Despre adevarata simplitate

Mai jos este comentariul meu scris pe un blog frumos al unei fete sensibile si profunde.

Este, totodata, si o anume revolta a mea vis-a-vis de atat de elogiata „simplitate”; este un raspuns dat tuturor celor ce imi reproseaza ca scriu prea complicat si ca imi bat atata capul sa inteleg lucruri „grele”, in loc sa traiesc viata „just like that”. Pentru cine vrea simplitate, sa citeasca eseul meu „Despre indumnezeirea lumii”, care – dincolo de numele pretentios –  vorbeste despre lucruri simple, despre o anumita inocenta re-dobandita in a percepe lumea, dincolo de aparenta.

Simplitate… A devenit un adevarat leit-motiv, ma tot lovesc de asta, in orice domeniu. Intr-o lume in care totul este complicat, greu, toti ne dorim toti lucruri simple, toti cautam frumusetea “banalului”.

Intelepciunea este simpla, da. Insa se confunda simplitatea-naivitate, ca de copil, cu simplitatea ideilor unui batran intelept, ce a facut sa infloreasca trandafirii din fiecare cruce neagra si grea pe care viata l-a rastignit. Se spune: “Intelepciunea adevarate este simpla, hai sa spunem lucrurile banal, necomplicat, frumos ! Ce atatea idei complicate, ce atatea intortocheli ale gandirii ?!” Da, dar se vede, se simte prea bine cand cuvintele simple sunt doar idei imprumutate de la altii si spuse naiv, sau cand sunt ele intr-adevar rezultatul sufletului incercat din greu, ce a slefuit incercarile vietii ca pe niste perle, simple, perfect rotunde, luminoase si curate !

Se vede cand mintea se straduie sa inteleaga niste lucruri de neinteles, cand le macina ca pe niste pietre de moara si mai apoi le recreeaza intr-o forma curata, simpla, dar expresiva, ca de cristal. Efortul acesta este cel ce va da greutate, sens cuvintelor simple de intelepciune nascute de suflet mai apoi.

Si arta adevarata este simpla – daca ne gandim la operele lui Brancusi, de care se tot pomeneste pe aici – ar parea ca orice om le-ar putea face, ce mare lucru, sa sculptezi o forma ca de sageata ce tasneste spre cer si apoi sa ii dai un nume sugestiv: “Zbor” ? Si totusi, prin cata stradanie, cate nopti nedormite, sacrificii si sudoare, trece artistul, pana cand ajunge la acea simplitate geniala ? Undeva nevazut, fiecare sculptura a lui Brancusi poarta in ea toata aceasta munca extraordinara a sufletului, toata inspiratia – si sufletul celui ce o priveste o poate resimti. Este si motivul pentru care Brancusi spunea ca sculpturile sale sunt prilej de meditatie pentru privitor.

La fel, nu prea putem trai banalitatea simpla si atat de expresiva in iubirea de cuplu fara a fi trecut mai intai prin cea mai mare suferinta, prin moartea iubirii, prin miracolul invierii sufletului. Si de-abia de-acum inainte, omul, mai adunat in sine, mai puternic, pregatit de a iubi, se poate darui total fiintei iubite, dar fara a se mai pierde pe sine.

Drumul spre simplitatea autentica trece prin efort, prin complicat, prin sacrificiu… Nu prea sunt scurtaturi. Este doar o iluzie daca cineva da la o parte pe cele complicate si se duce direct la cele simple, banale, frumoase, obtinute fara efort, dar care se vor dovedi la fel de volatile precum o fata Morgana.

Indragostirea, calul negru si caderea in trup

Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea. (Gabriel Liiceanu)

Uneori ma gandesc ca daca cineva ar putea sa vada “conturul nevazut al sufletului” meu, cum asa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de stralucirile ca de licurici ce danseaza uneori in jurul capului meu… Sunt toate aceste ganduri, idei, posibile articole pe care imi doresc sa le scriu candva, dar din varii motive nu apuc sa le dau vreodata trup de cuvinte. Si nu stiu ce se intampla cu ele, poate mor, sau poate dupa un timp se reintorc intr-o lume a ideilor, de unde altcineva le primeste ca inspiratie si mai apoi le imprima in scris amprenta sufletului sau.

Pornind de la un film, despre o alegere esentiala

Unul dintre articolele pe care am vrut sa il scriu in urma cu ceva timp este despre filmul “Lebada neagra”, ce relua o tema importanta pentru mine, cea a omeniei si a egoismul din noi. Dar, prinsa in cele de zi cu zi, am tot amanat scrierea sa pana aproape am uitat de el. Iata subiectul filmului, pe scurt:

Gratioasa, dedicata si pura balerina ce este aleasa pentru rolul principal din “Lacul Lebedelor” se vede in sfarsit aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerina si de a face un spectacol de neuitat. In stradania de a o juca atat pe Lebada alba – rol ce se muleaza perfect pe firea ei – cat si pe sora ei malefica, Lebada Neagra, atat de diferita de ea – eroina intra intr-un vartej de ambitie, frustrare, erotism trezit si reprimat, gelozie, revolta fata de controlul exercitat asupra proprie-i vieti de mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, incat se pierde treptat in partea intunecata, inconstienta a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea pana atunci. De aici la nebunie si mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Exista un moment critic in film, cand balerina, in scenariile imaginative create de mintea ce ii scapase de sub control, este nevoita sa aleaga intre omenie si ambitie egoista: posibilitatea de a salva viata unei alte balerine rivale pe care o ranise fatal, pretul fiind ratarea participarii in scena finala a spectacolului ei de debut ca prim-balerina. Alege sa ascunda trupul balerinei ranite de moarte si sa apara pe scena mai radioasa ca oricand, ridicand sala in picioare cu prestatia extraordinara in rolul seducatoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea si rol este perfecta, pe culmea gloriei se bucura de succesul visat. Dar tot atunci realizeaza ca balerina rivala pe care o ranise si murea era chiar ea. Se ranise singura, sfasiata in propriile-i lupte launtrice si luandu-si viziunile mintii surescitate drept realitati in sine.

Undeva, pe drumul calatoriilor sufletesti ale fiecarui om, apar astfel de momente de rascruce, cand el este pus sa aleaga intre doua drumuri: drumul cel alb, cel care duce catre fiinta sa adevarata – un drum de sacrificiu de sine, in a salva un alt om ce sufera – si drumul cel negru, al egoismului personal, in care tot ceea ce conteaza este realizarea propriului vis, a ambitiilor personale, dincolo de suferinta provocata semenilor. Destinul sau pe mai departe, modul in care el se formeaza ca om, depind de alegerea facuta in momentele critice ale vietii.

Calul negru intra in scena

Mi-am reamintit de sarmana balerina ascultand de curand un audiobook cumparat mai demult, “Ce ne facem cu calul negru ? “, al lui Gabriel Liiceanu, in lectura autorului. Cu vocea sa deosebit de frumoasa, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasa si trista, despre calul alb si calul negru, despre indragostire, caderea in trup si despre ipocrizie.

Se porneste de la mitul lui Platon din “Phaidros”, in care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este vazut ca si atelaj inaripat tras de doi cai si condus de un vizitiu. In cazul zeilor, atat caii cat si atelajul sunt “buni si de vita nobila”, incat este usor si placut pentru vizitiu sa il conduca in fiecare zi inspre “campia adevarului”. Acolo, atat caii cat si vizitiul “se hranesc” prin contemplarea “fiintei adevarate” si astfel aripile cresc si se pastreaza sanatoase. In cazul celorlalte suflete, din care facem parte si noi, muritorii de rand, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultator, cumpatat si usor de condus – si de un cal negru, urat, rebel, nesatios, ingamfat, care nu asculta si incearca mereu sa devieze si sa rastoarne atelajul. In acest caz, evident, sa conduci carul si sa ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divina, nu este nici usor si nici placut. Sanatatea aripii se poate mentine numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hraneste” prin contemplarea valorilor eterne: valorile dreptatii, adevarului, binelui si frumosului in sine, pe care Platon le numeste “fiinta cea adevarata”.

In cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe carari abrupte si inguste, strapungerea boltii ceresti si mentinerea in acel loc in vederea contemplarii sunt extrem de dificile. Fiind impiedicata hranirea adecvata, aripile se imbolnavesc si incep sa pice, ca urmare aceste atelaje se rastoarna si cad pe pamant, iar sufletele respective isi iau “un corp de pamant”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iata, ne-a dus pentru prima data la pierzanie. Si o va mai face pe parcursul vietii noastre, dupa cum ne asigura domnul Liiceanu.

Deci, omul pe pamant, ce nu mai poate zbura, uita ca a avut vreodata aripi, intr-o alta lume si uita si hrana cereasca din acel timp… Odata ajuns pe pamant, el este nevoit sa consume hrana- surogat. Locul idelilor eterne, absolute din “campia adevarului” este luat acum de o realitate de mana a doua, formata din lucruri trecatoare, schimbatoare si coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte., pe care omul, uitand originalele, le ia drept adevarate.

Si totusi, si totusi… Miracolul indragostirii

Si desi povestea incepe cu o cadere si cu o uitare, Platon spune ca nu este totul pierdut. Exista un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta sa isi aminteasca de lumea supracereasca din care au venit si a le da un impuls inspre inmugurirea si cresterea din nou a aripilor: indragostirea. Din categoria “urme si resturi ale mancarii divine” pe pamant, procesul de indragostire este cel prin care se rupe valul compact al uitarii celeilalte lumi si se da posibilitatea omului de a contempla si nazui iar spre “fiinta pura”.

In “Phaidros”, Platon incearca sa ne convinga ca paradisul ne este inca accesibil si ca prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozitiile caderii. In aceasta lume in care valorile absolute sunt aproape uitate, fiinta de care ne indragostim devine astfel un prilej de amintire a fiintei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am cazut. (Imi amintesc acum – nu a trecut atat de mult timp de atunci – de momentul cand m-am indragostit ultima data: am ridicat neatenta ochii din calculator spre barbatul care mi se adresa cu o intrebare si, desi il stiam de ceva timp, mi-a aparut deodata intr-o aura de frumusete, bunatate si noblete de nedescris: Omul, arhetipul originar mi s-a dezvaluit deodata in fata ochilor mei uimiti si recunoscatori de revelatia coplesitoare primita prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un traznet care ne despica viata intr-un inainte si un de-acum incolo si care ne muta pe alta orbita a ei”, cum spune dl. Gabriel Liiceanu in minunata sa conferinta. “Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea.” (G.L.)

“Indragostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere in contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastra. O reimproprietarire divina. Ni se reaminteste acum ca ascendenta noastra este nobila, ca noi venim de pe campia adevarului si ca sufletul nostru poarta in el blazonul Fiintei pure”. (Gabriel Liiceanu). Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealalta lume care se suprapune peste cea de zi cu zi si astfel indragostitii au sentimentul ca traiesc intr-o lume vrajita, intr-un timp al lor in afara timpului celorlalti, intr-o continuitate ca de extaz. Numai ca, ne spune dl. Liiceanu, aici incepe drama indragostitilor, si anume ca indragostirea dureaza tot atat timp cat cei doi sunt capabili sa se mentina in aceasta stare extatica, de dincolo de ei. Dar, cu conditia noastra de fiinte limitate in spatiu si timp, nu este posibila zabovirea indelungata in starea exceptionala de indragostire. Intr-un final, cei doi recad in limitele proprii si ceea ce initial parea un legamant etern, o suprapunere perfecta a doua maini, redevine o intalnire intre doi oameni cu ritmuri diferite si adesea imposibil de sincronizat. Doua fiinte limitate, doua “monade” s-au intalnit cu speranta de a trai o iubire absoluta, fara limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajuta” din nou la caderea celor doi, cand acestia devin robiti placerilor trupesti. Caci inital, cresterea aripilor a echivalat cu o dez-povarare de trup. Si pentru a ramane asa, conform mitului platonician, trupul ar trebui sa fie doar prilejul indragostirii, iar nu telul ei. Calul negru, “mitocan, magar si lipsit de maniere”, cel ce reclama accesul neingradit la placerile trupului, ar trebui tinut sub control, domolit, educat, pentru a nu rasturna iar atelajul inaripat al indragostitilor la pamant si chiar in prapastie. Incepe la indragostiti lupta dintre calul negru, concupiscent si nesatios, si calul cel alb, plin de chibzuinta si bun simt, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „caderi in trup”.

Una din variantele de a tine calul negru in frau a fost de a-i trasa un spatiu ingradit, controlat in care el sa evolueze: monogamia, casatoria consfintita in fata lui Dumnezeu, asa cum ne-a propus-o crestinismul: “un singur barbat si o singura femeie se afla fata in fata, pentru intreaga viata, consumand senzualitatea cu moderatie maxima si sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat in conferinta domnului Liiceanu). Dar, se intreaba domnul Liiceanu, poate fi calul negru imblanzit, poate el renunta la galopurile lui ? Se poate trece peste contradictia in timp din vietile noastre, poate fi viata sexuala subordonata unui contract monogam extins la durata intregii vieti ? Cu rare exceptii, raspunsul este nu. Este suficient sa privim in jur, sau sa ne referim la istoria omenirii si la exemplele din literatura, pentru a ajunge la aceasta concluzie. Din pacate, rezolvarea aleasa in general este ipocrizia. Ipocrizia acoperita de valul marital, in care numai calul cel alb este prezentat la vedere in timp ce calul cel negru isi face de cap galopand ascuns in faldurile noptii, cand nu este vazut de ceilalti. Intre indivizii frustrati ai sentimentelor ucise de norma impusa, si intre fondul pulsional nestapanit al animalului din om, se pare ca ipocrizia este solutia preferata de majoritatea oamenilor la problema calului negru.

De la cei din manastiri, pana la inteleptii omenirii, se pare ca niciunul n-a reusit sa rezolve intr-o maniera convenabila aceasta problema a calului negru, dupa parerea domnului Liiceanu. Sondajele arata (daca mai era nevoie de ele) ca principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atractia fizica, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arata ca inca o data calul negru iese invingator.

Tinerea in frau

In conferinta dlui Liiceanu sunt cateva variante propuse de altii, dar care autorului nu i se par prea realiste, de ex., defularea impulsiunilor sexuale prin literatura, scriind texte fictionale, sau desfiintarea ipocriziei prin varianta “netloving” – retea in care multiplicarea relatiilor dintre sexe sa se faca “la lumina”. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan si grobian, in unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel si nu prea sfios… Totusi, aspectul posesivitatii si al geloziei in relatii nu par sa fie usor de rezolvat.

Problema calului negru – metafora pentru partea din om care nu poate fi tinuta in frau, si care in fiecare din noi “isi face incercarea “- ramane deschisa. Drama sarmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat si scapat complet de sub control. Ceva mai sus s-a incercat o rezolvare a problemei calului negru in plan intelectual, lasand intrucatva la o parte ideea de iubire si cea de responsabilitate. Dar puterea transformatoare a iubirii, nu actioneaza ea oare pana la a metamorfoza complet calul cel negru ? Poate ca am intrat eu iar in lumea ideilor absolute… Dar insusi domnul Liiceanu isi incheie atat de frumos conferinta sa “Ce ne facem cu calul negru ?”, vorbind tot despre iubire:

“Numai ca in iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge pana acolo incat, atunci cand, indragostind fiind, durerea de dinti a iubitei devine automat si a ta, dar totusi unul in care, cum spune atat de frumos Heidegger, noi ajungem sa ne transformam in ceea ce iubim, ramanand totusi noi insine. (…) Intrebarea este cat timp poate functiona inventia unui plaman cu care se respira in doi ?”

Conferinta lui Gabriel Liiceanu o gasiti aici:

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/pages/08_06_iunie/[articol]Liiceanu_Ce_ne_facem_cu_calul_negru_Orizont_mai.pdf

Imblanzirea

Mai este o „metoda de imblanzire a calului negru”, data in antroposofie. Aici, calul negru din imaginatiunea atelajului inaripat data de Platon este numit „dublu” si trebuie recunoscut prin cunoasterea de sine si transformat, prin constientizare, meditatie si exercitiile insotitoare date de Rudolf Steiner. Dar despre asta, alta data. Sau ii las pe altii, care stiu mai bine, sa vorbeasca despre ea.

(articol de Delia Soare)

Sfinţi şi păcătoşi

Un articol mai vechi al meu, in care am încercat să arăt legătura dintre ortodoxism şi ştiinţa spirituală (antroposofie). A înţelege ortodoxismul – pe care îl criticam cândva pentru atitudinea de tipul „crede şi nu cerceta”, dar pe care l-am descoperit tot mai esoteric şi mai profund – este una din temele majore din viata mea. În plus, articolul abordează o altă temă de interes pentru mine, tema abisului, văzută atât din perspectiva ortodoxă, precum şi din cea a antroposofiei.

Între timp, părintele Teofil Paraian, pe care îl amintesc în articol, a trecut pragul dincolo şi îmi exprim cu această ocazie admiraţia pentru el şi pentru alţi părinţi ai ortodoxismului românesc, şi nu numai.

Scriu aceste rânduri pornind de la un interviu dat de unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii ortodoxe române, părintele Teofil Paraian, interviu citit într-un număr recent al revistei Formula As. [1]

Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Părintele Teofil Paraian spunea în acest interviu că dacă nu ar fi ajuns la comorile ortodoxiei, ar fi fost poate antroposof. Foarte tânăr fiind şi frecventând un cerc de antroposofi, era fascinat de ideile antrenante pe care le auzea la antroposofi, idei care explicau şi semnificaţia gesturilor de cult din biserică.

Şi totuşi, mai spune părintele, antroposofia se ocupă să îl înţeleagă pe om, în timp ce el îl căuta pe Dumnezeu. Acesta este unul dintre reproşurile care li se aduc antroposofilor de către unii reprezentanţi ai bisericii ortodoxe: cum că antroposofii încearcă să îl pună pe om în locul lui Dumnezeu. Iată ce spune Rudolf Steiner, în ciclul Viaţa între moarte şi o nouă naştere (GA 37):

„Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Iisus Christos vrea să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că Dumnezeu trăieşte ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Iisus Christos face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa şi puterea: „Voi toţi sunteţi Dumnezei !”. Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: „Veţi fi ca Dumnezeu”. Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Christos, rostesc o frază cu acelaşi conţinut: Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu. În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: Tu eşti un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu.” Este extrem de important cine anume rosteşte aceste cuvinte, precum şi atitudinea cu care omul le primeşte în suflet. Christos subliniază devenirea, evoluţia sufletesc-spirituală treptată, prin strădanie, în timp ce Lucifer amăgeşte omul că este deja un Dumnezeu, că nu trebuie să depună efort pentru aceasta.

Antroposofie sau ortodoxism ?

Antroposofia nu este o religie, ci o cale de iniţiere profund creştină, care priveşte Evenimentul de pe Golgota, când Iisus Christos a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat, ca fiind evenimentul central al evoluţiei omenirii. Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Fiul său pe pământ să devină om şi de atunci îl avem pe Christos, Dumnezeu-Om, ca ideal, ca model spre care tinde fiecare om în evoluţia sa – conştient sau mai puţin conştient. În ce măsură reuşeşte un om să se apropie de fiinţa lui Christos, aceasta se poate vedea din relaţiile sale cu ceilalţi oameni, din modul său de a se raporta la existenţa cotidiană.

Părintele Teofil Paraian, ca şi alţi mari părinţi şi duhovnici ai ortodoxiei, insistă asupra faptului că mântuirea omului se poate face numai prin Biserică, adică prin participarea regulată a creştinului ortodox la slujbele bisericeşti şi prin rugăciune. Acest lucru îşi are temeiul său, deoarece Biserica Ortodoxă Română este un cult religios. Biserica ortodoxă nu încurajează gândirea independentă a omului, ci creştinul ortodox trebuie să ducă un trai bazat pe normele de conduită morală date prin ea. Printr-un mare accent pe care îl pun pe smerenie, reprezentanţii Bisericii ortodoxe încearcă să combată influenţa lui Lucifer în sufletul omului, acesta fiind văzut ca acela ce îl duce pe om în păcat şi îl îndepărtează de Dumnezeu. Într-adevăr, Lucifer, spiritul rebel, este cel care i-a insuflat omului dorinţa către libertate, către independentă în gândire şi cunoaştere. Pe calea de cult ortodox, apropierea de Sfintele Taine se face în primul rând prin participarea la slujbă şi prin rugăciune – deci se lucrează cu forţele sufleteşti de voinţă şi simţire. În antroposofie, ca şi cale de iniţiere, omul porneşte de la gândire în înţelegerea lumii şi a propriei fiinţe.  Din antroposofie aflăm că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală: spirite ale libertăţii, având o libertate conştientă şi pătrunsă de iubire si responsabilitate. Deocamdată, omul nu este liber, ci se află pe calea către libertate. Problemele încep atunci când, ispitit de Lucifer, el se consideră DEJA liber, fără să fi ajuns la înţelegerea reală a ceea ce înseamnă libertatea. Atunci se poate îndepărta de legile divine, de Dumnezeu, atrăgând inevitabil şi acţiunea lui Ahriman – spirit al morţii – în viaţa sa sufletească.

Părintele Teofil Paraian mai spunea că după ce a aflat de antroposofie şi mai apoi descoperit şi comorile ortodoxiei, a luat hotărârea să îl urmeze pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care era sfânt, şi nu pe Rudolf Steiner, care era antroposof. Trebuie să menţionăm aici că pe calea antroposofică nu există împărţirea în „sfinţi” şi „păcătoşi”, ci antroposofii sunt oameni care se străduiesc să devină mai buni în mod conştient, să ajungă să se unească în suflet cu Christos – arhetip al Omului.

Pilda fiului risipitor

Ce este un om sfânt, conform Bisericii ortodoxe? Un om sfânt este cel care duce o viaţă extrem de curată din punct de vedere moral şi este recunoscut ca sfânt de către Biserică. De obicei, sfinţii sunt oameni ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind departe de lume cu ispitele ei. Ce se întâmplă cu noi, oamenii obişnuiţi, care trăim în lume, ce şansă de mântuire avem noi?

Să încercăm să lămurim puţin cum este cu oamenii sfinţi şi oamenii păcătoşi.

Părintele Arsenie Boca, cel mai mare duhovnic din ortodoxia românească, spunea: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Arhetipurile de sfânt şi păcătos apar descrise în Evanghelia după Luca, în pilda despre fiul rătăcitor, spusă de Iisus Christos: un om avea doi fii, unul asculta de tatăl său şi îl slujea cu credinţă, iar celălalt i-a cerut tatălui partea sa de avere şi a plecat în lume. Fiul al doilea s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. După ce a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi fiul trăia în mare lipsă. Atunci el s-a angajat îngrijitor la porci şi tânjea şi după cele ce mâncau porcii, atât era de sărman de-acum. Şi atunci el şi-a dat seama că a greşit şi s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Ştim că tatăl său l-a primit cu braţele deschise, îmbrăcându-l cu haine scumpe şi tăind viţelul cel gras şi bucurându-se foarte pentru cel ce „era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Averea fiului risipitor se referă la potenţialul său spiritual, pe care el l-a jertfit pe plăceri, părăsind casa tatălui său, adică împărăţia spirituală a lui Dumnezeu. Împărăţia străină în care s-a dus este lumea de iluzii şi amăgiri a lui Lucifer. Iar porcii pe care îi hrănea arată decăderea sa în lumea poftelor. Faptul că tatăl, când îl primeşte înapoi, “taie viţelul cel gras”, reprezintă transformarea forţelor sufleteşti inferioare de vointa în intuiţie, iar hainele cele scumpe reprezintă trupul învierii. Privirii clarvăzătoare, voinţa nespiritualizată îi apare la pragul lumii spirituale ca un taur deformat („viţelul cel gras”). Rudolf Steiner explică acest lucru în ciclul Macrocosmos şi microcosmos (GA 119): la trecerea corectă a pragului lumii spirituale se pot vedea părţile din suflet căzute sub stăpânirea lui Lucifer, în Păzitorul Pragului. Discipolului i se infăţişează una sau o combinaţie a celor patru arhetipuri ale forţelor sufletului: caricatura vulturului, reprezentând gândirea netransformată încă de către forţele Eului; cea a leului, pentru simţirea netransformată; cea a taurului, pentru voinţa netransformată şi caricatura-om („vrăjitoarea”) pentru Ego-ul netransformat încă de către forţele de iubire ale inimii. Discipolul spiritual îşi poate da seama astfel de ceea ce mai are de transformat în sufletul său şi la ce trebuie să renunţe la intrarea în lumea spirituală. Dar există şi posibilitatea ca omul să treacă pragul lumii spirituale evitând întâlnirea cu Păzitorul Pragului, cu ajutorul lui Lucifer, lăsându-se ademenit de false viziuni, de trăiri extatice. El ajunge astfel nu în adevarata lumea spirituală, ci în „împărăţia spirituală” a lui Lucifer, unde este stors de forţele de viaţă şi lăsat apoi să cadă pe fundul abisului, pradă lui Ahriman.

Scara virtutilor si Taina abisului 

În această pildă se atinge una dintre cele 7 taine ale ocultismului, Taina abisului, care are legătură cu mântuirea lui Lucifer în sufletul omului prin acţiunea Sfântului Duh. În una din Dramele-Mister (Rudolf Steiner, Trezirea sufletelor, GA 14), se spune:

„Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Cum se regăseşte această înţelepciune despre omul sfânt şi omul păcătos în ortodoxia românească? M-a impresionat renumita frescă de la Mânăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, numită Scara virtuţilor, a sfântului Ioan Scărarul. Iată nişte reproduceri ale acestei fresce:


Se poate vedea aici omul sfânt, urcând pe scara către Dumnezeu, călăuzit de îngerul său păzitor. Fiecare treaptă pe care o urcă este o virtute sufletească câştigată cu multă strădanie, iar cu fiecare treaptă îngerul se apropie şi mai mult de om, purtând coroana de aur a Eului Superior. Omul sfânt urcă pas cu pas, plin de credinţă, răbdare şi smerenie pe scara virtuţilor şi la capătul ei îngerul îi pune pe cap coroana de aur a îndumnezeirii.

Şi avem reprezentat şi omul păcătos, cel care cade de pe scara către Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitelor luciferice sau judecăţilor ahrimanice: fiinţele demonice ce îl trag pe om în abis, încercând să îl facă să uite de partea divină din sufletul său.

Dar în frescă vedem că mai este o şansă şi pentru acest om păcătos să revină pe scară: acolo sus este un alt înger, având o lance cu care îi străpunge pe demoni şi îl eliberează pe om de sub stăpânirea lor. Este vorba despre Arhanghelul Mihael, conducătorul cetelor îngereşti şi purtătorul gândirii cosmice, după cum este descris el în antroposofie. El îl ajută pe omul disperat, ce cade în abis şi care îi cere ajutor lui Dumnezeu-Tată, să se recunoască drept fiinţă spirituală şi să conştientizeze procesele sufleteşti prin care trece. Lancea este lancea gândirii, iar fiecare astfel de fiinţă astrală străpunsă de lance, deci conştientizată şi înţeleasă până la capăt în apariţia şi evoluţia ei în sufletul omului, este transformată într-o calitate sufletească: în virtutea care era iniţial, până să cadă sub stăpânirea forţelor luciferice şi ahrimanice. Deci cu ajutorul lui Mihael – arhanghelul numit şi „faţa lui Christos” – omul poate reveni pe scara către Dumnezeu.

O reconciliere posibila

Revenind la ceea ce spunea în interviu Părintele Teofil Paraian, cum că singura cale de mântuire a omului este prin Biserică: avem deci şi o cale de mântuire pornind de la conştientizare, de la gândirea vie, spiritualizată, în încercarea de a înţelege intenţiile lui Dumnezeu cu omul, cu lumea. Este calea propusă de antroposofie, pentru omul care trăieşte în lume şi care nu se mai mulţumeşte doar cu ce îi oferă Biserica, ci are nevoie de a găsi răspuns la întrebările existenţiale ce trăiesc în sufletul său. Desigur, mersul la biserică, practica religioasă şi antroposofia nu se exclud, poţi fi un bun creştin ortodox şi totodată antroposof. „Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun, capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.”[2] (de Delia Soare, publicat în aprilie 2009 în revista Pământ iubit)

[1] Web: http://www.formula-as.ro/2009/858/spiritualitate-39/parintele-teofil-paraian-10831.

[2] Petre Papacostea, prefaţa ciclului Pietre fundamentale pentru cunoasterea misterului de pe Golgota, Rudolf Steiner, Editura Univers Enciclopedic.