Controversa ‘Judith von Halle’

Celor interesati de subiect, le recomand sa citeasca si cea mai recenta carte a lui Serghei Prokofieff – “Calatorii in timp”. Am descoperit o analiza remarcabila vis-a-vis de metoda de cercetare a lui Judith von Halle, precum si expunerea contradictiilor majore dintre observatiile ei suprasensibile, pe de o parte, si descrierile facute de Rudolf Steiner si Evanghelii, pe de alta parte – iar Prokofieff explica destul de clar de unde provin aceste scontradictii problematice. (adaugat in septembrie 2013)

___

In urma mai multor discutii, intentionam sa rescriu acest articol despre o controversa pe care am descoperit-o initial in sufletul meu, cand am auzit prima data despre Judith von Halle. Scrierea sa a insemnat pentru mine in primul rand o incercare de a depasi niste prejudecati privitoare la ceea ce inseamna un cercetator stiintific al lumii suprasensibile.

Ii rog pe cititori sa considere ca cele de mai jos reprezinta doar punctul meu de vedere asupra unei situatii atat de speciale si de dificil de apreciat. Articolul de fata are un continut viu, unitar pentru mine; exista in el o idee importanta in care cred si pe care am incercat sa o transmit. De aceea, cel putin pentru moment, nu consider necesar sa ii dau o alta forma. As putea doar sa reformulez titlul astfel: „ Poate fi cercetator stiintific suprasensibil un antroposof care, prin destinul sau, a primit stigmate ?” La aceasta intrebare am incercat sa raspund in cele scrise mai jos, in vara anului 2012.

Imi exprim, in acest punct, admiratia si respectul pentru oamenii atat de deosebiti si de valorosi ce apar in prim plan in articolul meu: Serghej Prokofieff, Judith von Halle si Peter Tradowsky. De la ei toti, eu am numai de invatat, in ciuda acestei controverse – sau si datorita ei. (adaugat in aprilie 2013)

_____

Stigmatele, o problemă de destin

Imaginaţi-vă un om care ar putea relata în amănunt, “de la faţa locului”, evenimente şi trăiri sufleteşti de la cel mai important moment din evoluţia omenirii: Misteriul de pe Golgotha. Acest om ar avea nu numai percepţii vizuale ale personalităţilor, mediului ambiant de atunci, ci ar auzi şi limba vorbită, ar simţi pământul de sub picioare, frigul sau căldura, ca şi cum ar fi de faţă la cele întâmplate. Aceasta este trăirea specifică relatată de-a lungul vremii de către oamenii care au primit stigmatele. Ei sunt, în mod misterios, transpuşi involuntar în evenimentele din preajma Misteriului de pe Golgotha, într-o “călătorie în timp”; se simt contemporani cu acest moment.

Prima dată am auzit despre ‘stigmatizata’ Judith von Halle în anul 2006, la o conferinţă de Paşti. Structurată pe baza relatărilor excepţionale ale lui Judith von Halle, conferinţa conţinea descrieri ale unei vieţuiri nemijlocite a evenimentelor de la răscruce de vremuri. Imediat după conferinţă, am protestat ca aceasta este vechea cale de iniţiere mistică creştină, pe calea simţirii, când discipolul este atât de impresionat de trăirile lui Iisus Christos, încât se identifică cu El şi cu suferinţa Lui şi îi apar şi lui stigmatele în corpul fizic. Ce legătură ar avea aceasta cu calea luminoasă, clară, pornind de la gândirea vie – calea de iniţiere modernă, cea adusă prin antroposofie ? Dar conferenţiarul mi-a replicat că a întâlnit-o personal pe Judith von Halle şi nu este nicidecum o vizionară mistică, ci dimpotrivă, un om integru, treaz, cu o gândire logică, clară, dedicată metodei de cercetare suprasensibile date prin ştiinţa spirituală .

Judith von Halle, antroposof şi architect, colaboratoare a casei Rudolf Steiner din Berlin, avea trăiri suprasensibile încă din copilărie. La 25 de ani, citind Ştiinţa Ocultă (GA 13), a avut experienţe suprasensibile decisive care au determinat-o să aleagă calea de iniţiere antroposofică. În paginile cărţii lui Rudolf Steiner, ea a găsit confirmarea autenticităţii şi explicaţia logică a trăirilor sale sufleteşti. Încă din 2001, tânăra a început să ţină conferinţe antroposofice. Transformarea radicală din viaţa ei a avut loc în timpul Săptămânii Patimilor din 2004, când ea, pe atunci în vârstă de 33 de ani, a experimentat în mod real suferinţele lui Iisus Christos, Moartea pe cruce şi Învierea. Din Vinerea Mare a acelui an, i-au apărut periodic stigmatele pe mâini, picioare şi piept, însoţite de dureri teribile şi de sângerare, iar de atunci ea nu a mai putut mânca şi bea. Pentru câteva luni, s-a retras complet din viaţa publică, neştiind cum să reacţioneze la acest eveniment de destin. Mai apoi s-a decis să vorbească celorlalţi despre trăirile ei, să fie o mărturie pentru realitatea evenimentelor de la răscruce de vremuri. Această realitate de destin – stigmatizarea – a provocat, progresiv, tot mai multe reacţii în cadrul Societăţii Antroposofice. Forurile conducătoare din Germania şi din Dornach nu au putut-o accepta în mod pozitiv şi nepărtinitor, ceea ce a dus în cele din urmă la excluderea lui Judith von Halle din Casa Rudolf Steiner din Berlin.

Ce i se reproşează, de fapt ? Faptul că nu şi-a ascuns stigmatele, care ar fi doar efectul unei abordări greşite a căii de iniţiere creştine; faptul că nu mănâncă şi nu bea; ideea că ea ar fi sugerat că a făcut parte din Consiliul de conducere al Societăţii Antroposofice din jurul lui Rudolf Steiner, fiind dintre cei ce s-au reîntrupat foarte curând, la sfarşitul secolului XX (vezi Consideraţii ezoterice asupra legăturilor karmice, vol. III, GA 237). Ea însăşi a dezminţit această ultimă acuză, la una din conferinţele ei.

Reprezentanţi de seamă ai controversei: Prokofieff şi Tradowsky

Serghej Prokofieff a scris o Anexă la cartea sa Misterul Învierii în lumina antroposofiei, în care se confruntă intens cu problematica stigmatizării într-un mod dezaprobator, dar fără a menţiona numele lui Judith von Halle. El priveşte stigmatizarea ca pe o abordare nereuşită, ba chiar inadmisibilă, a căii de iniţiere creştine, în fundalul stigmatizarii aflându-se nimic altceva decât autosugestia: “ Un lucru poate fi insă constatat neechivoc de către un antroposof: Toate acestea nu au nimic de-a face cu antroposofia şi cu cercetările ei spiritual-ştiinţifice ! Şi dacă asemenea metode de cercetare somnambule pătrund în antroposofie şi ar dori să se extindă în cadrul ei, aceasta ar fi o părăsire a metodei de cercetare spiritual-ştiinţifice ca atare, şi cu aceasta sfârşitul antroposofiei ca ştiinţă spirituală”. În replică, Peter Tradowsky a scris cartea Stigmatele – destin şi cunoaştere, în care demontează pas cu pas argumentele lui Prokofieff, încercând să privească fenomenul stigmatizării într-un mod mai amplu şi strâns legat de omul care le-a primit. Stigmatele, răni ce apar de la sine, fără vreo influenţă exterioară, nu se inflamează şi nici nu se vindecă. Deşi s-au facut cercetări medicale, nu s-a putut găsi o explicaţie ştiinţifică a acestui fenomen. În plus, lipsa de hrănire care apare la cei stigmatizaţi este o stare de fapt uluitoare. Ea nu este rezultatul postirii sau ascezei, ci apare ca imposibilitate de a mânca, cu lipsa totală a dorinţei de a prelua hrana. Ingurgitarea hranei este resimţită ca otrăvire de către cei stigmatizaţi. Totuşi, substanţele corporale se formează şi se refac periodic, la fel ca la orice om, dar ca din nimic. În analiza sa,Tradowsky ia în considerare şi manifestarea lipsei hrănirii, aspect complet ignorat de către Prokofieff. El consideră că aici este vorba de un altfel de hrană, dată direct din lumea spirituală: cea oferită de Graal, hrana Eului, care susţine forţele de formare şi menţinere a trupului omenesc transformat, spiritualizat -“trupul nealterabil” sau corpul învierii. Fenomenul stigmatizării îl vede drept realitate de destin; o problemă de karma, care apare brusc în viaţa omului şi despre care este absurd să îţi pui problema dacă este adevărată sau falsă, ea ţinând de sfera percepţiilor. Percepţiile în sine sunt juste, interpretarea asupra lor poate fi eronată. Iar experienţele celor stigmatizaţi pot fi considerate obiect al cercetărilor spiritual-ştiinţifice, ele pot fi cercetate şi verificate cu mijloace şi metode spiritual-ştiintifice, ca orice alt lucru. Nu se poate spune că aceasta nu are legătură cu antroposofia. În Judith von Halle avem un om care are nişte trăiri deosebite în legătură cu stigmatele primite, dar şi un cercetător spiritual-ştiinţific care ştie exact cum să interpreteze aceste trăiri. Supoziţia lui Tradowski este că apariţia stigmatelor ar putea fi legată de o viaţă anterioară a celui stigmatizat în timpul şi în preajma Misteriului de pe Golgotha. Totuşi, motivele karmice ale fenomenului sunt încă necunoscute. Însă odată acceptată ca şi problematică de destin, stigmatizarea nu mai poate fi considerată drept fenomen provocat voluntar, sau drept efect greşit al căii de iniţiere, aşa cum sugerează Prokofieff.

Despre acest fenomen, Ita Wegman spunea – cu referire la o altă persoană stigmatizată, Therese Neumann – că îl putem privi ca pe o “încercare a lumii spirituale de a aminti oamenilor, în mijlocul unei epoci mai mult materialiste, că mai există şi altceva decât îşi poate imagina gândirea filistină. Şi aşa apar, din când în când, asemenea fenomene ce acţionează ca nişte minuni, care pot fi înţelese doar printr-o cunoaştere a lumii spirituale şi care, pentru că sunt atât de insondabile, îi preocupă pe toţi oamenii şi le reamintesc oamenilor realitatea spiritualului.”

Portretul unui cercetător spiritual-ştiinţific

În iarna trecută, asistand la o conferinţă a lui Georg Glockler despre viaţa lui Elizabeth Vreede şi despre unele conflicte de la Goetheanum – atât cele din vremea lui Rudolf Steiner, cât şi cele din prezent -, am reţinut afirmaţia sa cum că la Goetheanum, în plen în Sala Mare, daca rosteşti nume ca Dorian Schmidt sau Judith von Halle, audienţa se împarte instantaneu în doua grupuri, pro şi contra – şi discuţii aprinse încep. Aşa am aflat prima dată despre controversa ce există în lumea antroposofică, asupra unui dedicat cercetător ştiinţific al lumii suprasensibile pe care avusesem ocazia să-l întalnesc personal – Dorian Schmidt – şi asupra celei ce s-a remarcat într-un mod atât de ieşit din comun datorită stigmatelor sale. Despre Dorian Schmidt ştiam deja că, într-un dificil moment biografic, a avut curajul disperat de a părăsi pentru o vreme calea clasică dată de cunoaşterea pur cognitivă a Operelor Complete ale lui Rudolf Steiner şi de a merge pe un drum individual de cunoaştere, construind o metodă proprie de cercetare suprasensibilă. La vremea respectivă, unele dispute dintre antroposofi pe o anume temă, cu argumente foarte inteligente construite pe citate din opera lui Rudolf Steiner şi ducând totuşi la concluzii radical diferite, l-au făcut să realizeze că doar studiul operei antroposofice, oricat de perspicace, nu poate conduce la adevăr în unele cazuri. Este, de altfel, o situaţie care se poate observa şi în prezent: controversa în legătura cu Judith von Halle, în care antroposofi cu minţi luminate încearcă să ajungă la adevăr pornind de la puţinele citate din antroposofie în legătura cu problematica fenomenului stigmatizării, dar fără să încerce să citească efectiv opera lui Judith von Halle sau să o întâlnească personal şi să o asculte, pentru a-şi forma un punct de vedere obiectiv.

Anul trecut se punea problema organizării celui de-al doilea Congres de cercetare suprasensibilă în România, iar invitaţi urmau să fie tocmai Dorian Schmidth şi Judith von Halle. A fost a doua oară când am întâlnit alăturarea celor două nume, iar la momentul respectiv nu am găsit nicio legătura între cercetătorul serios Dorian Schmidt – primul om la care eu am putut percepe organul suprasensibil al gândirii eliberate, ca înveliş al Eului – şi femeia care, în mintea mea, purta încă o aura de vechi creştinism mistic, extatic, datorită stigmatizării. Din motive pe care nu le cunosc, Congresul s-a amânat şi are loc anul acesta, dar fără Judith von Halle în program (între timp, motivul s-a aflat – vezi comentariile). Însă am rămas atunci, în fundal, cu întrebarea: este oare Judith von Halle un cercetător spiritual-ştiinţific, precum Dorian Schmidt ?

De-abia în acest an, chiar de Paşti, am citit pentru prima data, dintr-o suflare, o carte a ei: Drumul Crucii şi Sângele Graalului – Misteriul transformării. Am fost profund mişcată şi foarte recunoscătoare să întâlnesc o relatare atat de impresionantă, logică şi amănunţită a Drumului Patimilor şi a interpretarii cuvintelor rostite pe cruce. Misterul păcatului omenirii luat asupra Sa de către Iisus Christos şi al transformării sângelui mi-a devenit deodată mai clar; întrebări mai mult sau mai puţin rostite ale sufletului şi-au aflat răspunsul. Impresionante sunt şi autenticitatea, claritatea, bunul simţ, forţa spirituală cu care sunt scrise aceste relatări deosebite. Tonul este cel al unui cercetător ştiinţific suprasensibil, nicidecum al vreunui visător mistic. Modul ei de a gândi, logica şi puritatea în care îşi exprimă ideile m-au dus imediat cu gândul la Dorian Schmidt. Am putut observa şi la ea aceeaşi amprenta obiectivă a Eului şi am înţeles atunci asemănarea dintre cei doi, atât de diferiţi la prima vedere ca mod de abordare. Judith von Halle, ‘stigmatizata’, este într-adevăr un cercetător ştiintific al lumii suprasensibile. Acesta este lucrul greu de acceptat de către unii antroposofi, care nu pot trece de anumite prejudecăţi înspre a cunoaşte omul în sine, cu toate aparentele contradicţii din fiinţa sa. Ei nu realizează că una din condiţiile esenţiale în a-ţi forma o imagine completă, justă despre un om este să îl poţi percepe în acelaşi timp în toate aspectele sale, unele paradoxale, bulversante, datorate karmei sale – şi totuşi să îl poţi vedea aşa cum este el, şi nu cum crezi tu că ar trebui să fie.

În Cuvântul introductiv din cărţile ei, Judith von Halle menţionează: “Omul spiritual poate avea intuiţii privind aceste realităţi cosmice, dacă Eul său, dincolo de prag, se eliberează total din astral, astfel că el, adică Eul său, să ajungă în obiectivitate.” O premisă pentru obiectivitatea percepţiilor este educarea înspre o gândire clară, lipsită de prejudecăţi şi subiectivisme, în viaţa de zi cu zi. “Este o realizare a ştiinţei despre spirit, că astăzi ne este posibil, cu ajutorul unei gândiri educate, clare, să putem transforma percepţiile noastre în cunoaştere fidelă a realităţii.”

Curajul michaelic şi întâlnirea cu forţele răului

Despre problematica răului, se pare că sunt destui antroposofi ce ar prefera să nu aibă de-a face cu acest aspect. Toţi tindem către patria originală, către lumea spirituală în care domnesc Adevărul, Frumosul şi Binele. Şi totusi, ţine de tainele iniţierii şi ale cunoaşterii de sine faptul că nu se poate ajunge acolo decât trecând prin întâlnirea cu răul. Taina Răului şi Taina Abisului fac parte din cele şapte taine ale vieţii despre care aminteşte Rudolf Steiner în Esoterismul creştin (GA 94).

Câţi dintre noi bănuim măcar puterea sufletească, forţa spirituală christică ce îi este necesară unui om pentru a cerceta suprasensibil problematica răului şi cea a nebuniei, ambele legate de coborârea în abis ? O caracteristică a cercetării suprasensibile este necesitatea de a te uni sufleteşte cu obiectul cercetării, fără însă a te pierde pe tine ca Eu spiritual. Numai înarmat cu lancea gândirii mihaelice şi cu un suflet pe deplin christificat poate cercetătorul spiritual să coboare în abisurile omenirii, în substraturile Pămantului şi să se confrunte cu Forţele Răului. Acolo, în adâncurile Pământului – cărora le corespund în fiinţa umană adâncurile greu sondabile ale subconştientului – se află toate greşelile şi păcatele omenirii, în aşteaptarea compensării karmice. Şi tot acolo se află, în mod paradoxal, zona de formare a Cupei Graalului. Imediat după Moartea pe cruce, Christos, ca Eu arhetipal al omenirii, a coborât în abis, pentru a ajuta sufletele ce pierduseră legătura cu lumea spirituală să îşi reamintească de adevărata lor fiinţă şi să se elibereze din regatul plin de suferinţă al lui Ahriman.

Judith von Halle este acest om special, care are curajul michaelic să cerceteze suprasensibil lucrurile teribile din istoria omenirii aflate în straturile profunde ale Pământului, printr-o coborâre supra-personală în Iad. În cartea sa Coborârea în straturile Pământului, ea vorbeşte despre problematica răului. Tot aici menţionează şi despre Coborârea personală în Iad, moment biografic foarte dureros în viaţa unui om, dar care slujeşte evoluţiei sale spirituale. Cine a ajuns în abis ştie câtă suferinţă şi câtă putere spirituală este necesară pentru a ieşi de acolo, transformat – şi poate presimţi astfel forţa spirituală aproape supraomenească a acestui om atât de controversat, Judith von Halle. Cea mai recentă carte a ei este O perspectivă antroposofică asupra demenţei, cu o prefaţă scrisă de Michaela Glockler, conducătoarea secţiei de medicină de la Goetheanum. Prin cercetări asupra aspectelor cele mai triste ale vieţii pe Pământ, Judith von Halle aduce lumina cunoaşterii în zone de întuneric şi ajută la metamorfozarea înspre bine a acestora.

În final, ce o face pe Judith von Halle atat de deosebită ? Piero Cammerinesi, autorul unui articol admirabil despre ea, numit Prejudecată şi gândire liberă, răspunde: “Nu stigmatele, nici faptul că trăieşte fără hrană fizică sunt elementele care o fac specială; ci gândirea ei liberă, capacitatea de a regândi Ştiinţa Spirituală prin prisma abordarii nonconformiste, precum şi clarvederea pusă în serviciul celorlalţi.” (scris de Delia Soare, august 2012)

August Strindberg – o biografie spirituală

 O iubire telepatică

 “El mi-a povestit cât de grea şi dură a fost viaţa pentru el, cât de mult dorea să găsească o rază de lumină, o femeie care ar fi putut să-l împace cu umanitatea şi cu femeia. Apoi a pus mâinile pe umerii mei, m-a privit profund şi cu căldură şi m-a întrebat:”Domnişoară Bosse, vreţi să aveţi un copil cu mine ?” Am făcut o reverenţă şi, hipnotizată complet, am răspuns: “Da, mulţumesc” şi astfel am fost logodiţi.” (Hariett Bosse în jurnalul ei, vorbind despre Strindberg).

Când a întâlnit-o pe Hariett Bosse, cea de-a treia lui soţie, August Strindberg tocmai ieşise dintr-o criză sufletească puternică, în perioada cât a locuit la Paris, criză consemnată în romanul parţial autobiografic  “Inferno. Legende”.  A fost perioada în care el s-a ocupat cu mai multe experimente oculte, alchimice, încercând să producă aur din sinteza altor elemente, bând mult absint pentru a intra în stări de transă şi având şi o tentativă de sinucidere. Unii critici literari spun că Strindberg suferea de procesul de distrugere a omului, datorat mediului social nepotrivit sau unor trăsături ereditare, dar a reuşit să învingă acest proces cu puterea sa titanică. El a ajuns până la a vedea suferinţa sa paranoică şi obsesivă ca pe un dar de la Dumnezeu, menit să îi deschidă o perspectivă mai largă asupra lucrurilor, ca pe o distrugere necesară în vederea recompunerii lui ca om. Scrierile misticului Swedenborg l-au ajutat să îşi revină din această criză. O consecinţă a fost că Strindberg şi-a restrâns activitatea socială şi contactele cu lumea exterioară. În mod straniu, avea capacitatea imaginativă de “a face să devină prezente” persoanele la care se gândea, ca urmare nu mai simţea nevoia să le întâlnească şi în realitate.

August Strindberg avea peste 50 de ani când s-a îndrăgostit de foarte tânăra actriţă Hariett Bosse, în anul 1900. Ea fusese aleasă să joace rolul principal în una din piesele dramaturgului suedez, rolul Doamnei din “Spre Damasc”. În timpul unei discuţii serioase cu actriţa despre scena sărutului din piesă, el avu prima trăire ocultă în legătură cu ea: “faţa mică a lui Bosse se transformă, se însenină, dobândi o frumuseţe supranaturală; mi se păru că faţa ei s-a apropiat de a mea şi ochii ei mă învăluiau în flăcări negre. Apoi, fără să se scuze, ea fugi, iar eu rămăsei uluit, simţind că a avut loc un miracol şi că primisem un sărut care m-a îmbătat”. De atunci, deşi raporturile dintre ei erau încă doar profesionale, el începu să simtă cum Hariett îl vizita suprasensibil în camera sa, ca o prezenţă nevăzută.

Este doar începutul unei perioade de şapte ani, cât timp dureaza relaţia lor, plină de astfel de trăiri oculte, pe fundalul logodnei, căsătoriei şi a scurtului mariaj în care se naşte fetiţa lor. A fost o perioadă benefică atât pentru el ca scriitor, cât şi pentru Hariett Bosse ca actriţă, ea jucând în mai multe piese de teatru ale lui, cu personaje inspirate de ea sau scrise anume pentru ea. Însă, în afara unor scurte momente de iubire şi fericire liniştită între ei, pentru amandoi a fost o perioadă de multă suferinţă. Căsătoria s-a deteriorat curând datorită acuzaţiilor de gelozie,  jocurilor de putere, reproşurilor crude şi intereselor diferite. Deşi divorţati la puţin timp după naşterea fetiţei, ei au continuat să se vadă ocazional şi să trăiască împreună, până în anul 1907. Culminaţia trăirilor oculte a avut loc după despărţirea lor definitivă, când, timp de încă un an,  Strindberg a rămas într-o legătură suprasensibilă, de iubire erotică, cu Hariett Bosse. Cel puţin el aşa vedea relaţia lor imaterială, violentă şi pasională, ca fiind o “iubire telepatică”, în ultima parte stimulată fiind şi de gelozia faţă de apariţia rivalului, noul logodnic al lui Hariett.

În una din ultimele lui note din “Jurnalul ocult”, din anul 1908, el spunea: “Ştiu că în societate, în tramvai, în plină stradă, ca şi în plină zi, ea e în contact cu mine; suntem uniţi şi creştem îmbinaţi ca doi arbori, noi formăm o singură fiinţă, cu toate acestea nu putem trăi împreună. Nu ne putem separa niciodată !”. Momentele de iubire şi extaz alternau la el cu cele de îndoială şi disperare, datorită confuziei şi sentimentelor de vinovăţie religioasă cu privire la aceste întâlniri astrale, în care Hariett îl căuta “cu iubire tristă, infinită, disperată”. Nu ştia dacă era o comuniune între spirite, sau era doar dublul ei, sau un succub ce il amăgea. Nu avea certitudinea daca ea era conştientă sau nu de aceste “întâlniri de dragoste” ale lor. Ea îl vizita fără trup, zi şi noapte: când prezenţă înaltă, pură şi plină de iubire, cu miros de trandafiri, geniu inspirator lângă biroul său, uneori tristă; când aproape senzorială, strecurându-i-se în pat, cu tandreţe, cu pasiune, sau chiar atacându-l cu răutate. Această iubire nefirească îl devora încetul cu încetul. Fiecare îmbrăţişare a iubitei astrale îi lua puţin câte puţin din forţele de viaţă şi apropierea ei deveni tot mai chinuitoare, sfârşind prin a-l îmbolnăvi grav.

În realitate, Hariett încetase orice contact cu el şi refuza să îi mai răspundă la ultimele scrisori: “Mi-e imposibil să descriu tot ce am suferit în acel timp, când Strindberg se gândea la mine, în toate zilele, orele şi trăia cu mine în gând. Voiam să rup orice contact cu el, şi l-am implorat să nu îmi mai scrie, dar degeaba. Nu l-am mai văzut apoi pe Strindberg din primăvara anului 1908. Dar fata mea a continuat să-l vadă până cu câteva luni înaintea morţii sale.”

După logodna cu cel de-al doilea soţ al ei, Gunner Wingard, Hariett Bosse îi scria lui Strindberg, în una din ultimele ei scrisori către el, că acesta “suferă din pricină că noi suntem în legătură unul cu altul, a simţit asta intuitiv”. Wingard va divorţa de Hariett în 1911 şi în 1912 se va sinucide. În mod curios şi grăitor, acesta a fost şi anul morţii lui Strindberg (eveniment de la care tocmai s-au implinit 100 de ani).

Strindberg şi femeile

August Strindberg, prolificul scriitor suedez, cu o viaţă aventuroasă, tumultoasă şi imprevizibilă, adesea trăită la graniţa dintre genialitate şi nebunie, a stârnit multe controverse printre contemporanii săi. În timp ce mulţi l-au simpatizat şi admirat, alţii i-au văzut doar firea barbară şi mai ales ura sa declarată împotriva femeilor. În urma publicării cărţii “Întâmplări cu însurătoarea”, i s-a intentat proces sub acuza de blasfemie la adresa femeii, de către feministele în lupta pentru apararea drepturilor femeii, dar a fost declarat nevinovat.

În realitate,  niciun alt scriitor nu a slăvit atât de mult femeia ca Strindberg. E drept, el se opunea emancipării femeii şi adula femeia tradiţională, bună, blândă, maternă, dedicată soţului şi casei. Totuşi, soţiile şi iubitele lui au fost, fără excepţie,  femei independente, sofisticate: Siri von Essen, prima lui soţie, era actriţă, ca şi Hariett Bosse, iar Frida Uhl, a doua soţie, jurnalistă. O altă iubită a sa, Dagny Juel, era prietena pictorului Edward Munch. Toate au fost femei idolatrizate şi în egală măsură detestate de el.

Într-un fel, în această relaţie de adoraţie-ură se revela relaţia duală, chinuitoare, a lui Strindberg cu elementul feminin în general. Pentru el, femeia era când un înger plin de bunătate, blândeţe şi lumină, când un demon decăzut şi mincinos, un vampir, răul întruchipat, ce îl poate trage pe bărbat în cele mai îngozitoare abisuri. Vedea femeia ca fiind sfântă numai în ipostaza de mamă, pentru că ea năştea copilul. Şi în copil se mai află încă Paradisul originar, înainte de căderea în păcat. Asupra copilului, sexualitatea nu are încă nicio putere, iar omul rămâne bun în măsura în care mai are încă acces la forţele sufleteşti ale copilăriei sale. “Ceea ce admira Strindberg cel mai mult la femeie era vocaţia de soţie şi de mamă, căci soţia şi mama reprezentau idealul său feminin: vasul alchimic de mare preţ în care viaţa se crea într-un joc cosmic fără sfârşit.” (Gabriela Melinescu, în postfaţa “Jurnalului ocult”).

Căutarea aurului, atât în forma sa fizică, prin numeroasele sale strădanii alchimice (a scris mai multe articole şi tratate despre experienţele sale), cât şi în forma sufletească, prin iubirea pentru femeie înspre refacerea unităţii originare, în căutarea androginului, este tema principală a vieţii lui Strindberg. În fond, toată viaţa sa tumultoasă şi plină de suferinţă este o continuă luptă înspre a afla sensurile ultime, înspre a trăi dincolo de limitele condiţiei umane.  Este o încercare, sub diferite forme, de a ridica vălul lui Isis…

Un destin plin de suferinţă, creat în vieţi pământeşti anterioare

Putem spune că August Strindberg a avut o viaţă nefericită – aşa şi-o vedea şi el, ca fiind plină de suferinţă şi misticism. O viaţă plină de trăiri suprasensibile, de treceri nefireşti ale pragului lumii spirituale, pe care  le-a evidenţiat  în special în cărţile sale “Inferno. Legende” şi în “Jurnal ocult”.

În consideraţiile sale ezoterice asupra legăturilor karmice, Rudolf Steiner spunea că “o viaţă umană apare în justa ei lumină abia atunci când avem în vedere, conform adevărului ei, mai multe existenţe pământeşti succesive.” Din cercetările sale spirituale întreprinse cu deosebită rigurozitate şi seriozitate, se desprind principalele trăsături ale vieţilor anterioare ale lui August Strindberg, ce pot arunca o lumină asupra vieţii sale.

Avem mai întâi în Egiptul antic un fel de căpetenie, care primise cu o mare forţă vechea iniţiere egipteană şi a cărui principală îndatorire consta în ritualurile de îmbălsămare şi înmormântare a celor morţi. Ca iniţiat în misterele lui Isis, el putea să însoţească sufleteşte, în mod clarvăzător, sufletul celui decedat prin poarta lumii de dincolo, peste abisul ce separă cele doua lumi, până la lumina emanată de Osiris, marea zeitate masculină, “Soarele din noapte”, care îl călăuzea apoi pe cel decedat mai departe, în lumea spirituală. Însă această căpetenie începuse  să nu mai ia prea în serios iniţierea, ba chiar să aibă o atitudine destul de ironică faţă de ea, ajungând până la a-l lăsa pe slujitorul său – un om extrem de serios şi de plin de devotament faţă de zeităţi şi tradiţii – să se ocupe de această muncă. În încercarea de a se degreva de munca pe care o avea de făcut, căpetenia i-a dezvăluit treptat slujitorului său misterele îmbălsămării şi ale ritualului de înmormântare, taine pe care acesta le-a primit cu veneraţie şi le-a pus în practică, devenind un îmbălsămator dedicat.

Căpetenia a ajuns nici să nu mai asiste la această muncă ritualică, dar şi-a păstrat privilegiile sociale. Însă treptat a intrat în mai multe conflicte în această întrupare, datorită neseriozităţii sale. Este vorba aici despre un iniţiat ce a decăzut, trădând şi prin vorbă, şi prin faptă misterele iniţierii: Misterele lui Isis, mama-feciorelnică înţeleaptă, marea zeitate feminină.

Isis… Tot ce există e ţesut în vălul ei dintotdeauna. Vălul ei cuprinde piatră, floare, pasăre, animal, stelele – viaţa, într-un cuvânt. “Eu sunt ceea ce este, ce-a fost şi ce va fi.”

Mai în detaliu, este descrisă această viaţă anterioară a lui Strindberg din Egiptul antic în volumul IV al “Consideraţiilor esoterice asupra legăturilor karmice”, de Rudolf Steiner,  iar într-o formă artistică extraordinar de sugestivă,  în cartea “Renăscut. Căile vieţii lui August Strindberg şi Carl Ludwig Schleich”, a lui Wilfried Hammacher. Însă ce vreau să subliniez aici este faptul că drama lui Strindberg a început cu această trădare de demult a misterelor femininului arhetipal, Misterele lui Isis -Sophia, pe cand el era o căpetenie iniţiată.

Trecând prin poarta morţii, în lumea de dincolo l-au întâmpinat suprasensibil propriile fapte personificate, făcute pe când căpetenia era în viaţă – acest lucru este descris imaginativ într-un mod just în cartea lui Hammacher. În loc să întâlnească şi să fie călăuzit spiritual, la rândul său, de către sufletele îmbălsămate de el, este întâmpinat de forme demonice, ce îl batjocoresc, pentru că el însuşi nu a tratat cu seriozitate şi veneraţie munca sa în templu. Iar în locul zeităţii supreme Isis, frumoasă, blândă, nobilă şi înţeleaptă, îl întâmpină o fiinţă feminină schimonisită, îngrozitoară, demonică: replica imaginativă a trădării sale.

După timpul necesar petrecut în lumea spirituală, căpetenia revine într-o nouă încarnare, unit sufleteşte cu forma feminină arhetipală schimonosită. De data aceasta, el este Iulia, fiica împăratului Augustus din Imperiul Roman. Deosebit de frumoasă şi de inteligentă, Iulia excelează însă prin desfrânare şi neseriozitate, până la cruzime. Robită fiecărui viciu, Iulia este,  în cele din urmă, repudiată de poporul său şi exilată pe o insulă, unde moare singură şi nefericită.

Trecând din nou pragul lumii spirituale, realizează cât de mult a decăzut sufleteşte în această încarnare feminină. În viaţa urmatoare aduce în suflet, în mod inconştient, o antipatie profundă faţă de viaţa ca Iulia, antipatie ce apare ca ură faţă de femei. În această a treia viaţă, apare ca şi castelan în Evul mediu, ce îşi petrece timpul în tot felul de barăci alchimiste. Aici face enorm de multe experienţe, primind astfel impulsul de a învăţa tot ce e ocult. Alchimia, însemnând căutarea pietrei filosofale şi obţinerea aurului, era pe atunci la mare preţuire. Ea apare, în zilele noastre, ca palidă umbră materialistă: ştiinţa Chimia, ce nu mai păstrează nimic din corespondenţa spirituală dintre purificarea sufletească şi iniţiere, pe de o parte, şi obţinerea pietrei filosofale şi a aurului, pe de altă parte. Însă pe atunci încă se mai ştia ceva din aceste metamorfoze ce aveau loc simultan. Deci castelanul nostru, protector al muzicienilor, studia tot felul de lucruri oculte şi şi-a dezvoltat un simţ extrem de ager pentru ele. El a descoperit ruinele castelului legendar al piticului Laurin, pe care nimeni nu l-ar mai fi putut recunoaşte.

“Astfel încât în acest suflet găsim reunite într-un ansamblu ciudat: o experienţă iniţiatică desfigurată până la frivolitate, ciuda de a fi fost femeie şi, prin aceasta, de a fi fost împinsă spre decăderea romană, spre desfrânare şi, totodată, spre ipocrizia puritană a moravurilor romane, şi o cunoaştere amănunţită, dar exterioară, a unor elemente de alchimie de tot felul; dar alchimia s-a extins, la rândul ei, până la un simţ deschis pentru demonii din natură şi, în general, pentru elementul spiritual care se află în întreaga natură.” (R. Steiner, în “Consideraţii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. III).

În fiecare din aceste vieţi, el se întâlneşte şi cu cel ce-i era slujitor în Egiptul antic, un suflet cu care era intim legat. În încarnarea ca Iulia, este vorba despre istoricul Titus Livius, care a ajutat-o şi a sprijinit-o cu prietenie pe fiica împăratului când ei i-a fost cel mai greu, în exil; iar in încarnarea de castelan, apare drept cântăreţul Walther von der Vogelweide, pe care castelanul l-a protejat şi ajutat în mai multe rânduri. Sufletele care sunt legate se întâlnesc în fiecare viaţă pământească, ajutându-se unul pe celălalt în evoluţie. Ele sunt un alt fel de “suflete-pereche”, într-un concept karmic, dincolo de cel romantic cunoscut, fără a-l exclude pe acesta din urmă. În întruparea ca Strindberg, slujitorul egiptean îi apare ca medicul Carl Ludwig Schleich, prieten şi admirator. Nu am pus accentul pe această relaţie dintre cele două suflete-prietene, deoarece aici vreau mai degrabă să arăt legătura lui August Strindberg cu femininul arhetipal: de unde a adus el în străfunduri sufleteşti relaţia exagerată, stranie, nefirească, cu elementul feminin în general, reflectată în mod exterior în relaţiile defectuoase cu femeile din viaţa sa. “Tu însuţi eşti femeia pe care o blestemi în orice femeie” (din cartea lui W. Hammacher).

 “Sufăr pentru greşeli neştiute dintr-un trecut anterior” (A. Strindbeg)

“Vă rog acum să consideraţi viaţa şi opera lui August Strindberg pe fundalul pe care tocmai vi l-am descris. Consideraţi misoginismul său neobişnuit, care nu este tocmai misoginism, căci el provine din cu totul alte substraturi. Observaţi întregul suflu demonic care trece de-a lungul operelor sale. Observaţi predilecţia lui August Strindberg pentru tot felul de practici şi artificii alchimice şi oculte – şi observaţi, în sfârşit, viaţa aventuroasă pe care a dus-o August Strindberg ! Veţi vedea cât de mult depinde această viaţă de fundalurile descrise.” (Rudolf Steiner, în “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. IV)

Mult timp ateu, apoi ocultist, Strindberg a devenit discipol al lui Swedenborg. Studiile sale de chimie, experienţele alchimice de a transmuta elementele în aur, intrau tot în zona căutărilor sale esoterice. Totuşi, cea mai mare satisfacţie i-o aducea scrisul, domeniu în care a fost deosebit de prolific. Principalele teme abordate au fost libertatea personalităţii, pe de o parte, şi plecarea sub jugul sexului, pe de altă parte; a scris şi piese sociale şi istorice. În final, suedezii au recunoscut în el un geniu naţional.

Mistic din fire, impetuos şi torturat, văzând în orice întâmplare din viaţă un “semn” al Puterilor nevăzute ce guvernează viaţa fiecarui om, se spune că în finalul vieţii el s-ar fi apropiat tot mai mult de idealul creştin, murind cu o Biblie la piept şi strigând: “Nimic nu este personal !”.

Dar cât de frumos a descris August Strindberg iubirea, în expresii sublime, în “Lebăda alba”, piesa de teatru scrisă pentru Hariett Bosse: “În gândurile mele te prind în braţe, în visele mele te îmbrăţişez, nimic pe pământ nu ne poate separa”, îi spune prinţul Lebedei Albe. “Te văd, cu toate că ochii mei nu te văd, te gust, căci tu arunci trandafiri în gura mea…” (scris de Delia Soare)

Cui i-e frică de Pescăruşul Jonathan Livingston ?

Motto:       „Din punctul de vedere-al aerului, 
                 soarele-i un aer plin de păsări, 
                 aripă în aripă zbătând. 
                 Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, 
                 cu aripi crescute înlăuntru,
                 care bat plutind, planând, 
                 într-un aer mai curat – care e gândul !”

                 (Nichita Stănescu –“Laudă omului”)

Am recitit deunăzi “Pescăruşul Jonathan Livingston”, parabola spirituală publicată pentru prima dată în 1970 în Statele Unite. Cartea a avut de-a lungul vremii un succes de public extraordinar, vânzându-se în milioane de exemplare şi fiind tradusă în nenumarate ţări, record comparabil cu cel al “Micului Prinţ” a lui Antoine de Saint-Exupery şi cu cel al recentei “Mănâncă, roagă-te, iubeşte” , de Elizabeth Gilbert.

Lectura cărţii am reluat-o în urma unei discuţii cu o prietenă, dezbătând noi diferite variante despre cum se pot câştiga bani mai mulţi, dacă nu ai vreun talent nemaipomenit pentru afaceri. Una dintre ele era scrierea unei astfel de cărţi al cărei substrat spiritual real, născut din căutarile şi trăirile autorului, poate avea ca rezultat aprecierea unanimă a cititorilor săi, aducându-i o bunăstare binemeritată creatorului ei. Manuscrisul cărţii “Pescăruşul Jonathan Livingston”, scris de Richard Bach – pilot şi mecanic aviatic, fusese refuzat de mai multe edituri, înainte de a fi publicat de un editor care i-a intuit potenţialul. Discuţia noastră despre „a face bani” era mai mult sau mai puţin serioasă, dar mi-a readus în atenţie povestea pescăruşului Jonathan.

Nu îmi aminteam prea mult din carte, trecuseră ceva ani de când o citisem. Era despre un pescăruş mai deosebit decât ceilalţi din stol, care voia să fie liber de reguli, de prejudecăţi şi să zboare cât vrea el, pe unde vrea el, aşa cum vrea el – şi căruia chiar îi reuşeşte acest lucru. Cam asta este tot ceea ce îmi venea în minte din conţinutul ei. Da, şi faptul că o citisem într-o perioadă mai dificilă din biografia mea şi că Jonathan Livingston îmi dăduse atunci un impuls să încerc să fac nişte schimbări radicale în viaţa mea, aşa cum faci într-un joc în care personaje, locuri, preocupări nu te mai mulţumesc deloc; şi le iei şi muţi locul personajelor, înlocuieşti, schimbi roluri, aşa cum îţi doreşti tu, demiurg de necontestat al unei lumi ideale create în capul tău. Zborul meu de pescăruş Jonathan s-a terminat atunci într-un picaj fulminant şi cu o mulţime de pene zburătăcite în toate părţile, pe care cu greu le-am mai adunat apoi. Dupa ani si ani, încă mai resimt efectele acelui zbor nereuşit, deşi unele din aceste efecte s-au dovedit în final benefice, urmând ele o înţelepciune ascunsă a destinului. Se pare că am fost atunci mai degrabă un Icar naiv ce în planurile sale măreţe de zbor a omis să ia în considerare şi efectul caloric al soarelui asupra cerii cu care îşi lipise de spate aripile în zboru-i spre înalt.

În acest context,  gândul la Pescăruşul Jonathan Livingston îmi trezea un fel de antipatie, dar şi o mare curiozitate să înţeleg, nu atât cauzele eşecului zborului meu, evidente între timp, ci mai mult legatura mea sufletească cu această carte.

Pe spatele cărţii mici şi atât de subţiri am citit mai întâi câteva rânduri de prezentare, suficiente cât să trezească interesul cititorului:

Pescăruşul Jonathan Livingston este, după “Micul Prinţ”, cea mai citită parabolă modernă. Nu, nu este important că povestea vorbeşte despre ordine şi dezordine, despre conformism şi disidenţă, despre cârdul care cârâie şi solitarul care tace şi zboară. Nici relaţia maestru-discipol despre care nu mai rămâne nimic de spus după ce citeşti cartea nu e cel mai important lucru în această istorie şi nici exemplara lecţie de libertate pe care o primim. Important este însa felul în care răspunde pescăruşul Jonathan Livingston la nedumerirea tânărului său prieten: “Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă”. Citiţi răspunsul pe care îl primeşte învăţacelul şi veţi descoperi sensul parabolei şi ceea ce e cu adevărat important în ea.

Am recitit deci cartea despre zbor, să aflu răspunsul lui Jonathan, răspuns pe care acum îl presimţeam, dar care nu îmi rămăsese deloc în minte din lectura de demult.  De la zborul jos, primitiv, împreună cu cârdul de pescăruşi – zbor doar ca mijloc de supravieţuire, de căutare a hranei, până la zborul elevat, exersat îndelung după propriile reguli – zborul de dragul zborului, şi mai apoi părăsirea paradisului pescăruşilor şi reîntoarcerea lui Jonathan în cârdul de pescăruşi ce-l renegaseră cândva, spre a-i învăţa şi pe ei arta zborului, ceea ce îmi rămăsese ca impresie la prima lecturare fusese doar ideea de zbor, sentimentul extraordinar de libertate. Şi că nu trebuie decât să îţi doreşti să zbori cât mai sus şi vei putea, dacă eşti suficient de curajos. La această a doua lecturare şi dobândind eu ceva mai multă experientă de viaţă între timp, m-au impresionat la fel de mult strădania susţinută a pescăruşului înspre exersarea şi înţelegerea zborului, altruismul şi modestia sa. Sunt tocmai calitaţile ce îi asigură lui Jonathan un zbor lin, controlat, fără apropieri bruşte şi orbitoare de soare şi căderi în vălătug întunecat de pene frânte. 

“Un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuşi”, îi învaţă Jonathan pe discipolii săi înaripaţi. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spune în lucrările sale de antroposofie că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală, spirite ale libertăţii. Marea misiune a omului este să introducă libertatea în lume şi, odată cu ea, ceea ce se numeşte în adevăratul sens al cuvântului iubire. În Filosofia Libertăţii, Rudolf Steiner arată că omul poate deveni liber mai întâi în domeniul gândirii.

Se spune: “gândirea are aripi”, “gândul zboară”. Privim cu nostalgie de pe ţărm şi ne trezeşte un dor de libertate zborul lin al unui pescăruş în aerul străluminat de deasupra mării. Zborul mândru şi înalt spre soare al vulturului este o altfel de chemare spre libertate, ca o eliberare de greutatea materiei, mult dincolo de cele mai înalte culmi. Iar zborul aripilor albe dantelate ale porumbelului pe albastrul intens al cerului ne aminteşte de o libertate blânda, ce parcă alină şi vindecă sufletul.

“Pasărea este în esenţă un gând, un gând care trăieşte şi zboară. (…) Penele corespund aceleiaşi forţe care face din creierul omenesc creator de gânduri.” (R. Steiner, Omul în raport cu animalele şi spiritele elementare, GA 230). Rudolf Steiner ne îndeamnă să depăşim stadiul de intelectualism pentru a ajunge la o intuiţie artistică, în care putem găsi corespondenţele dintre om şi univers, dintre microcosmos şi macrocosmos. Orice lucru din această lume este un semn pentru cel care ştie să-l descifreze. A citi această scriere secretă a lumii înseamnă a înţelege tainele universului. “Pentru sufletul dotat cu un simţ just, capabil de a simţi natura în toate frumuseţile sale, nu există ceva mai mişcător decât resimţirea acestei intime înrudiri dintre gândirea omului şi penele păsărilor. Putem resimţi aceasta într-un mod absolut concret şi, după ce vom câşiga o anumită obişnuinţă în aceste experienţe, vom ajunge să ştim cu exactitate în ce momente avem gânduri ca un vultur, ca un păun sau ca o vrabie.”

Apelul înălţimilor sau chemarea ispititoare a vulturului este ispita în sufletul omului de a-şi crea o lume în propriul cap, urmărind eliberarea de îndatoririle pământeşti. Vulturul găseşte bucurie şi exaltare în forţele aerului, ajungând până la a dispreţui viaţa terestră. El nu vrea să trăiască decât în elementul aer – în gândire, venind pe pămant doar atât cât să-şi ia prada şi apoi zboară iar spre înălţimi. O gândire ca de vultur îl poate ajuta şi întări pe om numai dacă, după ce primeşte darul vulturului, îşi întoarce privirea în jos, spre ceea ce răsare şi ţâşneşte din pământ, precum şi către ceea ce urcă de jos în sus în organismul omenesc, într-un gest profund de înţelegere a lumii şi cunoaştere de sine.

Pot spune că Jonathan Livingston este un pescăruş atipic, el prezentând iniţial mai degrabă caracteristicile unui vultur decât cele ale unui pescăruş. “Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează ci hrana. Dar pentru acest pescăruş zborul era totul, nu hrana. Mai mult decat orice pe lume, pescăruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.” Obsesia sa pentru zbor, dorinţa de a zbura sus, tot mai sus şi mai rapid, este dublată de fuga de îndatoririle zilnice în cadrul stolului de pescăruşi,  de indiferenţa faţă de procurarea hranei şi chiar de consumul ei, precum şi de faptul că în viaţa sa nu are vreun rol important nici o femelă pescăruş; nici măcar mama sa, care este amintită în trecere ca fiind cea care nu îl înţelege şi care îl ceartă că nu este precum ceilalţi pescăruşi. Legătura cu mama, cu elementul feminin în general, semnifică legatura cu forţele pămanteşti, ceea ce la Jonathan lipseşte aproape cu desăvârşire.

Dar în final Jonathan îşi sacrifică traiul fericit din paradisul elitist al pescăruşilor ce ştiu a trăi însăşi esenţa zborului. El se întoarce în mijlocul stolului, pentru a-i ajuta şi pe alţi pescăruşi să înveţe zborul, într-o superbă învingere a egoismului de sine şi găsindu-şi astfel adevăratul sens al vieţii în iubirea pentru ceilalţi.

Mă întorc şi eu  la îndatoririle mele pămanteşti de zi cu zi… Poate peste alţi câţiva ani voi găsi înţelesuri noi “adevăratului Pescăruş Jonathan, care trăieşte în noi toţi”, cum ni l-a dedicat creatorul său. (Delia Soare)