care nu corespundeau deloc cu părerile ei despre cum trebuie să fie drumul de inițiere antroposofic și iubirea de cuplu. Mi-am amintit ulterior că ea îmi declarase că ea nu are interes pentru biografiile celorlalți oameni, inclusiv pentru cea a lui Rudolf Steiner, deci de fapt eu avusesem așteptări prea mari de la ea cînd crezusem că ea ar putea înțelege așa ceva. Pe calea antroposofică, fiecare dintre noi urmează indicațiile generale date de Rudolf Steiner, dar în același timp fiecare destin este absolut unic, individual, cu trăsăturile și trăirile sale biografice specifice. Este un punct de vedere limitat ca cineva să creadă că numai drumul său antroposofic este cel bun și că ceilalți sunt pe o cale greșită doar fiindcă drumul lor este diferit.
4. Transformarea idealurilor prin ființa lui Christos
.“Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realității existenței, suntem adesea amețiți de o îndoială: Această realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze ceea ce este mai prețios în lume, realizarea idealului nostru? Nenumărate conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puțin de o realizare în care ar vrea totuși să creadă din toate fibrele sufletului lor: realizarea idealurilor lor. Nu trebuie decât să privim lumea planului fizic și, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare lupte sufletești legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au considerat a fi prețioase în sensul ideal.” [viii]
Ei au sperat că idealurile lor vor fi ca semințele pentru viitor, că ele vor rodi în viitor, precum semințele din natură puse în pământ sunt o promisiune de roade pentru anul viitor. Dar la fel ca aceste semințe, nu este suficient ca idealurile să fie în sine niște semințe bune, vii, de origine spirituală; mai este nevoie de ceva: de un sol bun, real și de un Soare lăuntric sufletesc-spiritual care să le lumineze cu căldura, iubirea și forța sa, pentru a le ajuta să rodească în realitatea fizică. În cazul idealurilor, solul este legătura justă, autentică a omului cu voința pământească și cu lumea, iar soarele este Christos, Soarele sufletesc-spiritual al sufletului omenesc și al întregii omeniri.
“Idealurile ce rodesc pentru viitor ies din sfera egoistă a lui Lucifer și sunt dedicate omenirii, ele se pot împlini în lume și pentru lume cu ajutorul lui Christos”.
Oamenii își doresc ca idealurile lor să fie semințe pentru viitor, dar de obicei caută zadarnic ceva care să le dea o siguranță a împlinirii lor în realitate. Adesea, sufletul omului, cu idealul său, poate ajunge într-o situație disperată.
În această conferință, Rudolf Steiner ne spune că, atunci când un om idealist trece prin poarta morții și ajunge la momentul în care își vizualizează tabloul vieții sale – amintirea vieții ce a trecut, în care timpul devine spațiu – el își vede idealurile sale strălucind, dar ele îi apar străine și având ceva periculos, fascinant, amăgitor în ele, un element despre care simte că îl îndepărtează de misiunea sa pământească. Aici, Rudolf Steiner ne relevă caracterul luciferic al acestor idealuri, pe care oamenii le poartă de obicei în sufletul lor și pe care cel mai adesea nu ajung să le împlinească în cursul vieții lor pământești.
Însă Steiner ne dă exemplul lui Christian Morgenstern, o ”natură poetică”, un om foarte idealist, a cărui întreagă viață a fost dedicată celui mai pur idealism și care a parcurs o adâncire mistică, după care a întâlnit antroposofia și și-a dedicat întreaga viață mișcării antroposofice. El a lăsat omenirii o serie de poezii, în care a exprimat poetic această transformare a idealurilor sale mistice prin ceea ce a primit prin lucrul împreună în cadrul antroposofiei cu Rudolf Steiner și cu colaboratorii săi apropiați, în mai mult de un deceniu. După ce el a trecut poarta morții, ca urmare a unei boli ce l-a slăbit treptat, el a dus dincolo de prag aceste roade sufletesc-spirituale ale vieții sale pământești. Ele pot fi văzute atât de către un cecetător spiritual ce poate privi comoara sufletului lui Christian Morgenstern în lumea spirituală, dar și de către celelalte suflete omenești aflate în drumul lor către o nouă viață pământească, deoarece pot fi percepute suprasensibil ca un imens tablou ce strălucește cu o intensitate specifică doar lumii spiritului. Însă aceasta este o strălucire aurie de lumină și iubire vindecătoare, un tablou imens christic de o grandoare comparabilă în lumea fizică cu tablourile marilor artiști precum Rafael sau Michelangelo. Iar acest tablou al roadelor pământesc-spirituale ale lui Christian Morgenstern sunt mai importante pentru cercetătorul spiritual decât contemplarea directă a lumii spirituale. Toate idealurile pe care Christian Morgenstern le purta în sufletul său, înainte de a întâlni mișcarea antroposofică, s-au unit în sufletul său cu învățătura spirituală despre Christos și despre misiunea sa și astfel au căpătat substanță adevărată, vie, precum un sange spiritual christificat al sufletului poetului, ce poate fi văzută ca un vast tablou în lumea spirituală, devenind bun al întregii omeniri.
În lumea spirituală, sufletele care nu și-au christificat idealurile duc o luptă cutremurătoare pentru idealurile lor, pe care Lucifer încearcă să le smulgă și să le ducă în lumea lui. În schimb, sufletele care și-au christificat aceste idealuri emană o lumină christică vindecătoare ce le este de ajutor și altor suflete și le oferă forțe de viață și călăuzire în viitoarea lor viață pe Pământ.
”Ceea ce am dobândit prin mine însumi devine bunul comun al întregii omeniri prin faptul că Christos l-a transpus în realitate ”.[ix] Christos, soarele spiritual din sufletul omului, este cel care poate asigura rodirea acestor idealuri-semințe spirituale în viitor, ca bun de viitor al omului din sufletul căruia aceste idealuri au izvorât, dar și ca bun al întregii omeniri. Christos dă realitate idealurilor rupte de lume, de Pământ.
Odată transformate prin Christos, idealurile devin totodată poarta de intrare justă a omului în lumea spirituală. ”Mi-am dat seama că trebuie să se pătrundă în lumea spirituală reală tocmai prin această poartă a idealismului. Idealismul îmi apăruse ca umbră splendidă pe care nu lumea senzorială, ci cea spirituală o proiectează în sufletul omului și care reprezintă un îndemn de a ajunge, pornind de la această umbră, la lumea care a proiectat-o. (Rudolf Steiner)”[x]
(articol scris de Delia Soare, publicat în nr. 21 al revistei de antroposofie Pământ iubit)
[i] Rudolf Steiner, Esoterismul creștin (GA 094), conferința a II-a
Cazul lui August Strindberg. Deteriorarea unui arhetip sufletesc-spiritual
Unul dintre destinele care m-au impresionat cel mai mult și pe care Rudolf Steiner îl prezintă în volumul patru din ciclul Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, este cel al unuia dintre cei mai mari scriitori suedezi, August Strindberg. (Nota 1) Am reluat această temă de curând printr-o postare pe un grup de discuții antroposofice, în care priveam destinul său de-a lungul a patru vieți ale sale, așa cum ne sunt prezentate de Rudolf Steiner și Wilfried Hammacher (Nota 2), dar din punctul de vedere al unei legături sufletesc-spirituale pervertite cu o imaginațiune-arhetipală, în acest caz cea a zeiței Isis-Sophia, eternul feminin.
Într-un articol anterior (Nota 3) vorbisem despre aceeași temă, dar privitoare la imaginațiunea arhetipală de Crăciun, despre care Emil Bock ne spune că în actuala etapă de evoluție a omenirii, cea a dezvoltării sufletului conștienței în care omul se confruntă cu răul, o să apară oamenilor tot mai puțin în forma clasică, idilică, blândă, a nașterii din staul. Ea va apărea tot mai mult în varianta prezentată în Apocalipsa după Ioan, în care Balaurul ahrimanic al gândirii materialiste stă să prindă pruncul pe care Fecioara îl naște în deșert și numai cu ajutorul lui Mihael omul poate salva pruncul spiritual născut în sufletul său.
Toate aceste imaginațiuni arhetipale descriu procese sufletești deosebit de importante din sufletul omului, procese pe care un om aflat pe calea de inițiere antroposofică le poate înțelege, conștientiza și percepe. Prin ele se revelează în mod obiectiv situația de fapt a stării sufletesc-spirituale a omenirii, în care omul se îndepărtează tot mai mult de legătura cu lumea spirituală și ca urmare, aceste imaginațiuni arhetipale din sufletul său se modifică corespunzător.
În postarea menționată, despre August Strindberg și arhetipurile spirituale vii din sufletul omului, spuneam că prin inițiere în misteriile lui Isis-Sophia-Maria, discipolul intra în legătură cu înalta entitate spirituală și în sufletul său se crea drept arhetip o copie vie, spirituală, a zeiței. Acest lucru se reflecta în viețile următoare ale discipolului, atât în structura sa ființială, cât și în biografia sa. Luasem acest caz foarte interesant al scriitorului suedez, în care putem urmări cum s-a metamorfozat acest arhetip al eternului feminin din sufletul său și cum s-a reflectat în biografia sa în viețile următoare, în relația cu sexul opus.
În întruparea sa ca și căpitan din Egiptul antic, el a fost inițiat cu mare seriozitate în misteriile zeiței Isis, dar și-a neglijat ulterior îndatoririle ce decurgeau din această inițiere, ba chiar s-a dedat la o viață neserioasă, devenind un inițiat decăzut. Comportamentul său a dus la deteriorarea arhetipului zeiței Isis în sufletul lui, iar când el a trecut pragul morții (când interiorul sufletesc devine lume exterioară), l-a întâmpinat în ființa Păzitorului pragului, în loc de zeița Isis, o creatură feminină demonică îngrozitoare, efectul faptelor sale nesăbuite.
În viața următoare, individualitatea lui Strindberg s-a încarnat într-o femeie frumoasă dar foarte vicioasă – oglindirea în ființa sa a arhetipului feminin decăzut. Iar în următoarele două vieți, el a fost un bărbat care ura femeile, urmare a aceleiași deteriorare a legăturii sale sufletesc-spirituale cu eternul feminin. În încarnarea ca Strindberg, el avea o atitudine contradictorie față de femei, le iubea și le ura în același timp femeile. „Tu însuţi eşti femeia pe care o blestemi în orice femeie” (W. Hammacher). Scriitorul era atras de femeile independente, egoiste, feministe care îl făceau să sufere; ele rezonau cu arhetipul feminin problematic din sufletul său, deci acest tip de femei atrăgea. Dar toată viața sa a fost o căutare a eternului feminin, o încercare de a reintra în legătura justă cu Zeița Isis – atât încercările sale alchimice prin care căuta înțelepciunea primordială, cât și prin admirația sa față de femeile bune, blânde, cu calități materne.
O întâlnire imaginativă pe calea lăuntrică cu Sophia – arhetipul înțelepciunii cosmice
Omul aflat pe o cale spirituală poate avea trăirea imaginativă a arhetipului eternului feminin în sufletul său prin întâlnirea cu Păzitorul pragului, pe calea de cunoaștere antroposofică.
În articolul meu Spiritualizarea gândirii (Nota 4), descriam astfel întâlnirea mea imaginativă cu arhetipul înțelepciunii cosmice, Sophia, sau cu ființa gândirii, cum am numit-o eu atunci, astfel:
Peste niște ani de la acel moment am avut însă și întâlnirea la prag cu ființa spirituală arhetipală a gândirii. Aceasta a avut loc în urma cu zece ani, pe când treceam în biografia mea printr-o perioadă plină de încercări sufletești și spirituale. Pe neașteptate mi-a apărut o ființă suprasensibilă feminină, înaltă, frumoasă și pură ce mă privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forțe de viață, care erau în același timp iubire și înțelepciune. Ea era unită cu mine prin umărul meu și era o apariție eterică, cumva alb-argintie transparentă. În acel jet de viață, iubire și înțelepciune mă simțeam nespus de fericită și de împlinită și aș fi rămas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, în această imaginațiune: ființa aceasta sublima era înconjurată în cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeași natură cu vulturul de demult, care tot săreau încercând să ajungă la jetul de apă vie și să bea din el. Îmi inspirau răutate și frică, temerea mea în acel moment era să nu îi facă rău acestei ființe sublime. Șocant era și că simțeam foarte intens și în același timp două sentimente atât de contradictorii: bucuria de a sta în preajma ființei sublime, în forțele de viață revărsate de ea, pe de o parte, și frica intensă de creaturile ahrimanice ce o înconjurau. Retrospectiv privind, îmi dau seama că ființa feminină și aceste ființe ahrimanice făceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice trăire de prag, arăta acest dublu aspect înspre cunoașterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat în gândirea mea – acele ființe ahrimanice erau propriile mele prejudecăți, gânduri de judecată la adresa mea și a lumii, aspectele de gândire moartă a intelectului, deci partea din gândire căzuta în stăpânirea forțelor ahrimanice. Iar ființa sublimă era ființa spirituală a gândirii, arhetipul Sophiei – înțelepciunea cosmică, așa cum trăiește ea în sufletul meu și către care trebuie să tind pâna când mă voi putea uni pe deplin cu ea.
Cel care nu a ajuns încă la astfel percepții suprasensibile la prag își poate da seama de starea femininului arhetipal în sufletul său prin cercetarea biografiei proprii, observând cum se reflectă acest arhetip în relația pe care o are cu femeile din viața sa.
Arhetipurile Fiului risipitor, Fiului cel ascultător și cel al Tatălui iertător
Din discuțiile de la această postare a mea despre August Strindberg a reieșit un mod de a privi karma unui om drept lege implacabilă ce pedepsește păcatele și și pe cei care au greșit, lucru pe care eu îl consider o definiție limitată și deci o neînțelegere a ceea ce înseamnă de fapt legea karmei. Ca urmare, am continuat postarea respectivă cu câteva considerații asupra legei karmei, pe care le redau în continuare.
Lumea spirituală nu privește greșelile în același mod în care le privim noi, cu conștiența obișnuită de zi cu zi, adică: ai greșit, ești pedepsit. Karma nu este o lege de pedeapsă, ci este o lege vie de învățare și evoluție, care are două curente: unul ce vine din trecut și altul din viitor, iar ele se întâlnesc în fiecare moment din viața noastră; și fiecare greseală și rău sunt metamorfozate în noi lecții de evoluție și în oportunități din care un bine superior rezultă în viața omului respectiv și impactul asupra omenirii. Pedeapsa este ceva inventat de către om și nu de către lumea spirituală, care preferă ca omul să greșească pentru a învăța, decât să stea cuminte și supus unor legi morale venite din exterior. Este de amintit aici Parabola fiului risipitor din Evanghelia după Luca. Tatăl îl primește cu brațele deschise pe fiul risipitor ce se întoarce acasă, taie pentru el vițelul cel gras și îi dă haine noi celui ce „Pierdut era și s-a aflat, Mort era și a înviat”. Celălalt fiu, cel ascultător, care nu a ieșit niciodată din vorba sa, îi reproșează plin de supărare Tatălui că pentru el nu a făcut niciodată petrecere și refuză să vină la sărbătoarea fratelui risipitor. Însă Tatăl îl lămurește că ce-i al lui, este și al fiului cel ascultător, în schimb pe fiul cel rebel putea să îl piardă pentru totdeauna. Legea karmei merge mult dincolo de conceptele umane simpliste de ‘greșeală”, ‘păcat’ și ‘pedeapsă’. Greșește omul, câtă vreme năzuiește…, se spune în Faust. August Strindberg este o înaltă individualitate spirituală și a lăsat o operă importantă omenirii, chiar dacă la un moment dat s-a îndepărtat de calea spirituală și a decăzut mult sufletește. Morala antroposofică este un concept complex, dincolo de morala impusă de societate.
La comentariile de la aceeași postare, a fost necesar să precizez că aceasta nu este o cale pe care eu am prezentat-o pentru a fi urmată, drept alternativă la calea creștină a fiului cel bun și ascultător. Parabola Fiului risipitor este spusă de Iisus Christos, iar atât Fiul cel bun, cât și rebelul Fiu risipitor sunt arhetipuri existente în orice suflet omenesc, pe care fiecare om le manifestă mai mult sau mai puțin în cursul biografiei sale. Ține de înțelegerea karmei și a misiunii lui Christos în lume faptul că și oamenii ce greșesc, cei care păcătuiesc, cei ce își distrug coeziunea sufletească, precum August Strindberg, pot fi ‘mântuiți’ în final și sunt individualități valoroase în evoluția lumii. Chiar și dacă privim Parabola Fiului risipitor strict din punctul de vedere al ortodoxismului – deci neluând în considerare ideea de reîncarnare și karma -, este o idee profund creștină faptul că el este în final mântuit și primit cu dragoste și daruri de către Tatăl său.
„Pierdut era și s-a aflat / Mort era și a înviat”, face referire la multă suferință și la procese sufletești fundamentale profund transformatoare din ființa sa, care pot fi înțelese din punctul de vedere al antroposofiei. Calea fiului risipitor nu este o cale în sine, ci prin ea se revelează faptul că Dumnezeu-Tatăl are grijă și de cei care greșesc și se abat de la drum, atâta timp cât ei își învață lecțiile dureroase și se întorc din nou spre lumea spirituală și spre legile ei morale și pline de iubire.
Sufletul să nu-ți dorească niciodată căderea,
Dar TREBUIE să scoată din cădere înțelepciune.” (Rudolf Steiner, in Dramele-mister)
Dacă în fiecare suflet își face simțită prezența, la un moment dat, arhetipul Fiului risipitor, pe lângă cel al Fiului cel bun și ascultător, o etapă avansată în maturizarea sufletească a omului este trăirea și identificarea cu arhetipul Tatălui cel iertător. A trezi în mod conștient în suflet această forță autoritate morală plină de iubire și bunătate a Tatălui ceresc, care nu judecă și nu pedepsește, ci așteaptă cu iubire, încredere și speranță ca fiul risipitor să se întoarcă acasă din peregrinările sale, este o caracteristică fundamentală a unui suflet evoluat, matur, situat în mod just pe o cale de evoluție spirituală.
Statuia Reprezentantul omenirii și procesele spiritual-sufletești
Am vorbit despre arhetipurile sufletesc-spirituale din sufletul omului, așa că trebuie să amintesc la această temă statuia Reprezentantul omenirii, creată de Rudolf Steiner în colaborare cu sculptorița Edith Maryon, sunt făcute vizibile în formă artistică procesele sufletesc-spirituale din sufletul omului.
În ea, omul este reprezentat între cei doi însoțitori ai săi în evoluția pământească, Lucifer și Ahriman, străduindu-se în permanență să își mențină echilibrul sufletesc între cele două extreme în care cei doi vor să îl tragă. Atâta timp cât omul reușește “să meargă pe cărarea cea strâmtă dintre două prăpăstii”, cum spunea Arsenie Boca, el primește darurile celor doi însoțitori ai săi. Am auzit comentarii chiar de la unii antroposofi, de genul: “Ei, dar ce daruri poate să ne dea Ahriman, el ne dă numai rele!”. Acest lucru nu este adevărat și arată o neînțelegere a rolului celor doi în evoluția omului. Lucifer îi dăruiește omului entuziasm, aspirația către artă, către cunoaștere, îi impulsionează gândirea înspre a depăși domeniul fizic și îi face gândirea independentă, pentru ca omul să se poată individualiza pornind de la gândirea sa. Ahriman îi dă omului fermitatea planului fizic, îi dăruiește o formă clară, logică gândirii sale și percepțiilor le dă contururi ferme și limpezi. Dar acest lucru este valabil doar atâta timp cât omul reușește să îi țină pe cei doi în echilibru, în domeniul just de acțiune al fiecăruia.
Unul dintre domeniile cele mai importante ale lucrului cu biografia este rezolvarea crizelor biografice și acest lucru este făcut vizibil în statuie. În partea din stânga – cum privim la statuie – avem un grup statuar despre care putem spune că reprezintă ‘sufletul omului sfâșiat într-o criză biografică’, iar în partea dreaptă a statuii avem reprezentată artistic ’rezolvarea unei crize biografice’.
Deci să privim la grupul statuar din stânga, format din Lucifer și Ahriman, deasupra cărora se află Ființa Umorului. Lucifer şi Ahriman își depășesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, căruia îi dă tărie; iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze în gândirea omului, înflăcărând-o, ridicând-o înspre depășirea realității concrete. Însă cei doi ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el și a face o alianță înspre a-l prinde complet pe om în ghearele lor. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, prin iluzii mărețe și pasiuni puternice, îndepărtându-l de planul fizic și de îndatoririle sale pământești, ridicându-l prea sus, astfel încât omul începe să se creadă cu mult deasupra muritorilor de rând, un ales al sorții, un mare inițiat, etc. Odată prins în lumea de iluzii a lui Lucifer, acesta îl stoarce de forțe de viață și apoi îl lasă să cadă în domeniul lui Ahriman. Pe de altă parte, Ahriman pune stăpânire pe gândirea omului, cramponând-o de materie, încât omul să creadă ca lumea fizică e singura realitate și să uite complet de existența lumii spirituale. În acțiunea lor comună, omul cade din înălțimi de iluzii sfărâmate, la polul opus, în lipsa de credință și de încredere în sine, în depresie profundă și în abisuri de disperare. Este jocul celor doi, în care sufletul omului dezorientat devine ca o minge pe care ei o dau de la unul la altul.
Putem decela în aceste procese sufletești acțiunea celor doi în sufletul omului, în orice criză biografică, pornind de la cele mai simple și evidente observații. Să luăm un exemplu concret, cum ar fi cazul unui om care pierde un job de prestigiu și bine remunerat. Deodată, el se află într-o situație dificilă de pierdere, pe de o parte a prestigiului, a imaginii sale în lume (și aici este atacul lui Lucifer, Ego-ul iluzoriu al omului este sfărâmat), iar pe de altă parte, de zdruncinare a planului financiar (iar aici este domeniul în care îl atacă Ahriman, în problemele cu banii, cu frica teribilă de viitor), și omul respectiv se află brusc în situația reprezentată în partea din stânga a grupului statuar, sfâșiat de pactul dintre Lucifer și Ahriman.
Îl vedem pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi ca de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi: el nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă, urâtă şi capul spân, iar aripile îi sunt ca de liliac. Cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea, sau alegerea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor cosmic. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, reprezentată deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. Umorul, detașarea, sau ceea ce se poate numi capacitatea de ‘a-ți alege atitudinea într-o situație dificilă de viață’, este ceea ce ne pune în legătură cu Ființa spirituală a umorului. Viktor Frankl, autorul cărții ”Omul în căutarea sensului vieții”, spunea că “singura libertate a omului este de a-și alege atitudinea într-o situație dată”.
Rezolvarea crizei biografice este vizibilă în partea dreaptă a statuii, unde avem o a doua situaţie. Prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ființa christică radiază cu iubire o lumină de mare puritate și noblețe, pe care Ahriman și Lucifer nu o pot suporta. Ca urmare, Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer își frânge singur aripile de vultur și cade în abis.
Ţine de Taina abisului, una dintre cele șapte taine oculte, faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte în abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat într-o nouă înțelepciune, prin intermediul Duhului Sfânt – dar aceasta este a treia etapă a unei crize biografice, ce ține de marile misterii ale evoluției omului. Această taină a abisului răzbate în mod discret și din versurile lui Rudolf Steiner din Dramele-Mister, menționate mai devreme:
Sufletul să nu își dorească niciodată căderea,
Dar TREBUIE să scoată din cădere înțelepciune.
(articol scris de Delia Soare și publicat în revista Pământ iubit, nr. 18, primăvara 2022)
_________________________________
Nota 1 – August Strindberg-o biografie spirituală, de Delia Soare, publicat în revista Antroposofia
Nota 2 – Renăscut. Căile vieţii lui August Strindberg şi Carl Ludwig Schleich, de Wilfried Hammacher
Nota 3 – Imaginațiunea de Crăciun în trecut, prezent și viitor, de Delia Soare, publicat în nr. 17 al revistei Pământ iubit
Nota 4 – Spiritualizarea gândirii, de Delia Soare, publicat în nr. 3, revista Pământ iubit
Cum se împacă în suflet imaginațiunea de Crăciun cu Maria și pruncul nou-născut, cu vremurile tot mai dure pe care le trăim? Avem imaginea din iesle cu Maria nathanică cu pruncul luminos în brațe, despre care Rudolf Steiner ne spune că în artă este redată cel mai bine de Rafael în Madona sixtină. Dacă închidem ochii și ne reprezentăm imaginea plină de liniște, pace, iubire a Fecioarei Maria cu pruncul nou-născut în brațe, din ea ne vin forțe de viață și de încredere în legile divine pline de iubire și dreptate, ce guvernează nevăzut această lume. Imaginea Mariei indică atât spre trecut, cât și înspre Misterii viitoare în evoluția omenirii.
Ea este un focar de raze care o singură dată au răzbătut în acest fel din cele mai înalte sfere cereşti pe Pământ. În fiinţa şi pe chipul ei se oglindeşte, în puritatea şi perfecţiunea cea mai netulburată, un arhetip divin, care în lumea spirituală planează pe deasupra omenirii. După cum în pruncul pe care trebuie să-l nască se oglindește şi se întrupează arhetipul copilului şi al copilăriei — un punct central al oricărei existenţe pământeşti de copil –, Maria din Evanghelia lui Luca pare a fi arhetipul coborât pe Pământ al feminităţii feciorelnice, întruchiparea „eternului feminin”, femeia între femei. (Emil Bock, în Cei trei ani)
Dar dacă privim în jur, în viețile noastre tot mai frământate, sau la ce aflăm din mass-media că se întâmplă în întreaga lume: conflicte, lupte de putere între oameni, izbucniri de ură și de frică în epoca prezentă, multă suferință și disperare – suntem izbiți de contrastul uriaș dintre aceste două trăiri. Sufletului îi vine tot mai greu să mai creadă, să mai poată intra în atmosfera deosebită a Crăciunului.
În cartea Întreita taină a Mariei, Emil Bock ne revelează că imaginea pură, idilică, copilăroasă, paradisiacă a Crăciunului nu mai poate fi menținută în vremurile actuale și pentru viitor, dacă ei nu i se adaugă ceva nou: trăirea celui de al doilea eveniment christic, venirea lui Christos în formă suprasensibilă, în planul eteric. Toate problemele grave ale omenirii din epoca prezentă, boala, frica, sărăcia, încălcarea libertății și a demnității umane, ne arată cât de departe sunt oamenii de trăirea plină de speranță și de iubire a Crăciunului, de imaginea delicată, pură, de păstrătoare a trăirii Paradisului, a Fecioarei Maria cu pruncul. Toate acestea indică înspre o trăire de Crăciun a viitorului care nu îl mai are în centru pe copilul Iisus, ci pe om.
Sărbătoarea Crăciunului, cu Maria cea pură și cu pruncul nou născut în brațe, este amintirea vremurilor în care omenirea era strâns unită cu lumea spirituală, trăind încă în lumea eterică paradisiacă pură. Ne aflăm aici în fața a două taine fundamentale ale umanității: copilul din iesle va crește, va fi implicat în destinele omenirii, învingând ceea ce era cunoscut mai inainte în treptele misteriale ale tuturor popoarelor ca fiind Misterul morții, prin înviere. Iar în figura Mariei, avem în fața noastră Misterul nașterii, zeița care naște și rămâne totuși fecioară: acesta este celălalt pol al misteriilor umanității. (Emil Bock, în Întreita taină a Mariei)
Deci în actuala etapă a evoluției sale, în epoca de dezvoltare a sufletului conștienței, omul se află între doi evolutivi: primul este misterul paradisiac al nașterii dintr-o fecioară, cel de-al doilea este misterul morții și învierii pe cruce a lui Christos.
Legătura Mariei cu Sfântul Duh
În trecut încă se mai știa despre legătura dintre Fecioara Maria și Duhul Sfânt. În prezent, omenirea nu mai înțelege deloc o noțiune ca cea de Duh Sfânt. Emil Bock încearcă să o explice, pornind de la ideea că există un Duh Sfânt vechi și un Duh Sfânt nou. În trecut, omenirea era unită intim cu lumea spirituală și primea Sfântul Duh, înțelepciunea divină, printr-un domeniu natural care era încă păstrat pur, din cadrul sistemului de forțe de reproducere și ereditare. Misterul nașterii feciorelnice – Zeița care naște și rămâne totuși fecioară, păstrându-si puritatea – este un ultim ecou al vremurilor de demult. Oamenii nu au știut să păstreze această sfințenie care le-a fost dăruită. Odată ce forțele luciferice s-au infiltrat în evoluție, omenirea a pierdut legătura cu lumea spirituală și posibilitatea de a mai primi vechiul Duh Sfânt prin acest domeniu care s-a desacralizat. Dar a fost necesar acest lucru, pentru că astfel oamenii au început să își dezvolte gândirea și să se individualizeze. În epoca modernă, omenirea trece prin toate aceste lupte și evenimente apocaliptice, dar deja sunt zorii unei perioade în care un nou Duhul Sfânt poate fi primit în mod conștient, prin intermediul unei gândiri spiritualizate, dezvoltată pe calea de cunoaștere antroposofică.
În vremea creștinismului timpuriu încă se cunoștea legătura dintre Maria și Sfântul Duh; ea era văzută ca o încarnare, ca devenire în planul fizic a Sfântului Duh. Mai există încă icoane în care în Sfânta Treime, Maria apare reprezentată ca a treia persoană, în locul Sfântului Duh.
În același timp, Maria este imaginea femininului arhetipal, iar misterul Mariei de demult încă mai acționează în ființa femeilor, în timp ce bărbații îl poartă în suflet ca ideal. Femeile, prin structura lor, sunt mai legate de lumea spirituală, o parte din sufletul lor rămâne deschis înspre sus, ele fiind receptive la ceea ce le vine din lumea spirituală. Se poate spune că femeile sunt mai legate de Ceresc, iar bărbații de pământesc. În măsura în care încă păstrează această calitate deosebită a feminității, o parte de natură pură în ființa lor în care au adus până în prezent ceva din starea primordială a Creațiunii, femeile au capacitatea de a primi un suflet nou și de a-l aduce la viață în lumea fizică, dar și capacitatea de a primi inspirații și cunoaștere din lumea spirituală. În trecut, popoarele aveau o conducere de tip matriarhal, tocmai fiindcă femeile erau cele care erau în legătura cu lumea spirituală, de la care primeau Duhul Sfânt și deci inspirații și înțelepciune pentru binele comunității. Bărbații nu putea acest lucru, însă avea forța și voința de a pune în practică aceste inspirații primite de la femei.
Însă feminismul, masculinizarea femeilor din epoca actuală, desacralizarea acestui domeniu natural al femeii, a dus tot mai mult la pierderea capacității de cunoaștere inspirative a femeii, iar femeia a fost înlăturată treptat de la conducere. Gândirea omenirii a decăzut corespunzător, ajungând până la gândirea materialistă a prezentului, care e ruptă complet de înțelepciunea cosmică. Avem în prezent deci o gândire pământească, ce nu mai păstrează deloc în ea înțelepciunea lumii spirituale, nu mai are nicio legătură cu vechiul Duh Sfânt.
Imaginațiunea apocaliptică a Fecioarei cu pruncul
Imaginațiunea clasică de Crăciun, venită dinspre trecut și care încă indica înspre domeniul sufletesc pur, paradisiac din organismul feminin, este înlocuită tot mai mult cu imaginațiunea din Apocalipsa lui Ioan, a femeii din deșert ce naște și al cărei prunc este răpit de Balaurul ahrimanic. Imaginațiunea lui Ioan indică spre procesele sufletești ale omului din prezent, în care gândirea materialistă cotropește și pervertește domeniul pur, iar Eul superior născut de suflet – pruncul spiritual auriu – este în pericol de a fi răpit de către Ahriman. Acesta își depășește domeniul în care este legitim să stea – domeniul fizic – și încearcă să prindă domeniul eteric, prin intermediul gândirii decăzute materialiste a prezentului. În imaginațiune apare arhanghelul Michael cu lancea gândirii spiritualizate și luptă cu balaurul și îl învinge, recucerind pruncul și dăruindu-l înapoi mamei sale.
Imaginațiunea reflectă starea actuală a sufletelor omenești în vremurile actuale atât de încercate. Omul are această trăire în momente de crize biografice, în încercări sufletești și în perioade de boală. Pentru a ieși cu bine din aceste încercări, omul prezentului trebuie să își dezvolte și spiritualizeze gândirea, așa cum este arătat pe calea antroposofică adusă omenirii de Rudolf Steiner. El intră astfel în legătură cu Arhanghelul Michael. Altfel, chiar dacă își naște Eul superior în suflet, omul modern este în pericol de a-l pierde la impactul cu provocările materialiste dure ale epocii prezente.
Pentru mine, imaginațiunea apocaliptică a Fecioarei cu pruncul a fost o trăire concretă atât la vârsta de 37 de ani, când am avut criza biografică cea mai dificilă din viața mea, legată de trăirea abisului de la pragul lumii spirituale, cât și recent, când m-am îmbolnăvit de Covid. Procesele sufletești prin care treceam mi-au apărut atunci simbolizate, desfășurate în imaginațiuni vii și dureroase ce mă întâmpinau ca din exterior și al căror sens mai cuprinzător l-am deslușit ulterior.
În prima situație am avut trăirea pierderii Eului superior ce îmi apărea personificat cu chipul băiețelului meu, pe care îl răpea balaurul din abis. Am reușit să îl salvez doar cu ajutorul lui Christos, iar apoi a urmat o lungă perioadă în care am salvat-o pas cu pas și pe ’mama copilului’ – sufletul meu – din abis, cu ajutorul lui Michael, deci lucrând intens cu gândirea mea înspre înțelegerea profundă și lămurirea acelor trăiri biografice. Rudolf Steiner atinge acest mister, legătura dintre căderea în abis și înțelepciunea sufletului, Maria-Sophia, în versurile următoare:
“Sufletul să nu-și dorească niciodată căderea
Dar trebuie să scoată din cădere înțelepciune.”
În cea de-a doua trăire, am avut trăirea cum ființa ahrimanică a Covidului pune stăpânire pe Sinea mea și mă reduce la stadiul de conștiență al unui animăluț instinctual, limitat la necesitățile de bază și care nu mai poate gândi ceva spiritual, elevat. Antroposofia nu îmi mai spunea nimic, citeam și erau doar idei fără viață, fără sens pentru mine. De-abia când m-am panicat de conștientizarea acestei stări inferioare de conștiență și m-am scuturat profund în ființa mea, m-am trezit la un nivel de conștiență mai înalt, în care am putut percepe ceea ce se întâmpla în sufletul meu. Mi-a venit atunci această imaginațiune apocaliptică a Fecioarei și a pruncului răpit de balaur și mi-am trezit treptat gândirea michaelică pentru a mă putea elibera de ființa ahrimanică a acestei boli moderne ce a înfricoșat omenirea în ansamblul ei.
Cea de-a doua venire a lui Christos, în plan eteric
Pentru a salva atât pruncul, cât și pe mama sa din ghearele Balaurului ahrimanic ce stăpânește acest pământ și care încearcă să pună tot mai mult stăpânire și pe sufletele oamenilor și nu doar pe gândirea lor, este necesar ca oamenii să aibă trăirea evenimentului de pe Golgotha la nivel eteric.
Când omul aflat pe calea inițierii are trăirea a ceea ce înseamnă evenimentul Înălțării, el poate să perceapă domeniul eteric și să își mențină conștiența de sine aici. Însă va trebui să reziste ispitei lui Lucifer, care îl prinde și îl duce în lumea sa suprasensibilă de extaze și fericire, îndeplinindu-i cele mai secrete dorințe egoiste, în timp ce îi slăbește Eu-l și îl îndepărtează de misiunea sa pământească. De aici, omul ispitit va cădea la polul opus, în puterea lui Ahriman. Ca si contra-pondere – necesară după moartea omului, dar și pe calea inițierii – Christos a legat corpurile eterice ale oamenilor de El și de corpul eteric al Pământului, astfel încât Lucifer să nu poată să le răpească și să le ducă în lumea sa. Dar este nevoie ca omul să primească impulsul christic în suflet în mod conștient, să îl înțeleagă, precum și să se purifice sufletește, adică să facă trei pași pentru dezvoltarea morală la fiecare un pas pe calea cunoașterii.
Următoarea etapă, foarte dificilă pe plan sufletesc, este cea dintre Înălțare și Rusalii, când sufletul trece printr-un abis, având sentimentul de părăsire, de disperare – și trebuie să aibă forța de a rezista. Avem apoi etapa imaginațiunii de Rusalii, cu apostolii în jurul Fecioarei Maria primind noul Duh Sfânt sub forma limbilor de foc ce cad din Ceruri. Ei sunt acum în mod conștient din nou în legătură cu Maria-Sophia, înțelepciunea cosmică arhetipală. De-abia în acest moment pot ei înțelege și trăi pe deplin ceea ce a avut loc la Evenimentul de pe Golgotha.
Drumul de la polul evolutiv al nașterii pruncului și până la celălalt pol, evenimentul morții și al renașterii, este astfel parcurs pe deplin.
Isis-Sophia, Înțelepciunea lui Dumnezeu / Lucifer a ucis-o și pe aripile forțelor cosmice / a dus-o departe în adâncurile spațiului./ Christos-Voința Care lucrează în noi / I-o va smulge lui Lucifer / Și pe baza cunoașterii spirituale / O va chema la o nouă viață în sufletele umane / Isis-Sophia, Înțelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner, în Căutarea noii Isis, GA 202)
(articol de Delia Soare, publicat în numărul 17 al revistei de antroposofie Pământ iubit)
Cel care se apropie de fiinţa Misteriilor moderne trebuie să simtă că el stă faţă de sine ca cel care se străduie să devină virtuosul Parsifal, şi în acelaşi timp ştie că el este şi un altul, că – datorită tuturor evenimentelor timpurilor moderne şi pentru că este un om al epocii moderne – el este şi Amfortas cel rănit. Omul modern poartă în el această dublă natură: pe Parsifal năzuitorul şi pe Amfortas cel rănit. Aşa trebuie să se simtă pe sine în cunoaşterea de sine. De aici izvorăsc atunci forţele care trebuie ca tocmai din această dualitate să devină unitate şi trebuie să-l conducă pe om puţin mai departe în evoluţia cosmică“. (Nota 1)
Presimțirea Graalului în iubirea de cuplu
În studiile și cercetările mele despre calea Graalului, am dat de curând de un scurt text pe care l-am scris pe această temă, în urmă cu zece ani. Era deci perioada în care făceam trecerea de la o cale veche, pe simțire, de căutare a Graalului – cale ce lucrează cu sublimarea forțelor ereditare și de reproducere – înspre calea modernă, conștientă a Graal-ului, ce lucrează cu forțele clare ale gândirii și pe care o regăsim în antroposofie. Iată în continuare acest text, ce conține câteva elemente autobiografice și pe care din această cauză nu l-am publicat până în acest moment:
„Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie aceasta casa de mine numită”. Sunt cuvintele inscripționate de Richard Wagner pe casa sa, pe care și-o dorise mult timp. În conferințele despre Wagner, Rudolf Steiner ne spune că marele compozitor își simțise întreaga viață ca pe o străduință și căutare zadarnică – dar în acea casă, compunând muzica din drama sacră „Parsifal”, el își găsi în sfârșit pacea sufletească. În „Parsifal”, interpretare complexă a unei legende ce a străbătut veacurile, Wagner a exprimat artistic înțelepciunea pe care o purta în suflet, adusă în mod inconștient din vieți anterioare în care trecuse prin misterii inițiatice.
Drumul lui Parsifal – „cel ce străbate valea” – până la găsirea Cupei Graalului și încununarea sa ca rege al Graalului, dar și vindecarea pe care el o aduce regelui Amfortas, sunt descrise minunat în libretul dramei wagneriene și sunt învăluite în acorduri divine.
Regele Graalului, Amfortas, s-a închinat zeului Amor căutând iubirea cavalerească, însă a căzut pradă lui Klingsor, care l-a rănit și i-a luat lancea. Ca urmare, fiecare apropiere de cupa sfântă îi produce de acum suferințe teribile și îl face să sângereze. Ce te confuzează așa, unchiașule? este întrebarea plină de compasiune pe care Parsifal i-o pune regelui. Călătoria lui Parsifal și probele dificile prin care trece sunt desfășurarea în imagini a unor procese sufletești, reprezentând descrierea căii sale de inițiere. Amfortas, odată vindecat de întrebarea lui Parsifal, apare transfigurat, de o frumusețe nemaiîntâlnită. Parsifal – copilul pur, Eul superior născut în suflet – îl vindecă pe bătrânul rege Amfortas – reprezentantul vechii înțelepciuni aduse din vieți anterioare și căzută sub stăpânirea lui Lucifer.
Graalul… L-am văzut uneori în visele, în imaginațiunile mele, l-am „atins” în momente de grație, atunci când eram nespus de îndrăgostită, când credeam că iubirea îmi este împărtășită la fel – dar prea curând Graalul s-a îndepărtat. Ca un veritabil Amfortas, am rămas de fiecare dată cu mâna întinsă în zadar, cu rănile sufletului sângerând. Pentru mine, Graalul a însemnat dintotdeauna iubirea reciprocă intensă, absolută, împlinită. Să îl descriu cum arată în imaginațiunile mele, nu cred că aș putea. De altfel, nici nu știu dacă forma sa este cea mai importantă; unii spun că este o cupă deasupra căreia vine porumbelul alb sfânt și depune o ostie; alții îl descriu ca pe o piatră prețioasă căzută din coroana lui Lucifer… Mie, Graalul mi-a apărut ca un izvor de viață auriu, bun, blând, strălucitor, vindecător, ce mă făcea fericită și îmi dădea multă liniște. Eram, în sfârșit, aproape de ceva după care sufletul meu tânjea dintotdeauna. Dar, vai! De fiecare dată am fost alungată; nu eram încă pregătită pentru a rămâne în preajma Graalului.
Deunăzi, o prietenă îmi spunea că de fapt capul omului este Cupa Graalului, cu gândirea purificată, și deasupra sa coboară porumbelul alb – Duhul Sfânt – depunând câte o ostie ce hrănește sufletul. Mă gândesc că este vorba despre starea de meditație, aici reușind să aducă omul forțele voinței (elementul masculin) și unindu-le cu gândirea purificată (elementul feminin). Astfel se creează Cupa Graalului, din unirea superioară dintre masculin și feminin, pe calea inițierii. Deci, meditația. Aici, unde căutarea mea zadarnică pacea va găsi…”
La vremea în care am scris acest text, mă regăsisem cu ușurință în drumul sufletesc de căutare al Graalului așa cum îl descrisese marele compozitor german în opera sa Parsifal. În figura lui Amfortas cel rănit, Wagner vedea cum se accentuează într-un mod incredibil suferința profundă a lui Tristan, personajul operei sale Tristan și Isolda, care – la fel ca și Wagner – suferea nespus din cauza iubirii neîmplinite.
În iubirea de cuplu, atâta timp cât ea este păstrată în domeniul ideal (precum iubirea cavalerească din trecut), străluminează, apare la nivel sufletesc Cupa Graalului în împletirea armonioasă a forțelor sublimate masculin-feminin ale celor doi protagoniști. În ea coboară, se exprimă ființa originară a Omului înainte de căderea în păcat, Eu-l superior. Cei doi îndrăgostiți au atunci trăirea de împlinire, de iubire absolută, iar acesta este misterul îndrăgostirii pe care îl amintea Platon în Phaidros. Este un mister pe care știința spirituală ni-l explică, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea unui corp suprasensibil comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. După Platon, îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.
Dar omul modern este prea prins în iluzia simțurilor, ce vine dinspre regatul lui Klingsor – cum că își poate găsi împlinirea în unirea fizică cu cel iubit și că va putea astfel perpetua minunata starea de îndrăgostire – și astfel pierde starea de grație dată inițial. Este motivul pentru care Rudolf Steiner atrăgea atenția în Filosofia Libertății că o iubire este cu atât mai fericită cu cât ea se întemeiază pe reprezentările cât mai idealiste pe care ni le facem despre ființa iubită și nu este doar o expresie pură a instinctului sexual.
Natura umană era inițial pură, însă de la momentul ‘căderii în păcat’, când în ea au pătruns forțele luciferice, omul originar inițial androgin s-a scindat, a apărut separarea sexelor și odată cu ea a apărut și gândirea. Fiecare om retrăiește acest moment în biografia sa la pubertate, când se naște corpul astral și apare scindarea elementelor masculin și feminin în suflet, iar omul se simte ca și alungat din paradisul eteric pur al copilăriei. Pe parcurs, această scindare între masculin și feminin în ființa omului apare tot mai mare, fiecare trăiește într-o măsură mai mică sau mai mare, conform karmei sale, “războiul sexelor”, care se oglindește în relația pe care o are pe parcursul vieții sale cu sexul opus. La adolescență apare idealul de căutare a iubirii ce poate recrea iar unitatea și armonia masculin-feminin și aduce unitatea în suflet. Pe parcursul vieții, fiecare om este chemat la a lucra și repara această scindare tot mai mare dintre feminin și masculin din suflet, ce se regăsește în scindarea dintre gândire și voință, care la rândul lor sunt complet înstrăinate de spirit.
Pe lângă unitatea fericită dar temporară dată în suflet de starea de îndrăgostire, există și cazul lucrului conștient și dedicat în relația de cuplu, înspre reconstruirea acestei unități originare. Aveam o prietenă antroposof, a cărei stradanie de o viață era tocmai lucrul relației cu soțul ei, care nu era antroposof. Ea venea cu dăruirea conștientă pentru binele lui, cu gândirea clară și cu voința pură spirituală, el venea cu iubirea necondiționată și cu blandețea – și astfel se formase treptat la nivel sufletesc între ei Cupa Graalului, care era o sursă de mare împlinire, un izvor de iubire, inspirație și forțe de viață. Deci este posibil și astfel, dar este o muncă conștientă zilnică. Ea ajunsese să creadă că acest lucru în cuplu este singura cale posibilă către ceva atât de deosebit cum traia ea și că antroposofii care nu fac astfel sunt pe o cale greșită și nu înțeleg nimic din iubirea de cuplu și din karma, ceea ce a dus în final la o critică foarte mare la adresa mea din partea ei și la sfărâmarea dureroasă și ireparabilă a prieteniei noastre. (Nota 2)
Din fericire, avem cazul lui Wagner, care a găsit totuși Graalul și împlinirea vieții sale prin artă. Și mai ales avem calea conștientă pornind de la spiritualizarea gândirii, dată de Rudolf Steiner prin antroposofie, pe care o numește în cartea Știința ocultă (GA 13) calea modernă a Graalului.
În muzica Graalului din Parsifalul wagnerian se aude corul format din voci feminine și voci masculine ce cântă împreună cu evlavie și într-o armonie desăvârșită, o muzică înspirată din muzica sferelor, domeniu unde poate ajunge doar sufletul mântuit. Auzim cum aceste forțe masculin-feminin purificate din sufletul său se reunesc armonios. Cupa sfântă a sufletului este formată, lancea recuperată și re-sacralizată a forței creatoare a omului strălucește luminos, iar în cupa Graalului coboară Duhul Sfânt. Această armonie masculin-feminin, pe care Wagner o căutase toată viața în căutarea împlinirii iubirii pe plan fizic și o exprimase și în opera sa Tristan și Isolda, își găsește în sfârșit împlinirea la el prin arta dramatică și muzicală pătrunsă de impulsul christic, în drama sa muzicală Parsifal.
Parsifalul lui Wagner parcurge o cale mistică, el pornește de la transformarea sentimentelor și poate deveni cunoscător, clarvăzător, prin compasiune. Această cale este un “budism încreștinat”, cum îl descrie Rudolf Mayer în cartea Graalul și păzitorii săi. Indicația data de Rudolf Steiner este că ceea ce a realizat Wagner a prin intermediul artei sale – ajungerea la Graal, inițierea prin mântuirea unei părți a naturii sale sufletești – trebuie să realizeze și antroposofii dar în mod conștient, pornind de la gândire.
Întrebarea lui Parsifal
Percepem lucrurile cu simțurile noastre tot timpul. Dar de câte ori ne oprim să ne și gândim și să ne punem întrebări despre natura lor, despre ființa și devenirea lor? Cel mai adesea doar plecăm mai departe, fiind ocupați cu alte lucruri. Ca să exprimăm această situație mai sugestiv, putem folosi limbajul legendei Graalului, căci forma sa cognitivă de bază este aceeași, descrie calea care duce de la impresia doar percepută și dată, experimentată de Parsifal în prima sa “vizită” la Castelul Graalului. El doar ”a văzut” minunile procesiunii Graalului și angoasa regelui-pescar – dar nu a întrebat despre cauzele lor. El nu a întrebat nimic legat de ce a văzut și a trăit, pentru că experimentarea misteriilor Graalului a rămas doar o percepție dată. Percepția regelui-pescar rănit și suferind a rămas doar la stadiul de percepție, iar Parsifal nu s-a gândit sau interesat de cauzele sale. Numai după ce a trecut prin multe suferințe și îndoieli, el a realizat omisiunea sa și a căutat în mod conștient drumul înapoi la castel, ceea ce l-a condus prin ‘60 de mile’ de probe sufletești. Și în a doua vizită a înțeles ceea ce a experimentat numai la prima vizită. El a adăugat la percepția dată, conceptul format activ, realizând astfel adevărul situației și acționând în consecință. (Nota 3)
Parsifal a putut pune întrebarea corectă numai după ce a rătăcit prin lume și și-a parcurs destinul său, trecând prin greșeli, încercări sufletești, sentimente de vină și multă suferință. După ce a trecut prin pădure și a ajuns la marginea prăpastiei, aflăm că el și-a schimbat calul – deci a schimbat tipul de gândire și a primit un nou tip de gândire, a inimii, pătrunsă de credință, vizibilă în faptul că a lăsat ca noul cal să fie condus de Dumnezeu și nu de el. Calul l-a condus la Trevizent/Gurnemanz , care l-a ajutat să înțeleagă misterul Vinerii Mari și deci misterul profund al creștinismului. Și astfel, după ce și-a transformat gândirea și a primit impulsul lui Christos, el a fost capabil să regăsească drumul către Castelul Graalului și a putut pune întrebarea vindecătoare. Întrebarea lui Parsifal este vindecătoare pentru că izvorăște dintr-o zonă eliberată a sufletului său și trezește și dezleagă și în Amfortas existența potențială de iubire și înțelepciune ce dormita până în acel moment.
Parsifal este reprezentantul omului modern aflat pe calea spirituală în epoca dezvoltării sufletului conștienței, iar din știința spirituală știm că la nivelul sufletului conștienței se dă bătălia pentru stăpânirea asupra inteligenței omului între două entități spirituale: Mihael și Ahriman.
Ahriman încătușează gândirea omului modern de materie atât de puternic, încât omul modern nu are încredere că își poate smulge gândirea din puterea sa și fiindcă totuși caută să se lege din nou cu lumea spirituală, poate alege să meargă pe o cale spirituală care nu implică gândirea, o cale mistică pe simțire sau o cale ce ține de ritualuri, pe voință. În acest caz, sufletul omului refuză să participe conștient la lupta dintre Mihael și Ahriman și rezultatul este alunecarea sa în stăpânirea lui Lucifer, care este prezent oriunde se mențin forme vechi de inițiere.
La polul opus, avem omul materialist, care își lasă gândirea complet pradă lui Ahriman. El privește gândurile ca pe ceva abstract, fără viață, care trebuie doar să reflecte realitățile lumii fizice. El nu crede în existența lui Dumnezeu, a unei lumi spirituale.
Între aceste atitudini extreme, avem și o a treia: omul aflat pe calea inițierii, ce se străduiește să își spiritualizeze gândirea și să lupte de partea lui Mihael. Strădania lui Michael este de a-l ajuta pe om să ajungă la a avea o inteligență clară, luminoasă, eliberată de legătura cu materia și de pervertirea datorată instinctelor. Prin intermediul unei astfel de gândiri eliberate din puterea lui Ahriman, omul poate ajunge din nou la o legătură conștientă cu lumea spirituală.
Importanța spiritualizării gândirii
Dar ce înseamnă că gândirea este prinsă de Ahriman și că omul nu are încă puterea să o spiritualizeze? Se întâmplă acest lucru când gândirea omului depinde de procesele fiziologice: de ceea ce a mâncat, de starea digestiei sale – și acest lucru și-l poate observa fiecare om. Sau se poate observa cum sunt momente când modul de a gândi depinde de pornirile instinctuale, de pofte, de dorințele sale. Sau, cel mai ușor de observat, atât la noi cât și la cei din jur, este cum gândirea este foarte influențată de simpatii și de antipatii, în raport cu ceilalți oameni. În domeniul în care profesez eu, cel al resurselor umane, pot observa acest lucru chiar și în evaluarile de performanță ale angajaților, pe care șefii lor le fac pe baza rezultatelor muncii, cu exemple obiective – însă chiar și așa tot se strecoară simpatiile și antipatiile pe care aceștia le au față de angajatul respectiv. Nu mai vorbesc în cadrul relațiilor din instituția respectivă, unde sunt uimită în fiecare zi observând cum cel mai adesea, oamenii nu pot face o apreciere obiectivă a valorii muncii unei persoane și a calităților sale profesionale, din cauza simpatiilor și antipatiilor pe care le nutresc mai mult sau mai puțin conștient, față de persoana respectivă. Acest lucru poate fi observant uneori și aici, în cadrul mișcării antroposofice – și acest lucru stă în natura omenească. Ego-ul desprins de către ființele luciferice din cadrul corpului astral este supus simpatiei și antipatiei și greu putem aprecia obiectiv valoarea unui om și a ceea ce crează el, dincolo de atracția sau respingerea pe care le nutrim adesea foarte ascuns față de omul respectiv, încât nu le putem recunoaștem nici față de noi înșine. Este de amintit aici importanța cunoașterii de sine, care poate ridica vălul peste aceste lucruri ce zac în străfundurile sufletului. Ori de câte ori reușim să ne ridicăm la un punct de vedere obiectiv, dincolo de simpatie și antipatie, atunci știm că ne-am ridicat cu un nivel mai sus de Ego și de corpul astral, adică în domeniul obiectiv al Eu-lui. Nietzsche știa acest lucru, și anume că modul de a gândi al semenilor este condus în mod secret nu doar de simpatii și antipatii, ci și de impulsuri egoiste adânci ce acționează la nivel de voință. Gândirea oamenilor depinde adesea de dispoziția din momentul respectiv, poate chiar de starea vremii – cum era chiar cazul lui Nietzsche, care era meteo-senzitiv. Explicația pe care ne-o dă Rudolf Steiner legat de sensibilitatea acestuia exagerată la vreme este surprinzătoare, și anume că se datora faptului că marele filosof nu își iubea semenii.
Tot Steiner, în cartea sa, Nietzsche – un luptător împotriva epocii sale (GA5), ne revelează că Nietzsche nu și-a putut spiritualiza gândirea deoarece nu primise deloc impulsul lui Christos în sufletul său, iar aceasta explică și atitudinea sa mizantropă față de semeni. Impulsul lui Christos este ceea ce îl poate ajuta pe om să își spiritualizeze gândirea și chiar să o mântuiască, dacă reușește să treacă prin moartea gândirii datorată forțelor ahrimanice din intelect și apoi să trăiască învierea ei prin forțele christice. În urma strădaniei sale eroice pe calea cunoașterii și căutând răspunsuri la întrebările sale mărețe, dar fără a-și fi spiritualizat gândirea, filosoful german a ajuns la pragul lumii spirituale și a murit nebun. Dacă ar fi reușit să toarne aceste întrebări în gânduri cristaline, limpezi, precum gândurile lui Max Stirner – ne spune Steiner, Nietzsche ar fi putut primi răspunsurile dorite din partea lumii spirituale. Când omul pune în mod just întrebarea, formulată în gânduri pure, el este deja cu conștiența sa în preajma ideii vii respective, din care a perceput deocamdată doar o parte ca întrebare, dar de la care poate primi și restul drept răspuns. Dar la modul cum a pus Nietzsche întrebările sale, în forma nespiritualizată dată de ideile materialiste moderne, ele i-au apărut imaginativ la pragul lumii spirituale drept forme întunecate, rigide. Acestea au fost luate în primire și însuflețite de către entități luciferice și ahrimanice ce l-au ispitit, amăgit, judecat și care ar fi pus în final stăpânire pe întreaga sa bogăție de aur spiritual adus din vieți anterioare, dacă lumea spirituală nu ar fi împiedicat acest lucru, întrerupând legătura lui Nietzsche cu Sinea sa spirituală. Rezultatul a fost nebunia sa totală, nebunie care, în ciuda aspectului îngrozitor ce se înfățișează conștienței obișnuite, a fost de fapt salvarea sufletului lui Nietzsche.
Un alt exemplu de mare individualitate spirituală, care ca personalitate pământească nu a avut puterea necesară de a se lupta cu forțele ahrimanice din intelectul său, este Karl Julius Schröer – profesorul lui Rudolf Steiner din perioada vieneză. Despre el, știm că era întruparea lui Platon și că purta în suflet o mare bogăție spirituală, însă nu a putut primi revelațiile antroposofiei pentru că nu a putut să își spiritualizeze gândirea. Acest lucru se reflecta în scrierile și expunerile sale, în care pasaje rigide, intelectuale, lipsite de viață alternau cu pasaje pline de simțire poetică și delicatețe sufletească. Ca urmare, înțelepciunea și bogăția spirituală imense pe care le purta inconștient în suflet nu s-au putut revela decât într-o foarte mică măsură în întruparea aceasta. Unii dintre studenții săi îl considerau pe profesorul Schröder genial, alții – de-a dreptul prost, și chiar erau certuri aprinse între ei pe această temă. Dar profesorul avea presimțiri spirituale exacte, precum cea la auzul știrii că Rudolf, Prințul moștenitor al Imperiului austro-ungar, s-a sinucis; el a rostit atunci, ca în transă: Nero!. Rudolf Steiner l-a auzit și a întreprins ulterior cercetări karmice spiritual-științifice, ce i-au aratat că într-adevăr Prințul Rudolf fusese în urmă cu trei vieți anterioare împăratul Nero. O altă presimțire extrem de importantă a Profesorului Schröer a fost cea despre importanța scrierilor și cercetărilor de științe naturale ale lui Goethe. Ca urmare, deși nu le înțelegea pe deplin valoarea, l-a îndrumat pe tânărul Steiner să le studieze și ordoneze – și așa a fost revelată valoarea deosebită a goetheanismul ca și metodă științifică justă de observare a naturii.
Am prezentat două exemple despre personalități și individualități remarcabile, Frederich Nietzsche și Karl Julius Schröer, care nu au putut intra în mod conștient în lupta sufletească pe care o poartă Mihael cu Ahriman pentru a elibera gândirea omului și a o pune în slujba revelațiilor lumii spirituale.
Rudolf Steiner și-a dezvoltat știința spirituală pornind de la doi piloni: de la curajul extraordinar în gândire de a pune întrebări, precum cel al lui Nietzsche (dar dublat de spiritualizarea gândirii, precum în calea dată în Filosofia Libertății) și de la o observare științifică a naturii de tip goetheanist, precum cea dezvoltată de Goethe. Deci putem spune că știința spirituală se sprijină pe acești doi piloni: spiritualizarea gândirii și spiritualizarea percepției.
Aici este momentul să facem diferența între cele două mari abordări pe calea antroposofică, prilej de multe discuții și dispute printre antroposofi: gândirea meditativă (pornind de la spiritualizarea gândirii prin metoda din Filosofia Libertății) și meditația antroposofică, căci se observă printre antroposofi preferința pentru o metodă sau alta, desi recomandată este practicarea ambelor, desigur. Adepții celei de-a doua chiar au adesea o antipatie fățișă față de prima – gândirea meditativă, pe care cel mai adesea nu o înțeleg. Reprezentantul acestei prime metode este, fără îndoială, Sergei Prokofieff, care și-a scris opera vastă pornind de la această gândire meditativă – așa cum i-a și răspuns mai demult lui Marius Gabor (un reprezentant de seamă al meditației antroposofice), la întrebarea sa după o conferință, și anume dacă vorbește din percepții spirituale directe ale lumii suprasensibile, așa cum vorbea Rudolf Steiner, sau cum altfel? Este o neînțelegere pe care am observat că o au adesea cei ce vin din curentul aristotelician, față de cei care vin din curentul platonician. Pe platonicieni, în special pe cei care au trecut prin Școala de la Chartres, îi poți recunoaște după strădania de a-și spiritualiza gândirea conform metodei din Filosofia Libertății și de a ajuta la mântuirea Sophiei-Antroposofiei atât în sufletul lor (microcosmos), precum și în lume (macrocosmos). Ei au mare încredere în gândirea lor ca și organ creator de percepție directă suprasensibilă a ideilor spirituale; ei pot intra astfel în legătură cu conținutul antroposofiei dat în idei direct de la sursa – ființa Antroposofia, care este forma modernă a înțelepciunii cosmice Isis-Sophia și de care ei se simt apropiați sufletește. (Nota 4)
“Întrebat care dintre cărțile lui ar vrea cel mai mult să o salveze în cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a răspuns fără să ezite: Filosofia Libertății.
Într-o conversație cu Rudolf Steiner în anul 1922, Walter Johannes Stein a întrebat: „Ce va rămâne din munca dumneavoastră, peste câteva mii de ani? Rudolf Steiner a răspuns: „Nimic în afară de Filosofia Libertății”, și apoi a adăugat: „Dar totul este conținut în ea. Dacă cineva realizează actul de libertate descris acolo, el găsește întregul conținut al Antroposofiei”.
În cea de-a doua abordare: meditația antroposofică, omul își creează treptat prin meditație o zonă sufletească pură, liberă, departe de sfera instinctelor, pornirilor, pasiunilor, dispozițiilor, simpatiilor și antipatiilor și departe de orice element adus din lumea fizică prin simțurile fizice, o zona în care poate intra în legătură cu lumea spirituală prin intermediul unei mantre date de Rudolf Steiner.
Cele mai bune rezultate se pot obține prin practicarea ambelor metode – meditația antroposofică și gândirea meditativă, așa cum se poate observa la cercetători spirituali ce au dezvoltat o cale antroposofică individuală obiectivă de cercetare științifică a lumii suprasensibile, cum sunt Dorian Schmidt și Yeshayahu Ben-Aharon. Sunt desigur și alți cercetători antroposofici remarcabili, însă i-am menționat pe cei doi pentru că pe ei i-am cunoscut personal, iar rezultatele muncii lor sunt vizibile și în plan fizic, în cărți publicate despre metoda lor și în crearea centrelor de cercetare și școlire antroposofică în plan fizic (Institutul de cercetare biodinamică și Școala Novalis – Dorian Schmidt, și Global Event College și Global School for Spiritual Science – Yeshayahu Ben-Aharon).
În ceea ce privește metoda de spiritualizare a gândirii, se poate observa caracterul ei maniheist, de transformare și mântuire a gândirii prin impulsul christic, în modul cum este abordată și descrisă de către Dr. Ben-Aharon în cartea sa, “Yoga cunoașterii” (Cognitive Yoga).
Rudolf Steiner, “împlinitorul destinului lui Parsifal” (Nota 5)
1789 este anul când a început epoca guvernată de Mihael, dar este și anul când Parsifalul lui Wagner rostește cuvintele: Vă aduc înapoi lancea cea sfântă!, și anul când tânărul Rudolf Steiner și-a început studiile științifice la Viena. Tot atunci a început și lupta sa spirituală lăuntrică împotriva materialismului epocii, înspre a putea aduce legătura omului cu lumea spirituală în contextul științific al epocii moderne. Pentru el, lumea spirituală era o realitate permanentă, dar știa că o va putea înfățișa lumii doar dacă o va putea ”justifica în fața forumului gândirii științifice”.
Rudolf Steiner știa că nu observarea naturii și experimentele științifice sunt cele care oferă o imagine materialistă despre lume, o imagine complet lipsită de spirit; ci modul în care sunt interpretate fenomenele este cel eronat. Prin editarea operelor științifice ale lui Goethe, prin renașterea goetheanismului ca și metodă de observare științifică, el a adus o soluție la problema citirii corecte a realităților naturii. Goetheanismul este dăruirea plină de iubire față de lumea fenomenelor, în care cercetătorul științific se abține de la orice premisă și prejudecată și lasă fenomenele observate să vorbească, să își reveleze legitățile proprii.
“Conștientizarea ideii în realitate este adevărata comuniune a omului”, afirmă Rudolf Steiner în introducerea pe care a făcut-o la lucrările de științe naturale ale lui Goethe. El a găsit calea care conduce spre spirit trecând prin lumea fizică, prin cufundarea conștientă în lumea fenomenelor din natură și descoperind spiritualul existent în ele – și nu prin negarea lumii fizice, căutând un spiritual transcendent. Din observarea după metoda goetheanistă se dezvoltă capacitatea imaginativă a omului.
Drumul lui Rudolf Steiner, precum drumul lui Parsifal, a trecut prin singurătate și prin grele încercări sufletești. În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner arată experiența celui care, pornind de la observarea pură a lumii ideilor, ajunge să găsească și pe sine ca individualitate spirituală, ca Eu liber întemeiat în lumea pură a ideilor. Spiritualizarea gândirii conform metodei date în Filosofia Libertății conduce la un catharsis al sufletului și la dezvoltarea capacității inspirative a omului.
Când omul își dezvoltă capacitatea imaginativă și capacitatea inspirativă prin observarea goetehanistă și prin spiritualizarea gândirii, atunci el poate ajunge la o cunoaștere adevărată a lumii. Cine are imaginația și inspirația, are și cea de-a treia forță, intuiția, care îl conduce la substratul ființial suprasensibil al lumii.
În cartea Graalul și păzitorii săi, Rudolf Meyer ne spune că este nevoie de o nouă dezvăluire a Graalului în epoca sufletului conștienței. Creștinismul esoteric a parcurs timpurile în mod discret, învăluit în legendele despre Graal, dar trebuie revelat acum omenirii prin cunoaștere, căci omenirea a devenit pregătită de a începe să îl înțeleagă. Revelarea tainei Graalului se poate înfăptui numai printr-un creștinism care eliberează Potirul sfânt din racla îngustă a dogmelor bisericii și care posedă totodată Lancea cea sfântă: forța creatoare spiritualizată a Eu-lui.
Intenția lui Rudolf Steiner a fost de a contribui la aducerea unei noi lumini spirituale în epoca prezentă, în această perioadă în care gândirea omului și voința omului sunt la separarea maximă față de spirit. Pentru că nu a găsit creștinismul pe care îl căuta în nicio confesiune religioasă a prezentului, a trebuit să se scufunde el însuși în izvoarele spirituale ale creștinismului. Căutarea Graalului este căutarea adevăratului creștinism, care a apărut din confluența curențiilor de misterii ai antichității, așa cum a prezentat ulterior în cartea sa, Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității.
“În cadrul evoluției mele sufletești am ajuns la o aflare spirituală în fața Misteriului de pe Golgotha într-o sărbătoare lăuntrică, gravă, a cunoașterii.“ , ne mărturisește Rudolf Steiner în autobiografia sa (Nota 6) “Atunci, în sufletul și în spiritul său a pătruns taina Vinerii Mari. A fost ca și cum, printr-o osteneală și o răbdare infinite, fusese șlefuit potirul cel pur care putea prelua cel mai sfânt conținut. Totalitatea cunoștințelor sale științifice, rodul întregii sale activități de cunoaștere s-a configurat într-un vas sfânt în care va fi păzit de acum înainte sângele Mântuitorului, urmând să fie adus la o strălucire limpede. Putea începe dezvăluirea Graalului. “(Nota 7)
În Știința ocultă în rezumat (GA 13), pe care o numește știința despre Graal, Rudolf Steiner expune o imagine despre lume ce depășește cu mult imaginea naturalist-științifică data în present. El ia în considerare descoperirile științifice ale prezentului, dar le completează și aduce în centrul acestei cosmologii Evenimentul de pe Golgota, ca fiind cel mai important eveniment al evoluției omenirii și pământului.
Despre Graal, el spune în această carte: “Cine vrea să înțeleagă profunda semnificație a acestui simbol oferit în basme și legende, va afla că el concretizează într-un mod semnificativ acea esență care a fost numită mai sus cunoașterea noii inițieri, având taina lui Christos în centrul său. De aceea inițiații contemporani pot fi numiți și inițiați ai Graalului.“
Misteriile Graalului sunt probleme ale omenirii, ce pregătesc etape viitoare de evoluție. (Nota 8)
În trecut, în stravechile centre de misterii, discipolii erau introduși în tainele Graalului prin aducerea în tainele naturii, în contemplarea proceselor de reproducere castă din regnul vegetal, în contrast cu procesul pasional impur din cadrul regnului animal și cu reproducerea sexuală la om.
În prezent, omul este chemat să observe, să cunoască la un nivel profund, imaginativ-inspirativ, aceste procese specifice ce au loc în natura umană impură și – prin cunoaștere de sine și cu ajutorul impulsului christic – să mântuiască natura din om, așa cum Parsifalul lui Wagner a reușit să o mântuiască pe Kundry. Drumul lui Parsifal este acest proces lăuntric de vindecare și eliberare, atât a lui Kundry, cât și a lui Amfortas, descris în imaginațiuni. În Parsifalul lui Wolfram este descris imaginative un proces clar de inițiere, în timp ce în Parsifalul Wagnerian ni se prezintă o cale ce lucreză cu sentimentele, o vindecare prin compasiune.
În viitor, se indică înspre un misteriu îndepărtat al omenirii, când reproducerea sexuată va fi dispărut și omenirea va fi iar androgină, așa cum era înainte de momentul “căderii în păcat”, când în omenire au pătruns forțele luciferice și au pervertit natura umană. În acel viitor, omenirea va avea alte forme de existență, cea mai de jos fiind cea eterică, iar pământul va fi eteric și luminos. Efectul Graalului nu reprezintă numai un proces lăuntric, ci va străluci și în viața Pământului. (Nota 9) Această etapă se pregătește deja în prezent și este legată de purificarea sângelui, a naturii din om, așa cum este revelată în misterul Graalului, dar și în Meditația rozicruciană a crucii cu trandafiri. Sângele, purtător al Eu-lui, va deveni pur precum seva roșie a trandafirului, prin strădania conștientă a omului.
____
NOTA 1. Rudolf Steiner, în ciclul Misteriile Orientului și creștinismul
NOTA 2. Delia Soare,Prietenia, loialitatea și proba abisului, publicat în Pământ iubit, nr. 14
NOTA 3. Yeshayahu Ben-Aharon, în noua ediție a cărții sale The New Experience of the Supersensible.
NOTA 4. Delia Soare, Spiritualizarea gândirii, publicat în Pământ iubit, nr. 3
NOTA 5. Albert Steffen l-a numit astfel, la înmormântarea lui Rudolf Steiner, așa cum ne arată R. Meyer în cartea sa, Graalul și păzitorii săi
Încercați să vă formați un concept eroic asupra a ceea ce înseamnă loialitatea. Ceea ce oamenii numesc în general loialitate este atât de evanescent. Încercați ca loialitatea să însemne pentru voi următoarele: observați că există momente trecătoare în trăirea dumneavoastră legată de alți oameni, când aceștia apar gradual iluminați de arhetipurile lor spirituale. Și apoi vin alte perioade – poate chiar perioade lungi – când ființa lor este ca și întunecată. Puteți învăța să vă spuneți, într-un astfel de moment: Spiritul mă face puternic. Mă gândesc la arhetipul prietenului meu, pe care l-am zărit odată. Nici o înșelăciune, nici o aparență nu pot să îmi smulgă vreodată această imagine. Luptați neîncetat pentru a păstra această viziune. Lupta în sine este loialitatea. În efortul de a fi loiali în acest sens, oamenii se apropie de semenii lor cu puterea și atitudinea unui înger păzitor.[i]
Am început articolul de față cu citatul lui Rudolf Steiner despre prietenie și loialitate, pentru că de curând m-a afectat profund scrisoarea unei prietene apropiate, scrisoare în care ea mă descria drept opusul a ceea ce ar trebui să fie un om care îl are ca ideal pe Christos și care – ca și ea – se află pe calea de inițiere antroposofică. Ca urmare, am fost nevoită să mă preocup mult în ultima vreme cu această situație, în încercarea de a înțelege ce a determinat-o pe prietena mea să se întoarcă atât de radical împotriva mea.
Unul dintre marile mele idealuri, un ideal pe care l-am trăit din plin în această viață, este cel de prietenie. În biografia mea sunt unele domenii mai dificile, în care am avut încercări sufletești și în care am în continuare teme biografice de rezolvat; dar sunt și domenii fericite, pentru care m-am considerat cu adevărat norocoasă și bogată în această viață. Unul dintre aceste domenii benefice din viața mea este cel legat de prietenie. Am avut toată viața parte de prieteni adevărați, care au intrat cu ușurință, ca de la sine, în viața mea; prieteni care m-au înțeles, m-au ajutat și chiar m-au salvat în diferite feluri. Am privit dintotdeauna prietenia ca fiind forma de iubire cea mai pură, nobilă, dezinteresată ce poate exista între oameni; o iubire care este cel mai puțin supusă iluziilor, ispitelor, aparențelor și amăgirilor; o iubire de la Eu la Eu, care se apropie cel mai mult de idealul christic al iubirii frățești dintre oameni.
Ceea ce s-a întâmplat între mine și prietena mea m-a rănit, m-a bulversat și mi-a reactivat niște întrebări serioase, cum este cea despre cauza conflictelor din comunitatea antroposofică, de-a lungul istoriei societății antroposofice și din prezent. Cum de antroposofii, care ar trebui să fie cel mai uniți între ei, să se iubească la un nivel profund și să se ajute, tocmai ei sunt cei care se atacă reciproc, uneori peste măsură? Se cunosc marile situații conflictuale din istoria societății antroposofice, cărora încă se încearcă să li se dea o explicație justă. Eu însămi am văzut în comunitatea antroposofică izbucnind conflicte de nerezolvat între oameni ce inițial erau prieteni, situații în care un om a întors spatele cu vehemență și irevocabil unui alt coleg antroposof, în care deodată nu a mai văzut nimic bun ca om – deci o atitudine opusă celeia pe care Rudolf Steiner o descrie ca ‘loialitate’. Cum de se ajunge totuși la aceste situații atât de radicale? Desigur, au existat în fiecare din aceste cazuri motive de conflict, au fost greșeli și lucruri în neregulă între cei doi – însă niciunul dintre acestea nu justifică o rupere totală a relației dintre doi oameni pe care îi leagă idealul dat de Christos și calea de cunoaștere antroposofică.
Conflictul dintre Rudolf Steiner și Profesorul Schröer
Am pornit ciclul despre Idealuri vs natura de la situația conflictuală dintre Rudolf Steiner și profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, conflict ce i-a produs tânărului Steiner o mare suferință și pe care îl menționează în autobiografia sa[ii]. Pe atunci, el frecventa grupul literal și cultural ce se aduna în jurul genialei poetese Marie Eugenie delle Grazie, unde erau oameni ce împărtășeau aceeași concepție despre viață ca și poetesa, concepție pe care ea a sintetizat-o în poemul Natura.
Aici, ea prezintă natura – creatoare a omului, drept entitate ce poartă în ea atât Medusa, cât și Sfinxul. Despre Medusa, știm din mitologie că era una dintre cele trei monștrii htonici numiți Gorgone, ce avea șerpi în loc de plete și împietrea pe oricine o privea. Sfinxul reprezintă enigma spirituală adresată omului, întrebarea cu care omul este întâmpinat la Pragul lumii spirituale: Cine ești tu? Poetesa descrie cum natura îl ține pe om în lanțuri, în timp ce îl ademenește cu idealuri pe nori de aur și îl face să se străduiască cu toate forțele înspre realizarea acestor idealuri. Apoi îl păcălește, îl face să cadă de pe nori și îl zdrobește triumfătoare, diavolească și crudă, fără a-i da vreodată vreo șansă să își realizeze idealurile. Această natură duală, purtătoare a legii eterne a distrugerii, ce așeză întrebări existențiale și idealuri în fața omului, strigă spre orice ideal necruțătorul ei: tu ești doar o iluzie, o ficțiune create de mine, pe care eu o arunc iar și iar înapoi în neant.
Ceea ce Marie Eugenie delle Grazie denumește natură în poezia ei este de fapt o descriere artistică a trăirii pe care poetesa a avut-o despre abisul ce desparte omenirea de lumea spirituală și pe om de ființa sa arhetipală, de la care îi vin idealurile. De dincolo de abis, dinspre lumea spirituală, Eu-l superior al omului trimite idealurile spirituale pe care omul le are de realizat pe Pământ, însă din abis îl întâmpină pe om forțele opuse acestor idealuri, care îl trag în jos în eșec, în disperare, în neființă. Delle Grazie a avut o viziune foarte exactă a acestor forțe și ființe ce se opun realizării idealurilor omului, le-a simțit cum vin din partea instinctuală, inconștientă a străfundurilor omului, din aceeași direcție din care vin și idealurile sale – și le-a asimilat pe toate sub numele generic de natură, dar cu dubla ei aparență de Sfinx și de Medusa. Delle Grazie a scris poezia Natura în timp ce stătea la marginea abisului și privea cum acesta transformă tot ceea ce este bun, nobil și adevărat în ființa omului, în reversul său.
Rudolf Steiner descrie astfel concepția de viață a poetesei: “Ea a vorbit de-a dreptul genial despre această forță care se ridică din abisul existenței și pe care o are în puterea ei. Am plecat de la poetă adânc zguduit. Măreția felului de de a vorbi îmi impusese; conținutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-și găsească, totuși, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului mei suflet.”[iii] El mergea cu mare plăcere la seratele de la Delle Grazie, pentru atmosfera spirituală de acolo care îi era benefică; chiar dacă nu găsea un acord de idei, ceea ce conta cel mai mult pentru el era întâlnirea cu un „omenesc năzuitor, receptiv la spiritual”.[iv] Steiner admira și iubea oamenii pe care îi întâlnea la aceste serate; de aceea, a resimțit conflictul cu profesorul său, care i-a cerut să aleagă între el și Marie Eugenie delle Grazie, ca pe o sfâșiere a vieții sale sufletești, deoarece era legat de ambii printr-o iubire sinceră și prin venerație.
Dar ce anume l-a făcut pe Profesorul Schröer să aibă deodată o atitudine atât de radicală față de prietenia lui Steiner cu Marie Eugenie delle Grazie și cu cei din jurul ei? Era oare numai efectul acestui dezacord de idei, al contrastului dintre concepția lor despre viață și natură, in contrast cu armonioasa sa concepția goetheanistă despre natură? Nu. Declanșarea antipatiei profunde a lui Schröer a luat naștere după vizionarea piesei de teatru în casa poetesei, când ea a înfățișat în mod naturalist viața în aspectele ei cele mai zguduitoare, cu mari figure umane ce se ridicau în urmărirea idealurilor lor, dar care se prăbușeau în mod dramatic. Este rolul artei de a conduce omul înspre trăiri sufletești pe care în conștiența obișnuită nu le are; iar în acest caz, spectatorii au fost conduși sufletește în apropierea Pragului lumii spirituale, deci și în apropierea abisului.
Între lumea simțurilor – a conștienței de zi cu zi – și între lumea spirituală, la Pragul dintre ele se cască un abis, în apropierea căruia omul poate ajunge pe calea inițierii sau prin artă. Dar omul poate ajunge la prag – mai mult sau mai puțin conștient – și în crizele sale biografice, atunci când primește lovituri de destin sau când se confruntă cu întrebarea existențială despre răul din lume.
Unii spectatori la piesa lui delle Grazie, mai sensibili, au resimțit apropiere de abis ca pe o stare de rău, mergând până la răul fizic (crampele pe care cele două doamne care îl insoțiseră pe Schröer le-au avut în timpul reprezentării), sau ca și antipatie ce se manifestă cu o forță teribilă în subconștient, cum i s-a întâmplat Profesorului Schröer. Căci în același timp, spectatorul se confruntă cu abisul din el însuși, care îi infățișează contra-imaginea arhetipului său, ceea ce este aproape imposibil suportat dacă omul nu este pe o cale de inițiere și nu a ajuns încă să se cunoască pe el însuși ca ființă spirituală la Prag. Atunci omul, ca să se protejeze de o trăire pentru care încă nu este pregătit, neagă că trăirea de prag respectivă ar avea legătură cu el și proiectează acea frică și respingere teribilă asupra interlocutorului. În cazul de față, Karl Julius Schröer nu a mai suportat-o pe Marie Eugenie delle Grazie și nu numai că nu a mai venit niciodată la seratele ei, dar s-a și supărat teribil și pe tânărul Steiner pentru că a rămas în legătură de prietenie cu ea și cu cercul ei cultural.
Idealurile și abisul, privite din punctul de vedere al științei spirituale
Ce sunt idealurile, din punctul de vedere al științei spirituale? În autobiografia sa, Rudolf Steiner definea idealismul ca pe „o umbră splendidă pe care nu lumea senzorială, ci cea spirituală o proiectează în sufletul omului și care reprezintă un îndemn de a ajunge, pornind de la această umbră, la lumea care a proiectat-o”.[v]
Idealurile noastre își au deci originea în lumea spirituală, acolo unde Binele, Adevărul și Frumosul sunt la ele acasă. În contrast cu această lume spirituală, stă realitatea de zi cu zi aici pe Pământ, cu încercările ei sufletești, cu probele ei de fiecare zi. Dar între conștiența noastră de zi cu zi, ce ne e dată prin simțuri și prin gândirea intelectuală, și starea de conștiență necesară pentru a percepe lumea spirituală se află Pragul lumii spirituale, cu abisul creat de către materialism.
Dar ce este este abisul? În ciclul Minuni cosmice, încercări ale sufletului și revelații spirituale,[vi] Rudolf Steiner descrie cum discipolul aflat pe calea cunoașterii poate ieși cu conștiența sa imaginativă în afara corpului fizic și, pătrunzând în primul domeniu suprasensibil, în cel eteric, este întâmpinat de un neant teribil, de abisul neființei, de anihilarea sa ca Eu, ceea ce îi produce o frică teribilă. Sau, la celălalt pol, omul poate să se scufunde în propriul suflet și din adâncuri îl întâmpină cel mai mare egoism posibil, din lumea compactă a instinctelor și a pasiunilor sale. Sufletul oscilează la pragul lumii spirituale între aceste două trăiri extreme – de pierdere totală de sine, sau de cădere în cel mai rău egoism de sine. De fapt, discipolul oscilează între cele două praguri ale lumii spirituale, cel înspre macrocosmos și cel înspre microcosmos. Numai dacă omul a primit în suflet impulsul lui Christos și ajuns imaginativ conștient în lăuntrul său sufletesc, poate simți compasiune față de toate ființele și este suficient de călit și de forjat ca Eu încât, odată ce iese imaginativ în depărtările cosmice, să își poată menține conștiența de sine și să nu fie pulverizat în neant. El poate avea atunci trăirea faptului cum din acest abis îi vin în întâmpinare gândurile cosmice pline de viață ale zeilor. Putem spune deci că abisul este un loc creat în lumea eterică de către gândirea materialistă, lipsită de viață a omenirii actuale și care îl desparte de lumea spirituală, de gîndurile vii, luminoase și pline de iubire ale zeilor.
O cercetare biografică. Proba abisului în cunoașterea de sine și în relația cu celălalt
În ajun de Crăciun am primit, cum spuneam, scrisoarea dureroasă de la prietena mea. Eu mă cunosc pe mine suficient de bine, m-am văzut și trăit la Pragul lumii spirituale, unde mi-am întâlnit atât egoismul și răul din mine, cât și Eul meu superior, arhetipul meu spiritual; iar aceasta trăire de prag în cunoașterea de sine am avut-o de mai multe ori și din diferite puncte de vedere. Ca urmare, conținutul critic al scrisorii nu m-a impresionat, cel mult mi-am amintit de cuvintele lui Rudolf Steiner pentru aceste situații: “părerea acestui om despre mine nu schimbă valoarea mea ca om”. Ceea ce m-a rănit profund a fost că venea de la una dintre cele mai bune prietene ale mele, deci faptul că ea m-a putut vedea într-o lumina atât de neadevărată și de lipsită de iubire. Ne cunoaștem de peste 14 ani și în tot acest timp am avut o corespondență antroposofică bogată, intimă și profundă. Prietena mea este tot româncă, dar locuiește în altă țară și ne-am întâlnit în general doar o dată pe an, moment sărbătoresc de fiecare dată pentru mine. I-am admirat mereu noblețea sufletească, corectitudinea, gândirea logică și seriozitatea. Ea a avut de la început un loc special, înalt, în sufletul meu și m-am considerat norocoasă pentru prietenia cu ea. Ca urmare, am primit lovitura de la ea din plin, la fel de profund și în același loc special din sufletul meu.
Prietena mea mă ajutase mult sufletește prin corespondența dintre noi, la începutul prieteniei noastre, în vremuri dificile pentru mine. În acele timpuri, în contextul unor trăiri imaginative pe care aveam, propria mea gândire ca și forță sufletească îmi apărea cu chipul nobil al prietenei mele, ce mă sfătuia și îmi stătea alături – atât de importantă era pentru mine relația cu ea.
În acest context, cineva poate înțelege efectul pe care l-a avut scrisoarea ei asupra mea. I-am trimis două scrisori de răspuns; în prima, mă afirmam cu demnitate ca om și o rugam să își ajusteze imaginea despre mine; în a doua, îi explicam pe larg mai multe despre mine și despre drumul meu spiritual, în speranța că mă va înțelege și nu mă va mai judeca atât de aspru; dar ea nu mi-a mai răspuns. Mult timp (am realizat ulterior că au fost 49 de zile) am tot încercat să înțeleg contextul care a făcut-o să mă judece și să mă respingă astfel. În strădania de a înțelege și în lipsa unui dialog cu ea, am mers înapoi pe firul amintirii, să îmi dau seama în ce moment s-a produc această fisură teribilă a relației, această pierdere totală a încrederii ei în mine. Dar de fiecare data când încercam să fac această cercetare sufletească retrospectivă a relației, eram perturbată de sentimentele mele de suferință, umilință, revoltă, supărare. Mai exact, ego-ul meu rănit mă împiedica să am obiectivitatea necesară pentru a înțelege ce anume a cauzat conflictul. Era o situație ce îmi perturba viața sufletească și spirituală, încât uneori mă trezeam și noaptea chinuită cu aceeași întrebare. Într-o noapte pe la ora 3, m-am trezit brusc și eram sufletește la prag, în fața abisului negru, cu aceleași întrebări chinuitoare despre cauza conflictului. Era o trăire insuportabilă, căci din abis îmi veneau mult amplificate suferința și supărarea mea legată de prietenă; dar după un timp, de dincolo de abis a venit spre mine imaginea nobilă și luminoasă a prietenei mele. Mă tot luptam, ceva din mine nu voia să o primească, eram foarte supărată pe ea; dar în final am primit-o în suflet, am iertat-o – și am simțit că am făcut foarte bine, că am vindecat ceva la nivel profund. Mi se întâmplă să mă trezesc în miezul nopții cu aceste trăiri de prag, atunci când mă preocupă foarte mult o situație ce pare de nerezolvat. A venit și o zi în care m-am putut gândi – pentru prima dată de când primisem scrisoarea în cauză – cu seninătate și claritate, în liniște, cu iubire chiar, la această situație conflictuală și la prietena mea – și atunci am înțeles. Din acea stare de liniște și iubire senină mi-a venit răspunsul pe care îl căutam. Mi-am amintit că a fost o scrisoare în vară pe care prietena mea mi-a trimis-o și la care eu am amânat să îi scriu și până la urmă nu am mai răspuns deloc. Nu mai știu de ce nu i-am răspuns, nici nu cred că s-a mai întâmplat vreodată să nu îi răspund la vreo scrisoare, chiar și cu întârziere. (Vezi NOTA de la sfârșitul articolului). Nu am realizat atunci importanța acelei scrisori, nu am fost suficient de trează pentru a percepe contextul sufletesc. În ea, prietena mea îmi zicea, printre altele, că este copleșită de răul din lume și că nu reușește să mai vadă ceva bun dincolo de el. Mi s-a părut o întrebare mai degrabă retorică atunci; însă de-abia acum, retrospectiv, am fost suficient de trează în Eu-l meu încât să înțeleg că în acel moment, prietena mea era sufletește la pragul lumii spirituale în fața abisului, în încercarea de a-și explica răul din lume. Deși nu o spunea explicit, ea îmi cerea, în modul ei discret, ajutorul. Însă eu nu am fost acolo. Nu am ajutat-o, pentru că nu am înțeles, pentru că nu am auzit, pentru că într-adevăr eram prea ocupată cu problemele mele din acel moment, pentru că nu eram suficient de trează, pentru că ea nu mi-a cerut niciodată ajutorul în tot acest timp, pentru că în relația noastră ea era mereu sora cea mare și înțeleaptă și puternică ce le știa pe toate și care nu aștepta niciodata sfaturi sau ajutor de la mine. Și în acel moment, în care a stat singură în fața abisului, ea s-a gîndit la mine să îmi ceară ajutorul, să o ajut să înțeleagă. Eu nu i-am răspuns la mesaj, ceea ce ei i-a clătinat încrederea în mine – iar pragul spiritual dintre ea și lume, cu abisul și cu răul din lume, s-a transformat în sufletul ei în pragul spiritual dintre ea și mine; și din abisul dintre noi două, în loc să vină înspre ea ființa mea arhetipală, prietena mea a primit – inconștient – opusul acestei imagini, pe care a luat-o drept adevărată. Căci abisul asta face: inversează totul, neagă totul, transformă totul în opusul său. Iar omul trebuie să aibă puterea să reziste la frica teribilă și la tot ceea ce îl întâmpină dinspre abis și să treacă de acesta pentru a primi imaginea spirituală cea adevărată. Acela a fost momentul din care prietena mea nu m-a mai vazut pe mine, nu mi-a mai văzut ființa cea adevărată, ci opusul său – exact așa cum m-a și descris ulterior în scrisoarea sa.
Cine a avut întâlnirea conștientă cu abisul și s-a cunoscut pe el însuți la pragul lumii spirituale, atât în ceea ce i-a oferit drept contraimagine abisul (cele trei fiare care apar descrise în Lecțiile de clasă esoterică, drept contraimagini ale gândirii, simțirii și voinței lui, dar și opusul Eu-lui, contra-imaginea ființei sale arhetipale, caricatura nespus de dureroasă a ființei sale spirituale), acela nu se mai poate lăsa păcălit de către abis, în interacțiunea sa cu lumea și în relația cu ceilalți oameni. Însă pentru cei care nu au avut încă această cunoaștere profundă de sine, reversul pe care îl face abisul în suflet și de care nu sunt conștienți stă la originea conflictelor majore cu ceilalți, când deodată nu îi mai pot întrezări deloc în ființa lor cea adevărată. Omul face atunci tocmai opusul loialității, al prieteniei, așa cum o descrie Rudolf Steiner:
Încercați să vă formați un concept eroic asupra a ceea ce înseamnă loialitatea. Ceea ce oamenii numesc în general loialitate este atât de evanescent. Încercați ca loialitatea să însemne pentru voi următoarele: observați că există momente trecătoare în trăirea dumneavoastră legată de alți oameni, când aceștia apar gradual iluminați de arhetipurile lor spirituale. Și apoi vin alte perioade – poate chiar perioade lungi – când ființa lor este ca și întunecată. Puteți învăța să vă spuneți, într-un astfel de moment: Spiritul mă face puternic. Mă gândesc la arhetipul prietenului meu, pe care l-am zărit odată. Nici o înșelăciune, nici o aparență nu pot să îmi smulgă vreodată această imagine. Luptați neîncetat pentru a păstra această viziune. Lupta în sine este loialitatea. În efortul de a fi loiali în acest sens, oamenii se apropie de semenii lor cu puterea și atitudinea unui înger păzitor.[vii]
Odată ce am înțeles cum au stat lucrurile de fapt, odată ce am înțeles cauzele acestui conflict, nu am mai putut fi supărată pe prietena mea. Ca om ce știe câtă suferință și groază implică orice apropiere de abis, am simțit compasiune pentru prietena mea și o mare părere de rău pentru faptul de a nu-i fi auzit și înțeles chemarea în ajutor, când ea era sufletește la prag.
Iertarea și restaurarea arhetipului celuilalt în suflet
Maeștrii spirituali ai omenirii spun că chiar dacă te superi pe un om, să nu te superi la nivel profund, ci doar exterior. Ei se referă la a avea grijă de acest arhetip spiritual al celuilalt, de imaginea ființei sale cea adevărată, chiar dacă pe plan exterior suntem supărați și nu vrem să mai interacționăm cu cel ce a greșit față de noi sau ne-a rănit profund. Însă adânc în suflet, să nu distrugem iubirea spirituală pentru acel om, căci consecințele sunt foarte grele apoi, în lumea spirituală.
Una dintre trăirile mele spirituale cele mai prețioase a fost când am perceput că Sinea mea spirituală aurie este formată din iubirea spirituală, eternă, pe care o am față de ceilalți oameni. Atunci când nu mai vedem nimic bun într-un om de care suntem legați karmic, ne intinam Sinea spirituală, ne îndepărtăm de ființa noastră spirituală. Prin iertare, restaurăm în noi această imagine arhetipală a celuilalt în suflet și totodată ne vindecăm o parte din sufletul nostru; aceasta are efect bun și asupra relației, chiar și când pe plan exterior alegem să nu mai interacționăm cu omul respectiv.
Omenirea a trecut pragul
„Omenirea a trecut pragul”, spunea Rudolf Steiner[viii]. Dar nu a ajuns încă la lumea spirituală, ci este deocamdată blocată la prag, în fața abisului, prinsă în frica teribilă specifică apropierii de abis, fără puncte de sprijin, fără repere. Abisul ce îl întâmpină pe om la pragul lumii spirituale este un loc ce întoarce totul în opusul său. Pentru a putea ajunge să se întâlnească cu ființa lui cea adevărată de dincolo de prag, cu Eul superior, omul trebuie să aibă puterea mai întâi să treacă de imaginea, sau mai bine zis de trăirea opusă despre ființa sa, pe care i-o dă abisul. Oamenii, inconștient sau semiconștient, se presimt și se trăiesc pe ei înșiși în reversul lor cel mai îngrozitor la abis, se trăiesc ca opusul a ceea ce sunt de fapt – și nu suporta aceasta; și atunci proiectează aceasta asupra celuilalt. Celălalt, semenul lor, devine infernul, răul încarnat, dușmanul. „L’enfer, c’est les autres”[ix]. De aici, toate aceste manifestări sufletești nebunești din zilele noastre, în care oamenii ajung să se atace unii pe alții și în care pâna și cei care îți sunt prieteni, sau care ar trebui să îți fie prieteni și colaboratori pe calea spirituală, ajung să se întoarcă împotriva ta. Antroposofii sunt cel mai aproape de trăirea de prag în conștiența lor, ei fiind pe o cale de inițiere spirituală, și deci au aceste trăiri de prag din plin; dar ei trebuie să ajungă la nivelul de conștiență, de cunoașterea de sine și de iubire necesare pentru a rezista la o asemenea trăire.
De fiecare data când ne pierdem complet încrederea în valoarea ca om a celuilalt, forțele dușmane antroposofiei și evoluției omenirii au repurtat încă o victorie. Căci ce satisfacție mai mare pot avea ele, decât să îi vadă pe antroposofi învrăjbiți unii împotriva celorlalți, când tocmai ei au misiunea de a deveni cât mai conștienți pe calea de cunoaștere și de a ajuta lumea aceasta să meargă mai departe?
Omenirea a trecut pragul și antroposofii sunt primii care trebuie să facă acest lucru în mod conștient. Atunci, iubirea dintre ei va fi restaurată și de neclintit, căci ea va fi trecut de dificila probă a abisului. (articol scris de Delia Soare, pentru numărul 14 al revistei de antroposofie “Pământ iubit”)
[i] Rudolf Steiner, Sprueche, Dichtungen, Mantren, Ergaenzungband (GA 40a). Citat de Arthur Zajonc în Meditation as Contemplative Inquiry: When Knowing Becomes Love
[ii] 2 Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 28), Cap. VI
NOTA: Între timp, am mers și mai departe și am înțeles de ce am omis să îi răspund la acel mesaj atât de important al prietenei mele, omisiune care a stat la baza ruperii relației noastre de prietenie. Voi încerca să explic acest lucru într-un alt articol. Asemenea uitări, inexplicabile conștienței obișnuite, au de obicei cauze sufletești profunde la un nivel inconștient – iar a vindeca sufletul înseamnă tocmai a aduce în lumina clară a conștienței Eu-lui aceste cauze obscure ale gesturilor noastre de voință sau ale omisiunii gesturilor respective. (D.S., 25 octombrie 2021).
SENSURI 