Revista „Pământ iubit”, nr. 12

Vara cu vacanțele ei frumoase a trecut🌞, așa că am trecut la lucruri serioase și am pregătit un nou număr al revistei de antroposofie ‘Pământ iubit’ (nr. 12, de Toamnă-Mihael), în care veți putea citi următoarele articole, cât se poate de interesante:
🌹
1. Transcendența – Aspecte ale Păzitorului Pragului. Călătoria lui Ghilgameș către Vestul îndepărtat – Gheorghe Paxino
2. Viața mea cu Doppelgänger și cu Îngerul – Johannes Greiner
3. Și construcția devine om (II) – Relații geometric-spațiale în clădirea primului Goetheanum – Ernst Schubert
4. Poveștile adaptate – o marcă a pragmatismului intelectual – Verginia Petrovici
5. Viziunea socială a lui Joseph Beuys – Bogdan Szabo
6. Spiritualizarea gândirii – Constanza Kaliks
7. Bhagavat Gida – O sinteză organică a înțelepciunii orientale
(IV). Trei curente spirituale: Vedanta, Samkhya și Yoga – Bogdan Geantă
8. Calea celor 6 exerciții – motive pentru a păși pe calea de școlire (V) – Joop Van Dam
9. Înspre Ființa cea adevărată a omului – Delia Soare
10. Recenzia primului capitol al cărții „Noua trăire a suprasensibilului – Drama cunoașterii antroposofice a timpului nostru” de Yeshayahu Ben-Aharon – Scott Hicks
11. Omul și tehnologia – între provocare și potențial (III). Libertatea – Sanda Dale
***
Echipa de redacție: Sanda Dale, Delia Soare, Bogdan Szabo
***
Pictura de pe copertă: David Newbatt (din ciclul: „12 aspecte ale lui Mihael”)

Înspre Ființa cea adevărată a omului

Articolul de față este o prelucrare a conferinței pe care am ținut-o în luna iulie la Simpozionul de vară al Societății antroposofice din România de la Plopi, munții Apuseni.  Simpozionul a avut ca temă Întâlnirea cu Christos în eteric.

S-a vorbit în cadrul conferințelor anterioare și a grupelor de lucru despre Întâlnirea cu Christos în planul eteric și despre oameni care au avut astfel de întâlniri. S-a menționat și despre existența unei cărți în care astfel de evenimente sufletesc-spirituale, fundamentale pentru evoluția omului, au fost culese și publicate.

Știm că posibilitatea întâlnirii cu Christos în eteric este dată oricărui om în etapa actuală de evoluție a omenirii, indiferent dacă se află pe o cale de inițiere sau nu. Din relatările de până acum, putem observa că această trăire fundamentală are un caracter cu totul particular, individual, ce ține de biografia fiecărui om, așa cum ne-a povestit și Monica Culda în conferința de ieri.

Am citit de curând despre cele trei ipostaze ale Întâlnii cu Christos a celor doi discipoli pe drumul către Emaus, relatată în Noul Testament. Yeshayahu Ben-Aharon le consideră elementele de bază ale Întâlnirii cu Christos, pe calea de cunoaștere ale omului modern, și le detaliază în cartea sa Noua trăire a suprasensibilului: Christos ca: 1) prieten, 2) Învătător și 3) cel ce inițiază omul în secretele Împărăției sale. Avem deci și o clasificare a etapelor Evenimentului. 

Apare întrebarea importantă despre cum ne ajută calea antroposofică înspre a avea trăirea acestui Eveniment spiritual fundamental. O altă întrebare se ridică, și anume cea despre autenticitatea unor astfel de trăiri spirituale, iar Monica ne-a dat ieri niște criterii bune în acest sens, pe care le voi aminti și adăugi în cele ce urmează. Găsesc întemeiată remarca făcută de Marius Gabor cum că adesea antroposofii, pe baza celor studiate în Știința spirituală, și-au format anumite așteptări – le putem numi chiar prejudecăți – despre cum ar trebui să fie această întâlnire cu Christos în eteric. Ca urmare, chiar dacă au o astfel de trăire, o trec cu vederea sau nu o recunosc ca atare.

Christos, idealul de devenire al omului

Pe când pregăteam această conferință, o prietenă și colegă de antroposofie m-a întrebat despre ce am de gând să vorbesc. I-am răspuns că despre Ființa cea adevărată a omului, adică despre Christos ca ideal sau arhetip al omului, spre care toți oamenii tind în mod conștient sau mai puțin conștient în evoluția lor pământească. Răspunsul ei a fost că acest lucru nu este just, pentru că dacă lucrurile ar sta astfel, în finalul evoluției toți oamenii ar fi identici între ei și identici cu Christos. La prima vedere, obiecția ei părea întemeiată, însă chiar și pornind de la o analogie extrem de simplă, cea cu nenumăratele variante de plante existente pe pământ, care toate se raportează la aceeași idee de plantă descrisă de Goethe și numită de el planta primordială, putem vedea că acest lucru este posibil. Pentru mine, conferința de față este și o încercare de a răspunde la întrebarea prietenei mele.

Datorită firii mele idealiste, dar și pentru că am avut o trăire spirituală a arhetipului-Om, Christos, individualizat în ființa unui om apropiat mie, pentru mine Christos ca ideal înspre care tindem a fost mereu o idee de la sine înțeleasă.

În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner vorbește despre cum omul este singura ființă care nu are dinainte unită percepția sa de om cu noțiunea sa de om liber, ci trebuie să se străduiască el însuși înspre această unire și înspre a-și realiza idealul de spirit liber în ființa sa.

Aceeași idee, a strădaniei omului înspre unirea cu noțiunea arhetipală de Om sau cu idealul său de Om, sau – cum o numeam mai devreme – strădania înspre Ființa sa cea adevărată, este abordată de Rudolf Steiner în conferința Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (GA 127):

“Să ne imaginăm că o ființă ar apărea înaintea noastră ca un Ideal, ca un model a ceea ce omul ar trebui să fie. (…) Acest ideal este Christos ca ideal și ceea ce a avut loc la Botezul din Iordan este realitatea din spatele a ceea ce a fost descris aici. Idealul Omului a fost pus în mod concret pe Pământ o dată, în fața omului.“

O trăire biografică, despre Ființa cea adevărată a omului    

În conferința Ce face îngerul în corpul nostru astral (GA 182), Rudolf Steiner ne revelează că unul dintre impulsurile spirituale pe care ni el dăruiesc îngerii atunci când formează imagini în corpul nostru astral este ca în viitor fiecare om să vadă în semenul său ceva de natură divină. Este un ideal pentru evoluția umană ca în viitor, fiecare întâlnire a unui om cu un alt om să devină o faptă religioasă, o taină, prin care poate fi recunoscut nemijlocit chipul divinității, Eu-l său superior.

În prezent, putem avea o astfel de percepere a Eu-lui Superior al celuilalt atunci când întâlnim oameni de care suntem legați karmic și cu care avem ceva de reparat din trecut și ceva de lucrat împreună înspre viitor. Este ca și cum, la întâlnirea cu ei, îi recunoaștem, deși îi vedem pentru prima dată; sau, cum spunea un prieten, îngerul păzitor ne face semn ridicând pentru un moment vălul înspre lumea suprasensibilă, pentru ca noi să întrezărim Eu-l superior al celuilalt, Ființa sa cea adevărată. Acest lucru este cu atât mai posibil și mai impresionant când ne și îndrăgostim de celălalt, atâta timp cât relația sufletească este menținută într-un domeniu sufletesc pur, elevat.

O astfel de trăire, dar având un caracter cu totul deosebit, am avut-o în anii tinereții, la începutul relației cu cel ce urma să îmi devină soț și tată al copiilor mei: Lucian, pe care îl întâlnisem la Secțiunea de tineret antroposofic. Eram împreună pe balcon în amurg și stăteam de vorbă despre relația noastră. Eu eram foarte îndrăgostită și ne țineam de mână. Am simțit cum în venele de pe mâna sa coborâse un fel de voință pură, spirituală, intensă – și el m-a privit cu iubire nespusă și m-a îmbrățisat. Aveam ochii închiși și eram într-un spațiu sufletesc al iubirii dintre noi, când mi-a apărut deodată chipul său spiritual: un prinț auriu de o frumusețe, bunătate și noblețe sufletească de nedescris în cuvinte, care mă iubea nespus. Ființa aceasta, pe care o vedeam cu ochii sufletului, era Christos și era în același timp Lucian, iar fiecare trăsătură nobilă din ființa sa era rezultatul unei mari suferințe prin care trecuse și pe care o transformase. Am știut că ceea ce văd este Ființa cea adevărată a lui Lucian, așa cum va deveni el la sfârșitul evoluției sale omenești. A fost un dar al lumii spirituale pentru mine, o imaginațiune venită dinspre viitor, pe care am retrezit-o adesea în amintire în anii relației noastre și care m-a ajutat să trec peste încercările karmice dificile dintre noi. De-a lungul timpului, am putut vedea cum el și-a transformat și exprimat până în fizic unele dintre acele calități sufletești minunate văzute atunci ca potențialitate. Au trecut peste două decenii de atunci și este prima dată când povestesc public această trăire intimă și prețioasă pentru mine.

Îndrăznesc să spun că, așa precum l-am perceput suprasensibil pe Lucian atunci, suntem fiecare dintre noi, văzuți în Ființa noastră cea adevărată, și că așa vom deveni când ne vom transforma complet: Christos și în același timp Om total individualizat. Și pot afirma că nu este nicio contradicție între aceste două aspecte, ci dimpotrivă.

Relatări ale Întâlnirii cu Christos. Criterii de adevăr

La conferința de ieri, Monica Culda ne-a relatat despre câteva întâlniri biografice cu Christos: cea a lui Friederich Rittelmayer, cea a unui teolog, dar și ale unor oameni obișnuiți, care în situații disperate de viață au primit ajutor de la această ființă sublimă și ale căror relatări au fost adunate și publicate în cartea Ei l-au întâlnit pe Christos. Deși ei nu se aflau pe o cale spirituală, l-au recunoscut și au mărturisit despre întâlnirea lor cu Christos, iar relatările lor sunt în concordanță cu ceea ce știm de la Rudolf Steiner despre acest Eveniment. Sunt tot mai multe relatări de acest fel în lume, ceea ce nu e de mirare, întrucât Christos a venit pentru toți oamenii, indiferent de religia lor. Toate aceste trăiri biografice, despre oameni ce au primit ajutor în momente de cumpănă și care au putut astfel merge mai departe cu viața lor, trebuie primite cu reverență și nu cu judecata dură a intelectului.

La aceeași conferință s-a ridicat și problematica identificării juste a ființei spirituale percepută suprasensibil. Cum de știm că a fost El și nu o altă ființă suprasensibilă, de exemplu Lucifer, ce poate avea aceeași aparență impresionantă de lumină? Un criteriu menționat a fost dispoziția sufletească a omului după această întâlnire (simte nevoia să se laude cu această trăire sau nu; devine mai încrezut sau se simte mai umil; devine mai rupt de lume sau se simte mai legat de viață și de îndatoririle sale pământești, etc.). La întrebarea despre deosebirea dintre Christos și Lucifer, răspunsul lui Rudolf Steiner a fost: “Christos este cea mai pură și mai altruistă ființă“. Iar Emil Bock l-a descris pe Christos drept „bunătatea întruchipată”. Deci un alt criteriu pe care eu îl consider foarte important este simțirea inspirativă a calităților sufletești ale ființei cu care ne-am întâlnit suprasensibil. Aș menționa drept criteriu și calitatea vindecătoare, consolatoare a iubirii copleșitoare emanată de ființa lui Christos, cât și lumină aurie blândă în care mie mi s-a arătat. Emil Bock spunea că fundamentul lumii este făcut din aur spiritual, ceea ce pentru mine are mult sens.

Amintesc și clarificarea adusă de Marius Gabor, în cadrul grupei sale de lucru: de ce, după acest Eveniment spiritual al Întâlnirii cu Christos în eteric, nu sunt complet transformat, iar după un timp chiar cad în personalitatea de zi cu zi, cu defectele și neajunsurile ei? Răspunsul este: pentru că încă nu Îi fac loc în mine, sunt prea plin de mine – și deci nu pot încă rosti, precum apostolul Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! Căci ne putem raporta la trăirea arhetipală a întâlnirii cu Christos în Evenimentul de pe drumul Damascului, când Saul-Pavel a fost complet transformat în ființa sa.

Trăiri biografice, trăiri de prag și întâlnirea cu Christos

Multe dintre aceste relatări ale Întâlnirii cu Christos sunt de fapt trăiri de prag, în crize biografice. O  asemenea relatare care mie îmi este foarte aproape de suflet, despre Christos ce ne ajută în momentele grele, este cea a lui Novalis din Imnele Nopții:

Există vremuri pline de teamă  /  În care sufletul este adânc tulburat

Și totul, de departe, pare fantomatic.  /  Se infiltrează sălbatice spaime,

Treptat, aproape neauzit   /   Și nopți adânci  /  Îngroapă sufletul în griji.

Se clatină orice punct de sprijin, /  Niciun reazem nu mai este de încredere,

Vârtejul gândurilor nu se mai supune voinței. / Nebunia se apropie și ispitește irezistibil.

Pulsul vieții se oprește  / Și orice simț este tocit.

 

Cine-a înălțat crucea, /  Pavăza oricărei inimi?

Cine-n cer sălășluiește  / Și-ajută la frică și durere?        

Mergi la trunchiul minunat,  /  Dă curs dorului nespus.

Din el pornește o flacără  /  Și mistuie visul urât.

 

Salvat, un înger te trage din nou la țărm

Iar tu privești în jos, cu bucurie,

Spre țara făgăduinței.

În momentele biografice dificile, în crizele sale sufletești, omul ajunge inconștient aproape de pragul lumii spirituale și aici îi apare în suflet starea de lipsă de sens și depresia, apar sentimente de frică, nebunie și chiar groază, ce sunt trăiri specifice pragului dintre cele două lumi. Și de dincolo de prag poate veni în întâmpinarea omului Eu-l său superior, Christos, ce ii apare imaginativ ca cel care îl salvează.

Apariția lui Christos în încercările karmice dintre oameni

Christos poate apărea și în momentele dificile ale relației dintre oameni, deci la întâlnirea karmică dintre un om și alt om. Vă voi povesti un alt moment important din biografia mea, în care eu cred că se revelează cu claritate calitatea Sa de Domn al karmei.

Protagoniștii sunt aceiași de la relatarea biografică anterioară, adică eu și partenerul meu de viață, Lucian, dar după mai mulți ani și de data aceasta prinși într-o dureroasă ceartă conjugală. Acuze grave de ambele părți, cuvinte grele aruncate de la unul la celălalt, fiecare convins că are dreptate și neascultându-l pe celălalt – acesta era contextul, până când Lucian a ieșit din cameră și eu am rămas singură. Spațiul sufletesc dintre noi doi mi s-a arătat atunci ca fiind plin de săgeți și sulițe întunecate, otrăvitoare, rele – și eu mi-am apucat capul în mâini, nespus de dezamăgită de reacția mea, foarte descurajată, simțind din plin neputința de a rezolva vreodată problemele sufletești dintre noi, această karma dificilă adusă din viețile anterioare. Să nu mai menționez și faptul că eram pe o cale spirituală și încercam zadarnic, se pare, să devin un om mai bun…. M-am străduit să îmi amintesc ce îmi spunea el în timpul acestei cerți și am încercat să înțeleg punctul lui de vedere. Am avut revelația că și el suferea în relația noastră, nu doar eu. Înțelegând modul lui de a gândi, simțind ce simțea el, am fost deodată unită sufletește profund cu el prin compasiune și i-am simțit suferința ca și cum ar fi fost suferința mea. El nu mai era dușmanul meu, ci era fratele meu care suferea. Și m-am aflat în acel moment într-un vast spațiu auriu de iubire intensă și de bunătate. Eram în inima imensă a lui Christos și primeam iubirea Sa puternică, blândă și vindecătoare – și am știut că aceasta ar trebui să fie mereu starea de conștiență a oamenilor. Suntem în permanență în inima aurie imensă plină de iubire vindecătoare a lui Christos, dar suntem atât de închiși în ego-urile noastre, încât nu o putem simți. Numai în momentele deosebite în care ne deschidem cu adevărat inima prin compasiune pentru un alt om, putem simți și primi conștient iubirea enormă și neîntreruptă pe care Christos o are pentru noi. Ca urmare, săgețile și lăncile negre suprasensibile dintre mine și partenerul meu au dispărut și spațiul sufletesc dintre noi era acum curat. Mai mult, trăirea mea a fost că după acest Eveniment spiritual, karma grea dintre noi doi s-a redus la jumătate și relația noastră a fost în bună parte vindecată.

Pregătirea conștientă pe calea antroposofică a Întâlnirii cu Christos în eteric

Am vorbit despre trăiri biografice ale Întâlnirii cu Christos în eteric și voi cita mai jos o Întâlnire biografică deosebită. Protagonistul ei, Yeshayahu Ben-Aharon, a dezvoltat ulterior o cale de cunoaștere pornind de la indicațiile date de Rudolf Steiner, prin care omul poate re-crea în mod conștient o astfel de întâlnire cu Christos. Calea antroposofică nu ne este utilă doar pentru a înțelege și a putea explica și altora, cum spunea un prieten – ci ne ajută și să ne pregătim și să ne transpunem în mod conștient, pas cu pas, în starea de conștiență necesară Evenimentului spiritual fundamental al vremurilor noastre.

“Era în săptămâna dinaintea Paștelui 1975 când am simțit cum zidurile interioare și exterioare din jurul sufletului meu începeau să se deschidă. Am simțit că un flux de viață necunoscută, de mare frumusețe și intensitate, curgea în și prin mine. M-am trezit că trăiam în compania unei ființe și prezențe spirituale sublime, prin care deveneam de Sinele meu nou și autentic. Eram una cu această fiinţă şi în acelaşi timp deveneam eu însumi, martor la propria mea devenire şi participând conștient – deşi într-o stare de conștiență total diferită – în procesul spiritual de devenire a omenirii. Eram tot mai conștient de faptul că această ființă de fapt mă „învăța” ceva, demonstrându-mi un eveniment de naștere al unei Sine spirituale, precum şi devenirea și transformarea ei următoare. Această devenire a fost experimentată, simultan, ca fiind cosmică, umană și istorică, și o parte a unui infinit flux de viață.

Mi-au fost necesari mulți ani de studiu și de cercetare pentru a înțelege și a recapitula în mod conştient acest eveniment. În acest fel, mi-am dat seama că această Ființă sublimă, totuși atât de umană, este în esență o ființă a vieții, a devenirii și a transformării. Ea poate transforma, reînvia, mântui și „reînnoi” totul: moartea o transformă într-o nouă viața şi răul într-un bine superior. Experiența ei este o dovadă evidentă și o dovadă că acest impuls face parte din lumea spirituală reală și constituie cea mai adâncă resursă creativă și transformatoare a omenirii. Era totuși clar că această ființă depinde în întregime de noi în ceea ce privește evoluția umană și că acest proces de transformare trebuie înțeles că lucrând prin ființe umane, în timp și în istorie, maturându-se în noi doar treptat și prin multe dificultăți, pentru că este ceva atât de nou și încă în mare parte nerecunoscut de omenirea modernă.

Trebuie să subliniez – chiar dacă aceasta poate părea implauzibil unora – ca fără să fi accesat înainte documente exterioare sau tradiţii spirituale şi religioase, am experimentat această Fiinţă ca şi apariţie individuală a ceea ce este universal, Sinele spiritual al întregii omeniri şi al Pământului; şi că acest Sine spiritual al omenirii există ca şi fiinţă reală şi că este aceeaşi fiinţă care a învins moartea prin Misterul de pe Golgotha, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, şi care trăieşte de atunci ca potenţial creativ şi spiritual de transformare şi vindecare a omenirii şi a pământului.”

Drama de cunoaștere este dată în cartea sa, Noua experiență a suprasensibilului – Drama cunoașterii antroposofice a timpului nostru, iar pregătirea pas cu pas, pornind de la spiritualizarea percepției și a gândirii, în cartea Yoga cunoașterii – Cum să îți creezi un nou corp eteric și o nouă individualitate.

Închei cu relatarea atât de concisă și de plină de modestie a lui Rudolf Steiner din Autobiografia sa (GA 28), despre Evenimentul spiritual ce a avut loc în viața sa după o perioadă de grele încercări sufletești, în care la nivel eteric a trebuit să se lupte cu ființele ahrimanice:

“Adevăratul conţinut al creştinismului începea să înmugurească în sufletul meu ca fenomen de cunoaştere interioară. La răscrucea dintre secole, mugurele se desfăcuse tot mai mult. Înainte de sfârşitul secolului, sufletul meu a trecut prin încercarea descrisă. Faptul de a fi stat spiritual în faţa Misteriului de pe Golgotha, în cea mai lăuntrică şi mai serioasă sărbătoare a cunoaşterii, a fost evenimentul central al evoluţiei mele sufleteşti.”  (articol scris de Delia Soare și publicat în numarul 12 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 

Natura vs idealuri (II). Soarele din om

Articolul de față reprezintă transcrierea conferinței pe care am ținut-o la Casa Rudolf Steiner pe data de 21 decembrie 2019, în cadrul Simpozionului de Crăciun.

În prezentarea acestei teme, despre natura din om versus idealurile din om, voi porni  de la articolul pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei Pământ iubit. În el se află cadrul ideatic de la care am început în cercetarea acestei teme, ideile de bază expuse într-un mod obiectiv, fără nimic personal. În cele ce urmează le voi relua, încercând să le leg cu trăirile mele biografice pe această temă, precum și cu ideea de Crăciun.

Abisul dintre om și natură

Povestea a început cu relatarea unei situații conflictuale din autobiografia lui Rudolf Steiner, în care el vorbește despre Marie Eugenie Delle Grazie și despre cercul artistic din jurul acesteia, acțiunea având loc în Viena, înainte de vârsta de 28 de ani a lui Steiner. În interacțiunea sa cu acest cerc cultural, el și-a format principalele idei din care a scris ulterior Filosofia Libertății. Pe când se lucra programul pentru acest simpozion și am spus numele temei, m-a sunase Mariana de la euritmie care voia să facă ceva artistic despre natură în cadrul aceluiași simpozion, în continuarea conferinței mea, așa că mi-a cerut niște detalii despre ce o să vorbesc. I-am spus pe scurt tema, pornind de la viziunea pesimistă a lui Delle Grazie despre natură versus idealuri și conflictul pe această temă dintre profesorul Schröer și tânărul Steiner. Ea m-a ascultat și și-a exprimat dezamăgirea, spunând că pentru ea natura este, dimpotrivă, ceva foarte prietenos, precum o prezintă și Goethe în opera sa – și în acest sens ar fi dorit ea să facă un număr artistic de euritmie. Ca urmare a acestei discuții, voi menționa și viziunea lui Goethe asupra naturii.

Observăm că avem dintr-o dată două curente diferite de raportare a omului la natură: cel al realismului dur, care vine prin Delle Grazie, în care natura este dușmană realizării oricărui ideal al omului, și cel al cărui reprezentant este Goethe, în care natura este înfrățită cu omul. Deci sunt aceste două direcții opuse între ele, ale raportării omului la natură în general – și la natura din om, în particular. Am făcut această specificație pentru că, pe parcursul acestei conferințe, o să urmăresc ca din când în când să punctez paralela foarte importantă dintre natura din om și natura exterioară, sau dintre microcosmos și macrocosmos.

Revenind la ceea ce povestea Rudolf Steiner în cartea sa despre întâlnirea biografică cu Marie Eugenie Delle Grazie, căreia i-a dedicat aproape un capitol întreg: el a auzit prima dată despre această poetă, dramaturgă și scriitoare de la profesorul său iubit, Karl Julius Schröer, care i-a vorbit foarte entuziasmat despre tânăra de numai 18 ani. Ea începuse să scrie și să publice încă de la vârsta de 16 ani, primise premii și era considerată genială, avea idei extrem de puternice și inovatoare, dar legate de curentul numit realism. La una dintre întâlnirile cercului de artiști care se formase jurul ei, din care făceau parte poeți, scriitori, filosofi, teologi, muzicieni, profesorul Schröer l-a invitat pe tânărul Steiner să vină cu el, fiindcă poeta voia să citească niște pasaje din cartea la care lucra, Robespierre. Eu nu am citit-o, dar Rudolf Steiner ne povestește despre ce era vorba în această carte cu următoarele cuvinte, referindu-se la pasajele pe care poetesa le-a citit la respectiva serată literară: “Am fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat și s-au prăbușit cu un tragism impresionant”, deci despre despre impactul dintre idealurile pe care le aveau personajele din drama Robespierre și realitatea concretă a destinului lor. La acest cerc cultural patronat de Delle Grazie se citea din Dostoevski, din Shakespeare, dar și din Toma de Aquino și se punea accent pe personaje dramatice, așa cum le știți din romanele lui Dostoievski sau din dramele lui Shakespeare, cu strădaniile, luptele, eșecurile lor, poetesa fiind pătrunsă de convingerea că omul va pierde întotdeauna în lupta cu natura. La serata la s-au dus profesorul Schröer împreună cu soția sa, cu o prietenă a soției și cu tânărul Rudolf Steiner, celor prezenți le-au fost prezentate scenete din noua dramă a poetesei. La sfârșit, profesorul Schröer a părăsit întîlnirea extrem de supărat și de revoltat de cele pe care le auzise, iar doamnele se simțeau rău, “aveau un fel de crampe”, erau afectate până la nivel fizic. Acesta a fost asupra lor impactul a ceea ce auziseră, deci atât de dure au fost trăirile din scenetele de un realism crud create de poetesă. Karl Julius Schröer nici nu a vrut să mai audă apoi de poetesă – și aici a avut loc primul conflict major și prima mare suferință din viața lui Rudolf Steiner, căci profesorul se aștepta ca nici el să nu mai frecventeze cercul cultural al acesteia. Schröer era de părere că nu trebuie să prezinți prin intermediul artei trăiri abisale, îngrozitoare, decăderi ale sufletului uman. Cei care mă cunoașteți știți că pentru mine tema abisului sufletului uman este o tema importantă în biografia mea, pe care am trait-o în modul cel mai direct și probabil de aceea am și rezonat cu relatările menționate. Despre profesorul Schröer știm din antroposofie ca era încarnarea lui Platon, iar în această întrupare era un mare adept al lui Goethe. El era atât de intim legat karmic de Goethe, încât Steiner ne spune în alt loc din opera sa – și acesta este un lucru care ține de misterele sufletești dintre un om și alt om și care, la fel, este o tema de mare interes pentru mine – că profesorul trăia, la nivel sufletesc, împreună cu Goethe, era ca și cum el era o prezență permanentă în viața lui, în casa lui – ca să vă dați seama cât de important era Goethe în biografia sa. Schröer i-a spus lui Steiner că nu este etic să prezinți prin artă, prin poezie aceste drame și căderi ale sufletului uman, aceste lucruri atât de teribile care i se pot întâmpla unui om, pentru că el este adeptul zicalei lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în armonie cu lumea. Știți deja că Goethe era reprezentantul celuilalt curent, în care omul trăiește în armonie cu lumea și cu natura, el având o relație cu totul specială cu natura, la care o să revin mai târziu.

Libertatea umană, în viziunea lui Rudolf Steiner

Dar cum privea Rudolf Steiner concepția de viață a lui Marie Eugenie Delle Grazie? Nu corespundea cu modul său de a privi lucrurile, dar – cei care ați citit autobiografia sa, dar și din alte conferințe ale sale, știți că el era foarte interesat de modul de a gândi al altor oameni, chiar dacă era complet diferit de modul său de a privi lucrurile. El avea această capacitate extraordinară de a putea prelua în el conținutul de gânduri al unui om și de a și-l însuși, ca și cum era al lui. Își dădea la o parte gândirea sa, deci avea acest altruism cu totul deosebit în gândire, putând să preia conținutul de gânduri al unui alt om și să le ducă până la capăt, să meargă mai departe cu ele ca și cum erau gândurile lui proprii, trăindu-le ca pe gândurile sale proprii. Acest lucru chiar a dus la niște situații ulterior, de genul celei cu omul de știință materialist Haeckel. Steiner l-a studiat pe Haeckel, admirând modul său de a gândi, efectiv și-a însușit modul acestuia de a gândi, încât cei care îl ascultau vorbind cu admirație despre concepția acestuia, care era la polul opus concepției sale spirituale și modului său de a gândi, au fost de-a dreptul contrariați de faptul că el vorbea admirativ despre el și îi lua apărarea materialistului Haeckel; unii chiar l-au acuzat într-un fel că s-a contrazis în concepția sa, că nu este consistent. Însă Rudolf Steiner știa acest secret, pe care l-a revelat în Filosofia Libertății, că în modul de a gândi al unui om – nu în gândurile sale, ci în modul profund de a gândi al unui om, se află ființa adevărată a omului. Și această idee vă rog să o rețineți fiindcă o să o reiau în final. Iată ce a zis Steiner despre Delle Grazie: “Conținutul ideilor ei era însă la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care îmi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: asemenea contraste trebuie să își găsească totuși armonia undeva în univers – ceea ce îmi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului meu suflet.”Ulterior, problematica a devenit mult mai complicată decât atât și el s-a ocupat efectiv de această problemă a contrastului dintre idealuri și natura umană. Dar pe atunci, cum spuneam, s-au format principalele lui idei din Filosofia Libertății, ca și răspuns la poemul Natura al lui Delle Grazie, poem pe care ea l-a publicat la puțin timp după serata literară amintită mai devreme. În acest poem, natura era slăvită “ca forță supremă care își bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viață numai pentru a-l înșela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reușit să îl amăgească”. Viziunea ei era împărtășită și de cei din cercul ei cultural, oameni foarte culți, cu care lui Rudolf Steiner îi făcea plăcere să poarte discuții pe diferite teme. Pentru el, aceste întâlniri au reprezentat unele dintre cele mai frumoase momente din perioada sa vieneză. El nu a renunțat la aceste serate, cum ar fi dorit profesorul său Schröer, supărat că el continua să se vadă cu acei oameni. Este plin de sens cum caracterizează Steiner cele discutate acolo, spunând că în acel cerc era o lumină a gîndirii, dar nu o lumină solară – ci o lumină argintie, lunară.

Ca răspuns dat poetesei la poemul Natura, Rudolf Steiner a scris un eseu sub formă de scrisoare, numit Natura și idealurile noastre. Am găsit această scrisoare în limba engleză pe rsarchive.org și am tradus-o în română și publicat-o în numărul trecut al revistei Pământ iubit si pe site-ul meu, o puteți citi acolo. El descrie scrisoarea sa de răspuns cu următoarele cuvinte: “Am vorbit în ea despre îndreptățirea aparentă pe care o are concepția poetei. Am spus că o concepție ce nu închide ochii în fața forțelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un “optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenței. Dar am vorbit și despre faptul că ființa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens și conținut vieții, și că această ființă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.” Se vorbea mai devreme într-o conferință despre organele din om, despre funcționarea înțeleaptă a parții naturale din noi despre care nu știm de fapt mare lucru și care, în mod obișnuit, când totul este în regulă, funcționează într-un mod liniștit, aproape neobservat. Însă omul, prin pasiunile, patimile, ispitele și prin atitudinea sa la încercările de destin poate perturba această funcționare foarte mult. Steiner îi opune acestei părți naturale, inconștiente din om, partea ideală conștientă, pe care omul o poate crea în sine însuși, în care el este complet liber și care nu are legătură și nu depinde de natura din el. El indică spre ideea de bază a viitoarei sale cărți, Filosofia libertății și înspre ce ce va însemna omul liber, spunând că în această zonă liberă din el, omul este atotsuficient. Când va fi un spirit liber, el va avea tot ceea ce îi trebuie din el însuși. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă lucrul acesta. Gândiți-vă la câte adicții are omul modern! În scrisoarea lui, Steiner face referire la demnitatea umană, la omul care nu trebuie să depindă prin nimic de natură, de ceva ce vine din exteriorul ființei sale conștiente. Chiar și dacă o ființă divină, un zeu vine și îi dăruie omului cele mai minunate trăiri, o stare de beatitudine, o mare fericire, omul liber le respinge dacă el nu a contribuit cu nimic la dobândirea lor, pentru că sunt lucruri care îl fac neliber. Nu vorbim aici numai despre necesitățile naturale de bază, ci de niveluri mai rafinate de dependență. Orice ți-ar fi dăruit din exterior, exteriorul însemnând ceva ce nu are legătură cu ființa ta – deci nu exterior ca lume fizică, ci exteriorul Eu-lui tău, a ceea ce conștientizezi tu din tine însuți ca ființă – te poate face neliber și trebuie respins dacă nu este creat din tine însuți, în mod conștient și din iubire. Steiner face un apel extraordinar de mare la autonomia omului ca ființă ideatică, spirituală – și eu am încercat să înțeleg această idee de om liber, autonom, care nu depinde cu nimic de natură. Mi-am amintit că se spune în antroposofie că undeva în viitor omul va distruge natura exterioară și nu va mai putea să primească hrană de la natură sau oxigen pentru a respira – sunt deja semne evidente în acest sens, în lume. Omul, în evoluția sa, va trebui să devină capabil să își producă singur în ființa sa hrana, să își creeze singur propriul său oxigen lăuntric pentru a respira. Rudolf Steiner mai spune în scrisoarea sa ca noi, oamenii, nu mai putem aștepta o rezolvare a conflictelor, a acestor dizarmonii cu natura – care de fapt înseamnă răul din lume – din exterior, de la credința într-un Dumnezeu-Tată atotputernic transcendent. Nu Dumnezeu-Tatăl ne rezolvă probleme nouă, ca unor oamenii-copii, ci ne maturizăm și le rezolvăm noi înșine, cu propriile resurse. Omul matur, liber, își creează din el însuși tot ce are nevoie, fiindcă Dumnezeu s-a dăruit pe el însuși lumii și fiecare om poartă în voința lui spirituală, ca potențialitate, voința lui Dumnezeu. „Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale”. Omul are misiunea de a deveni conștient de acest lucru și de a se strădui să devină demn de potențialitate creatoare uriașă din el. Vedeți aici diferența enormă dintre ideile lui Rudolf Steiner și dintre ideile pesimiste ale lui Delle Grazie, cu privire la posibilitatea omului de a-și realiza idealurile în lume.

Scrisoarea de răspuns a fost publicată doar în câteva exemplare, unul dintre ele ajungând la profesorul Schröer care, după ce a citit-o, i-a spus supărat lui Steiner că, dacă aceasta este părerea lui, înseamnă că ei doi nu s-au înțeles niciodată unul pe celălalt și că se dovedește incapabil să ia în serios maxima lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea. Pentru Schröer, cei din cercul cultural al poetesei manifestau “zgura spiritelor arse”.

Acesta a fost conflictul, legat de Marie Eugenie Delle Grazie și Karl Julius Schröer, și totodată prima mare durere din viața tânărului Rudolf Steiner. “Viața mea sufletească era cu adevărat sfâșiată, din cauză că eram legat și de unul și de celălalt printr-o iubire sinceră și prin venerație.”, spunea el în autobiografia sa. Dar tot în această perioadă s-au format ideile sale de bază cu privire la libertatea umană și la problematica abisului tot mai mare care se crează în ființa omului.

Revenind la Goethe, aș aminti aici versurile sale din Faust, foarte legate de tema noastră și care pentru mine sunt pline de sens:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

Impresia mea este că scrisoarea de răspuns a lui Steiner nu a avut un impact prea mare asupra poetei Delle Grazie. Ea a atras atenția într-un mod genial asupra tendinței tot mai mare a omului modern, de a se înstrăina de natură, aceasta ducând la scindarea în ființa sa între partea sa spirituală și cea naturală, între cele doua căscându-se un abis de netrecut. Despre poetesă se spune, într-un articol antroposofic de pe rsarchive.org, că reprezintă acel tip de om care are o genialitate înnăscută, o viziune, o măreție a ideilor, o capacitate de observare profunda a predispozițiilor în om, dar care nu merge mai departe să își dezvolte ceva nou, nu metamorfozează această capacitate adusă din vieți anterioare – ceea ce ea ar fi putut să facă dacă ar fi înțeles ideile lui Rudolf Steiner. Principala ei operă a fost creată din anii de genialitate ai tinereții, apoi ea nu a mai creat ceva deosebit.

Goethe și cunoașterea naturii

Pe de altă parte, îl avem pe Goethe, despre care știm că într-o viață anterioară a fost în legătură cu forțele naturii, chiar a avut o inițiere în acest sens, ce a avut ca rezultat ca în întruparea ca Goethe să aibă o relație cu totul specială cu natura. Copil fiind, el își pregătise pe o masă un fel de altar cu plante, pietricele din natură și încă de atunci manifesta această atitudine de iubire, de venerare a naturii și a forțelor ei. Pentru adultul Goethe, natura era o ființă cu care el avea o relație sufletească intimă și cu care putea să intre într-un dialog la nivelul inimii. El are și niște imnuri dedicate ființei naturii. Observațiile sale pure asupra naturii, deci fără să aducă în percepțiile sale prejudecăți sau ideile științelor naturale așa cum se dezvoltaseră în timpul său, l-au condus la concepția sa științifică, atât de apreciată de Rudolf Steiner. Pornind de la percepția pură, Goethe a reușit să ajungă astfel până la nivelul imaginativ, el a putut vedea imaginațiunea plantei originară, arhetipul spiritual al plantelor.

Putem să îl luăm pe Goethe ca și exemplu în relația sa armonioasă cu natura. Dar – și aici este o observație a mea legată de biografia lui Goethe – știm că la bătrânețe, când avea peste 70 de ani, s-a îndrăgostit de o fată de 16 ani și a cerut-o de soție. Acest lucru ne arată că, chiar dacă avea o armonie cu natura la nivel de gândire, la nivel de simțire, nu o avea însă și la nivel de voință – aici, natura din el încă îl păcălea în a cădea pradă dorințelor erotice ce duc la îndrăgostire. Voința sa nu era suficient de conștientizată, de pură, în ea se amesteca partea de dorință, de iluzie. Deci Goethe avea o relație foarte bună cu natura până la un anumit nivel, care se reflecta în structura și în biografia sa. Despre el, Steiner ne spune ca, deși a atins acest nivel imaginativ datorat capacității de percepere pură plină de iubire a naturii, el nu și-a metamorfozat gândirea pentru a ajunge la capacitatea de gândirea asupra gândirii, care l-ar fi condus la nivelul inspirativ de cunoaștere a naturii. Goethe avea chiar o repulsie față de gândirea filosofică, față de ceea ce înseamnă viața în gânduri pure. Dacă un om are imaginația și inspirația, atunci el are și intuiția – și deci poate avea cunoașterea completă. Deci, în ciuda maximei lui de Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea, Goethe nu a ajuns până la nivelul foarte profund al cunoașterii de sine, nivel care i-ar fi permis sa se elibereze de constrângerea naturii din el.

Școala de la Chartres. Legătura dintre Zeița Natura și gândire. Demeter și Persefona

În prezent, relația omului modern cu natura este foarte departe de relația plină de iubire a lui Goethe cu natura. Învățăm despre natură la școală, vedem cum ea este prinsă și clasificată într-un sistem de noțiuni și legi abstracte și seci, așa cum rezultă din cercetările științifice materialiste în cadrul științelor naturii. Oamenii de știință nu mai intră într-o legătură sufletească cu natura, își folosesc doar observarea prin simțurile fizice, aparatura ce intensifică percepțiile acestor simțuri și gândirea moartă a intelectului, crezând că află astfel tainele profunde ale naturii. Mergând înapoi în timp, ajungem la Școala de la Chartres, în perioada dintre secolele 9-13. Acolo, ne spune Rudolf Steiner, încă se mai cultiva o relație sufletească cu zeița Natura, deși ea nu mai era percepută în mod direct de către om, așa cum era în timpuri mult mai vechi. Cei de la Chartres încă știau acest lucru, că Natura este o ființă spirituală, o zeiță. Ni se povestește despre învățătorii de la Chartres, Alanus ab Insulis, Betrandus Silvestris, Bertrand de Chartres și alții, cum le vorbeau studenților într-un mod atât de viu despre Zeița Natura, încât aceștia aproape că ajungeau să o perceapă, la rândul lor. Pe atunci, natura nu era acest dușman al omului care se opunea realizării idealurilor sale, nu era nici doar un catalog de noțiuni, imagini și legi abstracte, ci era o ființă cu care se putea intra într-un dialog sufletesc și care își revela tainele-i spirituale, legitățile sale spirituale eterne, celui care o putea percepe. Era o ființă spirituală care te putea pune în legătură cu înțelepciunea lumii și al cărei corp fizic era format din flori, copaci, stânci, din toate peisajele minunate pe care le observăm în jur.

Alanus ab Insulis are un poem celebru, Plângerea Naturii – m-am străduit să îl citesc, acest lucru nu este ușor – în care el descrie cu multe detalii ființa Naturii și cum ea deplânge cu tristețe decăderea legăturii omului cu natura, ca urmare a pasiunilor și viciilor acestuia. În același timp, acești învățători își dădeau seama că este ceva necesar în evoluția omului să apară gândirea intelectuală care îl rupe pe om de natură, căci aici de fapt au acționat mai întâi Lucifer prin aceea că omul a devenit prea legat de simțuri și de plăcerea pe care o obține prin simțurile legate de natură, afundându-se în pasiuni, iar aceasta a atras pe Ahriman care a prins gândurile și le-a secat de viață, ducând la gândirea moartă a intelectului. Legătura cu natura, adică legătura omului cu înțelepciunea divină din natură, cu forțele ei de viață și iubire, a fost ca urmare tot mai deteriorată, până când s-a ajuns la situația de scindare aproape totală, descrisă de Marie Eugenie Delle Grazie. Este o problemă mult mai importantă aici, decât pare la prima vedere, deoarece decăderea legăturii cu natura este în același timp decăderea gândirii, ruperea omului de legătura cu Înțelepciunea cosmică, zeița Natura fiind unul dintre aspectele de manifestare ale acestei înțelepciuni feminine divine. Odată cu dezvoltarea gândirii intelectuale, se produce acest abis dintre om și natură.

Dacă mergem și mai mult în urmă pe firul timpului, ajungem la vechii greci cu ale lor zeități și la Persefona, fiica zeiței Demeter, din legendele grecești. Există acest ciclu de conferințe foarte frumos al lui Rudolf Steiner, Minuni ale Lumii (GA 129), pe care sper să am timp să îl pot studia mai amănunțit. Demeter era zeița naturii la greci, iar fiica ei a fost răpită, violată de Hades-Pluto, zeul morții sau zeul lumilor din adâncurile pământului și de atunci ea este ținută prizonieră de Hades în lumea sa. Îl putem recunoaște în zeul Hades pe Ahriman. Vechii greci erau foarte conștienți de corespondența dintre microcosmos și macrocosmos, adică dintre organismul uman și lume, dintre natura din om și natura din lume. Persefona, fiica zeiței naturii și reprezentantă a vechii clarvederi, este de atunci ținută prizonieră în străfundurile organismului uman și în același timp în interiorul Pământului. În legendă, Demeter încearcă să își salveze fiica, dar tot ceea ce obține este o înțelegere cu Hades ca Persefona să stea șase luni din an în străfundurile Pământului și șase luni la suprafața Pământului – și aici puteți presimți legătura ei cu anotimpurile și cu ritmurile naturii în cursul anului. Rudolf Steiner ne explică în acest ciclu de conferințe cum Persefona, fiica Naturii, era clarvederea instinctivă din om, născută în mod natural. În epoca atlanteană, când omul încă trăia în armonie cu lumea, el era intim unit cu zeița Natura, care nu numai că îi forma organele, îi asigura respirația și îl hrănea, dar îi forma în același mod natural și fără niciun efort din partea omului și organele clarvederii, cu care omul percepea lumea spirituală. La fel cum în zilele noastre avem respirația creată în noi în mod natural, așa era în acele vremuri clarvederea naturală pentru om, el era într-o legătură permanentă cu Zeița Natura și ceea ce se năștea în el ca urmare a acestui fapt era Persefona, capacitatea naturală de clarvedere a sufletului. Persefona nu este numai un personaj de legendă, ci o ființă spirituală din lăuntrul sufletului uman, care poate fi percepută și cu care se poate intra în legătură. Pe măsură ce gândirea omului a devenit tot mai intelectuală, corpul omului s-a tot solidificat și atunci Hades a început să pună stăpânire pe Persefona, iar omul și-a pierdut treptat capacitatea de clarvedere.

Să ne întrebăm ce se întâmplă cu Persefona acum, cum stăm omul modern cu conștientizarea ei? Înainte, în vechea clarvedere, cea naturală, gând și percepție erau o unitate. Acum această unitate este ruptă și avem în schimb gândurile moarte ale intelectului, lipsite de viață, iar viața din Persefona a rămas în străfunduri, în zona subconștientului și este folosită de Ahriman în procesele de digestie, în procesele de întărire ale Ego-ului, ne spune Steiner – deci într-un fel, forțele ei sunt folosite tot înspre evoluția omului, ca etapă necesară în dezvoltarea sa, iar forțele ei de viață pot fi percepute prin iubirea erotică. O avem deci pe Persefona prizonieră, sfâșiată, abuzată în ființa omului modern și așteptând să fie eliberată. Acestea sunt procesele care se întâmplă în ființa umană – procese fiziologice – și care au corespondentul lor în procesele din străfundul Pământului. Nici noi, antroposofii, nu cunoaștem zeița prizonieră în adâncurile sufletului uman. Știm câte ceva despre vechea clarvedere, dar nu știm că aceasta este o ființă spirituală care așteaptă ca noi să o conștientizăm și să o eliberăm. Când studiem și cercetăm spiritual straturile Pământului, sau când studiem natura din macrocosmos, trebuie mai întâi să cercetăm natura din noi, să ne cunoaștem pe noi înșine până în profunzimi inconștiente. Dacă ajungem la Persefona din lăuntrul nostru, ea ne poate conduce la Persefona macrocosmică din straturile Pământului. Cunoaște-te pe tine însuți și tu vei cunoaște lumea; cunoaște lumea și tu te vei cunoaște pe tine însuți. Numai prin întâlnirea cu Christos eteric dobândim forțele pentru a o salva pe Persefona, iar ea adusă în conștiență și eliberată de forțele lui Hades-Ahriman devine noua clarvedere, obținută de data asta prin strădania omului; ea este chiar știința spirituală, Antroposofia. Putem presimți astfel către ce se îndreaptă legătura omului cu natura; mântuirea gândirii este totodată mântuirea naturii din om. În toată această expunere a mea, este vorba de a găsi legătura dintre planul spiritual și planul fizic, căci aceste două planuri sunt foarte rupte între ele.

Lupta dintre lumină și întuneric. Crăciunul primordial

Eu studiam aceste lucruri în ultima vreme și în paralel trebuia să țin o conferință la simpozionul de la Cluj, despre misterul Crăciunului, și studiind tema în cartea lui Rudolf Steiner Ideea Crăciunului și Taina Eului, am întâlnit o conferință foarte frumoasă în care Crăciunul este prezentat exact din același punct de vedere, drept rezolvare a dualității dintre Eu-l spiritual al omului și natură. Pentru mine a fost o mare bucurie, să studiez două teme ce aparent nu aveau nicio legătură una cu cealaltă și să descopăr că este de fapt una și aceeași mare temă. Și aici am ajuns la următorul punct al conferinței mele, pe care pe tablă l-am scris Crăciunul, Soarele din om. În conferința menționată, în care este vorba tot de legătura omului cu natura, cu exemplul lui Goethe și al imnurilor sale închinate ființei vii a naturii, aflăm că taina Crăciunului este de fapt lupta dintre lumină și întuneric în ființa umană, care reprezintă aceeași luptă dintre partea spirituală din om și partea naturală din om. La Crăciun serbăm victoria luminii asupra întunericului, din natură și în același timp din ființa umană – iată din nou această polaritate. La solstițiul de iarnă, înainte de Crăciun, avem cea mai scurtă zi din an și exact în această perioadă a fost așezat Crăciunul de către conducătorii spirituali ai omenirii. Până în secolul al patrulea, Crăciunul a fost sărbătorit la 6 ianuarie, apoi a fost mutat la 25 decembrie în perioada anului când forțele întunecate din natură, frigul, întunericul devin foarte puternice. Se poate observa corespondența cu forțele întunecate ale sufletului, cele de îngrijorare, de teamă, chiar starea de depresie, care și ele cresc în sufletele oamenilor în timpul Adventului. Este o perioadă de așteptare a nașterii pruncului, dar apare și o stare de neliniște. Întunericului exterior îi corespunde întunericul lăuntric, iar peste el se suprapune agitația sclipicioasă a cumpărăturilor de Crăciun și luminile artificiale ale decorațiunilor din oraș, cât să împiedice conștientizarea unor procese sufletești fundamentale. În suflet se desfășoară exact această luptă dintre lumină și întuneric: întunericul dat de procesele naturale, venite din zona inconștientă a voinței, și lumina spirituală pe care omul trebuie să și-o creeze din el însuși – acest Soare din om, pe care omul trebuie să îl nască în suflet. Aici se atinge taina Crăciunului, care este victoria luminii spirituale asupra întunericului materiei, iar despre acest lucru ne reamintim la fiecare Crăciun și îl retrăim în suflet.

Steiner ne spune cate ceva despre istoricul acestei sărbători a luminii care a existat cu mult înainte de nașterea pruncului Iisus și de Misteriul de pe Golgota. În epoci străvechi, pe când omul era una cu lumea spirituală, cu înțelepciunea lumii, era sărbătoarea unității. Apoi, odată intrarea principiului luciferic în evoluția umană, când a avut loc separarea sexelor și ființa omului s-a scindat, implicit a apărut și răul în lume. Ca urmare, în epoca persană sărbătoarea luminii a devenit sărbătoarea dualității, în care lumina se lupta cu întunericul. A treia etapă, cea actuală, este de haos spiritual, dar ne pregătim și ne îndreptăm către următoarea sărbătoare, cea a trinității. Unitate, dualitate, haos, trinitate. Posibilitatea pentru sărbătoarea trinității a apărut la răscruce de timpuri, odată cu întruparea Luminii primordiale pe Pământ într-un om, prin Misteriul de pe Golgotha. De atunci s-a dat omenirii posibilitatea ca lumina spirituală ce până atunci venea din exterior, să se poată naște din ființa omului – și am ajuns la acest Soare spiritual lăuntric, ce se naște în sufletul omului. Sărbătoarea de Crăciun ne amintește de fiecare dată despre momentul extrem de important de la jumătatea perioadei lemuriene, când corpurile fizic, eteric, astral ale omului erau pregătite în lumea fizică și în ele a coborât principiul spiritual al omului, Eu-l spiritual, dar acesta a coborât inconștient pentru om, a fost precum o sămânță de lumină așezată în întunericul materiei. Acesta a fost marele eveniment în evoluția omenirii, Crăciunul primordial – și este ceea ce retrăim, mai mult sau mai puțin conștient, la sărbătoarea de Crăciun. Nu este doar o amintire, ci este o forță activă în sufletul omului. În acest ciclu de conferințe, Steiner ne vorbește și despre jocurile de Crăciun – și aici vreau să fac un pic legătura cu impulsul Congresului de Crăciun, de care se vorbea aseară – el spune că oamenii, în urmă cu câteva sute de ani, au început să facă mici scenete cu Jocul de Crăciun, care inițial erau cumva în glumă, sau oricum nu foarte serioase, dar pe măsură ce interpretau aceste scenete, ceva se întâmpla și din sufletele lor începea să acționeze tot mai puternic acest impuls viu de Crăciun și sacraliza scenetele de Crăciun, iar ei deveneau tot mai pătrunși și mai serioși. Și mă gândeam aseară la discuțiile de aici, dacă nu este același lucru și cu impulsul Congresului de Crăciun. În strădania noastră către acest impuls, și el vine înspre noi și acționează în mod viu si intensificat în sufletul nostru. Este o analogie pe care am încercat să o fac, între impulsul primordial de Crăciun dat omului în mod inconștient de către lumea spirituală și impulsul de la Congresul de Crăciun ce poate fi preluat și dezvoltat conștient de către om, de această dată.

Soarele este ceva care acționează din exterior. Cum ajungem la capacitatea deosebită a omului de a naște Soarele din el însuși, în inima sa ? Cei care ați fost la conferința lui Iris Paxino, în care vorbea despre îngeri, ași auzit cum ea l-a întrebat odată pe îngerul ei păzitor, “Cum e inima ta?” Și îngerul i-a răspuns ca, spre deosebire de inima omului care este un Soare spiritual, inima îngerului este un întreg cosmos spiritual.

Soarele spiritual lăuntric. O trăire biografică

În preocuparea și cercetările mele cu tema de față am început să o leg cu trăiri spirituale din biografia mea. Ca și în personajele din dramele și poeziile lui Delle Grazie, și eu am avut niște idealuri când eram foarte tânără și am trăit cum ele s-au spart și eu m-am simțit “înșelată lăuntric de destin“. Rudolf Steiner, în scrisoarea menționată mai devreme, vorbește despre dualitatea dintre ființa ideală a omului și partea naturală din el, care îl ține în lanțuri, cum spunea Goethe:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

De la Steiner aflăm că această depășire de sine este prin cunoaștere: cunoașterea legilor materiei, cunoașterea legilor karmei. În momentul în care cunoști niște legi – și este și ideea din Filosofia Libertății – aceste legi nu mai au putere asupra ta în sensul că te constrâng, te fac să te simți neliber. Le cunoști, înțelegi aceste legi ale materiei, ale naturii care acționează în inconștient, sau chiar legile karmei. Un exemplu bun este atunci când faci un copil. Te-ai îndrăgostit, ai avut impresia că ai ales liber, dar ai fost, într-un fel, păcălit de destin; ai crezut că este o mare iubire dar de fapt trebuia să fii legat karmic de un anumit om și să faci un copil împreună cu acel om. Și apoi zici, cum, eu aveam idealuri de realizat, nu voiam să mă mărit și să fac jocul societății, eu credeam că sunt mai bună decât ceilalți oameni și am lucruri mărețe de înfăptuit în lume – și tot acolo am ajuns, la job, familie, copii, rate bancă – deci o viață aparent comună, precum a oricărui om de pe stradă. Din fericire, eu am fost mereu un om mai introspectiv din firea mea și am fost preocupată de biografie, am vrut să îi înțeleg legitățile ascunse, iar în acest sens am și primit multe daruri de la lumea spirituală. Așa că am putut să înțeleg într-o anumită măsură aceste legi ale karmei, despre ce este vorba în ele. Odată ce începi să le înțelegi, vezi ce lecții de viață îți aduc ele, cum vor să te transforme ca om – și înțelegi că de fapt ele nu îți vin din exteriorul ființei tale, deși par așa, ci vin de la Eu-l tău superior, adică tot de la tine însuți, dintr-o parte mai înaltă și mai înțeleaptă a ta, în care ești total de acord cu ele, căci ești chiar tu cel care ți le-ai impus. Și nu te mai poți simți neliber, ci în acord cu aceste legi, ele devin parte din tine și devii recunoscător pentru tot ce ți s-a întâmplat.

Voiam să vă spun un pic și despre cum am pornit această revistă de antroposofie, Pământ iubit, cum de i-am dat acest nume. Nu este întâmplător ales acest titlu, ci se leagă de niște trăiri de ale mele de pe la 11-12 ani. Uneori, când dormeam după-amiază, mă trezeam cu sentimentul că veneam de undeva unde era luminos și bun și frumos, era un alt acasă unde eram fericită și dintr-o dată coboram și ceva în mine se strângea, se chircea ca un ghemotoc, și din lumina minunată ajungeam în întuneric dureros – și de fapt eram eu coborând în corpul fizic, la trezire. Pe atunci nu puteam să îmi explic aceste lucruri, nu știam ce anume mă doare și de ce, era o suferință pe care nu puteam să o numesc, ca și copil, căci nu mă durea nimic fizic. Am avut de mai multe ori această trăire pe atunci, în care coboram din ceva luminos și fericit și în care eram liberă, în ceva întunecat și constrâns și dureros, și așa coboram pe Pământ în corpul fizic – era la nivel sufletesc relația mea cu Pământul, cu lumea fizică. Și în anii ce au urmat, Pământul îmi părea un loc oarecum întunecat, unde se trăiește greu, dar unde există totuși o lumină pe care eu o căutam și pentru care venisem aici, o lumină care nu știam exact ce reprezintă. Era un fel de mică lumină aurie ce apărea din când în când în diferite împrejurări și mă călăuzea prin viață, o luminiță călăuzitoare în acest loc întunecat în care am venit și în care nu mă simțeam acasă. Pe la adolescență m-am lămurit eu că ceea ce caut, spre ceea ce mă conduce această lumină nu poate fi decât sufletul meu pereche, un om anume pe care eu trebuie să îl găsesc și eu pentru el am venit aici pe Pământ, cu el mi-am dat întâlnire pe Pământ. Aveam eu explicațiile mele romantice, aveam idealurile mele – și toate s-au prăbușit la un moment dat, pe la 30 de ani. Destinul, cum ziceam, avea cu totul alte planuri pentru mine și m-am trezit prinsă, înlănțuită, ca sa zic așa, exact în situația de care mă ferisem – job de 8 ore, rate la bancă, casă și familie de îngrijit, iar primul meu copil plângea mult – și eu cel mai adesea eram într-o zonă tristă, întunecată la nivel sufletesc, în care mă străduiam să îmi fac datoria, le duceam pe toate cum puteam deși eram copleșită, nu mai simțeam bucuria de a trăi, nu mai aveam entuziasm pentru nimic, odată ce nu mai aveam idealurile luminoase ce mă țineau deasupra acestor lucruri. Mă simțeam prinsă în toate părțile în lanțurile karmei și nu știam cum să rezolv acest lucru. În acest context, a venit pe lume fetița mea Iris, cel de-al doilea copil al meu – este o poveste lungă. Și datorită ei am avut trăirea sufletesc-spirituală legată de Soarele spiritual din om. Se vedea de atunci că fiica mea, ca individualitate, avea o relație bună cu Pământul; am observat acest lucru încă de când eram însărcinată cu ea. Pe la jumătatea sarcinii era Paștele și îmi amintesc de o trăire deosebită, neobișnuită pentru mine care nu prea iubeam viața pe Pământ. Priveam atunci în jur și simțeam o mare bucurie că sunt pe Pământ, totul îmi părea frumos și toți oamenii erau buni și nu înțelegeam de ce oamenii se ceartă între ei, în această lume plină de iubire, bunătate și frumos ! Se știe că pe la jumătatea sarcinii mama poate simți Eu-l copilului in sufletul ei, iar aceasta este doar o parte din trăirea deosebită pe care am avut-o atunci de Paște, cu privire la sufletul fetiței mele ce se întrupa. După ce ea s-a născut, când o țineam brațe simțeam cum în zona inimii răsărea un Soare auriu bun, blând, consolator, de lumină vindecătoare, ce îmi lumina sufletul și mă făcea să mă simt împlinită. Viața era iar frumoasă, bună și plină de sens, simțeam iar bucuria de a trăi pe Pământ. Aveam această trăire când o luam în brațe pe Iris sau când doar mă gândeam la ea – este o trăire pe care uneori și acum, după mult timp, pot să o retrăiesc în amintire și să o recreez în suflet. Rudolf Steiner spune că, dacă vrem să observăm cel mai spiritual lucru care se manifestă în lumea fizică, să privim un copil în primii 2-3 ani de viață. După această vârstă, Eul spiritual al copilului începe să se afunde în materie, în corpul său fizic și mai târziu omul va trebui să se străduiască să îl scoată conștient la iveală din el. În acei ani de încercări sufletești și spirituale, legătura sufletească de iubire cu fiica mea, Soarele spiritual ce apărea între inimile noastre, m-a susținut mult și mi-a dat echilibru. Această legătură deosebită a durat până la adolescență, apoi lucrurile s-au schimbat și s-au reformulat între noi – știți că la adolescență se naște corpul astral al omului care aduce cu el karma, teme de rezolvat, așa că adolescenții sunt ocupați cu propriile lor trăiri, se naște Ego-ul lor cu care au și ei de lucrat pe calea individualizării de sine. Fiica mea este acum o adolescentă normală, care are calitatea de a fi acasă pe Pământ, ea are fermitate în deciziile ei și înțelepciune în lucrurile care privesc viața de zi cu zi.

Am simțit această iubire și armonie de Soare auriu bun, blând și vindecător, pe care a adus-o Iris în viața mea, ca pe un dar din partea lumii spirituale, sau din partea ei ca individualitate, să mă ajute cu karma mea. Din familia noastră, ea este cea care are o legătură bună cu Pământul, legătură formată și adusă din alte vieți și astfel ea a putut să fie în copilăria ei, pentru cei din jur, ca o lumină de iubire. Eu încă mă străduiesc să îmi formez această legătură prețioasă de iubire aurie cu Pământul, cu lumea, în această viață.

Cred că toți avem acest Soare lăuntric din om, în inima noastră, ne este dat ca potențialitate, dar trebuie să ajungem să îl naștem în sufletul nostru, în mod conștient. Mie atunci mi-a fost dat să în observ, să îl trăiesc prin intermediu iubirii cu un alt om, în acest caz prin iubirea de mamă. Rudolf Steiner spune că iubirea de mamă este răspunsul mamei la iubirea pe care copilul o aduce pentru ea din lumea spirituală. Eu am o legătură karmică puternică, de iubire, cu ambii copii ai mei, dar în moduri foarte diferite; ei m-au ajutat enorm în destinul meu pământean și am înțeles de ce era important pentru mine să devin mamă, să am această experiență și sunt norocoasă și recunoscătoare că copiii mei m-au ales să le fiu mamă.

Oamenii solari au fermitate, claritate și echilibru în modul în care își creează destinul pe Pământ, ceea ce pentru alți oameni este mai degrabă o bâjbâire, o strădanie cu suișuri și coborâșuri. Ei aduc deja cu ei forțele necesare pentru a-și îndeplinesc cu bucurie idealurile pământene și nu resimt această prăpastie uriașă între idealuri și natură, între lumea spirituală și lumea fizică. Au deja partea mediană, Eu-l christic, drept punte între cele două lumi și pot aduce iubire și armonie în lume, ei sunt “făcătorii de pace”.

Nașterea conștientă a Soarelui spiritual în suflet

Și am ajuns la întrebarea: Cum ne naștem în mod conștient acest Soare spiritual în suflet ? Cum facem ca această lumină spirituală aurie de iubire și armonie să fie în permanență a noastră, cu noi, creată prin strădania noastră ? Mie, acest Soare lăuntric mi-a mai apărut în inimă doar când iubeam cu adevărat, când simțeam compasiune, când înțelegeam profund pe cineva – în aceste momente apare iar în sufletul meu. Idealul este să îl crez din mine, în mod permanent și apariția sa să nu depindă de ceva sau de cineva din exterior. Cum creăm în noi Soarele spiritual lăuntric ? Avem doar un germene, o sămânță a Eu-lui spiritual, implantată în întunericul materiei de către zei, cum spuneam mai devreme. Și aici este legătura cu Filosofia Libertății, pe care citind-o și practicând-o just, putem ajunge să ne formăm o zonă sufletească de gânduri pure, spirituale. De fapt, nu este vorba numai de gândurile noastre purificate (prin studiul Filosofiei Libertății și studiul meditativ al antroposofiei), ci și de percepțiile noastre purificate (prin observarea goetheanistă). Primim înțelepciunea lumii pe două căi: pe calea lăuntrică, în spiritualizarea gândirii și pe cale exterioară, prin percepția prin simțuri. Spiritualizarea gândirii plus spiritualizarea percepțiilor pe care le avem în cunoașterea de sine și în cunoașterea lumii, duc la formarea unui înveliș pur, un pocal pur în suflet. În acest pocal pur pe care omul îl construiește în sufletul său poate coborî Eu-l Superior și omul are de acum acest pocal cu Soarele lăuntric luminând în zonele de suflet unde mai înainte era întuneric, era necunoaștere. Îl putem pune în legătură cu imaginea mamei cosmice Sophia-Maria, înțelepciunea cosmic-omenească pură, cu pruncul Iisus-Christos auriu în brațe. Din sufletul purificat și înțelept, cu care se unește spiritul, ia naștere Soarele lăuntric. Îl presimțim și îl trăim prin iubirea adevărată pentru ceilalți oameni, până când ajungem noi înșine un Soare spiritual ce poare să lumineze drumul celorlalți oameni.

Cred că observați firul de legătură dintre Soarele lăuntric, Cupa Graalului și Piatra fundamentală a iubirii pusă la Congresul de Crăciun din 1923-1924 de către Rudolf Steiner, despre care vorbeam aseară. Vedeți calea de la ceea ce sărbătorim de Crăciun, acest Eu superior pe care zeii l-au coborât ca pe o sămânță în străfundurile inconștiente ale omului, și până la Piatra fundamentală aurie christică a Congresului de Crăciun, spre care tindem, ca spre cel mai mare ideal al evoluției omului. Trecem în acest drum de transformare de sine, de inițiere, și prin tema Graalului, cu Parsifal și cu transformarea lui Kundry prin forțele compasiunii christice – Kundry, reprezentanta naturii decăzute din om, este chiar mesagera Graalului.

Cele două praguri ale lumii spirituale. Noile Misterii ale iubirii

În imaginea cu copilul care se naște în ieslea de Crăciun, în frig, în întuneric, ajutat doar de către boul și măgarul care suflă aer cald asupra lui, boul reprezintă forțele de voință îmblânzite, iar măgarul – corpul fizic ce se pune în slujba nașterii spiritului în om. Copilul din iesle este totodată lumina aurie pe care o întâlnim la pragul lumii spirituale, în acel întuneric îngrozitor cu toate încercările sufletești la care suntem supuși acolo, la trecerea pragului. Din acel întuneric, primim în conștiență o sămânță, precum un prunc auriu ce se naște și pe care apoi trebuie să îl creștem mai departe. Nu putem trece pragul înspre lumea spirituală, atâta timp cât încă avem de lucrat, de transformat trăsături ale sufletului, dar ne întoarcem cu un nou impuls spiritual de transformare de sine în lumea fizică. Putem numi trăirea aceasta Crăciunul lăuntric din om, când în om se naște germenele Eu-lui său superior.

Am vorbit despre pragul dintre om și lumea spirituală, dar mai este încă un prag, despre care nu se vorbește așa explicit și care este o temă care mă interesează mult, deoarece face parte nemijlocit din destinul meu: pragul spiritual dintre un om și alt om – Noile Misterii sau misteriile iubirii. Deci nu avem doar pragul dintre om și lumea spirituală, sau dintre om și Eul său superior – trecând peste prăpastia ce desparte lumea simțurilor de lumea spirituală, natura de spirit – ci avem și pragul dintre un om și alt om. Cum ajung ca, din centrul ființei mele, să intru în legătură cu centrul ființial al unui alt om ? Nu vorbim doar despre pragul pe verticală, microcosmos-macrocosmos, ci și pe orizontală, microcosmos-microcosmos – și acestea două praguri ce pot fi trecute înspre lumea spirituală formează semnul crucii, semnul lui Christos. Am menționat mai devreme despre capacitatea deosebită a lui Rudolf Steiner de a înțelege, de a prelua în suflet gândurile unui alt om, ca și cum ar fi fost ale lui și ducându-le mai departe, până întâlnea ființa spirituală a celuilalt. În gândire suntem cel mai altruiști, iar la polul opus, în voință, suntem cel mai egoiști. Pentru a întâlni un om în ființa sa profundă, să pornim de la a-I înțelege modul său de a gândi, în care se află Eu-l său cel adevărat.

Michaela Glöckler descria etapele întâlnirii dintre un om și alt om, vorbind despre ceea ce înseamnă să ierți: pot să îmi las gândirea mea la o parte, să primesc gândirea celuilalt, înțelegând modul său de a gândi, apoi cobor în inimă și încerc să simt ce simte celălalt, să empatizez cu el, iar apoi se poate întâmpla ca, pentru un moment, să mă întâlnesc cu celălalt și la nivelul intuitiv – pentru o clipă sunt una cu celălalt și îl pot înțelege total, pot fi în locul său și înțeleg de ce a acționat într-un anumit mod într-o anume situație. Și dacă în acel moment simt compasiune pentru el, deși m-a rănit, abia atunci îl pot ierta, pentru că l-am înțeles cu toată ființa mea. Poate că ați avut această trăire, eu am trăit și starea extraordinară de a mă simți cu adevărat înțeleasă de un om, dar și să îl înțeleg eu pe un alt om. Ești una cu acel om și îl înțelegi profund. Și atunci se întâmplă un mister, este ca și cum acel om s-ar naște în tine, pentru că pentru un moment l-ai înțeles cu adevărat, l-ai trăit ființial în tine, ceva profund din omul respectiv rămâne pentru totdeauna în tine, un germene adevărat de iubire ce poate fi crescut mai departe – și cumva devii responsabil pentru acel om. Este reversul situației dintre Cain și Abel, când s-a născut egoismul în lume – Cain l-a omorât pe Abel și când Dumnezeu l-a întrebat unde este fratele sau, el a răspuns: Sunt eu păzitorul fratelui meu ?

Odată ce pentru un moment ai trăit ființa spirituală a celuilalt în tine, ești unit în eternitate cu el, devii păzitorul fratelui tău, el nu mai este un străin și nu mai poți fi indiferent față de el – și faci reversul acestui egoism primordial: Da, eu sunt păzitorul fratelui meu. Dacă în cel mai mare conflict te oprești pentru un moment din cearta cu celălalt și pentru un moment îl asculți în mod real, lăsându-le pe ale tale deoparte, îl înțelegi cum gândește, încerci să te pui în locul său să simți ce simte el și dintr-o dată se poate întâmpla acel mister că ești una cu el – acest mister prin care celălalt se naște în tine ține de acțiunea Soarelui spiritual din om ce armonizează, prin care certurile și conflictele dintre oameni sunt rezolvate și iubirea circulă în lume, de la inimă la inimă, de la om la om. Se poate să nu te înțelegi cu un om, dar dacă odată l-ai înțeles cu adevărat, cumva îl porți de acum în tine, ai un punct auriu în relația sufletească cu el, de la care poți dezvolta mai departe o relație bună cu el. El nu mai este dușmanul tău, ci devine fratele tău. Și acest lucru cred eu că se leagă în modul cel mai direct de Noile Misterii ale iubirii și de punerea Pietrei fundamentale în inimi.

(Conferință publicată în nr. 10 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”).
.

Natura versus idealuri (I)

Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! [1]

Astfel îi scria Rudolf Steiner poetei Marie Eugenie delle Grazie, în scrisoarea sa de răspuns la ideile ei despre forța brută a naturii ce se opune oricărei șanse a omului de a-și realiza idealurile.

Idealurile și abisurile sufletului uman

Marie Eugenie delle Grazie, poetă, dramaturgă și scriitoare, este una dintre figurile semnificative din viața lui Rudolf Steiner, lucru ce se poate vedea din faptul că el i-a dedicat aproape întreg capitolul șapte din autobiografia sa[2], descriind circumstanțele în care a cunoscut-o și apartenența sa la cercul ei de prieteni. Delle Grazie a fost una dintre cele mai faimoase scriitoare austriece din anii 1900, reprezentantă a realismului. Când Steiner a întâlnit-o, ea avea 18 ani și era deja celebră, publicase cărți și fusese premiată. În jurul ei erau reuniți mai mulți artiști, compozitori, teologi brilianți și filosofi, în care spiritul Evului Mediu și spiritul catolicismului erau vii și care ce se preocupau cu discutarea operei lui Thomas de Aquino, Shakespeare, Dostoievski, poezia modernă în care apărea lupta lăuntrică dramatică a omului, descrierea abisurilor sufletului uman – și nu erau deloc simpatizanți ai operei lui Goethe și ai armoniei luminoase cu natura pe care el o proslăvea. Rudolf Steiner observase că Marie Eugenie delle Grazie manifesta chiar „un fel de antipatie personală foarte adâncă” față de Goethe. În mijlocul acestui  cerc al lui delle Grazie și al mentorului acesteia, Laurenz Müllner – profesorul de filosofie cu tendințe ascetice, a lucrat Rudolf Steiner înainte de cel de-al douăzeci și optulea an al vieții sale, în timpul perioadei vieneze – și aici și-a dezvoltat ideile de bază cu privire la libertatea omului și la destin. În ideile ce se discutau acolo, Rudolf Steiner prevedea o dispoziție tot mai des întâlnită la omul modern, pentru care prăpastia dintre lumea simțurilor și lumea spirituală devine tot mai mare.

Despre poetesă, Steiner auzise prima dată la profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, inițial încântat de genialitatea tinerei. Pe atunci, ea lucra la o epopee măreață, Robespierre, în care voia să descrie tragismul oricărui ideal ce ia naștere în pieptul omului. În viziunea ei, aceste idealuri, oricât de mărețe, sunt menite să fie zădărnicite de puterea de acțiune crudă, distrugătoare a naturii, ce se opune necruțător oricărui ideal, spunându-i  „tu eşti doar o iluzie, o ficţiune creată de mine, pe care eu o arunc iar şi iar înapoi, în neant”. Un alt mare proiect al poetesei despre care ea i-a vorbit era cel numit Sataniada, în care ea voia să înfăţişeze într-un mod genial, dar în aceeași dispoziție pesimistă, natura brută, lipsită de idei şi strivitoare, ca o forță teribilă ce se ridică din abisul existenței, drept antipodul Dumnezeirii. Deși zguduit de viziunea poetesei și de măreția ideilor ei, previzionând în mod revoluționar ceea ce avea să devină dispoziția sufletească predominantă a lumii culturale din acea vreme, Rudolf Steiner avea însă o concepție cu totul opusă: „Conţinutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepţiei despre lume pe care o vedeam în faţa spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admiraţie şi interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conţinutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-şi găsească, totuşi, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înţelegere nişte idei contrare, ca şi cum ele ar fi fost pe direcţia propriului meu suflet.” [3]

La puțin timp după această discuție, Rudolf Steiner a fost invitat împreună cu Karl Julius Schröer, soția acestuia și o prietenă a lor la una din seratele scriitoarei, unde ea voia să citească fragmente din epopeea dramatică și naturalistă Robespierre. În acele scenete,  viața era descrisă în aspectele ei cele mai zguduitoare și ascultătorii au fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat şi s-au prăbuşit cu un tragism impresionant – cel puțin așa le-a perceput Steiner. Însă profesorul său iubit Schröer, mare iubitor și admirator al lui Goethe și a concepției luminoase despre natură și lume a acestuia, a fost profund nemulțumit și foarte revoltat de viziunea despre natură a Mariei Eugenie delle Grazie, spunând că arta nu are voie să coboare în asemenea abisuri ale „oribilului”. Iar doamnele ce îl însoțiseră pe Schöer fuseseră de asemenea impresionate negativ până la nivel organic chiar de cele auzite, având un fel de crampe. Schröer era pătruns de convingerea că nu trebuie să devină niciodată poezie ceea ce este trăire groaznică în sufletul unui om, oricât de sincer ar fi fost trăit acest lucru. Pentru el, mare iubitor al lui Goethe și a idealului acestuia „Cunoaște-te și trăiește în pace cu lumea”, cei din cercul poetesei manifestau doar „zgura spiritelor arse”. [4]

Soluția dată de Rudolf Steiner. Individualitatea și Filosofia Libertății

La puţin timp după această serata literară, Marie Eugenie delle Grazie a publicat o poezie în care natura era slăvită ca “forţă supremă care-şi bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viaţă numai pentru a-l înşela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reuşit să-l amăgească”. [5]

În replică la această poezie, Natura, Rudolf Steiner a scris un scurt eseu, Natura și idealurile noastre, în forma unei scrisori adresate poetesei, în care face un apel direct la conștientizarea și trezirea individualității spirituale a omului, ca și forță ce poate învinge, transforma și vindeca forțele întunecate și elementare ale instinctelor sub-naturale distructive ce acționează în adâncimile sufletului omenesc. Această scrisoare, nepublicată, ci doar imprimată de el într-un număr mic de exemplare, cuprinde ideile de bază a metodei pe care avea să o dezvolte mai târziu în Filosofia Libertății. În autobiografia sa, Steiner își descrie articolul în felul următor: „Am vorbit în el despre îndreptăţirea aparentă pe care o are concepţia poetei. Am spus că o concepţie ce nu închide ochii în faţa forţelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un „optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenţei. Dar am vorbit şi despre faptul că fiinţa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens şi conţinut vieţii, şi că această fiinţă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.”[6] Iată traducerea în limba română a scrisorii sale de răspuns, Natura și idealurile noastre[7]:

     Stimată poetă:

     În poemul dumneavoastră filosofic “Natura” – atât de bogat în gânduri – ați dat formă dispoziției de bază ce se manifestă în omul modern. Această dispoziție apare atunci când el se lasă influențat de anumite idei despre natură existente în timpurile noastre, dacă el are o profunzime a sentimentelor suficientă încât să îl conducă la recunoașterea discordanței dintre acele idei și dintre idealurile din inima și mintea sa. Într-adevăr, s-au dus vremurile în care optimismul superficial, fără gânduri, care se bazează pe credința că suntem copiii lui Dumnezeu, l-a distras pe om de la a percepe prăpastia dintre natură și spirit. Duse sunt acele timpuri în care era posibil să fii atât de superficial încât să privești fără griji în altă parte decât la miile de răni din care lumea sângerează.  Idealurile noastre nu mai sunt atât de superficiale încât să fie satisfăcute de o realitate cel mai adesea superficială și fără conținut. 

     Cu toate acestea, nu cred că este imposibil să găsești un mijloc de a te ridica deasupra pesimismului profund ce se naște dintr-o astfel de recunoaștere. O astfel de elevare devine posibilă când privesc în lumea mea lăuntrică, atunci când abordez lumea ideilor: o lume completă și perfectă în ea însăși, care nu poate câștiga sau pierde ceva prin natura efemeră a lucrurilor din afară. Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el deja și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! Nu ! Nu existența efemeră, ci esența lor lăuntrică le face perfecte. Idealurile din spiritul nostru cuprind o lume suficientă în sine și care poate trăi independent propria sa viață și nu câștigă nimic din cooperarea sa cu o natură binefăcătoare.

Ce creatură demnă de milă ar fi omul dacă nu ar fi capabil să obțină satisfacție în cadrul propriei sale lumi de idei, ci în loc, ar avea nevoie mai întâi de cooperarea naturii ? Ce s-ar alege de libertatea divină dacă natura, ținându-ne în hamuri, ghidându-ne, ne-ar veghea și ar avea grijă de noi ca de niște copii ? Nu! Ea trebuie să nege totul, încât dacă norocul vine la noi, să fie doar rezultatul sinei noastre libere. Poate natura să distrugă în fiecare zi ceea ce am construit, încât noi în fiecare zi să așteptăm cu nerăbdare să creăm totul de la capăt – nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul doar nouă înșine.

Această natură – ar putea spune cineva – este doar un simplu vis ! În timp ce noi ne considerăm liberi, urmăm necesitatea de fier a naturii. Cele mai înălțătoare gânduri nu sunt nimic altceva decât rezultatul naturii acționând orbește în noi. 

O, ar trebui să admitem într-un final, că o ființă ce se cunoaște pe ea însăși nu poate fi neliberă. Prin investigarea legilor eterne ale naturii noi separăm din ea substanța care stă la baza manifestărilor sale. Vedem țesătura de legi ce guvernează peste obiectele naturii, și care aduc necesitate. În cunoașterea noastră deținem puterea să detașăm legitatea de obiectele naturii. Cu toate acestea ar trebui să fim sclavii fără voință ai acestor legi ? Obiectele naturii sunt nelibere pentru că nu pot recunoaște aceste legi; ele sunt guvernate de acestea fără să știe despre ele. Cine ni le mai poate impune, dacă le pătrundem cu rațiunea ? O ființă care cunoaște nu poate fi neliberă. O astfel de ființă transformă ceea ce este lege în idealuri și le acceptă ca fiind legi dăruite sieși din ea însăși.

Ar trebui să admitem că Dumnezeu – imaginat de către omenirea decadentă ca locuind în nori – trăiește în inimile noastre, în spiritul nostru. El a renunțat complet la ființa sa și s-a revărsat în totalitate în omenire. El nu a vrut să rețină nimic  din ceea ce este al lui pentru că a vrut ca omenirea să fie o rasă care se conduce singură în deplină libertate. El s-a dispersat în omenire. Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale.  Implantându-se pe sine în întreaga omenire, el a renunțat la o existență proprie. Un „Dumnezeu în istorie” nu există. El a încetat să fie de dragul libertății omenirii, pentru a îndumnezei omenirea. Noi am preluat în noi cea mai pare potențialitate a existenței, ca urmare nicio putere exterioară nu ne poate da satisfacție, ci numai noi prin propriile noastre creații. Toate lamentările despre o existență care nu ne satisface, despre această lume grea, trebuie să se disipeze în prezența gândului că nicio putere din lume nu ne poate satisface dacă nu ne dăruim noi nouă puterea cea magică prin care ne putem bucura și înălța. Dacă un zeu din afara lumii noastre ne-ar aduce bucuriile paradisului și ar trebui să le primim așa cum el le-a creat, fără participarea noastră, atunci ar trebui să îl refuzăm, pentru că ar fi o fericire lipsită de libertate.

Nu avem niciun drept să așteptăm satisfacție de la puteri ce sunt în afara noastră. Credința  într-un zeu din afara lumii noastre ne-a promis reconciliere cu răutățile acestei lumi. Această credință este în proces de destrămare, va veni un timp când ea nu va mai exista deloc. Dar acel timp va veni când omenirea nu va mai trebui să spere la o mântuire din afară, pentru că oamenii vor recunoaște că trebuie să își creeze propria lor fericire divină, la fel precum și-au creat singuri rănile profunde.

Omul este călăuza propriului destin. Chiar și descoperirile științei moderne naturale nu ne pot convinge de contrariul acestui lucru. Aceste descoperiri au fost dobândite prin concepte asupra părții exterioare a lucrurilor, în timp ce cunoașterea lumii noastre de idealuri se dobândește prin pătrunderea în profunzimea materiei. 

Din moment ce dumneavoastră, admirată poetesă, ați abordat într-un mod atât de viguros sfera filosofiei, consider de asemenea că veți fi interesată și de ideile din acest răspuns.

Cu mult respect,

 

 

Unul dintre exemplarele scrisorii a ajuns la profesorul Schröer, care după ce l-a citit i-a răspuns că, dacă gândește în felul acesta despre pesimism, înseamnă că nu s-au înţeles niciodată unul pe celălalt şi că cine vorbeşte despre natură ca în acest articol, se dovedeşte incapabil să ia cu adevărat în serios cuvintele lui Goethe: „Cunoaşte-te şi trăieşte în pace cu lumea”.[8] Conflictul cu Schröer, care se simțea trădat de fiecare dată când Rudolf Steiner vizita cercul Mariei Eugeniei delle Grazie, dorind ca el să aleagă între acel cerc și el, a fost una dintre primele mari suferințe din viața lui  Rudolf Steiner. Dar pentru el era o adevărată bucurie a spiritului să se împărtășească din lumina discuțiilor ce aveau loc la acele serate literare, chiar dacă spune despre această lumină ceva foarte semnificativ: că nu era o lumină solară, ci o lumină lunară.

De la științele naturii înspre zeița Natura

Dar ce este această natură, cu legile ei impersonale, ce devine tot mai mult o forță ce se opune realizării idealurilor sale și al cărei contrast cu strădania spirituală este resimțită într-un mod dureros de către căutătorii spiritului ? De când s-a căscat acest abis uriaș între lumea simțurilor și gândirea intelectului cu care omul percepe natura și încearcă să o înțeleagă, pe de o parte și lumea spirituală, cu ale sale ființe divine și legități ce reprezintă adevărata cunoaștere a lumii, pe de altă parte ?

În zilele noastre, natura este prezentată, în lumina științei moderne, într-un mod abstract, ca o sumă de “legi ale naturii”, de termeni clasificați din botanică și zoologie pe care elevii trebuie să îi învețe pe de rost în timpul școlii.  Însă în urmă cu câteva secole, oamenii aveau o viziune complet diferită asupra naturii. Rudolf Steiner ne spune că din secolul IX și până în secolul XIII, profesorii de la Școala de la Chartres – Bernardus Silvestris, Bertrand de Chartres, Alanus ab Insulis – încă descriau natura ca pe o ființă spirituală, ei vorbeau cu reverență despre măreața Zeiță Natura. Iată cu ce idei ne spune Rudolf Steiner că le era prezentată natura elevilor de la Chartres, de către Alanus ab Insulis:

Natura este o ființă care ne scapă cînd ne apropiem de ea. Omul își îndreaptă acum energiile spre alte scopuri; el nu mai are acea înțelegere intuitivă a naturii pe care o aveau înțelepții vremurilor trecute. În ochii lor, natura era o ființă maiestuoasă înzestrată cu spirit, care lucra pretutindeni – acolo unde se formau stâncile, acolo unde plantele răsăreau din pământ și acolo unde stelele străluceau ca niște nestemate în Ceruri. Peste tot lucra o ființă de o grandoare infinită, care se revela sub înfățișarea minunată a unei femei ce țese pânza naturii. Cei din vechime viețuiau aceasta în mod intuitiv. Din descrierile lor, noi ne mai putem încă reprezenta cum apărea natura în ochii lor, țesând și lucrând pretutindeni și în toate, în manifestările caldurii, luminii, ale culorii și ale vieții. Ei își dădeau seama că zeița Natura era o ființă divin-spirituală a cărei adevărată esență poate fi cunoscută doar prin percepție directă.[9]

Tot Alanus ab Insulis, în cartea sa Plângerea Naturii, o descrie pe minunata zeiță Natura și supărarea ei datorată decăderii naturii sub influența viciilor omenești. Căci nu numai că omul a pierdut adevărata cunoaștere a naturii, dar el a dus la decăderea naturii din el, pe de o parte, iar pe de altă parte a creat un nou regn sub-natural, cel tehnic.

Mergând și mai mult înapoi în timp, Rudolf Steiner ne vorbește despre Persefona, fiica lui Demeter, zeița Naturii. Zeița Persefona, vechea clarvedere, este acum prizonieră în om, în zona corespunzătoare sistemului metabolic și reproducator, și în mod corespunzător și în adîncimile Pământului. În legendele Greciei antice, se știa că Persephona a fost răpită și violată de către Hades-Pluto, zeul lumilor subpământene – în care îl putem recunoaște pe Ahriman, în limbajul antroposofic. De atunci, ea este ascunsă și așteaptă să fie descoperită de către om, ea vrea să fie salvată și conștientizată din nou. Cine o poate salva și cum? Noi, antroposofii, cu ajutorul forțelor primite din întâlnirea cu Christos eteric. Numai El ne poate da puterea de a o reînvia pe Persefona – vechea clarvedere – într-o nouă formă, care este tocmai Antroposofia sau Știința Spirituală.  Între timp, avem ceea ce a înlocuit acțiunea zeiței Demetra și a vechii clarvederi în ființa umană: gândirea moartă a intelectului și forțele de viață legate de sistemul reproducător, consumate cel mai adesea ca forțe erotice. Întreaga dramă a zeiței naturii din om, ascunsă atât de bine încât majoritatea antroposofilor nici măcar nu știu despre existența ei  – deși Rudolf Steiner ne asigură că nu este vorba despre un simbol, ci despre o ființă spirituală cât se poate de reală și care poate fi percepută – este descrisă în conferința a doua din ciclul Minuni ale Lumii (GA 129). În acest ciclu este făcută o analogie foarte clară între structura omului și structura Pământului. Căci, pentru a cunoaște cu adevărat natura, omul trebuie mai întîi să cunoască natura din el însuși. (va continua)

[1] din scrisoarea Natura si idealurile noastre, de Rudolf Steiner

[2] Cursul vieții mele (GA 28), de Rudolf Steiner

[3] din Cursul vieții mele (GA 28)

[4] Idem 3

[5] din Cursul vieții mele (GA 28)

[6] Idem 5

[7] rsarchive.org, GA 30, traducere de Delia Soare

[8] din Cursul vieții mele (GA 28)

[9] din Căi adevărate și false în investigația spirituală (GA 243) de Rudolf Steiner, conferința 4

Îndrăgostirea, calul negru şi căderea în trup

Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Și că acum ni se propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care, dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.[1]

Uneori mă gândesc că dacă cineva ar putea să vadă “conturul nevăzut al sufletului” meu, cum așa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de strălucirile ca de licurici ce dansează uneori în jurul capului meu… Sunt toate aceste gânduri, idei, posibile articole pe care îmi doresc să le scriu cândva, dar cărora din varii motive nu apuc să le dau trup de cuvinte. Și nu știu ce se întâmpla cu ele, poate mor, sau poate după un timp se reîntorc într-o lume a ideilor, de unde altcineva le primește ca inspirație și mai apoi le imprimă în scris amprenta sufletului său.

Pornind de la un film, despre o alegere esențială

Unul dintre articolele pe care am vrut să îl scriu în urmă cu ceva timp este despre filmul Lebăda neagră, ce relua o tema importantă pentru mine, cea a umanității și a egoismul din noi. Dar, prinsă în cele de zi cu zi, am tot amânat scrierea sa, până aproape am uitat de el. Iată subiectul filmului, pe scurt:

Grațioasa, pura și dedicata balerină ce este aleasă pentru rolul principal din Lacul Lebedelor se vede, în sfârșit, aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerină și de a face un spectacol de neuitat. În strădania de a o juca atât pe Lebăda albă – rol ce se mulează perfect pe firea ei – cât și pe sora ei malefică, Lebăda Neagră, atât de diferită de ea, eroina intră într-un vârtej de ambiție, frustrare, erotism trezit și reprimat, gelozie, revoltă față de controlul exercitat asupra propriei vieți de către mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, încât se pierde treptat în partea întunecată, inconștientă a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea până atunci. De aici la nebunie și mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Există un moment critic în film, când balerina, în scenariile imaginative create de mintea ce îi scăpase de sub control, este nevoită să aleagă între omenie și ambiție egoistă: ea este pusă în posibilitatea de a salva viața unei alte balerine rivale pe care o rănise fatal, prețul fiind ratarea participării în scena finală a spectacolului ei de debut ca prim-balerină. Alege să ascundă trupul balerinei rănite de moarte și să apară pe scenă mai radioasă ca oricând, ridicând sala în picioare cu prestația extraordinară în rolul seducătoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea și rol este perfectă, pe culmea gloriei se bucură de succesul visat. Dar tot atunci realizează că balerina rivală pe care o rănise și care murea era chiar ea. Se rănise singură, sfâșiată în propriile-i lupte lăuntrice și luându-și viziunile minții surescitate drept realități în sine.

Undeva, pe drumul călătoriilor sufletești ale fiecărui om, apar astfel de momente de răscruce, când el este pus să aleagă între două drumuri: drumul cel alb, care duce către ființa sa adevarată – un drum al sacrificiului de sine, în încercarea de a salva un alt om ce suferă – și drumul cel negru, al egoismului personal, în care tot ceea ce contează este realizarea propriului vis, a ambițiilor personale, dincolo de suferința provocată semenilor. Destinul său pe mai departe, modul în care el se formează ca om, depind de alegerea făcută în momentele critice ale biografiei sale.

Calul negru intră în scenă

Mi-am reamintit de sărmana balerină ascultând de curând[2] un audiobook cumpărat mai demult, Ce ne facem cu calul negru?, al lui Gabriel Liiceanu, în lectura autorului. Cu vocea sa frumoasă, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasă și tristă, despre calul alb și calul negru, despre îndrăgostire, căderea în trup și despre ipocrizie.

Se pornește de la mitul lui Platon din Phaidros, în care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este văzut ca și atelaj înaripat tras de doi cai și condus de un vizitiu. În cazul zeilor, atât caii cât și atelajul sunt “buni și de viță nobilă”, încat este ușor și plăcut pentru vizitiu să îl conducă în fiecare zi înspre “câmpia adevărului”. Acolo, atât caii cât și vizitiul “se hrănesc” prin contemplarea “ființei adevarate” și astfel aripile cresc și se păstreaza sănătoase. În cazul celorlalte suflete, din care facem parte și noi, muritorii de rând, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultător, cumpătat și ușor de condus – și de un cal negru, urât, rebel, nesățios, îngâmfat, care nu ascultă și încearcă mereu să devieze și să rastoarne atelajul. În acest caz, evident, să conduci carul și să ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divină, nu este nici ușor și nici plăcut. Sănătatea aripii se poate menține numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hrănește” prin contemplarea valorilor eterne: dreptatea, adevărul, binele și frumosul în sine, pe care Platon le numește “ființa cea adevărată”.

În cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe cărări abrupte și înguste, străpungerea bolții cerești și menținerea în acel loc în vederea contemplării sunt extrem de dificile. Fiind împiedicată hrănirea adecvată, aripile se îmbolnăvesc și încep să pice, ca urmare aceste atelaje se răstoarnă și cad pe pământ, iar sufletele respective își iau “un corp de pământ”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iată, ne-a dus pentru prima dată la pierzanie. Și o va mai face pe parcursul vieții noastre, după cum ne asigură domnul Liiceanu.

Deci omul pe pământ, ce nu mai poate zbura, uită că a avut vreodată aripi, într-o altă lume și uită și hrana cerească din acel timp… Odată ajuns pe pământ, el este nevoit să consume hrana- surogat. Locul ideilor eterne, absolute din “câmpia adevărului” este luat acum de o realitate de mâna a doua, formată din lucruri trecătoare, schimbătoare și coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte, pe care omul, uitând originalele, le ia drept adevărate.

Și totuși, și totuși… Miracolul îndrăgostirii

Și deși povestea începe cu o cădere și cu o uitare, Platon spune că nu este totul pierdut. Există un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta să își amintească de lumea supracerească din care au venit și a le da un impuls înspre înmugurirea și creșterea din nou a aripilor: îndrăgostirea. Clasificată de Gabriel Liiceanu în categoria “urme și resturi ale mâncării divine” pe pământ, procesul de îndrăgostire este cel prin care se rupe vălul compact al uitării celeilalte lumi și se dă posibilitatea omului de a contempla și năzui iar spre “ființa pură”.

În “Phaidros”, Platon încearcă să ne convingă că paradisul ne este încă accesibil și că prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozițiile căderii. În această lume în care valorile absolute sunt aproape uitate, ființa de care ne îndrăgostim devine astfel un prilej de amintire a ființei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am căzut. (Îmi amintesc acum – nu a trecut atât de mult timp de atunci – de momentul când m-am îndrăgostit ultima dată: am ridicat neatentă ochii din calculator spre bărbatul care mi se adresa cu o întrebare și, deși îl știam de ceva timp, mi-a aparut deodată într-o aura de frumusețe, bunătate și noblețe de nedescris: Omul, arhetipul originar, mi s-a dezvăluit deodată în fața ochilor mei uimiți și recunoscători de revelația copleșitoare primită prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un trăznet care ne despică viața într-un înainte și un de-acum încolo și care ne mută pe altă orbită a ei”, cum spune domnul Liiceanu în minunata sa conferință. „Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Și că acum ni se propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care, dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.”[3]

“Îndrăgostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere în contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastră. O reîmproprietărire divină. Ni se reamintește acum că ascendența noastră este nobilă, că noi venim de pe câmpia adevărului și că sufletul nostru poartă în el blazonul Ființei pure[4]. Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealaltă lume care se suprapune peste cea de zi cu zi și astfel îndrăgostiții au sentimentul că trăiesc într-o lume vrăjită, într-un timp al lor în afara timpului celorlalți, într-o continuitate ca de extaz. Numai că, ne mai spune autorul, aici începe drama îndragostiților, și anume că îndrăgostirea durează tot atât timp cât cei doi sunt capabili să se mențină în această stare extatică, de dincolo de ei. Dar, cu condiția noastră de ființe limitate în spațiu și timp, nu este posibilă zăbovirea îndelungată în starea excepțională de îndrăgostire. Într-un final, cei doi recad în limitele proprii și ceea ce inițial părea “un legământ etern, o suprapunere perfectă a doua mâini”, redevine „o întâlnire între doi oameni cu ritmuri diferite și adesea imposibil de sincronizat”. Două ființe limitate, două “monade” s-au întâlnit cu speranța de a trăi o iubire absolută, fără limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajută” din nou la căderea celor doi, când aceștia devin robiți plăcerilor trupești. Căci inițial, creșterea aripilor a echivalat cu o eliberare de trup. Și pentru a rămâne așa, conform mitului platonician, trupul ar trebui să fie doar prilejul îndrăgostirii, iar nu țelul ei. Calul negru, “mitocan, măgar și lipsit de maniere”, cel ce “reclamă accesul neîngrădit la plăcerile trupului”, ar trebui ținut sub control, domolit, educat, pentru a nu răsturna iar atelajul înaripat al îndrăgostiților la pământ și chiar în prăpastie. Începe la îndrăgostiți lupta dintre calul negru, concupiscent și nesățios, și calul cel alb, plin de chibzuință și bun simț, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „căderi în trup”.

Una din variantele de a ține calul negru în frâu a fost de a-i trasa un spațiu îngrădit, controlat, în care el să evolueze: monogamia, căsătoria consfințită în fața lui Dumnezeu, așa cum ne-a propus-o creștinismul: “un singur bărbat și o singură femeie se află față în față, pentru întreaga viată, consumând senzualitatea cu moderație maximă și sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat în conferința domnului Liiceanu). Dar, se întreabă Gabriel Liiceanu, poate fi calul negru îmblânzit, poate el renunța la galopurile lui ? Se poate trece peste contradicția în timp din viețile noastre, poate fi viața sexuală subordonată unui contract monogam extins la durata întregii vieți ? Cu rare excepții, răspunsul este nu. Este suficient să privim în jur, sau să ne referim la istoria omenirii și la exemplele din literatură, pentru a ajunge la această concluzie. Din păcate, rezolvarea aleasă în general este ipocrizia. Ipocrizia acoperită de vălul marital, în care numai calul cel alb este prezentat la vedere în timp ce calul cel negru își face de cap galopând ascuns în faldurile nopții, când nu este văzut de ceilalți. Între indivizii frustrați ai sentimentelor ucise de datoria impusă și între cei prizonieri ai părții pasionale animalice nestăpânite din ei, se pare că ipocrizia este soluția preferată de majoritatea oamenilor la problema calului negru. De la cei din mânăstiri și până la înțelepții omenirii, se pare că niciunul nu a reușit să rezolve într-o manieră convenabilă această problemă a calului negru – este concluzia la care ajunge autorul. Sondajele arată, dacă mai era nevoie de ele, că principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atracția fizică, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arată că încă o dată calul negru iese învingător.

Ținerea în frâu

În conferința despre calul negru sunt câteva variante propuse de alții, dar care autorului nu i se par prea realiste, de exemplu defularea impulsiunilor sexuale prin literatură, scriind texte ficționale, sau desființarea ipocriziei prin varianta “netloving” – rețea în care multiplicarea relațiilor dintre sexe să se facă “la lumină”, recunoscut deci. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan și grobian, în unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel și nu prea sfios… Totuși, aspectul posesivității și al geloziei în relații nu ar fi ușor de rezolvat.

Problema calului negru – metaforă pentru partea din om care nu poate fi ținută în frâu și care în fiecare din noi “își face încercarea “- rămâne deschisă. Drama sărmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat și scăpat complet de sub control. S-a încercat anterior deci și o rezolvare a problemei calului negru în plan intelectual, lăsând întrucâtva la o parte ideea de iubire și cea de responsabilitate. Mă întreb, oare puterea transformatoare a iubirii nu acționează ea oare până la a metamorfoza complet calul cel negru ? Sau poate că am intrat și eu în lumea ideilor absolute… Dar însuși domnul Liiceanu își încheie atât de frumos conferința sa Ce ne facem cu calul negru ?, vorbind tot despre iubire:

“Numai că în iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge până acolo încât, atunci când, îndrăgostind fiind, durerea de dinți a iubitei devine automat și a ta, dar totuși unul în care, cum spune atât de frumos Heidegger, noi ajungem să ne transformăm în ceea ce iubim, rămânând totuși noi înșine. (…) Întrebarea este cât timp poate funcționa invenția unui plămân cu care se respiră în doi ?”

Îmblânzirea. O metodă dată în antroposofie[5]

Mai este o “metodă de îmblânzire a calului negru”, cea dată în antroposofie. Aici, calul negru din imaginațiunea platoniciană a atelajului înaripat  este numit dublu și trebuie conștientizat, recunoscut prin cunoașterea de sine și transformat, prin gândire vie, meditație si practicarea exercițiilor însoțitoare date de Rudolf Steiner.

Ce spune Rudolf Steiner despre dublu ? În conferința sa Misterul dublului. Medicina geografică (GA 178), el descrie dublul ca fiind o entitate ahrimanică, ce ține și de condițiile geografice în care ne naștem, care pătrunde în om cu puțin timp înainte de a ne naște și este nevoită să părăsească ființa omului cu puțin timp înainte de moartea acestuia. Entitățile ahrimanice sunt ființe cu o extraordinară inteligență și o mare voință, dar care nu au deloc căldură sufletească, capacitatea de a iubi. Interesul lor este să cucerească pământul și pentru aceasta au nevoie de corpurile umane; le dăruiesc oamenilor o inteligență remarcabilă și impulsuri puternice de voință, dar în același timp încearcă să își realizeze propriile intenții, în mod nevăzut și nerecunoscut, acționând sub nivelul conștienței omului. Impulsurile electrice pe care știința naturală le-a descoperit întrepătrunse în sistemul nervos uman au legătură cu existența în om a acestei ființe ahrimanic-mefistofelice, cum o numește Steiner. Dublul folosește din corpul uman cât de mult posibil, deoarece sufletul uman nu poate umple în totalitate corpul uman. Dacă Misterul de pe Golgotha nu ar fi avut loc, ele și-ar fi putut realiza scopul de a lua în stăpânire Pământul.

De ce apare acest dublu, în imaginațiunea lui Platon, drept un cal ? Din știința spirituală știm că apariția animalelor are legătură cu evoluția omenirii. Spre deosebire de teoria darwinistă, în care se spune că omul se trage din animale, știința spirituală arată exact contrariul: animalele s-au desprins treptat pe măsură ce noi calități sufletești au fost încorporate omenirii de către lumea spirituală – de fiecare dată, partea mai grosieră din omenire era eliminată în exterior drept o noua specie de animal. Odată cu apariția gândirii, ceea ce a fost eliminat și creat în lume a fost calul. De aici mitul platonician, cu calul alb și calul negru: primul reprezintă gândirea spirituală, ce poartă în ea legitățile cosmice (calul alb paște pe câmpia adevărului și se hrănește cu gânduri pure), cel de-al doilea – gândirea ahrimanică, materialistă a intelectului (calul negru se hrănește cu gânduri decăzute, „la mâna a doua”, ce țin de planul material), legată de dublu. Platon percepea înțelepciunea cosmică în idei și pentru el legătura cu lumea spirituală se făcea anume prin gândire. Ca urmare, avem imaginațiunea sa despre om ca atelaj tras de cei doi cai, conduși de către vizitiu: Eu-l omului.

Despre legătura dintre îndrăgostire, calul negru și căderea în trup ar fi multe de spus, însă amintim aici câteva idei din antroposofie. Știm că la origini, în epoca lemuriană când a avut loc separarea sexelor, unirea dintre bărbat și femeie era încă sub oblăduirea lumii spirituale și în armonie cu legile ei, fiind pură și plină de forțe de viață precum reproducerea din regnul vegetal. Dacă sexualitatea a decăzut până la formele actuale – în care plăcerea este cea care contează și adeseori în detrimentul iubirii și chiar a demnității umane – aceasta se datorează gândirii intelectuale, stimulată în om de către dublul ahrimanic: calul negru.  Putem recunoaște în mitul platonician similaritatea cu ideile din antroposofie despre evoluția omului și despre iubirea dintre femeie și bărbat, din citatele ce urmează.

A fost sarcina ființelor superioare omului de a forma aceasta ființă umană tânără în concordanță cu propria lor natură – aceea a iubirii. Ca rezultat, a apărut iubirea senzuală. Prin urmare, aceasta însoțește activitatea sufletului în interiorul corpului masculin sau feminin. Iubirea senzuală a devenit puterea evoluției fizice umane. Această iubire aduce împreună bărbatul și femeia în măsura în care ei sunt ființe fizice. [6]

Zeii… se hrăneau din această iubire senzuală dintre bărbat și femeie. Înțelesul real al nectarului și ambroziei, hrana zeilor, este iubirea dintre bărbat și femeie. Aceasta este expresia unui fapt ocult.[7]

Putem recunoaște geniul iubirii, putem trăi o iubire spiritualizată. Putem recunoaște servitorul inferior, erotismul. Dar putem cădea victimă demnului iubirii. Iar geniul iubirii își are demonul său în interpretare, nu în existența reală, ci în interpretarea sexualității de către civilizația actuală… Chiar din această problematică provin cele mai mari neînțelegeri. Căci ceea ce trăiește de la origini în sexualitate este pătruns, infiltrat cu iubire spirituală. Dar umanitatea poate părăsi această spiritualizare a iubirii… Însă demonul iubirii apare atunci când ceea ce, de la origini, în mod natural, lucrează în om prin voința lui Dumnezeu este utilizat prin intermediul gândirii, este coborât din spiritualitate prin intelectualism… Dați-mi voie să spun: Stă în puterea oamenilor să își nege propria lor ființă. Ei fac aceasta atunci când se lasă să se prăbușească de la geniul iubirii la demonul sexualității.[8]

Am vorbit despre gândirea intelectuală, materialistă, precum și despre iubirea senzuală și despre cum, în ele, dublul ahrimanic își face simțită prezența în om. Dar există și un dublu de natură luciferică, ce constă din părți din sufletul omului luate în stăpânire de către ființe luciferice și care poate duce la boli sufletești: nevroze, boli nervoase, nebunie, așa precum dublul ahrimanic stă la cauza bolilor fizice.[9] Și aici ajungem la explicația dramei sărmanei balerine din Lebăda neagră. În ciclul de conferințe Metamorfozele vieții sufletești (GA 59), Rudolf Steiner arată cum nebunia are legătură cu inflamarea sufletului senzației de către Lucifer, ce are drept efect că mintea omului începe să creeze imagini independent, fără participarea Eu-lui, deci imagini asupra cărora omul nu are niciun control. În cazul balerinei, mintea scăpată de sub control și viziunile pe care le-a avut și pe care ea le-a luat drept realitate în sine se datorează irumperii forțelor de viață din sfera erotismului trezit brusc în ea, forțe ce s-au unit în sufletul ei cu gândurile egoiste și decăzute, de gelozie, ambiție nemărginită și ură, însuflețindu-le și formând entitatea pe care o numim Dublu.

În momentele de mare tensiune sufletească, în crizele biografice, omul se apropie în mod inconștient de pragul lumii spirituale, unde poate simți și chiar vedea acest dublu însuflețit al său, format din părți eterice și astrale din ființa sa ce nu au fost luate în stăpânire de către Eu și care au căzut pradă ființelor ahrimanice și luciferice.

Omului ce se străduiește cu seriozitate pe calea spirituală antroposofică, dublul îi apare drept trăire imaginativă la pragul lumii spirituale, revelată lui cu gravitate în fiinţa Păzitorului Pragului – și marchează începutul drumului de inițiere descris în mantrele Lecțiilor de clasă esoterice. Este misiunea omului ca, prin intermediul științei spirituale, să încerce să conștientizeze și să transforme acest dublu al său, pentru a-și putea realiza pe deplin umanitatea din el. (scris de Delia Soare şi reprezentând versiunea actualizată a articolului din anul 2011; publicat în nr. 8 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 _______

[1] Conferinţa Ce ne facem cu calul negru ?, de Gabriel Liiceanu

[2] Articolul de faţă a fost scris în 2011

[3] Idem 1

[4] Idem 1

[5] Această parte a fost adăugată recent în articolul de faţă

[6] Rudolf Steiner, Din Cronica Akasha (GA 11)

[7] Rudolf Steiner, Misteriul creștin (GA 97)

[8] Rudolf Steiner, Trei perspective asupra antroposofiei (GA 225)

[9] Rudolf Steiner, Misterul dublului. Medicina Geografică (GA 178)

Misiunea lui Eros

Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Vladimir Soloviov, în “Drama vieţii lui Platon”)

În cercetările mele biografice despre vieţile marilor individualităţi ce şi-au pus o amprentă eternă în evoluţia spirituală a omenirii, am dat la un moment dat de cărticica Drama vieţii lui Platon, scrisa de filosoful creştin rus Vladimir Soloviov. Cartea mi-a atras atenţia prin titlul îndrăzneţ ce mi-a apărut ca o promisiune a dezlegării enigmei vieţii filosofului şi iniţiatului grec Platon. Dar cât de mult l-a şi înţeles Soloviov pe Platon, pe “părintele fondator al idealismului”, cum îl numeşte în cartea sa?

Unul dintre aspectele principale ale dramei vieţii lui Platon, în viziunea filosofului rus, este neînţelegerea de către acesta a misiunii iubirii. În câteva capitole din această carte, Soloviov analizează “criza erotică” a înţeleptului grec, presupusă a fi trăită la mijlocul vieţii sale, imortalizată în dialogurile Phaidros şi Banchetul. Atât subiectul deosebit, cât şi bună dispoziţie luminoasă şi bucuria de a trăi, le detaşează net, în viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele două lumi, în concepţia lui Platon

Soloviov porneşte în a arăta prăpastia uriaşă ce se cască între cele două lumi în concepţia lui Platon: lumea materială, concretă, dar iluzorie şi trecătoare, conţinând viaţa trupească, şi lumea ideilor, transcendentă, în care se află tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare că nu reuşeşte să întindă o punte adevărată între aceste lumi. Omul însuşi, aparţinând ambelor lumi, este dual în fiinţa sa şi trebuie să îşi rezolve în sine această problemă. Pentru Platon, rezolvarea constă în aceea că omul înţelept şi drept îşi îndreaptă conştiența în mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenţa de pe pământ fiind iluzorie şi doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune şi în concepţia despre iubire. După cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupească, indiferent de forma sa, este considerată de el ca fiind vulgară, nedemnă de adevărata vocaţie umană, spre deosebire de iubirea autentică, ideală sau celestă, de o mare valoare.  Însă filosoful rus ia apărarea iubirii carnale: “E drept că, pentru un pământean, amândouă felurile de iubire au aceeaşi origine şi provin dintr-un singur şi acelaşi domeniu material; dar ce importanţă are asta? Ştim că cele mai frumoase flori şi cele mai savuroase fructe cresc pe pământ şi sub un pământ dintre cele mai impure, în plus fiind şi îngrăşat cu bălegar. Aceasta nu le strică nici gustul şi nici parfumul, chiar dacă nu transmit un miros plăcut gunoiului ce nu-i înnobilat de admirabilele plante ajutate de el să crească.” Din întunecimea maternă senzorială, principiul patern luminos poate scoate la iveală lumina, însă doar în măsura în care el este cel ce predomină acest proces. În capitolul Lumina venită din întuneric, Soloviov aminteşte de legea pământului, în care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide şi roadele nemuritoare ale vieţii. Filosoful rus consideră că, pe malul erotismului ce i-a răpit fiinţa pentru o perioadă, Platon a făcut să crească floarea strălucitoare şi pură a teoriei sale despre iubire, nereuşind însă să meargă mai departe până la roadele vii ale regenerării spirituale.

Daimonul Eros uneşte cele două lumi

Dar în ce constă splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire?

Între „plenitudinea absolută a lumii ideilor şi vidul fiinţării muritoare”, Zeii au hotărât să apară Eros, fiinţa intermediară între om şi zei, cu misiunea de a arunca o punte între cer şi pământ și între acestea şi infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenţa divină) şi al Peniei (sărăcia materială), este preotul natural suprem al divinităţii, este intermediarul, cel ce construieşte poduri între materie şi spirit. După Soloviov, problema e doar de a şti cum va folosi omul acest ajutor divin şi cât din cele bune cereşti va trece el în existenţa muritoare prin intermediul său.

Când Eros pătrunde într-un pământean, acesta este transfigurat prin procesul îndrăgostirii. Odată cu Eros pătrunde în el un întreg conţinut al infinitului, simte o stare de împlinire, de graţie, primeşte un excedent de forţe spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci începe rivalitatea dintre cele două părţi ale fiinţei sale: cea trupească şi cea ideală, fiecare dorind să folosească pentru sine acest dar deosebit. Avem odată omul condus de instincte, cel care vrea să îl folosească pe Eros înspre obţinerea plăcerii, repetând aceleaşi fenomene trecătoare, simţind o sete permanentă şi o foame fără saț. Aici, daimonul Eros este înlănţuit în lumea simţurilor, cu aripile tăiate, legat la ochi şi folosit până la epuizarea darurilor sale. Şi avem şi omul aflat deasupra instinctelor sale, în care Eros cel înaripat este dedicat sufletului superior raţional. Aici Eros, ca puternică forţă creatoare ce zămisleşte necontenit, are la dispoziţie domeniul de tranziţie dintre cele două lumi, dintre materie şi spirit: sufletul – domeniu pe care Platon îl numeşte frumuseţe. În acest loc din opera platoniciană lucrurile devin puţin neclare, după părerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creaţia artistică, dar se ştie că înţeleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de când îl întâlnise pe maestrul său Socrate şi se orientase către filosofie. În Banchetul, Platon priveşte opera lui Eros în suflete ca fiind o lucrare fundamentală, la fel de reală ca şi procreerea în domeniul material, dar mult mai însemnată şi potrivită demnităţii omului – fiinţă raţională, înţeleaptă, dreaptă.

Din dialogul dintre Socrate şi înţeleaptă preoteasă Diotima, maestră în treburile amorului, aflăm că Eros, daimonul aflat între om şi zeu, are dorul de a intra pentru totdeauna în stăpânirea binelui, aceasta asigurându-i locul între zei şi porţia de nemurire. Dragostea erotică, amorul, este în fond dorinţa oamenilor de nemurire, tendinţa către eternitate, iar fundamentul ei este generarea sau naşterea a ceva nou. “Dragostea este dorinţa de a produce frumuseţe, atât în relaţia cu trupul, cât şi cu sufletul”. Prin aducerea pe lume a copiilor, oamenii consideră că ating un fel de nemurire, supravieţuind prin urmaşi. Dar sunt şi cei care “au sufletul mai proeminent decât trupurile, concep şi produc ceea ce este mult mai potrivit pentru suflet”: artă, poezie, ştiinţă. Dacă o astfel de persoană întâlneşte „un suflet frumos, generos şi delicat”, atunci „îşi asumă sarcina de a educa acest obiect al iubirii ei” întru înţelepciune şi virtute. Astfel se înălţă împreună cu învăţăcelul său pe scara dragostei, de la iubirea trupului armonios, a frumuseţii fizice, înspre iubirea frumuseţii obiceiurilor şi instituţiilor, apoi a doctrinelor şi ideilor frumoase, şi, în cele din urmă, către „însăşi suprema frumuseţe”, care este “simplă , nepătată de întrepătrunderea cu carnea şi culorile umane, sau cu celelate nevolnice sau ireale forme care însoţesc mortalitatea.” Există deci un domeniu suprasensibil pur al frumuseţii, clar delimitat de lumea fizică, în care omul îndragostit crează ceva nou.

Ceea ce este de neînţeles pentru filosoful rus, conceptul de creaţie întru frumuseţe despre care vorbeşte Platon, se conturează drept plin de semnificaţie prin ştiinţa spirituală adusă omenirii de către Rudolf Steiner. În conferinţă sa Adevăr, Frumos şi Bine (GA 220), Steiner descrie cum “un sentiment profund al frumosului – aşa cum era intuit – există în acele timpuri de demult. Nimic de acest fel nu mai este prezent în civilizaţia modernă. Omul nu poate fi pe deplin om dacă nu are un simţ al frumosului. Este într-adevăr aşa, pentru că a avea un simţ al frumosului înseamnă a recunoaşte realitatea corpului eteric.”

Ducând mai departe aceste idei, înţelegem că Platon, cu al său domeniu al frumuseţii pure, face referire la domeniul eteric – cel în care lumea spirituală este cel mai aproape de lumea fizică – şi la noul corp eteric comun, de o natură cu totul deosebită, ce se generează între un bărbat şi o femeie prin iubirea erotică: creația întru frumusețe. În Phaidros, filosoful grec descrie cum, prin energia divină adusă de Eros, o trăire-amintire spirituală se poate trezi în sufletul omului: Fiinţa cea adevărată, androginul, omul așa cum era înainte de ‘căderea în pacat’. În contextul împletirii energiilor erotice, între cei doi îndrăgostiţi poate apărea această viziune spirituală a arhetipului-Om. Este încă unul dintre misterele evoluției omenirii, pe care știința spirituală ni-l revelează, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea corpului eteric comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. Căci îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.

Însă pentru Soloviov, teoria filosofului grec este frumoasă, nemaiauzită, dar neterminată. Eros – iubirea erotică – este legătura dintre cele două naturi ale omului, cea divină şi cea muritoare, despărţite în univers şi reunite în om doar aparent, iar Soloviov ajunge la concluzia că opera lui Eros în om nu poate constă în nimic altceva decât în a face nemuritoare însăşi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar în a transmite nemurirea acelei părţi din natura noastră care nu o posedă în sine, fiind în mod obişnuit absorbită de valul material al zămislirii şi al morţii.” Ceea ce Platon a încercat să explice până la nivelul eteric – creaţia întru frumuseţe – este dus mai departe de Soloviov până în domeniul fizic. Gânditorul rus spune că în omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creează ceva concret, ca şi în cazul procreării – căci Eros are legătură cu viaţa trupească totală. Dacă Platon s-a oprit cu teoria sa despre iubirea erotică la pragul ce desparte domeniul eteric de cel fizic şi nu a putut merge mai departe, Soloviov, în contextul unei înţelegeri profunde a creştinismului, face trimitere directă la construirea în om a corpului învierii: “Eros-ul uman superior trebuie să aibă drept ţel autentic regenerarea sau reînvierea vieţii pentru eternitate în trupurile sustrase evoluţiei materiei”.

Iubirea erotică, indiferent că e îndreptată înspre cele inferioare sau înspre cele sublime, are o natură specifică, ce o face diferită de orice alt tip de iubire (iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de oameni în general, sau cea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspiră să transmită corporalului viaţa reală întru frumuseţe, nemurire, unitate a fiinţei. “Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Soloviov)

Dar ce anume unește teoriile despre iubire ale celor doi gânditori ?

Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumos despre care vorbește Platon – dacă trece prin moarte și înviere întru Christos, precum în teoria lui Soloviov, poate renaște din propria cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului. Acest proces de metamorfoză face referire la probele sufletești și spirituale prin care cei doi îndrăgostiți trec în drumul lor comun – drum care, abordat în deplină conștiență și cu claritate a gândirii, poate completa o cale de inițiere.

Cele cinci căi ale iubirii

Cerul, pământul şi infernul îl urmăresc pe om cu un interes deosebit din momentul în care Eros pătrunde în el, fiecare dintre părţi dorind să câştige în interesul său abundenţa de forţe spirituale şi fizice ce se manifestă atunci în cel îndrăgostit. Soloviov distinge cinci căi ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalică a omului supus total instinctelor sale, 3) calea căsătoriei, 4) calea ascetică şi 5) “calea perfectă şi definitivă a iubirii ce regenerează şi îndumnezeieşte”. Pe primele două le consideră nedemne de om; cea de-a treia, a căsătoriei, este o cale nobilă, în care raţiunea predomină asupra instinctelor şi pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numită şi monahală sau angelică, deşi spirituală, nu este totuşi cea mai înaltă; iar pe cea de-a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Dacă omul poate alege calea angelică, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum îngerii, totuşi se ştie că nu acesta este idealul cel mai înalt al fiinţei umane, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acest context, îngerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Însă dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, l-a creat bărbat şi femeie”. Nu bărbat sau femeie, ci amândouă odată: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat în om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implică unirea pozitivă a principiilor masculin şi feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporală a omului, la care omul trebuie să participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul şi spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interacţiunea dintre divin şi uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu înţelesul de patos erotic, a avut întotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adică frumos şi nemuritor, nu iese aşa cum era din pământ şi nu cade de-a gata din cer; el se dobândeşte printr-un efort spiritual şi fizic, divin şi uman.” (ambele citate din Soloviov)

Filosoful rus spune unde trebuie să se ajungă pe a cincea cale, însă nu descrie şi cum se poate realizează aceasta. Însă omul liber – liber în sensul dat de Rudolf Steiner în Filosofia Libertăţii – ştie, prin intermediul fanteziei morale, cum să realizeze această nobilă misiune. Un răspuns general ar putea fi: prin iubirea conştientă plină de încredere şi devotament dintre un bărbat şi o femeie, ce au ajuns în dezvoltarea lor sufletească până la acest punct de libertate şi responsabilitate şi care iau decizia să meargă împreună pe acest drum – așa cum am încercat să descriu mai sus.

În apărarea lui Platon

Zămislirea întru frumuseţe a lui Platon presupune o realizare perceptibilă a idealului, însa doar în domeniul eteric ce are efect şi asupra celui fizic; dar, după Soloviov, Platon ar fi lăsat ideea să zămislească doar în speculaţie, neputând să o ducă la îndeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, până la a-l caracteriza drept mediocru ca bărbat, chiar ratat în plan personal, în ciuda genialităţii sale în sfera ideilor. În apărarea lui Platon aduc două idei pe care filosoful rus nu le-a luat în considerare când s-a grăbit să îl judece așa de aspru pe marele iniţiat al Greciei antice:

Prima, trebuie ţinut cont că Platon este un precursor al creştinismului. Inițiat în Misteriile antice, el a trăit înainte de Christos şi nu se legase încă de curentul creştinismului. Regenerarea, resurecţia materiei prin iubire, aşa cum o numeşte Soloviov, a apărut în lume ca posibilitate odată cu Evenimentul de pe Golgotha, când Iisus Christos a trecut prin moarte și prin înviere – şi a pătruns sufletele umane şi implicit modul de a gândi al filosofilor creştini, precum cel al filosofului rus. Ca urmare, el a putut înţelege taina învierii, prin care tot ceea ce fiinţează în lume trebuie să treacă prin moarte şi înviere întru Christos. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum că aceasta ar fi neterminată, nu este justă, Platon dăruind lumii teoria iubirii într-un mod absolut minunat, până la punctul la care era posibil să o ducă la acea vreme.

Cea de a doua idee ţine de incompleta cunoaştere de sine a filosofului rus, căci în Drama vieţii lui Platon, Vladimir Soloviov “şi-a încifrat căutările şi eşecurile dramatice” (Ion Ianoși, în prefaţa cărţii). Dincolo de modul extraordinar în care a dus ideea iubirii până la capăt, Soloviov se înfăţişează privirii sufleteşti tot ca un idealist aflat în căutarea şi rezolvarea problematicii existenţiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului în care gânditorul rus înţelege teoria platoniciană despre misiunea lui Eros, el proiectându-şi propriile dileme şi nemulţumiri asupra înţeleptului grec şi a operei sale. În acest punct se relevă importanţa cunoaşterii de sine pe calea spirituală, ca şi premisă de bază în cunoaşterea obiectivă a lumii şi a legităţilor ei.

Din antroposofie – ştiinţa spirituală adusă omenirii de Rudolf Steiner – aflăm cum concepţia despre lume a lui Platon a dat naştere la multe înţelegeri eronate de-a lungul vremii. Ceea ce a adus Platon, unul dintre marii iniţiaţi ai omenirii, nu este încă înţeles – şi de-abia în viitor omenirea va fi capabilă să primească pe deplin darul său spiritual. Cât despre Vladimir Soloviov, amintit în mai multe din conferinţele sale, Rudolf Steiner spune: “Dintre toţi cei care nu au fost departe de Ştiinţa Spirituală, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansată despre Christos.” (din Misiunea sufletelor-popoarelor, GA 121). Căci misterul ce leagă iubirea erotică şi adevăratul creştinism, unind cu un fir auriu dragostea, moartea şi învierea ca evenimente esenţiale în viața sufletească a omului, ţine de o profundă înţelegere a tainelor evoluţiei spirituale.

Şi în final, închei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevărul despre ceea ce înseamnă de fapt iubirea platonică – idee înţeleasă incorect în zilele noastre: “În concepţia despre lume a lui Platon pătrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rău înţeles şi rău folosit: termenul de iubire platonică. Iubirea spiritualizată, care s-a dezbrăcat în gradul cel mai înalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, această dăruire spiritualizată faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de om, faţă de Dumnezeu, faţă de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent în concepţia platoniciană despre viaţă” (din Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, vol. 4, GA 238).

(articol scris de Delia Soare și publicat în nr. 4 al revistei „Pământ iubit”)

 

 

Spiritualizarea gandirii

Ca gandirea este o fiinta vie,  acesta este un lucru greu de acceptat si de inteles de catre omul modern, care considera ca gandurile sunt doar ceva abstract, secretat de creier. Ca modul nostru de a gandi are o importanta coplesitoare atat pentru viata noastra, cat si pentru evolutia intregii omeniri si a Pamantului, este un fapt pe care orice om onest si nepartinitor va trebui sa il recunoasca. Despre spiritualizarea gandirii prin metoda data in Filosofia Libertatii, despre cunoasterea de sine si despre legatura cu intelepciunea cosmica voi incerca sa fac o introducere in cele ce urmeaza.

De la Isis-Sophia la Antroposofia, in istoria omenirii

In urma cu mii de ani, oamenii nu aveau gandirea individualizata de acum, dar aveau o percepere directa a intelepciunii cosmice, erau in mod nemijlocit uniti cu ea.
Dupa momentul interventiei fortelor luciferice in evolutia omenirii, cunoscut in limbajul biblic drept ‘moment al caderii in pacat’, cand aceasta fiinta materna cosmica nu mai putea fi perceputa in mod direct, a aparut necesitatea Centrelor de misterii, prin intermediul carora oamenii inca puteau sa intre in legatura cu Isis-Sophia, cu ajutorul unui maestru spiritual. Avem initierea in misteriile lui Isis, mama-feciorelnica inteleapta, marea zeitate feminina in Egiptul antic.

Isis… tot ce exista e tesut in valul ei dintotdeauna. Valul ei cuprinde piatra, floare, pasare, animal, stele – viata, intr-un cuvant. „Eu sunt ceea ce este, ce-a fost si ce va fi”.

In urma cu aproximativ 2500 de ani, intelepciunea cosmica, Isis-Sophia, a inceput sa coboare din ceruri catre omenire, pentru ca omul sa o poate cuprinde prin gandire in propriul suflet. Si avem deja inceputul filosofiei grecesti cu Socrate care a incercat sa creeze aceasta punte intre Sophia si viata pe pamant, prin virtuti, prin care omul putea sa duca o viata inteleapta pe pamant, in armonie cu legile cosmice. Il avem pe Platon, care inca avea o legatura directa cu lumea ideilor. Ceea ce in misterii era perceput ca o fiinta, era acum trait ca si lume vie a ideilor si adus in suflet inspirativ ca idei spirituale. Deci pe vremea lui Platon inca trebuia sa faci acest gest sufletesc de deschidere in sus pentru a intra in legatura cu lumea de idei si a le primi in constienta. Apoi il avem pe Aristotel, elevul lui Platon. 800px-Sanzio_01_Plato_AristotleStiti cu totii tabloul lui Raphael cu Scoala din Atena, in care Platon arata in sus si Aristotel arata inspre Pamant. Aristotel, cu gandire lui legata de creier, de intelect, putem spune ca ‘a omorat’, intr-un fel, intelepciunea cosmica si a adus-o in ganduri clare in viata pamanteasca. Isis-Sophia devine Philosophia (iubirea de intelepciune), deci intelepciunea cosmica pusa in ganduri omenesti.
Un moment extrem de important in evolutia omenirii a fost Misterul de pe Golgotha, in care avem problematica cu cele doua Marii, deci intelepciunea cosmica se exprima intr-o forma incarnata in cele doua Marii: Maria nathanica ce reprezenta intelepciunea pura divina nepervertita de fortele luciferice si Maria solomonica, avand multe incarnari in urma si reprezentand intelepciunea dobandita prin suferinta si iubire de catre fiinta omeneasca de-a lungul vietilor pamantesti. Prin ele doua avem cele doua aspecte ale gandirii, cea cosmica si cea umana, fiindca in momentul in care in planul evolutiei omenirii s-a hotarat sa se dea gandirea cosmica omenirii, aceasta s-a facut cu intentia ca oamenii sa o metamorfozeze prin fiinta lor si sa o daruiasca inapoi intr-o forma noua lumii spirituale, deci sa se ajunga la aceasta noua intelepciune divin-umana.  Si avem acest proces prezentat in mod arhetipal in problematica celor doua Marii. Maria solomonica reuseste sa transforme prin experientele ei de viata toata aceasta intepciune pe care o aduce din urma, se confrunta in aceasta viata in mod arhetipal cu toata incercarile sufletesti de care are parte o femeie intr-o viata pamanteasca si reuseste sa isi spiritualizeze, sa isi purifice gandirea atat de mult, incat la un moment dat sa se poata uni sufleteste cu Maria nathanica, ce era deja in lumea spirituala – si atunci se reface unitatea primordiala in gandire, dar continand in ea rodul intelepciunii dobandite pe Pamant. Deci ele reprezinta in mod arhetipal intelepciunea divin-umana, asa cum ar trebui sa o dezvolte fiecare om in sufletul sau, caci omul poarta in suflet ca si potentialitati aceste doua aspecte. In primele secole dupa Evenimentul de pe Golgotha, in misterii nu se vorbea despre intelepciunea cosmica, ci despre puterea creatoare a Zeitei-Natura. De-abia din secolele VIII-IX oamenii au inceput sa aiba sentimentul ca nu mai primesc gandurile inspirativ din lumea spirituala, ci ca isi formeaza propriile ganduri. Acest proces s-a oglindit in disputele din perioada medievala dintre nominalisti si realisti. Albertus Magnus si Toma de Aquino, ca reprezentanti ai realismului, inca percepeau ceva spiritual in ganduri; obiectele observate aduceau cu ele si ceva din fiinta lor. Insa nominalistii, cum ar fi franciscanii, spuneau ca gandurile sunt doar ceva abstract, create de catre suflet – ele nu mai cuprind in ele nimic din sufletul lumii. Se poate spune ca nominalismul a castigat tot mai mult teren, pana in zilele noastre. Toma de Aquino s-a straduit foarte mult sa arate daca prin gandire omul poate sa isi primeasca nemurirea – deci sa aduca in legatura gandirea cu invierea data de Iisus Christos, sa reuneasca mama si fiul – dar nu a reusit, murind cu aceasta intrebare arzatoare. In schimb, franciscanii sau nominalistii spuneau ca trebuie sa dai la o parte gandirea ca sa intri in legatura cu lumea spirituala, caci numai prin credinta mai poti intra in legatura cu lumea divina. Ceea ce Toma de Aquino nu a reusit, avea sa indeplineasca mai tarziu Rudolf Steiner, aducand omenirii Antroposofia ca fiind calea catre Graal. In pocalul pur creat de gandirea spiritualizata, poate cobori entitatea lui Christos.

Cam acesta ar fi, foarte pe scurt, istoria gandirii in evolutia omenirii. In filosofia actuala sunt doua curente foarte interesante, de fapt unul este Antroposofia ce continua curentul michaelic al realistilor, in care gandirea este legata in mod nemijlocit de entitatea christica, iar celalalt este continuarea curentului nominalist, pe care il observam la majoritatea ganditorilor, care s-au straduit la randul lor sa spiritualizeze aceasta gandire.

Cele doua aspecte ale spiritualizarii gandirii

In conferinta pe care a tinut-o la Colmar (1) , Yeshayahu Ben Aharon vorbeste despre acesti ganditori moderni si contemporani ce vin din curentul nominalist, aratand ca unul dintre ei, Gilles Deleuze, renumit filosof francez al secolului XX, a reusit sa isi spiritualizeze gandirea intr-un mod remarcabil, ajungand la a experimenta ca CEVA  gandeste in el. Ateu fiind, a ajuns la trairea ca ‘nu eu, ci o fiinta, ceva viu, gandeste in mine’. Dar ceea ce nu a reusit el a fost ca, odata ajuns in acest punct, deci la pragul lumii spirituale (lumea eterica a fortelor de viata), sa isi mentina constienta de sine si sa mearga mai departe – tocmai fiindca nu avea si celalalt aspect in transformarea gandirii, cel al individualizarii, pe care il da Christos si pe care noi pe calea antroposofica il cunoastem. Deci spiritualizarea gandirii are aceste doua aspecte: purificarea si elevarea gandirii de elementele din fizic pana la trairea ca ‘nu eu gandesc, ci ceva gandeste in mine’, adica o fiinta plina de viata, asa cum descrie si Rudolf Steiner in Filosofia Libertatii, ca prim aspect, gest in sus, gandirea ce isi deschide aripile inspre cosmos; iar celalalt gest, pe care trebuie sa il faca un om pe aceasta cale, este stradania inspre cunoasterea de sine, deci gestul in jos, o coborare constienta, curajoasa si onesta in launtrul sufletesc. In primul gest omul se deschide, cu intrebarile puse de catre vointa sa spirituala, inspre gandirea cosmica si primeste raspuns; iar celalat gest este ca, inarmat cu lancea spiritualizata a gandirii, coborirea constienta in propriul suflet, pe care o descrie foarte frumos Rudolf Steiner in autobiografia sa, ca fiind noua cale mistica. Nu mai este vorba de ceea ce faceau misticii in trecut, coborand cu simtirea lor in launtrul sufletului, dand la o parte gandirea, ca sa il intalneasca pe Dumnezeu acolo, dar de fapt intalneau ceva destul de nebulos si foarte subiectiv. Ci este coborarea in sine in mod constient, cu limpezimea gandirii spiritualizate si care duce nu numai la cunoasterea de sine, ci si la perceperea obiectiva a lumii spirituale.

Deci este gestul pe care acest filosof contemporan, Gilles Deleuze, nu l-a facut, gest care l-ar fi putut duce la intalnirea cu Eul superior, Christos si deci la individualizare.
Pe calea de cunoastere obiectiva de sine descrisa de Rudolf Steiner, cand coborarea in suflet se face impreuna cu continutul luminos al gandirii, se urmareste la a se ajunge la o traire obiectiva la pragul lumii spirituale, unde elementul personal si cel spiritual se separa unul de celalalt, nu ne mai apar amestecate, ci clar delimitate. In acest punct omul se poate cunoaste pe el insusi, stie ce mai are de transformat in el si catre ce anume tinde in dezvoltarea sa.

O intalnire cu Fiinta Gandirii, in cunoasterea de sine

In biografia mea, aceasta tematica a spiritualizarii gandirii este de un interes aparte, caci cu ea a inceput drumul meu spiritual. La varsta de 22 de ani am avut prima traire de prag, legata in mod nemijlocit de problematica gandirii. Eram atee si ma confruntam cu o depresie datorata prapastiei dintre idealurile mele de om la inceput de drum in viata si ceea ce imi oferea de fapt viata reala, ca urmare eram descurajata, dezorientata si plina de ganduri negre, viata parandu-mi fara sens. In acest context sufletesc, m-am trezit brusc din somnul de dupa-amiaza, in camera mea din caminul studentesc, ingrozita: pe pieptul meu statea cu ghearele un vultur mare negru si plin de rautate, despre care imi dadeam seama ca nu face parte din lumea fizica, ci din alta lume. Am stiut ca este moartea care a venit sa ma ia si, pe langa frica teribila, simteam ca sunt trasa intr-un somn adanc despre care stiam ca este somnul mortii si ca trebuie sa ma lupt ca sa raman treaza. Am incercat sa ma misc si sa-mi fac semnul crucii, cerandu-i in gand ajutor unui Dumnezeu in care nu credeam pana in acel moment, dar intregul corp imi era paralizat si ma simteam complet neputincioasa. Cu un efort imens de vointa am reusit cu greu sa misc doar degetul mic de la mana stanga, cu care am schitat semnul crucii. Vulturul negru a disparut si eu mi-am revenit. Din acel moment, ceva s-a schimbat in mine, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata. Imi dadeam seama ca nu am cu cine discuta aceasta traire iesita din comun, ce parea atat de incredibila si care imi schimbase complet modul de a vedea lucrurile. Eram asaltata de intrebari carora le cautam raspuns: ce era cu vulturul cel negru si din ce lume venea el ? Exista intr-adevar Dumnezeu, caci imi era clar ca primisem o forta cand ii cerusem ajutorul? Si daca exista, ma poate ajuta sa aflu care e sensul vietii in general si al vietii mele, in particular? Cu aceste intrebari existentiale a inceput drumul meu solitar de cautare a sensurilor, care peste un an ma conducea la antroposofie. Din cartile lui Rudolf Steiner am aflat ca intalnirea cu vulturul a fost o traire de prag, iar vulturul reprezenta forta gandirii nespiritualizate inca de catre Eu si cazuta prada fortelor ahrimanice. Insa, asa cum imi explica peste mult timp de atunci buna si inteleapta mea prietena Andrea Dumitrescu, intalnirea cu vulturul nu a fost o imaginatiune completa, eu vazand numai partea subiectiva ce trebuie transformata, insa nu si partea ideala, spirituala a gandirii, catre care trebuie sa tind.
Peste niste ani de la acel moment am avut insa si intalnirea la prag cu fiinta spirituala arhetipala a gandirii. Aceasta a avut loc in urma cu zece ani, pe cand treceam in biografia mea printr-o perioada plina de incercari sufletesti si spirituale. david-newbattPe neasteptate mi-a aparut o fiinta suprasensibila feminina, inalta, frumoasa si pura ce ma privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si intelepciune. Ea era unita cu mine prin umarul meu si era o aparitie eterica, cumva alb-argintie transparenta. In acel jet de viata, iubire si intelepciune eram nespus de fericita si de implinita si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, in aceasta imaginatiune: fiinta aceasta sublima era inconjurata in cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeasi natura cu vulturul de demult, care tot sareau incercand sa ajunga la jetul de apa vie si sa bea din el. Imi inspirau rautate si frica, temerea mea in acel moment era sa nu ii faca rau fiintei sublime. Socant era si ca simteam foarte intens si in acelasi timp doua sentimente atat de contradictorii: bucuria de a sta in preajma fiintei sublime, in fortele de viata revarsate de ea, pe de o parte, si frica intensa de creaturile ahrimanice ce o inconjurau. Retrospectiv privind, imi dau seama ca fiinta feminina si aceste fiinte ahrimanice faceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice traire de prag, arata acest dublu aspect inspre cunoasterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat in gandirea mea – acele fiinte ahrimanice erau propriile mele prejudecati, ganduri de judecata la adresa mea si a lumii, aspectele de gandire moarta a intelectului, deci partea din gandire cazuta in stapanirea fortelor ahrimanice. Iar fiinta sublima era fiinta spirituala a gandirii, arhetipul Sophiei – intelepciunea cosmica, asa cum traieste ea in sufletul meu si catre care trebuie sa tind pana cand ma voi putea uni pe deplin cu ea.
De data aceasta, imaginatiunea a fost completa, cu al sau mesaj-forta clar de a-mi spiritualiza pe mai departe gandirea.

Spiritualizarea gandirii prin studiul antroposofiei si prin metoda data in Filosofia Libertatii

Pe calea antroposofica se stie ca exista doua cai de spiritualizare a gandirii date de Rudolf Steiner: una este studiul antroposofiei, ceea ce facem atunci cand studiem gandurile date in stiinta spirituala; ele initial ne apar ca ganduri intelectuale, tiparite,  pe care le citim din carte si pe care ne straduim sa le re-inviem in propriul suflet. Mi-a placut odata, cand am fost la o intalnire intre filosofii Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu, cand primul povestea cum vede el acest lucru: eu sunt atras de ideile cuiva, le citesc si le ‘diger’ in suflet o perioada, ma preocup cu ele, traiesc cu ele, pana cand ele devin ale mele si le exprim apoi din mine ca fiind ale mele, le re-nasc din mine, cu amprenta mea individuala – ele sunt de acum ideile mele. Deci in acest sens vorbim despre studiul antroposofiei, in care parcurgem acest proces de studiu meditativ cu gandurile lui Rudolf Steiner. Biograful Rinke Visser spunea ca de fapt sunt sapte niveluri de cunoastere, din ce in ce mai profunde, primul fiind citirea obisnuita, intelectuala. Aceasta este una dintre cai prin care noi ne spiritualizam gandirea.
Cealalta cale, mai grea si mai sigura, este cea data prin studiul Filosofiei Libertatii. Multi antroposofi au o retinere fata de aceasta carte, pentru ca li se pare ca este prea ‘uscata’, datorita limbajului filosofic specific.

Intrebat care dintre cartile lui ar vrea cel mai mult sa o salveze in cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a raspuns fara sa ezite: Filosofia Libertatii.

Intr-o conversatie cu Rudolf Steiner in anul 1922, Walter Johannes Stein a intrebat: „Ce va ramane din munca dumneavoastra, peste cateva mii de ani? Rudolf Steiner a raspuns: „Nimic in afara de Filosofia Libertatii”, si apoi a adaugat: „Dar totul este continut in ea. Daca cineva realizeaza actul de libertate descris acolo, el gaseste intregul continut al Antroposofiei”.

Deci cine isi spiritualizeaza gandirea conform metodei data in Filosofia Libertatii va avea acces in mod direct – sub forma de ganduri vii – la intelepciunea cosmica adusa omenirii de catre Rudolf Steiner.
In urma cu vreo 20 de ani, pe cand eram proaspat venita in antroposofie, domnul Lazar Pasca ne incuraja pe noi, tinerii, sa tinem cate o conferinta – si eu atunci am ales sa vorbesc despre Filosofia Libertatii. Filosofia-Libertatii_R-Steiner_sait_7Eram foarte incantata de ea, iar Sorin Stefanescu tinea acest curs cu noi, cei de la sectiunea de tineret de atunci. Acum pot sa spun ca la vremea respectiva nu intelegeam prea mult din aceasta carte, dar ii presimteam deja importanta deosebita. Prima intalnire cu Filosofia Libertatii a fost cand doamna Paxino, vorbind despre aceasta carte, a luat creta si a scris pe tabla: “A gandi este diferit de a avea ganduri”, care a fost pentru mine o revelatie. In general, noi avem ganduri citite sau primite din diferite surse, pe care le spunem mai departe si ne inchipuim ca gandim. Nu este asa. Nici cand citim antroposofie, nu inseamna ca gandim. Exista aceasta posibilitate pe care o aminteam mai sus, de a face ca gandurile din antroposofie sa devina ale noastre, prin preocupare meditativa sustinuta si invierea lor in propriul suflet. Nici simpla citire a Filosofiei Libertatii nu inseamna prea mult. Am intalnit antroposofi care au citit-o, cineva se lauda ca o citise chiar de 30 de ori, dar nu se observa ca ar fi schimbat in bine, ci devenise doar foarte mandru si se enerva usor cand era contrazis. Deci nu este vorba de un citit obisnuit al acestei carti exceptionale, ci este ceva mult mai mult, o astfel de transformare a gandirii incat ea devine organ de perceptie a gandurilor vii din lumea gandurilor, la fel cum ochiul este organ de perceptie a luminii si urechea, a sunetului.

Legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?

Am citit de curand cartea lui Serghei Prokofieff despre legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale, intitulata „Pazitorul pragului si Filosofia Libertatii”.  Nu citesc des Prokofieff, dar cand am o anumita tema de studiu, la el gasesc subiectul respectiv tratat intr-un mod foarte amplu si lamuritor. In aceasta carte, autorul arata cum Filosofia Libertatii te pregateste si te conduce pana la pragul lumii spirituale. Desi nu trecem inca pragul in lucrul cu ea, in sensul ca nu avem perceptii suprasensibile ale fiintelor spirituale, se ajunge totusi la o stare de constienta deosebita prin lucrul cu aceasta carte, care nu mai este constienta de zi cu zi. Iar cealalta carte de baza din antroposofie, „Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale?”, este cea care ne ajuta sa ne cream organe de percepere pentru lumea suprasensibila, sa putem avea perceptii dincolo de prag. Deci este tratata aceeasi problematica, vazuta din doua puncte de vedere: inainte de pragul lumii spirituale si dupa pragul lumii spirituale. O data percepem lumea spirituala in idei clare, pure si pline de viata, inainte de prag, iar apoi ne formam si organele sufletesti de perceptie pentru a si ‘vedea’ lumea spirituala. Si ceea ce uneste  aceste doua carti – si care este un fapt foarte important – este tocmai capacitatea sufleteasca obtinuta prin spiritualizarea gandirii. Aceasta este, de altfel, capacitatea cu care putem trece dincolo de prag, caci se stie ca restul, adica gandurile obisnuite, materialiste, moarte, prejudecatile cu care venim din lumea fizica trebuiesc lasate la prag – cu ele nu putem trece dincolo. Se spune ca gandirea este aceeasi in toate lumile. Dar este vorba despre aceasta gandire spiritualizata si care este a noastra pentru totdeauna de acum – si o putem duce intr-adevar in toate lumile. Orice alte ganduri care ni se pare ca sunt ale nostre, pe care credem ca le-am inteles dar nu este asa de fapt, trebuie sa le lasam la pragul lumii spirituale, nu putem trece cu ele dincolo. Gandirea spiritualizata inseamna ca gandirea devine vointa pura, creativa, ea devine o capacitate fundamentala a sufletului.
Chiar si cand o numim organ de percepere a lumii ideilor, acest lucru suna foarte abstract, desi Steiner ne atrage atentia ca gandirea este o fiinta vie, o realitate calda si luminoasa, patrunsa de iubire:

Dificultatea de a observa gândirea, în fiinţa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator îşi îndreaptă atenţia asupra acestei fiinţe, ea se sustrage cu prea multă uşurinţă examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracţie moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracţie, ne vedem uşor constrânşi a păşi pe tărâmul „plin de viaţă” al misticei sentimentului sau chiar şi pe acela al metafizicii voinţei. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde fiinţa realităţii în „simple gânduri”. Dar, cel ce reuşeşte să aibă într-adevăr viaţă în gândire, acela va recunoaşte că bogăţia lăuntrică şi experienţa, plină de linişte şi, în acelaşi timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieţi în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voinţă, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăţiei ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conştienţa obişnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activităţile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta uşurinţă, ca gândirea. Voinţa şi simţirea încălzesc sufletul omenesc chiar şi în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăieşte numai în amintire, ne lasă mult prea uşor rece; ea face impresia că secătuieşte viaţa sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realităţi, o puternică umbră a unei realităţi luminoase şi calde, care se scufundă şi pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăşi activitatea gânditoare şi care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecţie este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca fiinţă întâlneşte atât sentimentul, cât şi voinţa, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce îşi abate atenţia de la gândire şi se îndreaptă numai înspre simţire şi voinţă, pierde din ele adevărata realitate. (citat din Filosofia Libertatii GA 4, de Rudolf Steiner)

Prin procesul de observare a gandirii, starea exceptionala despre care este vorba in Filosofia Libertatii, se ajunge la situatia in care gandirea ca si organ de perceptie si gandurile ca si obiecte ale perceptiei sunt de aceeasi natura, sunt create de catre noi insine si ne dau cunoasterea in unitatea lor, deci este un proces in care putem avea deplina incredere, ca si punct de sprijin in intelegerea lumii. La conferinta sa de ieri, Dan Botez descria cum era viata omului in Lemuria, cand omul inspira si expira sufletul lumii, la fel precum azi inspiram si expiram aerul – deci omul era una cu intelepciunea cosmica, pe care o percepea nemijlocit. Intr-un fel, putem spune ca percepea direct gandurile cosmice, era una cu ele. In limbajul Filosofiei Libertatii, perceptia si notiunea erau o unitate. Apoi,  in evolutia omenirii s-au infiltrat fortele luciferice, ceea ce a dus la o divizare in fiinta umana. Ceea ce inainte era un singur pol prin care omul cunostea direct lumea, se separa in doi poli, care ulterior se dezvolta in fiinta umana ca si polul gandirii si polul perceptiei (al organelor de simt). Ceea ce ne venea ca o unitate – cunoasterea lumii – ne vine acum pe doua cai: perceptie si notiune. De aceea ne apare lumea scindata si greu de inteles, desi ea este o unitate in sine. Noi, oamenii, suntem de fapt scindati. Orice lucru il cunoastem astfel, pe doua cai: il percepem prin simturi si apoi aducem notiunea corespunzatoare cu ajutorul gandirii noastre, de exemplu cand vedem un copac. Am pornit de la un pol de cunoastere in fiinta umana, s-a ajuns la scindarea in doi poli de cunoastere (pervertiti de catre entitatile luciferice si ahrimanice) si trebuie sa ajungem sa re-unim din nou constient acesti doi poli intr-unul: perceptia si gandirea, dar dupa ce ii purificam. In Filosofia Libertatii acest lucru este realizat in zona gandirii si astfel dualitatea din fiinta omului este depasita, prin observarea gandurilor cu insesi gandirea. Perceptia si notiunea sunt de aceeasi natura, deci in acest proces refacem unitatea dintre polul perceptiei si cel al gandirii. Se incearca astfel sa se gaseasca si sa se dezvolte o zona din suflet in care unitatea originara a sufletului sa poata fi regasita, o putem numi ‘zona mantuita a sufletului’, care este gandirea spiritualizata, si care devine un organ de percepere a ideilor, cu care se poate trece cu incredere pragul lumii spirituale. Exista o carte scrisa de Florin Lowndes, in care el arata ca tot ce ai de facut pe calea initierii este sa studiezi Filosofia Libertatii si sa iti transformi gandirea si gata, esti in lumea spirituala. Nu este chiar asa, desi este o idee care ma atragea si pe mine in trecut si am avut multe discutii pe tema asta, inclusiv cu prietena mea cea inteleapta Andrea, care il contrazicea categoric pe acest autor. Rudolf Steiner spune ca daca omul trece prin procesul de spiritualizare a gandirii oferit in Filosofia Libertatii,  ajunge sa aiba acces direct la intreaga antroposofie – dar sub forma de ganduri vii. Nu are inca si organele de perceptie suprasensibila pentru fiintele lumii spirituale, ci ele ii apar numai sub forma de ganduri vii. Dar prin gandirea spiritualizata, prin aceasta zona mantuita din suflet, omul intuieste natura specifica, launtrica a fiintelor spirituale, le aude ‘cuvantul interior’. Insa nu le si “vede” , este ca si cum nu ar avea inca organe de perceptie pentru ea. Nu este suficient sa lucrezi numai cu aceasta carte; este foarte mult, foarte important, dar nu si suficient. Si apoi am gasit acest lucru explicat in Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale. cum_se_dobandesc_cunostinteExista acel capitol in care Rudolf Steiner explica activarea chakrelor ca si organe de perceptie sufleteasca, spunand cum omul si le poate dezvolta in mod corect. Dar acolo el mai face o observatie extrem de importanta, care am vazut ca este in general trecuta cu vederea de catre antroposofi. Vorbeste despre acel organ deosebit care se formeaza in corpul eteric al omului, in zona inimii. Discipolul isi lucreaza florile de lotus – organele de perceptie supradensibila, cu care percepe fiintele lumii spirituale, dar inca nu stie sau nu este sigur ce sunt aceste perceptii suprasensibile.

Ceea ce ii da cuvantul launtric al fiintelor pe care le observa, deci esenta fiintei lor, este acest centru eteric deosebit. Calea data aici este ca ne dezvoltam si punem in miscare florile de lotus si ele pun in miscare curentii eterici, care la randul lor duc la dezvoltarea treptata a acestui organ eteric foarte deosebit din zona inimii, care este inima eterica de care ne vorbea Marius Gabor ieri.

Când discipolul a ajuns atât de departe în instruirea ocultă încât florile de lotus, caracterizate în capitolele precedente, încep să se pună în mişcare, atunci el a realizat în parte condiţiile care provoacă curenţi şi mişcări cu totul precise în corpul său eteric. Scopul acestei evoluţii este formarea, în regiunea inimii fizice, a unui fel de centru, din care să pornească curenţi şi mişcări de cele mai felurite forme şi culori spirituale. În realitate, acest centru nu este un simplu punct, ci o formaţiune extrem de complicată, un organ minunat. El luminează şi sclipeşte spiritual în culorile cele mai felurite, prezentând forme de mare regularitate, care se pot modifica cu repeziciune. Alte forme şi alţi curenţi de culoare pornesc, din acest organ, spre părţile restului corpului, pe care chiar îl depăşesc, străbătând şi luminând întregul corp sufletesc. (…) 

Acum a sosit şi timpul ca întreg sistemul de curenţi şi de mişcări să-şi primească centrul în regiunea inimii. Aceasta se produce tot prin continuarea exerciţiilor de concentrare şi meditare. S-a atins astfel treapta pe care omul este dotat cu „cuvântul interior“. De aici înainte toate lucrurile primesc pentru om o nouă semnificaţie. Într-un anumit sens, ele devin audibile spiritual în fiinţa lor cea mai lăuntrică; ele vorbesc omului despre natura lor propriu-zisă. (citat din Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale?, GA 7, de Rudolf Steiner)

Intelegerea mea si ideea noua pe care vreau sa v-o aduc aici este ca, prin metoda de spiritualizare a gandirii data in Filosofia Libertatii se lucreaza direct la formarea corecta si sigura a acestui organ eteric esential, care este de fapt purtatorul Eului superior. Deci in aceasta zona creativa originara de ganduri pure, Eul superior al omului poate sa traiasca in constienta omului, la fel cum in gandurile noastre de zi cu zi Ego-ul – sau Eu-l de zi cu zi al omului – traieste. Si va dati seama cat de important pe calea spirituala este ca omul sa isi fi dezvoltat bine acest organ. In carte se spune clar ca este organul care percepe ‘cuvantul interior’, adica echivalentul intuitiei din Filosofia Libertatii. Intuitia ne da identitatea fiintei pe care o percepem si este acea forma de iubire spirituala, fara pic de egoism, caci in intuitie suntem una cu fiinta respectiva si ii simtim esenta, ii auzim ‘cuvantul launtric’, la fel cum in iubire suntem una cu fiinta pe care o iubim. Aici se poate observa ca gandirea spiritualizata, pana la nivel de intuitie, este de fapt iubire spirituala, iubire pura, acea iubire lipsita complet de elementul personal, despre care vorbea Platon. Gandirea spiritualizata este iubire pura. Are antipatie fata de dezvoltarea gandirii doar cel ce nu intelege acest lucru de o coplesitoare importanta.
Deci prin dezvoltarea acestui organ suprasensibil, nu numai ca avem trairi suprasensibile, dar stim si despre ce este vorba, stim exact ce am perceput, cine este aceasta fiinta suprasensibila pe care am intalnit-o. Daca ne dezvoltam numai chakrele, nu si acest organ al gandirii pure, putem sa fim amagiti. Se poate dezvolta acest organ eteric al inimii pornind de la dezvoltarea chakrelor, dupa pasii descrisi in carte, dar este o cale mai putin precisa si sigura. Pe cand, daca omul isi dezvolta acest organ al Eu- lui prin metoda din Filosofia Libertatii, el va avea certitudinea in ceea ce percepe din lumea suprasensibila.

Problematica aceasta a cunoasterii este explicata de Rudolf Steiner in cartea Misiunea lui Michael, in care vorbeste despre noua yoga a cunoasterii, sau yoga michaelica, drept calea moderna de initiere. In ea arata cum inainte, in perioada lemuriana, omul prin inspiratie si expiratie era in legatura directa cu sufletul lumii. Aceasta nu mai este valabil azi, cum aminteam si mai sus: sufletul lumii nu mai poate fi cunoscut prin respiratie. Ceea ce i-a luat locul in zilele noastre este ce auzisem in urma cu mai mult timp la domnul Paxino: el spunea ca prana nu se mai ia prin respiratie, ci prin simturi, in special prin vaz. Acum omul inspira gandirea cosmica prin simturile purificate si expira gandirea sa-vointa pura, intr-o zona a sufletului in care unitatea intre om si lume este refacuta.

Stiti ca in fiinta umana, in zona aceasta metabolica si a instinctelor se ascunde totodata zona sa cea mai spirituala, cea mai creativa si cea mai individuala a omului si care este vointa sa spirituala. Deci iata cei doi poli despre care vorbeam. Avem gandirea cosmica si gandirea-vointa spiritualizata a omului, iar in gandirea purificata se poate face acest schimb intre om si gandirea cosmica. Nu eu, ci CEVA gandeste in mine. Cand gandesc, eu devin una cu cursul evenimentelor cosmice.
Gandirea cosmica pe care o primim prin simturile spiritualizare poate sa intalneasca gandirea spiritualizata si omul si lumea redevin una. Este o cale descrisa in amanunt si foarte esoteric in cartea lui Yeshayahu ben Aharon, Cognitive Yoga – Cum sa iti creezi un nou corp eteric si o noua individualitate.Cog+Yog+Cover+1(1) Am participat la scoala sa (Global School for Spiritual Science) pentru doi ani si am si studiat cartea sa intr-o prima etapa, practicand si exercitiile date in ea.  In aceasta carte, autorul dezvolta prin propria sa experienta si continua calea de initiere moderna data de Rudolf Steiner in Misiunea lui Michael, pornind de la ceea ce omul poseda deja: gandirea sa intelectuala si perceptia clara data prin simturi. Se arata pas cu pas spiritualizarea perceptiei prin organele de simt: vaz, miros, etc. si cum se unesc apoi cu gandirea spiritualizata conform metodei din Filosofia Libertatii, ajungandu-se in final atat la a trai impreuna cu gandirea cosmica, cat si la adevarata individualizare a omului, deci la intalnirea cu Christos in plan eteric. Un capitol deosebit este dedicat Evenimentului in gandire, unde se arata cum gandirea intelectuala poate fi reinviata din mormantul capului prin trairea Misteriul de pe Golgotha in planul gandirii.

Exercitii practice pentru spiritualizarea gandirii

Eu si colegii mei de la grupa noastra de antroposofie practica de vineri cercetam aceste procese in gandire, pornind initial de la exercitiul de concentrare si de la conferinta lui Rudolf Steiner despre cele trei porti (GA 57), in care se descrie spiritualizarea gandului la prag. La prima poarta, Poarta mortii, omul se intalneste cu Ahriman si deci cu fortele mortii in gandire. A doua poarta – Poarta elementelor- este legata de transformarea simtirii si a treia – Poarta Soarelui – este legata de transformarea vointei. La prima poarta, gandul se poate transforma de la un gand mort la un gand viu, ce ne apare ca un cap inaripat de inger. Se poate porni de la un gand simplu pe care il asezam in fata sufletului intr-un mod cat mai exact si il mentinem cu vointa noastra – si vine un moment in care gandul se insufleteste, capata o viata launtrica si o vointa proprie si prin el noi putem trecem de prima poarta. Dintr-o data simtim ca gandirea noastra prinde aripi. Aici se face referire la chakra gandirii cu doua petale, aflata intre sprancene, care se activeaza constient. Se atrage atentia si asupra trairilor de prag respective: izolare, frica, instrainare de lume, dar numai asumandu-si acest lucru, cu curaj michaelic, omul poate trece de primul prag, cel in gandire. La un curs pe care l-am facut cu Scott Hicks de la Global School for Spiritual Science am facut o alta varianta a acestui exercitiu. Se incerca trecerea constienta de la perceptia cat mai pura a obiectului la notiunea obiectului, deci de la forma sa particulara in plan fizic catre idea, arhetipul sau. Si aici se putea simti ca era o prapastie, un abis intre cele doua. Iar ceea ce ne poate trece peste acest abis ce desparte lumea fizica si cea spirituala este Christos. Deci chiar pornind de la acest mic exercitiu cineva se poate intalni cu entitarea lui Christos, la primul prag. El este cel ce ne ajuta sa re-inviem gandurile moarte la acest prim prag, el este cel care aduce viata in gandire. Yeshayahu Ben Aharon spunea ca prima data cand a citit Filosofia Libertatii, s-a intalnit cu fiinta lui Christos. (2) Cele doua petale ale chakrei gandirii sunt ca un fel de maini eterice. In exercitiul de concentrare: daca in plan fizic mutam un scaun cu mainile fizice, in planul reprezentarii mutam reprezentarea scaunului de colo colo cu aceste maini eterice, de fapt cu vointa noastra adusa in gandire. De curand am intalnit o conferinta tinuta demult in Romania, in care Serghei Prokofieff vorbea despre acelasi lucru: in prima parte a Filosofiei Libertatii, Stiinta libertatii, care este despre a-ti dobandi libertatea in gandire, Michael sta in fundal si intinde mainile catre mainile noastre spirituale. Si numai astfel poate el intra in legatura cu noi, caci el este o fiinta ce respecta libertatea omului si incearca sa nu intre in legatura cu omul in afara acestei zone de libertate, formata din ganduri pure. Iar in a doua parte, Realitatea libertatii, este vorba despre spiritualizarea vointei. Iar aici Michael asteapta fapta justa, libera a omului, izvorata din intuitiile sale spirituale din zona ideala, eliberata, a gandirii.

Pornind de la spiritualizarea gandirii, de la purificarea ei si ajungand pana la transformarea si invierea gandurilor, putem ajuta la eliberarea „sufletului lumii rastignit pe trupul pamantului”, atat in fiinta noastra, cat si pentru omenire si Pamant. Caci:

Isis-Sophia, Intelepciunea lui Dumnezeu,

Ea a fost omorata de catre Lucifer

Si pe aripile puterilor cosmice

A fost dusa in infinitul spatiu al Universului.

Vointa lui Christos lucrand in om

O sa o smulga lui Lucifer si

pe corabiile  intelepciunii spirituale

va trezi in sufletele umane pe Isis-Sophia

Intelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner)

______________

(Idei prezentate la Simpozionul de Pasti 2018 de la SAR, de catre Delia Soare)

________________

(1)

https://www.academia.edu/32557859/The_Colmar_lecture

(2) Articolul despre Cognitive Yoga publicat in nr.1 al revistei de antroposofie Pamant Iubit

„Pamant iubit” – revista de antroposofie

A aparut primul numar al revistei trimestriale de antroposofie „Pamant iubit”, in varianta tiparita (vedeti mai jos cuprins si detalii). Daca va intrebati de ce i-am ales acest nume:

Pentru stiinta moderna materialista, planeta Pamant este doar una dintre planetele Sistemului Solar, formata in urma cu mai bine de patru miliarde de ani din nebuloasa din care s-au desprins si celelalte planete si Soarele. Mai apoi, au aparut primele celule vii, ce au evoluat in organisme pluricelulare si in forme de viata tot mai complexe, culminand cu omul. Tot de la stiinta moderna aflam ca pamantul nu are lumina proprie, ci o primeste de la Soare.
In mitologie, avem Pamantul sau Gheea, perechea feminina si iubitoare a Cerului, iar din iubirea si colaborarea dintre aceste elemente primordiale, se naste – si le uneste in fiinta sa – omul.
Iar in Geneza biblica ni se spune ca la inceput, Dumnezeu a creat cerul si pamantul, iar apoi a luat „tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata”.

Din orice punct de vedere am privi planeta Pamant, reiese ca evolutia omenirii si a pamantului formeaza o unitate indestructibila. Dar care este relatia personala a fiecarui om cu „planeta albastra” ?

Copil fiind, ma simteam ca si cum as fi fost aruncata pe Pamantul strain si intunecat dintr-o alta lume, buna si luminoasa, care era „casa mea”. Totusi, in acest intuneric pamantesc stralucea o mica lumina calauzitoare, a carei semnificatie aveam sa o aflu mult mai tarziu. A trebuit sa depasesc incercari sufletesti, am trecut prin moarte si renastere in sufletul meu, ajutata de acea lumina ca de stea – si am trait acel moment minunat in care am simtit cum lumea spirituala din care venisem si pamantul sunt o unitate. Am inteles atunci ceea ce voia sa spuna Goethe prin versurile sale: “Şi cât timp aceasta n-o ai,/ Această: Mori şi Devino !,/ Eşti doar un palid musafir / Pe acest întunecat Pământ.“ A fost doar inceputul unui lung drum, a unei noi iubiri pentru mine: pamantul iubit, care de acum devenise patria mea, noua mea casa.

Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, aflam ca in toate vechile misterii de initiere, in ajunul sarbatorii de Craciun, discipolii invatau sa perceapa Soarele de la miezul noptii, lumina ce se naste din intunericul cel mai adanc al materiei. Caci „mersul evoluţiei umanităţii este: de la lumină, prin întuneric, la lumină” (GA 96). In urma cu milioane de ani, Pamantul, Soarele si Luna erau unite si nediferentiate, dar nu intr-o nebuloasa cum spune stiinta moderna, ci in lumina spirituala. Nu exista o lumină solară ca cea de azi, care cade din exterior asupra fiinţelor şi lucrurilor, ci o lumină-forta spirituală ce strălucea în acelaşi timp în interiorul fiecărui om, iar omul percepea nemijlocit lumea spirituala. Mai apoi, Soarele s-a separat de Pământ, iar lumina a căzut din afară asupra Pământului. Odata cu retragerea Soarelui din Pământ, si in interiorul omului se facuse întuneric, caci omul trebuia să înveţe să cunoască lucrurile Pământului cu simţurile sale exterioare. In evolutia sa, el se indreapta spre starea în care va regasi in mod constient lumina stralucind din interior, omul superior, omul-spirit. In acelasi timp, Pamantul, primind in el pe Christos in momentul Misteriului de pe Golgotha, incepe sa lumineze din interior si se transforma intr-o stea, evoluand mai departe impreuna cu intreaga omenire. (scris de Delia Soare, ca Editorial la revista „Pamant iubit”, numarul de iarna 2017-2018)

Din continutul acestui numar de iarna:

Gheorghe Paxino – De la uimire la venerație
Sorin Ștefănescu – Despre Spiritele popoarelor
Sanda Dale – Pe urmele dorului
Yeshayahu Ben-Aharon – Yoga cunoașterii
Christoph Lesigang – Basmul piticului Tartahot
Bogdan Geantă – Celălalt
Torbjørn Eftestøl – Muzica, model de viață – si potential de dezvoltare
Bogdan Szabo – Despre nevoia de comunitate
Delia Soare – Friedrich Nietzsche, un martir al cunoasterii
Dirk Kruse – In Memoriam: Geo Aur

Colectivul de redactie: Bogdan Szabo, Sanda Dale si Delia Soare.

Pictura de pe coperta: Doris Harpers

ABONAMENTE aici:  http://terraact.ro/

 

Friederich Nietzsche, un martir al cunoasterii

Intalnirea dintre Rudolf Steiner si Nietzsche

Cand Rudolf Steiner l-a intalnit prima data pe Friederich Nietzsche, in anul 1891, acesta era deja intins pe patul de suferinta de mult timp, cufundat in noaptea nebuniei. In fata privirii sale clarvazatoare s-a infatisat sufletul lui Nietzsche, prins inca de trupul bolnavului, dar „planând parcă pe deasupra capului său, dăruit liber unor lumi spirituale pe care le cautase atat de mult inainte de întunecare si nu le putuse găsi”. (Cursul vietii mele, GA 28, de Rudolf Steiner)

In autobiografia sa, Rudolf Steiner descrie acest moment atat de impresionant pentru el: „Înainte îl citisem pe acel Nietzsche care scrisese; acum îl vedeam în spirit pe acel Nietzsche care purta în trupul lui idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime. Admiram ceea ce Nietzsche scrisese; dar acum vedeam în spatele admiraţiei mele o imagine care strălucea cu putere. ” (GA 28)

1-FN-Mergand pe urmele ideilor lui, el l-a urmat pe filosoful individualist in singuratatea sa, incercand sa il cunoasca cat mai bine – si putem spune fara indoiala ca nimeni nu l-a inteles si descris mai bine pe acest „scormonitor singuratic si iubitor de enigme”, „personalitate neconforma cu epoca” sa si inaintand ca unul pe care nu-l priveste decat esentialul evolutiei omenirii. (Friederich Nietzsche, un luptator impotriva epocii sale, GA 5, de Rudolf Steiner).

Steiner îşi scrisese deja opera capitală, Filosofia libertăţii, înainte de a lua contact cu scrierile lui Nietzsche, în timp ce Nietzsche nu a apucat sa citeasca nimic din opera lui Steiner. Dar conceptiile lor despre ceea ce inseamna omul liber sunt foarte asemanatoare si de aceea Steiner s-a simtit atat de apropiat de Nietzsche. El a avut prima intalnire cu modul de a gandi a lui Nietzsche citind Dincolo de Bine si de Rau, in anul 1889. A fost fascinat de stilul sau si de indrazneala ideilor acestuia, caci poate pentru prima data intalnea o amplitudine extraordinara a gandirii similara cu cea din care scrisese si el Filosofia Libertatii, s-a simtit infratit cu lupta launtrica a ganditorului ce abordase aceleasi teme importante pe care si el le traise spiritual – dar in acelasi timp a simtit respingere fata de modul in care Nietzsche le-a abordat, fara sa intre in ele in deplina constienta. El a simtit profund suferinta lui Nietzsche, o personalitate care nu putea sa ajunga constient la lumea spirituala, dar in care spiritul sau lupta din inconstient cu conceptiile acelor vremuri.

In aceasta carte, el punea sub lupa vointa filosofilor de a afla adevarul: „Cine este, de fapt, cel care ne pune aici intrebari ? Ce anume din noi vrea, de fapt, ‘sa ajunga la adevar’ ? In realitate, noi de fapt de mult ne-am oprit in fata intrebarii despre cauza acestei vointe – pana cand, in final, ne-am impotmolit de tot in fata unei intrebari si mai adanci. Am intrebat care este valoarea acestei vointe. Sa presupunem ca vrem adevarul: de ce nu, mai bine, neadevarul ?”  Rudolf Steiner nota ca acest gand de o indrazneala aproape de necrezut, iar pe Nietzsche, spre deosebire ceilalti mari ganditori, nu il interesa nazuinta adevarului doar ca pe o simpla activitate a intelectului, ci ceea ce cauta el dincolo de orice idee si conceptie erau instinctele din care ia nastere cautarea adevarului; el isi punea in mod just problema ca aceste instincte ale filosofului se foloseau de cautarea adevarului pentru a ajunge la ceva mai presus decat adevarul. Constient de faptul ca gandirea oamenilor in general este condusa in mod tainic de interesele propriilor instincte, desi ei cred ca se straduiesc pentru adevar, Nietzsche considera ca acestia cauta adevarul pentru „vointa de putere” ce rezulta de aici, care le sporeste fortele de viata si creativitatea.

Dar aceasta carte, in care el a inceput sa faca „revalorizarea tuturor valorilor” mari ale omenirii, rasturnandu-le pe cele existente si considerand neadevarul printre valorile vietii, a insemnat si inceputul intunecarii sale spirituale.

Idealismul lui Nietzsche

Nietzsche s-a nascut in anul 1844, intr-o familie de pastori, ce asteptau de la el sa continue traditia familiei. Tatal sau, pastorul, murise pe cand copilul avea doar cinci ani. Insa tanarul a ales sa urmeze filologia, in timp ce era interesat si de muzica si studia cu ardoare problemele generale ale omenirii. Era foarte apreciat de profesorul sau Ritschl, care l-a recomandat sa predea universitatea din Basel cu cuvintele: „Friederich Nietzsche stie tot ce vrea”.

Ca student si ulterior ca profesor la universitatea din Basel, tanarul era foarte pasionat de civilizatia si cultura greaca, scufundandu-se total, cu inima sa, in gandirea si simtirea greaca si cu ai carei reprezentanti – Thales, Heraclit, Parmenide – statea de vorba ca si cum ar vorbi cu prietenii sai personali, rezonand cu ei in marea dispozitie fundamentala tragica caracteristica vechii Elade. Precum grecii presocratici, Nietzsche credea ca viata nu poate fi suportata decat daca omul se straduieste sa creeze ceva mai presus decat ea. Vedea doua cai prin care omul putea sa depaseasca existenta:  sa uite de ea, lasandu-se in voia beatitudinii si in aceasta stare de vraja, de rapire sa cante si sa danseze si sa se simta astfel una cu Sufletul Universal – dispozitia dionisiaca, sau sa creeze in gandire o imagine ideala a existentei cu care sa se consoleze – dispozitia apolinica. Si considera ca cea mai veche arta, cea a grecilor antici, luase nastere din unirea superioara intre arta apolinica a reprezentarii si arta dionisiaca a vointei. Intr-adevar, dramele prezentate pe scena artistica de catre grecii antici erau inspirate din activitatea din templele de misterii, cele mai importante fiind misteriile zeului Dionysos.

Nietzsche nu stia acest lucru, dar avea o presimtire neclara despre misteriile dionisiace, despre ceea ce se intampla in templele Eleusiene, unde discipolii incercau sa elibereze zeul Dionysos dezmembrat si ingropat in intunericul materiei, in zona instinctuala, si sa il salveze si sa il aduca intr-o noua splendoare.  La fel, avea o presimtire despre o vreme cand evolutia omenirii se va face prin forte ce sunt deasupra ratiunii si catre acest lucru tindea cu toata fiinta sa, desi nu intelegea de fapt esenta acestor misterii.

El considera ca odata cu Socrate, care cauta sa se impace cu viata prin ratiune si prin virtute, aceasta dispozitie fundamentala tragica a inaintasilor fusese distrusa prin ceea ce el vedea ca fiind un compromis, o injosire a  fiintei umane – si acesta este motivul pentru care Nietzsche nu il suporta pe Socrate si pe urmasii sai, reprezentantii culturii celei noi, care cautau aceasta impacare cu existenta.

Din singuratatea in care traia in acea perioada, l-a scos intalnirea cu doua personalitati, reprezentanti ai idealismului german: Arthur Schopenhauer si Richard Wagner. Este perioada idealista a lui Nietzsche, ce a inceput cu impresia covarsitoare pe care teoria schopenchauriana a facut-o asupra sa. Schopenhauer privea cunoasterea lumii ca venind din doua radacini: din vointa, unde se afla si temelia originara a lumii, si din reprezentare, care in final este doar forma in care omul isi reprezinta vointa din toate lucrurile. Insa legatura vointei omului cu vointa universala ii dadea posibilitatea sa ia parte la creatia lumii prin vointa si din aceasta cauza ii era simpatica teoria lui Schopenhauer lui Nietzsche, in sufletul sau deja mijea ideea de a crea Supraomul, dezvoltata peste mai multi ani in cartea Asa grait-a Zarathustra. Insa desi era impresionat de caracterul eroic al ideilor lui Schopenhauer, el nu se considera adeptul sau, avand rezerve fata de teoria lui, pe care si le nota separat, in ciuda cartii elogioase pe care i-a dedicat-o : Schopenhauer ca educator. Il iubea pe filosoful german ca pe un tata, cu o daruire sufleteasca cum nu se poate alta mai plina de caldura. Pentru el nu era important sa fie in acord cu ideile unui alt om, ci sa traiasca in relatii de prietenie cu o alta mare individualitate.

Din motive asemanatoare a fost atras de personalitatea lui Richard Wagner, pe care il vedea de aceeasi amplitudine cu marile personalitati tragice ale Greciei antice pe care le admira si carora le insufla viata cu fantezia sa, dar care totusi ramaneau doar niste umbre. Insa in Wagner isi vedea pentru prima data idealul intrupat in realitate, ceea ce ii producea o bucurie enorma.  Pentru prima data, putea sa aiba o relatie personala foarte apropiata cu un astfel de om maret precum personajele din Grecia antica, putea sa traiasca in relatii de prietenie cu el. Dintre cele mai frumoase si fericite zile din viata sa au fost cele in care era invitat la mosia lui Wagner din Tribschen, unde compozitorul traia impreuna cu sotia sa si unde Nietzsche simtea ca si-a gasit, in sfarsit, patria, locul sau in lume. Acolo discutau impreuna cele mai adanci probleme ale vietii culturale, intr-un deplin consens. Wagner adesea il caracteriza drept cel mai bun interlocutor, se simtea pe deplin inteles de catre tanarul  ganditor. Iar el il descria pe compozitor, in Wagner la Bayreuth, cu cuvintele: „O viata fertila, bogata, zguduitoare, cu totul diferita si nemaiauzita printre muritorii de rand ! De aceea si sta el aici, solid inradacinat prin propria-i forta, cu privirea-i trecand peste tot ceea ce este efemer si neadecvat epocii, in cel mai frumos sens al cuvantului”. Prin personalitatea lui Wagner ii apareau lumile superioare pe care le cauta si care ii faceau viata grea suportabila. In acea perioada, Nietzsche a scris Nasterea tragediei din spiritul muzicii, rezultat al impregnarii intense cu filosofia lui Schopenhauer si cu arta wagneriana si in ideea ca prin muzica se poate ajunge la cele mai mari secrete ale lumilor spirituale.

Insa aceasta adoratie puternica pentru Richard Wagner, aceasta idealizare a compozitorului pana la dimensiuni uriase avea sa devina cea mai mare dezamagire a sa. Caci el nu l-a vazut si nu l-a venerat pe Wagner cel real, ci imaginea creata de el insusi, care depasea cu mult personalitatea reala a acestuia si cum compozitorul nu ar fi putut sa fie niciodata. In timp ce Wagner isi atingea telul sau de impacare cu lumea, prin crearea muzicii patrunse de idealul crestin si de evlavie din Parsifal, Nietzsche se simtea profund tradat in asteptarile sale si marele sau ideal despre supraomul Wagner si despre muzica de inspiratie dionisiaca a acestuia s-a sfaramat in bucati. A fost un moment crucial in biografia sa, in care el, dezicandu-se de Wagner, s-a dezis de orice ideal, de el insusi ca tanar idealist si a devenit cel mai mare dusman al oricarui idealism.  Iubirea pe care crezuse ca o are pentru compozitor fusese de fapt iubire de sine, cum el insusi avea sa recunoasca: ce auzise ” in anii tineretii in muzica wagneriana nu avea absolut nimic comun cu Wagner” si ca ceea ce auzise si crezuse ca este muzica dionisiaca, descrisese de fapt ceea ce isi dorise sa auda el. Iar daca cineva, in lucrarea sa atat de elogioasa Wagner la Bayreuth, ar inlocui numele lui Wagner  cu cel al lui Nietzsche sau cu cel al lui Zarathustra – supraomul creat de Nietzsche si cu care el se identifica, ar obtine ceva mult mai aproape de adevar. Insusi Wagner nu se recunostea in caracterizarea facuta de Nietzsche.

„O eroare dupa alta este pusa cu detasare la gheata, idealul nu este infirmat – el ingheata.” Odata ce a intors definitiv si radical spatele idealismului, el s-a pozitionat cu fermitate in lumea fizica pe care se gandea ca o nedreptatise si a dat intaietate instinctelor sale, in aprecierea ideilor lumii in care traia si a artei. Acum privea arta ca avand valoare numai daca slujeste vietii omului individual, numai daca fortifica forta de viata a omului, daca creste bucuria de a trai in lumea fizica. Din cauza ca muzica lui Wagner nu avea un asemenea efect, el a respins-o ulterior, o respingea de-a dreptul organic, dupa cum avea sa descrie in cartea sa Cazul Wagner (1888). In aceasta carte el a distrus tot ceea ce spusese elogios despre Richard Wagner. Daca in anii idealisti ai tineretii, pe cand studia conceptia lui Schopenhauer, Nietzsche crezuse ca asteapta altceva de la muzica, imaginandu-si ca are niste nevoi ideale, artificiale, realizase acum ca idealismul este ceva diametral opus pornirilor sale.

„Este mai multa ratiune in trupul tau decat in cea mai buna intelepciune a ta”, credea Nietzsche, care vedea idealurile ca pe o floare rupta de planta, iar idealistul este cel ce crede ca aceasta floarea se poate dezvolta pe mai departe in fruct, odata rupta de planta. Sau idealul reprezinta despartirea spiritului de natura si naivitatea de a crede ca spiritul poate fi creator in aceste conditii. Pentru el, idealistii erau oameni cu instincte bolnave, dispretuitori ai realitatii. In orice ideal, Nietzsche nu vede decat expresia unui  instinct care isi cauta implinirea si considera o prostie a urmari niste idealuri morale, in loc doar sa te centrezi in instinctele tale sanatoase. Idealurile doar creeaza o ceata ce impiedica vederea lumii si ducand pana la pierderea simtului realitatii. Cel mai mult il deranjau idealurile date de dogma crestina.

In realitate, dincolo de valorile primite din exterior, fiecare om vine cu idealurile sale proprii, ce lumineaza deasupra capului sau si izvorasc din zona sa profund individuala, creativa, ascunsa in sfera instinctelor. El poate deveni constient de aceste idealuri, iar realizarea lor in viata pamanteasca duc la devenirea sa ca fiinta umana, atata timp cat sunt ridicate pe treapte de constienta mai inalta. Insa Nietzsche nu cunostea treptele de evolutie a constientei, neputand sa isi spiritualizeze gandirea catre niveluri de constienta tot mai elevate, deoarece ii lipsea complet simtul adevarului, caci nu primise niciodata impulsul christic. Din aceasta cauza, cand a incercat sa aduca lumea spirituala in constienta, el a fost zdrobit.

Un alt mare individualist, Max Stirner, spunea ca „Omul liber isi desemneaza el insusi scopurile; el isi poseda idealurile, nu se lasa posedat de ele. Omul care nu domneste ca personalitate libera peste idealurile sale se afla sub influenta acestora, la fel ca nebunul care are idei fixe”. Daca si-ar fi turnat toata creatia in ideile clare ale lui Max Stirner, in loc sa se impotmoleasca in ideile naturalist-stiintifice ale vremurilor in care traia, alta ar fi fost evolutia lui Nietzsche – ne spune Rudolf Steiner.

Supraomul lui Nietzsche

Odata ce si-a dat seama ca de fapt nu fusese niciodata adeptul lui Richard Wagner, ci ceea ce iubise si proiectase asupra lui Wagner fusese propriul sau ideal despre supraom, lui Nietzsche nu-i mai ramanea decat sa creeze el insusi lumea pe care in zadar o cautase la compozitor – si asa l-a creat pe supraomul sau in cartea Asa grait-a Zarathustra (1883).  De acum inainte privea toate idealurile, toate lumile transcedentale ca fiind demne de repulsie, ca ceva care il indeparteaza pe om de realitate si il fac slab. Pe cand omul puternic are capacitatea de a-si scoate multumirea si bucuria de a trai din insesi realitatea plina de prospetie si viata in care traieste. In aceasta realitate Nietszche cauta si germenele acelui ceva superior care poate sa ii faca suportabila existenta pe pamant, sau oricum pornind de la aceasta realitate. El ajunge la concluzia ca omul nu trebuie sa caute sa devina la fel cu o fiinta dumnezeiasca, ci sa nasca din sine insusi supraomul, ca mod superior de a exista in lume. Ideea de evolutie data de stiintele naturii a devenit pentru el ideea de evolutie a omului inspre un om superior si o traia asa cum traia el toate ideile, ca pe o problema a inimii. El avea nevoie de idea de evolutie pana la treapta de supraom, ca sa il poata suporta pe om.

Caci Nietzsche, individualistul desavarsit, privea fiecare om ca fiind o lume in sine, un unicat absolut, dar era foarte dezamagit ca erau extrem de putini oameni inclinati sa isi dezvolte trasaturile specifice in ei, ceea ce ii face unici, deoarece se tem de singuratatea la care ii impinge aceasta individualizare. Asa ca ei aleg sa traiasca si sa fie la fel cu marea masa, de teama sa nu fie respinsi de ceilalti.

Este motivul pentru care prefera singuratatea si sfredelirea propriilor comori adanc ascunse in fiinta sa, dispretuind aerul in care traieste „ceea ce au oamenii in comun”, „regula om”. Se plangea ca ii vine greu sa-si „mistuie” semenii si ca s-a ales cu tulburari digestive grele grele cand a incercat sa consume „hrana omenescului general”. Prefera ca oamenii sa nu se apropie prea mult de el, numai de la distanta ii putea suporta.

Nietzsche lupta impotriva filistinismului si modului limitat de a gandi al contemporanilor sai, chiar si al acelora care se considerau „spirite libere”. Pana si la cei cu idei inovatoare, la cei atei, la adeptii stiintelor moderne naturaliste, el observa cum, in instinctele lor inca traiau inconstient sentimentele de vinovatie implantate de crestinismul dogmatic, „frica de Dumnezeu”. Nimic din ceea ce se afla in sufletele contemporanilor sai drept sentiment de vinovatie nu exista in sufletul sau; multe lucruri in viata sa de simtire si reprezentare erau cu totul altfel decat la acestia, de exemplu el nu se lasa convins de ideea de patriotism.

Il deranjau idealurile ascetice ale preotilor, care cereau ca omul sa nu acorde o importanta prea mare lumii reale, tranzitorie si imperfecta, ci vietii de dincolo, condusa de forte mai inalte si care numai ele pot da un sens vietii omenesti. Considera ca preotul ascet este necesar numai oamenilor care sufereau de o slabiciune, o oboseala a vietii in contact cu realitatea si nu erau capabili sa scoata bucuria de a trai din realitate si sa isi dea ei singuri un sens vietii pe pamant. Ca urmare, Nietzsche si-a dedicat conceptia sa despre viata celor putini, sanatosi si reusiti, oamenilor puternici si pe ei dorea sa ii adune in jurul sau si „sa le spuna o parere care le sta mai bine decat orice ideal dusmanos vietii”.

Prin al sau Zarathustra, Nietzsche nu voia sa le dea oamenilor un model cum sa fie, ci doar sa le atraga atentia fiecaruia asupra ceea ce este genuin in fiecare, sa-si urmeze doar lor insisi, situandu-se deasupra virtutilor, cunoasterii si intelepciunii si, ca si el, sa mearga pe drumul propriu si astfel sa isi dezvolte supraomul din ei insisi. El vestea omul care poate sa traiasca natural, firesc, in conformitate cu propria fiinta si care isi priveste virtutile ca pe propriile sale creatii; ii dispretuieste profund pe cei care isi situeaza virtutile deasupra capului si le venereaza ca pe idealuri. Considera ca omul idealist doarme fata de realitate, ca sa viseze niste idealuri. Zarathustra al sau este un om treaz, liber, situat in realitate si se adreseaza oamenilor puternici, care se cauta pe ei insisi si nu gloatei care cauta un tel comun. Asemenea cu eroul său sunt toţi oamenii
care işi dau singuri vrerea şi se eliberează de orice supunere. caci omul puternic „nu
cunoaşte evaluarea morală a acţiunilor sale sau ale altora”, el este amoral.

Instinctul lui Nietzsche era prea mandru pentru a se pleca in fata vreunui conducator al lumii; asa a ajuns sa declare, prin supraomul sau Zarathustra, ca nu exista Dumnezeu: „Dar daca eu va voi dezvalui cu totul inima mea, prieteni: daca ar exista zei, cum as suporta sa nu fiu zeu ! Prin urmare, nu exista zei”.

Pe Zarathustra il insoteau doua animale: sarpele, cel mai inteligent animal, si vulturul, cel mai mandru animal, precum valorile pe care el – respectiv Nietzsche – le pretuia la un om. Dar cea mai importanta pentru el era vulturul – mandria, in sensul de constienta a propriei valori ca om. In stiinta spirituala, Rudolf Steiner descrie vulturul ca reprezentand mandria in gandire. Daca aceasta mandrie este cea care l-a ajutat sa aiba amplitudinea extraordinara in gandire, genialitatea de a pune intrebari la care alti mari ganditori nici macar nu viseaza, tot ea a fost si una din cauzele prabusirii sale sufletesti la pragul lumii spirituale.

Nietzsche isi considera cartea despre supraom cea mai profunda carte pe care omenirea o detine, iar pe Amurgul zeilor o considera „cartea cea mai independenta” care a fost scrisa vreodata. Era constient de valoarea sa si isi raporta opera doar la sine insusi, el era punctul de referinta si masura propriei sale valori.  „Nietzsche, cu indraznetele sale salturi, da, in orice caz, peste niste taine mai adanci ale naturii umane, decat atatia ganditori logici cu prudenta lor inaintare taras”. (Rudolf Steiner, in GA 5)

Aspectul maladiv din fiinta unui geniu 

Datorita problemelor de sanatate, Nietzsche si-a dat demisia din functia de profesor universitar la catedra din Basel. Intre timp, valoarea sa incepuse sa fie recunoscuta si devenise el insusi obiect al conferintelor universitare, ceea ce il mai consola un pic sufletul ce incepea deja sa fie cuprins de intuneric.

„Nietzsche a fost un geniu, cu toate ca era bolnav”, le-a atras atentia Steiner celor ce incercau sa declare genialitatea sa ca rezultat al bolii. In replica, Rudolf Steiner a incercat sa inteleaga personalitatea integrala a acestui om de geniu, tinand cont si de aspectul maladiv existent in fiinta acestuia. Caci in viata sufleteasca a lui Nietzsche existau o serie de trasaturi invecinate cu patologicul si el le descrie acestea in partea a doua a cartii sale, mentionand ca aspectul morbid din personalitatea acestuia nu faca deloc sa scada genialitatea si valoarea lui Friederich Nietzsche. (GA 5 – capitolul Personalitatea lui Nietzsche si psihopatologia). Elementul morbid din fiinta sa el il privea ca fiind primit pe linie ereditara de la tatal sau, pe care il descria „delicat, dragut si morbid”, iar elementul foarte vital, sanatos, instinctual din fiinta sa considera ca l-a mostenit de la mama sa, care avea o sanatate de fier.

1-Nietzsche on chairUnul din aspectele izbitoare in modul de a gandi al filosofului german este ca, dupa cum recunostea el insusi, scrierile sale erau strans dependente de starea sa fizica si sufleteasca la momentul respectiv, deci modul sau de reprezentare era strans legat de starea sa corporala. Acesta este opusul unei gandiri pure, eliberata de elemente din fizic si din astral si care poate percepe astfel lumea pura a ideilor, precum calea data in Filosofia Libertatii.  Nietzsche privea schimbarile survenite in modul sau de a gandi drept rezultat al starilor prin care trecea in perioadele de sanatate si boala. In anii de la inceputul carierei sale ca scriitor, fiind in deplinatatea fortelor tineretii, era atras de cunoasterea tragica schopenchauriana despre lume, iar pe masura ce sanatatea sa s-a deteriorat, modul sau de a gandi a devenit tot mai optimist, promovand tot mai mult deplinatatea fortelor de viata, bucuria de a trai, pentru a compensa elementul morbid din fiinta sa, pana a ajuns la „filosofia vesnicei reintoarceri”, exprimata de al sau Zarathustra astfel:

„Am să vin din nou, cu acest Soare, cu acest Pământ, cu acest vultur, cu acest şarpe – nu spre o viaţă nouă sau mai bună sau asemănătoare. – Mă întorc mereu la aceeaşi viaţă, în aspectele cele mai mari şi în cele mai mici.“ – „Căci Pământul este o masă a zeilor şi el vibrează de forţe creatoare noi şi de lucrări ale zeilor: Oh, cum să nu ard de dorul veşniciei şi după inelul de nuntă al tuturor inelelor – inelul reîntoarcerii!“ (Asa grait-a Zarathustra, partea a II-a.)

O alta trasatura  apropiata de patologic era sensibilitatea sa exagerata la starea vremii si la anotimpuri, al carei substrat spiritual era – oricat de paradoxal ar parea aceasta constientei obisnuite – dispretul sau fata de sentimentele altruiste ale semenilor. (RS, GA 5, conf 6). Caci unul dintre punctele in care Nietzsche avea nevoie de un efort de autodepasire era acela de a-i suporta pe oameni. Se temea „de impresii prea puternice, de excitatii care cereau prea mult” de la sensibilitatea lui, considera ca oamenii nu stiu sa ii respecte cu delicatete spatiul personal si il invadeaza dureros cu compatimirea lor, cu sentimentele lor altruiste. De aceea se inchidea in mod artificial fata de oameni, situandu-se chiar intr-o opozitie dusmanoasa. Rudolf Steiner face aici o analogie cu Goethe, care, ca si Nietzsche, avea o mobilitate a corpului eteric fata ce corpul fizic ii dadea o mare sensibilitate la semenii sai, insa el era un iubitor de oameni si aceasta ii dadea „fericirea de a ma vedea traind pe mine in ei si pe ei in mine”. Ceea ce la Nietzsche aparea ca o intruziune dureroasa, apropierea de semeni, la Goethe aparea ca o mare fericire.

Alt fenomen izbitor in viata lui Nietzsche era dedublarea constientei de sine, existenta mereu in el in stare latenta. Ceea ce la Goethe aparea ca „doua suflete, ah! locuiesc in al meu piept” (in Faust), la Nietzsche se invecina cu patologicul, el neputand niciodata sa tina echilibrul intre aceste doua tendinte. Aceasta scindare avea ca rezultat ca el se lupta adesea cu el insusi, dar proiecta aceasta lupta asupra adversarilor sai si avand impresia ca celalalt este destinatarul criticilor sale. In realitate, intotdeauna se critica pe el insusi si respingea o latura a sa. Atunci cand a luptat cu ardoare impotriva idealurilor si idealistilor, se lupta de fapt cu propriile sale idealuri, cu tanarul Nietzsche idealist din el insusi.

„Polemicile sale nu pot fi înţelese aproape deloc, dacă nu sunt privite din acest punct de vedere. Cu judecăţile sale, el nu-l nimereşte aproape niciodată cu adevărat pe adversar. Mai întâi el îşi făureşte în modul cel mai bizar imaginea pe care vrea s-o combată, şi luptă apoi împotriva unei fantasmagorii care nu are nici o legătură cu realitatea. Înţelegem acest lucru de-abia dacă reflectăm la faptul că el nu luptă aproape niciodată împotriva unui duşman exterior, ci împotriva lui însuşi. Şi luptă cel mai vehement dacă înainte s-a situat pe poziţia pe care acum el o priveşte drept adversă, sau dacă, cel puţin, acest punct de vedere joacă un rol determinant în viaţa lui sufletească.” (Rudolf Steiner, GA 5) In aceasta lumina, campania de distrugere împotriva lui Wagner este doar o campanie îndreptată împotriva lui însuşi. La fel a fost si in finalul carierei sale, cand prin cartea sa, Antichrist, el s-a indreptat extrem de virulent impotriva crestinismului, cand de fapt se lupta cu credinta crestina inca existenta in el in mod tainic. Daca crezuse ca a scapat de ea inca de cand era foarte tanar, inca o mai purta in suflet in mod inconstient si asta l-a facut sa se indrepte cu atata vehementa imptriva a tot ceea ce tinea de crestinism, caci Nietzsche nu avea capacitatea de a se cunoaste pe sine in mod obiectiv.

La pragul lumii spirituale

In cartea sa, Dincolo de Bine si de Rau, Nietzsche „intoarce adevarul cu capul in jos”, pune sub semnul intrebarii sau rastoarna marile valori ale omenirii, admitand la un moment dat ca „neadevarul este o conditie a vietii”. Este momentul in care el a amestecat planul fizic cu planul astral, aducand lumea sentimentelor, pasiunilor, instinctelor in gandirea sa.

Rudolf Steiner spune despre el ca nu era un ganditor in sensul obisnuit al cuvantului, deoarece gandirea sa nu era indeajuns de puternica pentru a da raspuns la intrebarile profunde pe care vointa sa exceptional de vitala le adresa lumii si vietii.

In lumea astrala, cand omul poarta niste intrebari arzatoare in suflet si nu primeste raspunsuri, intalnind doar enigme si porti inchise, inaintea fiecarei intrebari ii apare o umbra la pragul lumii spirituale (Rudolf Steiner, Lumea astrala, GA 94), ca un negativ sau caricatura a acestei intrebari, care ii ramane in suflet si il bantuie, pentru ca nu poate sa treaca de ea si sa afle realitatea luminoasa, adevarata, spirituala a acestei idei, adica raspunsul la intrebarea sa. Nietzsche „statea la pragul lumii spirituale in fata crestinismului si nu il intelegea, statea in fata filosofiei si nu o intelegea, statea in fata materialismului si nu il intelegea” – si toate aceste umbre ale intrebarilor sale ii ramaneau in suflet si i-l intunecau treptat.

Cine a fost chinuit de intrebari existentiale cunoaste aceasta stare: suferinta de a nu gasi raspunsuri care sa-i aline sufletul si sa il ajute sa se pozitioneze in mod just in raportul ‘Eu si lumea’ – si cunoaste si linistea sufleteasca, sentimentul eliberator care urmeaza raspunsurilor adevarate si care il ajuta sa isi construiasca locul sufletesc-spiritual unde se simte „acasa” pe pamant si in lume. Aceste raspunsuri pot fi primite din intalnirea cu o conceptie de viata pe care sufletul o simte drept adevarata, prin simtul adevarului – care ii lipsea lui Nietzsche – sau omul isi poate spiritualiza gandirea in asa fel incat ea devine organ de perceptie in lumea pura a ideilor si, formuland in mod just intrebarea, poate primi raspunsuri intrand in dialog cu gandirea cosmica (metoda din Filosofia Libertatii). Insa ceea ce ne ajuta sa ne spiritualizam gandirea, sa dezvoltam trepte de constienta tot mai elevate, este tot impulsul christic din suflet. Nietzsche nu intelegea treptele diferite ale constientei si a trait profund tragedia celui chinuit, bantuit de intrebari carora nu a putut sa le dea raspuns, el a fost „un martir al cunoasterii”.

In cazul sau, toate aceste intrebari nerezolvate si trairi au dus la scindarea personalitatii sale, iar in plan fizic, creierul sau a fost distrus: se credea cand Dionysos, cand Iisus Christos, fiind bantuit si atacat de propriile-i prejudecati, critici, sentimente de ura, pasiuni, care il intampinau din exterior si pe care el nu le recunoastea ca fiind propriile sale creatii, insufletite de forta sa de viata.

Prin initiere, omul invata sa isi stapaneasca corpul astral si nu exista niciun pericol la trecerea pragului. Dar pentru cineva care trece pragul nepregatit, inconstient, cum a facut Nietzsche, izbucnirea in constienta a lumii astrale duce la nebunie (Rudolf Steiner, Lumea astrala, GA 94). In lumea astrala, un sentiment de ura impotriva unei alte persoane apare in viziune ca un demon ce il ataca, in timp ce propriile pasiuni, emotii, dorinte apar ca fiinte amenitatoare ce se reped la ei. La pragul lumii spirituale, gandirea, simtirea si vointa se scindeaza, iar interiorul sufletesc devine lume exterioara. Launtrul sufletesc devine exterior, fortele sufletesti ne apar personificate din exterior, iar in cazul unei initieri corecte, prin poarta Eu-lui, omul si le recunoaste si le tine sub control si face diferenta intre planul fizic si cel suprasensibil.

Substratul spiritual al noptii sufletesti a lui Nietzsche

In ciclul Antroposofie si PsihanalizaRudolf Steiner ne dezvaluie cauzele profund spirituale ale nebuniei a lui Nietzsche. Acesta s-a nascut in anul 1844, pe cand batalia din lumea spirituala, intre fortele spirituale ale luminii si cele ale intunericului, incepuse din 1841. Sufletul sau, inainte de a se intrupa, a stat trei ani in preajma acestei lupte, absorbind diferite impulsuri pe care le-a adus apoi in suflet si care s-au reflectat in creatia sa, unul dintre aspecte fiind spiritul sau deosebit de combativ. El era doar un tanar de 16 ani cand filosoful german Arthur Schopenhauer murise si cand el incepuse sa studieze cu mult entuziasm si devotament conceptia despre lume a acestuia. Ca urmare, a fost patruns de fiecare impuls al autorului lor si asa a intrat intr-o legatura sufleteasca stransa cu Schopenhauer, care era de acum in lumea spirituala, unde batalia era extrem de intensa si unde a vazut ca epoca actuala era amenintata de fortele intunericului materialist. In aceasta situatie, Schopenhauer a tanjit sa aiba „puterea gandurilor lui” continuata in operele lui. Nietzsche a absorbit acest impuls in perioada in care viata sa exterioara era foarte luminoasa prin relatia de prietenie profunda pe care o avea cu Richard Wagner. Deci in subconstient primea impulsurile de vointa de la Schopenhauer din lumea suprasensibila, iar in exterior sufletul si cariera sa de scriitor primeau impulsuri luminoase prin relatia de prietenie cu marele compozitor. In 1879, dupa caderea spiritelor intunericului pe pamant, batalia se transferase in viata pamanteasca, in gandirea oamenilor. Prin mai multe elemente din karma sa, Nietzsche a fost expus la aceasta batalie la nivel sufletesc si exista pericolul ca sufletul sau sa cada prada fortelor intunericului, ce se vadeau tot mai mult in modul sau de a gandi, in scrierile sale din ultima perioada a sa ca scriitor. Inspiratiile ii veneau din impulsurile egoiste ale lui Schopenchauer ca sa ii continue opera, iar despre cartea sa Antichrist, pe care o scria in perioada cand a innebunit, Rudolf Steiner spune ca a fost inspirata direct de catre Ahriman.

WagnerIn anul 1883, Wagner a urcat in lumea spirituala, intr-o atmosfera complet diferita, din care spiritele intunericului fusesera alungate. Marele compozitor isi indeplinise misiunea sa pamanteasca, prin al sau Parsifal, purificand prin impulsul christic si muzica patrunsa de evlavie – inspirata direct din muzica sferelor (eterul sunetului) – fortele masculin-feminine din sufletul sau si refacand unitatea lor originara, androginul. Prin relatia karmica pe care o avea cu Nietzsche si prin iubirea pe care i-o purta, el a devenit ghidul spiritual altruist al lui Nietzsche. A putut percepe cum acesta ajungea tot mai mult sub stapanirea fortelor raului si, in momentul in care Nietzsche ar fi putut sa intre deja constient in regiunile periculoase cu care rezona, a ajutat ca el sa devina deranjat mental. Oricat de paradoxal suna acest lucru, acesta a fost modul altruist si intelept prin care Richard Wagner l-a ajutat din lumile spirituale pe Nietzsche sa isi salveze sufletul, protejandu-l de fortele intunericului, atat de mult cat karma acestuia i-a permis. Si – ne spune Rudolf Steiner – Nietzsche a fost protejat intr-o mare masura. Caci in opera sa se aflau mari impulsuri de gandire, pe care el le adusese din vieti anterioare, acele „idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime” si pe care el, cu ideile neadevarate pe care le avea in acel moment, le-ar fi putut pune la dispozitia fortelor intunecate si astfel ar fi fost folosite in realizarea unor intentii rele cu omenirea.

Nietzsche, o enigma pentru omenire

Dar asa, Nietzsche a fost protejat – si prin iubirea pe care i-o poarta aceste mari spirite nobile, precum Rudolf Steiner sau Richard Wagner si altii care au venit in contact cu acest suflet genial, „martir al cunoasterii”, el le va putea aduce in mod just pe pamant in viata urmatoare, cand intrebarile sale isi vor gasi raspuns prin stiinta spirituala, catre care el a tanjit atat de mult.

Nietzsche a facut o impresie profunda asupra ganditorilor contemporani: pentru unii model, pentru altii – cineva impotriva caruia trebuie luptat cu indarjire, dar care te zguduie pana in profunzimi si te obliga sa iti pui intrebari fundamentale. „Ca o mare enigma pentru omenire sta Friederich Nietzsche in evolutia culturala a prezentului”. Caci ca Nietzsche ar fi evoluat omenirea daca nu ar fi primit impulsul lui Christos. (scris de Delia Soare, pentru numarul de iarna 2017-2018 al revistei Pamant iubit)

 

Craciunul exterior si Craciunul launtric

                             Chiar daca Christos s-ar naste de o mie de ori in Bethleem,

                             Daca nu s-a nascut in tine, ramai pierdut pe vecie !” (Angelus Silesius)

Am ales cuvintele lui Angelius Silesius ca motto pentru prezentarea mea, ca o indicatie a legaturii dintre ceea ce stim ca s-a petrecut in plan exterior de Craciun, pe de o parte si procesele de transformare prin care trece sufletul omenesc, reprezentate imaginativ, in aceasta perioada a anului si nu numai, pe de alta parte.

Daca parcurgem sufleteste, in mod cat mai constient, cele patru mari sarbatori ale cursului anului: Michael, Craciunul (cu Boboteaza), Pastele si Sanzienele, putem trece printr-un anumit proces de initiere in marile taine ale evolutiei omenirii. Sarbatoarea de Craciun poate fi considerata, in primul rand, o sarbatoare a amintirii originii spirituale a omului si deci un prilej al unei adevarate cunoasteri de sine. Deloc intamplator, sarbatoarea de Craciun este precedata de sarbatoarea lui Michael, care are legatura cu spiritualizarea gandirii si cu nasterea Eului Superior in suflet. Acest lucru il voi detalia in partea a doua a acestei prezentari.

As vrea sa subliniez si sa urmaresc, in cele ce urmeaza, cele doua aspecte fundamentale ale sufletului omenesc: cel divin (ceresc) si cel omenesc.  In primul rand, avem aspectul divin, in imaginatiunea clasica de Craciun, cu Fecioara Maria, plina de puritate, blandete, intelepciune si iubire materna, tinand in brate pruncul stralucitor. Prin ea, omului i se readuce aminte de originea sa divina, de ce anume el s-a indepartat atunci cand a coborat in intruparea pamanteasca. rafael-madonna_sixtinaCel mai aproape de aceasta imaginatiune arhetipala este Rafael, cu a sa Madona Sixtina.

In al doilea rand, avem aspectul omenesc in imaginatiunea despre originea crucii, care ne este data de Rudolf Steiner in ciclul de conferinte “Ideea Craciunului si Taina Eului”. El ne atrage aici atentia asupra legaturii atat de cunoscute candva in misterii, dintre inceputul Vechiului Testament, cu istoria lui Adam si a Evei, nasterea pruncului Iisus de Craciun si Evenimentul de pe Golgotha. In Paradis, Dumnezeu cel din Vechiul Testament le-a dat dat voie lui Adam si Evei sa manance din toate fructele Pomului Vietii, dar le-a interzis sa guste din roadele Pomului Cunoasterii binelui si raului. Si pentru ca ei, ispititi de Lucifer aparut in forma de sarpe, au mancat din fructele Pomului cunoasterii, au fost alungati din rai. Mai tarziu, cand stramosul Adam a murit si a fost ingropat, din mormantul sau a crescut un pom si din lemnul acestuia a fost facuta ulterior crucea pe care a fost rastignit Iisus Christos. Deci mai intai corpul lui Adam pus in mormant a introdus in aura pamantului si in evolutia omenirii principiul luciferic, iar mai tarziu, prin Misteriul de pe Golgotha cu punerea sa in mormant, Christos a adus un nou principiu in aura pamantului si in evolutia omenirii. Din aceasta straveche cunoastere inteleapta, s-a mai pastrat astazi doar faptul ca ziua de 24 decembrie, inainte de ziua de Craciun de pe 25 decembrie, este marcata in unele calendare crestine ca fiind ziua lui Adam si a Evei.

michelangelo-the-fall-and-expulsion-of-adam-and-eve-sistine-chapel1

Partea I – Craciunul exterior

Copilul arhetipal si eternul femin

Cele doua aspect mentionate: divin si omenesc, le putem urmari in cursul narativ din Evanghelia lui Luca si Evanghelia lui Matei. In prima, in arborele genealogic exprimat la inceput, vedem ca stramosul ereditar al copilului Iisus este Nathan, fiul lui David, iar in a doua, linia porneste de la celalalt fiu al lui David, Solomon, aceasta fiind una dintre contradictiile greu de explicat din evangheliile sinoptice. Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, stim ca diferentele dintre evenimentele relatate in aceste Evanghelii provin din faptul ca, oricat ar parea de incredibil si de neacceptat constientei obisnuite, avem doi copii Iisus: Iisus nathanic si Iisus solomonic, provenind din doua cupluri diferite Maria si Iosif, care pregatesc corporalitatea necesare coborarii lui Christos pe pamant la momentul Botezului din Iordan. In spatele acestui lucru se acunde o adanca intelepciune divina, pe care o putem presimti in urmatoarea idee, exprimata de Emil Bock in cartea “Copilaria si tineretea lui Iisus”: “Nu putea fi purtator al Fiintei Christice decat o fiinta umana care era cu totul copil si, in acelasi timp, intelept desavarsit.”  

In aceasta carte a lui Emil Bock (“Copilaria si tineretea lui Iisus”) am descoperit cele mai frumoase, emotionante si bine documentate  portrete biografice ale celor doi copii Iisus, ale celor doua Marii si ale celorlalte personaje din Evanghelii, prin a caror interactiune sufleteasca a avut loc fuziunea marilor curente ale omenirii (budismul si zoroastrismul, sau linia de pastori si cea regala), in pregatirea venirii lui Christos pe pamant. Incerc sa fac un scurt rezumat al acestora, in cele ce urmeaza.

Iisus din Evanghelia dupa Luca

Mai intai, in Evanghelia lui Luca, avem cuplul Maria si Iosif ce locuiesc in Nazareth. Avem deci arborele genealogic al copilului Iisus pornind de la Adam si mergand mai departe, prin profetul Nathan fiul regelui David, pana ajunge la Iosif si la Iisus. Maria este descrisa ca fiind foarte tanara, copilaroasa, de o puritate, blandete si gingasie desavarsite. Ea este logodita cu tamplarul Iosif. Despre ei, Bock ne spune ca sunt tipul de oameni afectiv-visatori, ce duc o viata simpla, curata, in armonie cu natura si cu lumea spirituala. Mai mult, conform evangheliilor apocrife si cercetarilor lui Bock, acest cuplu traia in sanul comunitatii eseniene din Nazareth. Maria ne apare ca reflectarea terestra a femininului arhetipal din creatia originara, ea este Eva inainte de caderea in pacat, iar pruncul ei este intruparea sufletului omenesc pur, al lui Adam inainte de a manca din roadele pomului cunoasterii. Acest lucru a fost posibil pentru ca lumea spirituala a pastrat o parte pura din sufletul primului om creat. Daca despre Maria nathanica nu se stie nimic despre posibile incarnari anterioare, despre sufletul incarnat in pruncul ei se poate spune cu siguranta ca este la prima sa incarnare pe pamant. Mariei din Evanghelia dupa Luca i se arata arhanghelul Gabriel, anuntand-o ca a fost aleasa sa devina mama Fiului lui Dumnezeu – si acest lucru este adevarat in sensul ca ea va da nastere sufletului imaculat al primului om creat de Dumnezeu-Tatal. Conceptia acestui suflet pur a fost facuta sub obladuirea lumii spirituale, Iosif si Maria fiind adusi intr-o stare ca de somn si astfel nelasand sa patrunda nicio dorinta ce ar fi putut macula acest proces de o importanta coplesitoare in planul evolutiv al omenirii. Deci intr-un anumit sens, Maria a ramas fecioara, asa cum este spus in Evanghelie, caci fecioria este in primul rand o stare de inocenta a sufletului, dar acest lucru este vazut intr-un mod atat de materialist in zilele nostre. Cand era aproape sa nasca, Maria a fost nevoita sa plece impreuna cu Iosif la Bethleem, pentru recensamant. Acolo, in plina iarna, in frig si in miez de noapte, ei i-a venit sorocul sa nasca, dar nu a fost primita nicaieri, hanurile erau pline de oameni veniti tot pentru recensamant, asa ca in final a gasit o iesle intr-un grajd, unde a dat nastere pruncului Iisus. Ingerii au participat la aceasta nastere, boul si magarul i-au suflat aer cald, iar cei trei pastori anuntati si calauziti de ingeri ca s-a nascut fiul lui Dumnezeu au venit sa il vada pe prunc. Ingerii formau Nirmanakaya  (corpul astral purificat al lui Buddha), caci prin nasterea pruncului din Evanghelia dupa Luca budismul s-a putut exprima in lume intr-o forma reinnoita, intinerita. Boul (sau taurul) reprezinta fortele de vointa imblanzite ce se daruiesc binelui pruncului divin din suflet, iar magarul este simbolul corpului fizic ce in acest caz isi pune fortele instinctuale tot inspre slujirea misiunii pruncului Iisus nascut in suflet.

Daca sufletul primului om, adica al lui Adam inainte de ispitirea luciferica, s-a intrupat in Iisus nathanic, Eu-l lui Adam s-a intrupat in Ioan Botezatorul. Apostolul Luca face referire la acest mister descriind intalnirea dintre Maria si Elisabeta, viitoarea mama a lui Ioan Botezatorul. Ambele erau insarcinate, iar cand ele se imbratiseaza, pruncul din pantecele Elisabetei tresare si ea simte cum se umple de duh sfant, iar atunci ea ii striga fecioarei Mariei ca atat ea, cat si pruncul pe care Maria il poarta in pantece, sunt binecuvantati.

Pruncul Iisus nathanic ne apare ca fiind plin de nevinovatie si aplecat visator asupra propriilor trairi sufletesti, radiind iubire pura si forte de viata. Pe masura ce crestea fizic, el ramanea la aceeasi puritate, inocenta a perceptiilor, la aceeasi uimire fata de lume precum copiii in primii 2-3 ani de viata, fiind in armonie deplina cu lumea plantelor si cu lumea animala, dar nedezvoltandu-si gandirea ca si forta specifica a Eu-lui. Sufletele mai sensibile simteau iubirea deosebita pe care o radia acest suflet primordial, insa in general oamenii il considerau inapoiat in dezvoltarea sa. Copilul traia in atmosfera sufleteasca de puritate si blandete a mamei sale si intre ei era o legatura sufleteasca cu totul speciala, o armonie si o uniune permanenta cu lumea cereasca.

Fecioara Maria cu pruncul, cel mai adesea reprezentata in picturi si in special in Madona Sixtina a lui Rafael, este Maria din Evanghelia dupa Luca.

Iisus din Evanghelia dupa Matei

Al doilea cuplu este cel ce locuia in Bethleem si este descris in Evanghelia dupa Matei. Atat Maria solomonica, cat si Iosif se trageau din familii de vaza din Bethleem si erau oameni inteligenti, educati. Maria fusese crescuta si educata ca fecioara la templu, caci parintii ei observasera ca manifesta o intelepciune, seriozitate si inclinatie catre studiu si religie inca de foarte timpuriu. Putem spune ca in ea era un suflet batran, intelept, ce avusese nenumarate incarnari in multe timpuri ale omenirii, de unde adusese roade bogate in suflet si spirit. In destinul ei, ne spune Emil Bock, putem presimti tragedia eternului feminin care urma sa aiba loc in evolutia omenirii, dar si mantuirea acestuia prin suferinta si iubire. Frumoasa, mandra si cu o noblete desavarsita in fiinta sa, tanara Maria arata ca o regina printe ceilalti oameni. In acele vremuri, stiinta, religia si arta erau inca o unitate, nu ca in vremurile noastre, cand sunt atat de rupte una de alta, iar educatia se facea pe atunci in centrele religioase. Maria era nespus de dedicata invataturii religioase pe care o primea si si-ar fi dorit sa ramana pentru tot restul vietii la templu sa-i slujeasca lui Dumnezeu, ea avand o legatura directa cu ingerii, cu lumea spirituala. Dar invatatii de la templu aveau alte planuri cu ea, conform indicatiilor din oracole pe care le primeau la randul lor. Ei o educau  pentru a deveni mai tarziu mama lui Mesia pe care il asteptau toti. Asa ca tanara fata a renuntat la visul ei de a sluji lui Dumnezeu in temple, pentru o misiune si mai nobila, de a se casatori si a da nastere pruncului salvator mult-asteptat al neamului iudeilor. Legendele spun ca ea urma sa se casatoreasca doar cu cel ce va face toiagul uscat sa infloreasca, atunci cand va trece prin dreptul ei – si asa a fost ales Iosif, care era un barbat evoluat spiritual, educat si de neam regal, mult mai in varsta decat fecioara Maria.  Daca in cazul cuplului din Evanghelia lui Luca, Maria a fost cea care a primit vestea nasterii pruncului divin de la Arhanghelul Gabriel, in cazul acestul cuplu din neam regal, vestea ca se va naste un prunc a fost data tatalui. Nunta dintre Maria solomonica si Iosif a fost facuta in templu, sub obladuirea inteleptilor preoti, la fel si unirea trupeasca dintre ei a fost in deplina puritate, fiind sustrasa cu totul constientei ei si a sotului ei, asa cum se facea in acele timpuri in situatii speciale, in templele conduse de preoti initiati. In acest caz, sufletul ce s-a intrupat in acest copilul Iisus era cel mai intelept suflet al omenirii, ce trecuse prin nenumarate vieti pamantesti din vremuri imemoriale si condusese in mod direct popoare sau daduse impulsuri pretioase in evolutia omenirii: Eu-l marelui initiat Zoroastru (“Steaua de aur”). La nasterea sa, in casa lor din Bethleem, au venit cei trei regi-magi intelepti, calauziti de steaua care le indica faptul ca marele lor maestru spiritual Zoroastru s-a nascut in Bethleem, iar ei s-au inchinant lui si i-au adus aur, smirna si tamaie, ca daruri simbolizand initierea. Insa in acele timpuri, regale Irod aflase si el ca se va naste Mesia si speriat ca acesta sa nu ii ia locul, a dat porunca sa fie omorati toti pruncii. Avertizat in vis de inger, Iosif i-a luat pe Maria si pe prunc si au fugit in Egipt, unde s-au adapostit pentru o perioada mai lunga intr-un templu. Cand primejdia a trecut si au aflat ca Irod murise, ei s-au intors, dar nu in Bethleem, ci in Nazareth. De acum devenisera vecini cu familia lui Iisus nathanic si asa s-au cunoscut cele doua familii.

Prietenia dintre cele doua familii. Transformarea din Templu. Noul Feminin arhetipal

Copilul Iisus nathanic s-a nascut cu aproximativ doi ani mai tarziu decat Iisus solomonic si atunci el nu a fost in primejdia de a fi omorat de nemilosul rege Irod. Aceasta este inca o aparenta contradictie din Evanghelii, si anume ca apostolul Luca nu mentioneaza nimic despre episodul dramatic al uciderii pruncilor, dar prin datele de nastere diferita ale copiilor Iisus intelegem de ce nu a fost cazul. Deci cele doua familii traiau ca vecini in comunitatea eseniana, unde nu existau diferente de rang si de avere. Maria solomonica, pe langa ca pierduse rangul si pretuirea deosebita de care se bucura in casa natala din Bethleem, pierduse si visul ei de a fi mama lui Mesia, sub obladuirea initiatilor din templu, acum ca era departe de ei. Acum era aparent o femeie obisnuita, ce se ocupa de cei sapte copii pe care ii avea impreuna cu Iosif si pe care nu ii mai concepuse in acelasi mod inocent precum pe cel dintai, ci ea, treptat-treptat, isi pierduse puritatea din templu si implicit legatura pe care o avea cu ingerii, cu divinitatea. Putem sa ne inchipuim, spune Bock, suferinta acestei femei mandre si deosebite, care avusese idealuri inalte, pe care le vazuse destramandu-se treptat sub ochii ei. Chiar si iubirea de mama a fost o calitate pe care ea dobandit-o prin stradanie proprie si suferinta, neavand-o nativ, precum Maria nathanica ce intruchipa mama arhetipala plina de forte de daruire de sine. De aceea, ei ii facea bine prezenta Mariei nathanice, ii amintea intr-un mod vindecator de paradisul pierdut din timpul cand era fecioara slujind in templu. Intr-un mod similar, cei doi baieti Iisus se imprietenesc, fiecare simtindu-se atras intr-un mod misterios de celalalt, ca si cum celalalt avea o calitate sufleteasca ce il completa si il facea sa se simta implinit. Atat de polari erau cei doi, si totusi atat de apropiati sufleteste ! In timp ce fratii lui, inteligenti si educati, cumva il dispretuiau pe baiatul Iisus pe care il considerau intarziat in dezvoltarea sa, Iisus somolonic, cu intelepciunea si dorinta sa de a cunoaste in permanenta lumea, simtea ca in baiat se manifesta o iubire plina de inocenta si de forte de viata, din care sufletul sau se hranea. La fel, baiatului Iisus nathanic ii facea bine prietenia acestui baiat intelept, ii imprumuta intr-o anumita masura din forta sa de gandire si de individualizare.

Cand baietii au crescut – Iisus nathanic avea deja 12 ani – era vremea sa primeasca confirmarea in templu, asa cum era datina, asa ca familia din Evanghelia lui Luca impreuna cu Maria solomonica si fiul ei au plecat inspre Ierusalim. Iosif cel in varsta, sotul Mariei somolonice, murise de batranete de putin timp.  Ambrogio_Borgognone_Iisus predicand in Templu.jpgLa Ierusalim a avut loc episodul cu disparitia baiatului Iisus nathanic, pe care l-au cautat timp de trei zile, mama sa fiind foarte nelinistita. Intr-un sfarsit, adultii l-au gasit pe copil in templu, stand pe tron si raspunzand cu multa intelepciune marilor invatati din temple, spre uluirea acestora. De ce ma cautati ? Nu stiati ca eu sunt in casa Tatalui Meu ? le raspunde copilul adultilor ingrijorati. Mama sa, Maria descrisa in Evanghelia lui Luca, a fost foarte afectata de transformarea fiului ei, pe care nu-l auzise niciodata vorbind atat de intelept, incat aproape ca nu-l mai recunostea si se simtea ca si cum l-ar fi pierdut. Impresionata a fost si Maria solomonica de transformarea baiatului Iisus mai mic, la care observa o atitudine noua de demnitate si adanca intelepciune pe care nu le vazuse pana acum decat la fiul ei, dar fu mai ales nespus de ingrijorata pentru fiul ei drag, care devenise palid, tacut si retras in el si parca se topea din picioare de la o clipa la alta.  Ce se intamplase, de fapt ? Rudolf Steiner ne lamureste acest mister: Eu-l lui Zarathustra din baiatul solomonic trecuse in baiatul nathanic si astfel intelepciunea profund umana adusa de multe vieti pamantesti de catre Zarathustra se unise cu iubirea pura cereasca a primului om creat de Dumnezeu, ce nu avusese nicio alta viata pe pamant si nu fusese niciodata atins de principiul luciferic. Caci in acele vremuri Eu-l uman nu era atat de legat de corp precum astazi si astfel de transferuri de Eu se petreceau, in anumite situatii.

Prin fuziunea dintre intelepciunea pura si iubirea curata s-a realizat planul divin de creare a unei corporalitati umane potrivite pentru entitatea cosmica Christos, ce urma sa se intrupeze la momentul Botezului din Iordan.

In timp ce tanarul Iisus nathanic, acum straluminat de Eul intelept al lui Zarathustra, devenea tot mai puternic si mai intelept, celalat baiat s-a inchis tot mai mult in el si pana la urma a murit, spre adanca durere si disperare a mamei sale, care dupa ce isi pierduse sotul si ramasese singura cu sapte copii, acum il pierdea si pe cel mai iubit fiu al ei si in care isi pusese toate sperantele. Cam in aceeasi perioada moare si Maria nathanica, ce nu-si mai putuse reveni dupa socul primit odata cu transformarea de neinteles a fiului ei.  In virtutea legaturii sufletesti de prietenie ce ii lega de multi ani, Iosif tamplarul o ia in casa sa pe Maria solomonica, impreuna cu cei sase copii ai ei – si cele doua familii devin una, iar astfel mama solomonica si Eu-l fiului sau sunt adusi din nou impreuna, in aceste atat de misterioase legaturi de destin. Maria se simtea in mod inexplicabil profund atrasa sufleteste de Iisus nathanic, desi inca nu stia ca acesta poarta in el Eu-l fiului sau. Insa de cate ori ea incerca sa intre in legatura cu fiul sau decedat si pe care ea il cauta in lumile spirituale, atentia si iubirea ei erau atrase de baiatul nathanic, ce radia iubire si intelepciune inspre ea, incat ea incepuse sa presimta ca aici sunt niste mistere ce se cer lamurite.

Comunicarea dintre mama si fiul adoptiv devenea tot mai profunda, pe masura ce baiatul se maturiza. Ea primea plina de compasiune relatarile pline de durere ale tanarului ce observa cu luciditate situatia de decadere sufleteasca si morala in care se afla omenirea in acel moment, cand vechile misterii pagane nu mai functionau si locul zeitatilor la care se inchinau oamenii fusese luat de entitati demonice. In acest context, vestea despre Ioan Botezatorul ce incepuse sa predice venirea lui Mesia si boteza cu apa in Iordan, spunandu-le oamenilor: Schimbati-va modul de a gandi, Imparatia Cerurilor se apropie !, a aparut ca o mare speranta pentru ei. Tanarul Iisus s-a pregatir sa plece spre Ioan Botezatorul si-a luat la revedere de la mama sa, discutia ultima dintre cei doi fiind de o mare profunzime si practic transfigurand-o pe Maria solomonica. Atunci ea a avut o deschidere spirituala catre intelegerea intregului mister al celor doi copii Iisus si tot atunci sufletul pur al Mariei nathanice ce murise a coborat din lumea spirituala si s-a unit cu ea, astfel aparand pentru prima data femininul arhetipal complet in fiinta mamei lui Iisus, reunind puritatea, iubirea si blandetea primordiala a primei femei create inainte de a fi atinsa de principiul luciferic, cu intelepciunea si iubirea omeneasca dobandite cu stradanie si multa suferinta de-a lungul a nenumarate incarnari.  In acest moment crucial, Maria isi recapata virginitatea. Este, inca o data, descris intr-un mod extraordinar de catre Emil Bock, ceea ce inseamna de fapt femininul arhetipal complet: unirea in suflet a celor doua principii, a celor doua aspecte ale femininului: cel ceresc, originar, pur, pe care il putem vedeam reprezentat in Madona Sixtina a lui Rafael, si cel omenesc, dobandit prin efort propriu si suferinta, prin metamorfozarea si purificarea sufletului cazut sub influenta luciferica, adica prin mantuirea lui Lucifer in suflet prin intermediul impulsului adus omenirii de catre Christos. “Marea transformare ce a avut loc in Maria ca urmare a convorbirii de adio este arhetipul unei transformari catre care trebuie sa nazuiasca orice suflet uman. Caci versul lui Angelus Silesius:

Tu trebuie sa fii Maria, pe Dumnezeu sa-l nasti in tine,

Ca El si tie fericirea cea vesnica in alt fel sa ti-o dea.

se refera la procesul prin care sufletul uman devine Maria, in sensul cuceririi unei noi feciorelnicii launtrice. “ (Emil Bock)

Stim apoi ca pe drumul spre Iordan, Eu-l lui Zarathustra, indeplinindu-si misiunea de a pregati corporalitatea potrivita pentru intruparea principiului christic, paraseste trupul lui Iisus, iar in momentul in care Ioan Botezatorul il boteaza pe Iisus, Eul macrocosmic al lui Christos coboara in trup fizic si Iisus Christos isi incepe misiunea pe pamant.

Partea a II-a: Craciunul launtric. Trairi la pragul lumii spirituale. Nasterea Eului superior in suflet

Am putea sa ne intrebam de ce, in Evanghelia dupa Luca, pruncul Iisus nathanic – sufletul adamic pur creat de Dumnezeu-Tatal – se naste in conditii atat de grele: in noapte, frig, saracie si umilinta, intr-un grajd intunecos. Explicatia este ca ceea ce s-a  petrecut atunci pe plan exterior, la rascruce de timpuri, reprezinta in acelasi timp si imaginea proceselor sufletesti prin care omul trece in cunoasterea de sine, cand ajunge la pragul lumii spirituale, iar din sufletul intelept da nastere pruncului divin al cunoasterii de sine.

In Contemplarile asupra cele 12 nopti sfinte, Kristina Kaine descrie cum doar curajul michaelic de a privi in intunericul din sufletul nostru, in gandurile moarte intelectuale, in vointa noastra slaba si indecisa ne poate da sansa de a ne naste Eul Superior. Putem patrunde misterul nasterii copilasului spiritual al sufletului in noaptea intunecata si friguroasa din suflet doar atunci cand avem curajul de a o lumina cu lancea gandirii spiritualizate. De-abia atunci putem sa dam nastere la cel ce suntem cu adevarat. Kristina Kaine porneste in contemplarea ei de la indicatia despre noaptea de Craciun pe care Rudolf Steiner a dat-o lui Herbert Hahn, la intrebarea acestuia despre semnificatia celor 12 nopti sfinte: “Aceasta noapte sfanta este noaptea in care Christos este nascut in suflet si sufletul intreaba: Poate fi sufletul meu eliberat, salvat, mantuit cu toate slabiciunile si defectele si pasiunile mele ? Simbol: grajdul din Bethleem in saracie si umilinta in care va fi nascuta Lumina Lumii. Vocea linistii patrunde in suflet si ne invata  cum sa afirmam cu bucurie binele care se afla in noi si in ceilalti. Sufletul cauta misterul in intuneric si in paduri necunoscute. Spiritul divin este nascut in materie; Alpha si Omega se ating si creaza viata.”

Ceea ce in trecut era cufundare mistica in sine, pe calea sentimentului, in zilele noastre este o coborare constienta in suflet, pana la pragul lumii spirituale, inspre cunoasterea de sine. Aici are loc intalnirea cu micul Pazitor al pragului si cu Eul superior, iar la intoarcerea in starea de constienta obisnuita aducem in suflet un germene al partii divine din noi: nasterea copilasului auriu al cunoasterii spirituale din substanta  maternala a intelepciunii. Dar pentru aceasta trebuie sa ajungem la pragul lumii spirituale, unde Rudolf Steiner spune ca sunt douasprezece aspecte de baza in care Pazitorul pragului ni se poate arata. Unul dintre aceste aspecte este reprezentat in aceasta pictura lui David Newbatt, intitulata “Phoenix”, pe care am putea-o numi si  transformarea gandirii (moarte si renastere) la pragul lumii spirituale. Am avut bucuria sa o gasesc pe internet, la putin timp dupa ce avusesem o imaginatiune foarte asemanatoare cu ceea ce este reprezentat artistic in ea. Vedeti in pictura o fiinta spirituala feminina, avand deasupra capului o pasare aurie cu aripile mari larg deschise. In imaginatiunea mea, din inima acestei fiinte feminine sublime izvora un suvoi de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si ganduri pure de intelepciune. david-newbattEa este inconjurata de fiinte intunecate si monstruoase: imaginea gandurilor moarte, intelectuale ale omului, deci gandurile cazute sub puterea lui Ahriman. Atat fiinta luminoasa si inteleapta, cat si fiintele intunecate din jurul ei, sunt aspecte din sufletul omenesc, caci la pragul lumii spirituale omul se intalneste cu el insusi. In timp ce partea intunecata releva aspectele pe care omul trebuie sa si le transforme constient, prin stradanie, partea luminoasa reprezinta potentialul sau spiritual, idealul catre care el poate sa aspire.

Devenim astfel constienti de niste aspecte de transformat din noi si in acelasi timp aducem in suflet ceva din Eul nostru superior. Ceva se naste in sufletul nostru din aceasta intalnire la prag, un germene ce poate fi lucrat mai departe, ‘pruncul divin’.

Sorin Stefanescu a mentionat in conferinta sa picturile-imaginatiuni ale lui Goya (“Capriciile”). As spune despre ele ca sunt niste imaginatiuni incomplete, pe care omul le are intr-adevar la atingerea pragului lumii spirituale, dar fiindca ajunge la prag intr-o stare sufleteasca deprimata (cum era Goya cand le-a avut), sau oricum intunecata, aceste imaginatiuni nu sunt complete: omul percepe doar partea lor intunecata, ahrimanica, cea care trebuie transformata de catre fortele Eului. goya1Daca priviti la pictura lui David Newbatt, inchipuiti-va cum este ca cineva sa poata vedea launtric doar acele fiinte ahrimanice: acel om va fi in situatia mielului neajutorat, ingrozit si atacat de acesti monstrii sufletesti. Eu am fost in aceasta situatie intr-un moment biografic greu din viata mea, pe care l-am numit “caderea in abis”, in care pentru un timp m-am simtit pierduta, neputand sa vad nicio lumina.

La polul opus, sunt toate acele trairi extatice, minunate, cand cineva are viziuni luminoase cu ingeri, cu fiinte spirituale divine si atunci omul devine foarte mandru, crede ca a ajuns la un anumit nivel de elevare spirituala. Exemplificand cu  aceeasi pictura a lui Newbatt, inchipuiti-va ca cineva ar vedea doar partea ei aurie, luminoasa. Putem sa le numim viziuni date de Lucifer, in care omul vede doar partea frumoasa, stralucitoare, divina, incantatoare; dar fiindca nu vede si ce anume mai are de transformat, omul cade prada ispitei de a credea ca are deja calitatea reprezentata prin imaginea respectiva si nu trebuie sa mai depuna niciun efort pentru ea. In acest caz, omul evita pragul lumii spirituale si intalnirea cu Pazitorul pragului si nu stie ce are de transformat in fiinta sa. Deci ar trebui sa privim cu mare circumspectie astfel de trairi luminoase, extatice. Este drept, ele sunt intalnite in special pe alte cai spirituale (nu pe calea antroposofica), pe cai ce nu au de-a face cu gandirea si cu spiritualizarea ei.

Desigur, ceea ce am prezentat aici este o forma mult simplificata despre ceea ce inseamna o imaginatiune; lucrurile acestea sunt foarte complexe si greu de pus in cuvinte. Mai importante decat imaginile in sine sunt trairile sufletesti pe care omul le are la pragul lumii spirituale, precum si mesajul pe care il primeste prin ele. O descriere completa a unei imaginatiuni este data de Rudolf Steiner in “Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale” (GA 10), in intalnirea cu micul Pazitor al pragului. Pentru a avea imaginatiuni complete si juste pe calea launtrica a cunoasterii de sine, este absolut necesar sa ne spiritualizam gandirea, iar cea mai sigura si mai grea cale in acest sens este cea data in “Filosofia Libertatii” (GA 4).

Cum s-a mentionat mai devreme, mai este si calea nu atat de grea ca “Filosofia Libertatii”, dar nici atat de sigura: cea data de studiul serios, sustinut, al antroposofiei, la care se adauga meditatiile si exercitiile insotitoare. Caci:

Gandirea pura este lumina soarelui in ceata vietii

Gandul pur este o traire spirituala

Educarea spre gandirea pura este antroposofia

Exersarea formelor de gandire pura este meditatia

Ea il face pe om  calm, interior activ, linistit sufleteste

Ii aduce mantuirea in inima. (Rudolf Steiner)  

Ar fi mult de discutat aici despre ce anume inseamna transformarea si spiritualizarea gandirii, dar aceasta este o mare tema in sine, pe care si eu incerc sa o aprofundez, deci poate vom discuta despre ea alta data.

 (prezentare tinuta de Delia Soare la Simpozionul de Craciun de la S.A.R. din 17 decembrie, 2016)