Natura vs idealuri (II). Soarele din om

Articolul de față reprezintă transcrierea conferinței pe care am ținut-o la Casa Rudolf Steiner pe data de 21 decembrie 2019, în cadrul Simpozionului de Crăciun.

În prezentarea acestei teme, despre natura din om versus idealurile din om, voi porni  de la articolul pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei Pământ iubit. În el se află cadrul ideatic de la care am început în cercetarea acestei teme, ideile de bază expuse într-un mod obiectiv, fără nimic personal. În cele ce urmează le voi relua, încercând să le leg cu trăirile mele biografice pe această temă, precum și cu ideea de Crăciun.

Abisul dintre om și natură

Povestea a început cu relatarea unei situații conflictuale din autobiografia lui Rudolf Steiner, în care el vorbește despre Marie Eugenie Delle Grazie și despre cercul artistic din jurul acesteia, acțiunea având loc în Viena, înainte de vârsta de 28 de ani a lui Steiner. În interacțiunea sa cu acest cerc cultural, el și-a format principalele idei din care a scris ulterior Filosofia Libertății. Pe când se lucra programul pentru acest simpozion și am spus numele temei, m-a sunase Mariana de la euritmie care voia să facă ceva artistic despre natură în cadrul aceluiași simpozion, în continuarea conferinței mea, așa că mi-a cerut niște detalii despre ce o să vorbesc. I-am spus pe scurt tema, pornind de la viziunea pesimistă a lui Delle Grazie despre natură versus idealuri și conflictul pe această temă dintre profesorul Schröer și tânărul Steiner. Ea m-a ascultat și și-a exprimat dezamăgirea, spunând că pentru ea natura este, dimpotrivă, ceva foarte prietenos, precum o prezintă și Goethe în opera sa – și în acest sens ar fi dorit ea să facă un număr artistic de euritmie. Ca urmare a acestei discuții, voi menționa și viziunea lui Goethe asupra naturii.

Observăm că avem dintr-o dată două curente diferite de raportare a omului la natură: cel al realismului dur, care vine prin Delle Grazie, în care natura este dușmană realizării oricărui ideal al omului, și cel al cărui reprezentant este Goethe, în care natura este înfrățită cu omul. Deci sunt aceste două direcții opuse între ele, ale raportării omului la natură în general – și la natura din om, în particular. Am făcut această specificație pentru că, pe parcursul acestei conferințe, o să urmăresc ca din când în când să punctez paralela foarte importantă dintre natura din om și natura exterioară, sau dintre microcosmos și macrocosmos.

Revenind la ceea ce povestea Rudolf Steiner în cartea sa despre întâlnirea biografică cu Marie Eugenie Delle Grazie, căreia i-a dedicat aproape un capitol întreg: el a auzit prima dată despre această poetă, dramaturgă și scriitoare de la profesorul său iubit, Karl Julius Schröer, care i-a vorbit foarte entuziasmat despre tânăra de numai 18 ani. Ea începuse să scrie și să publice încă de la vârsta de 16 ani, primise premii și era considerată genială, avea idei extrem de puternice și inovatoare, dar legate de curentul numit realism. La una dintre întâlnirile cercului de artiști care se formase jurul ei, din care făceau parte poeți, scriitori, filosofi, teologi, muzicieni, profesorul Schröer l-a invitat pe tânărul Steiner să vină cu el, fiindcă poeta voia să citească niște pasaje din cartea la care lucra, Robespierre. Eu nu am citit-o, dar Rudolf Steiner ne povestește despre ce era vorba în această carte cu următoarele cuvinte, referindu-se la pasajele pe care poetesa le-a citit la respectiva serată literară: “Am fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat și s-au prăbușit cu un tragism impresionant”, deci despre despre impactul dintre idealurile pe care le aveau personajele din drama Robespierre și realitatea concretă a destinului lor. La acest cerc cultural patronat de Delle Grazie se citea din Dostoevski, din Shakespeare, dar și din Toma de Aquino și se punea accent pe personaje dramatice, așa cum le știți din romanele lui Dostoievski sau din dramele lui Shakespeare, cu strădaniile, luptele, eșecurile lor, poetesa fiind pătrunsă de convingerea că omul va pierde întotdeauna în lupta cu natura. La serata la s-au dus profesorul Schröer împreună cu soția sa, cu o prietenă a soției și cu tânărul Rudolf Steiner, celor prezenți le-au fost prezentate scenete din noua dramă a poetesei. La sfârșit, profesorul Schröer a părăsit întîlnirea extrem de supărat și de revoltat de cele pe care le auzise, iar doamnele se simțeau rău, “aveau un fel de crampe”, erau afectate până la nivel fizic. Acesta a fost asupra lor impactul a ceea ce auziseră, deci atât de dure au fost trăirile din scenetele de un realism crud create de poetesă. Karl Julius Schröer nici nu a vrut să mai audă apoi de poetesă – și aici a avut loc primul conflict major și prima mare suferință din viața lui Rudolf Steiner, căci profesorul se aștepta ca nici el să nu mai frecventeze cercul cultural al acesteia. Schröer era de părere că nu trebuie să prezinți prin intermediul artei trăiri abisale, îngrozitoare, decăderi ale sufletului uman. Cei care mă cunoașteți știți că pentru mine tema abisului sufletului uman este o tema importantă în biografia mea, pe care am trait-o în modul cel mai direct și probabil de aceea am și rezonat cu relatările menționate. Despre profesorul Schröer știm din antroposofie ca era încarnarea lui Platon, iar în această întrupare era un mare adept al lui Goethe. El era atât de intim legat karmic de Goethe, încât Steiner ne spune în alt loc din opera sa – și acesta este un lucru care ține de misterele sufletești dintre un om și alt om și care, la fel, este o tema de mare interes pentru mine – că profesorul trăia, la nivel sufletesc, împreună cu Goethe, era ca și cum el era o prezență permanentă în viața lui, în casa lui – ca să vă dați seama cât de important era Goethe în biografia sa. Schröer i-a spus lui Steiner că nu este etic să prezinți prin artă, prin poezie aceste drame și căderi ale sufletului uman, aceste lucruri atât de teribile care i se pot întâmpla unui om, pentru că el este adeptul zicalei lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în armonie cu lumea. Știți deja că Goethe era reprezentantul celuilalt curent, în care omul trăiește în armonie cu lumea și cu natura, el având o relație cu totul specială cu natura, la care o să revin mai târziu.

Libertatea umană, în viziunea lui Rudolf Steiner

Dar cum privea Rudolf Steiner concepția de viață a lui Marie Eugenie Delle Grazie? Nu corespundea cu modul său de a privi lucrurile, dar – cei care ați citit autobiografia sa, dar și din alte conferințe ale sale, știți că el era foarte interesat de modul de a gândi al altor oameni, chiar dacă era complet diferit de modul său de a privi lucrurile. El avea această capacitate extraordinară de a putea prelua în el conținutul de gânduri al unui om și de a și-l însuși, ca și cum era al lui. Își dădea la o parte gândirea sa, deci avea acest altruism cu totul deosebit în gândire, putând să preia conținutul de gânduri al unui alt om și să le ducă până la capăt, să meargă mai departe cu ele ca și cum erau gândurile lui proprii, trăindu-le ca pe gândurile sale proprii. Acest lucru chiar a dus la niște situații ulterior, de genul celei cu omul de știință materialist Haeckel. Steiner l-a studiat pe Haeckel, admirând modul său de a gândi, efectiv și-a însușit modul acestuia de a gândi, încât cei care îl ascultau vorbind cu admirație despre concepția acestuia, care era la polul opus concepției sale spirituale și modului său de a gândi, au fost de-a dreptul contrariați de faptul că el vorbea admirativ despre el și îi lua apărarea materialistului Haeckel; unii chiar l-au acuzat într-un fel că s-a contrazis în concepția sa, că nu este consistent. Însă Rudolf Steiner știa acest secret, pe care l-a revelat în Filosofia Libertății, că în modul de a gândi al unui om – nu în gândurile sale, ci în modul profund de a gândi al unui om, se află ființa adevărată a omului. Și această idee vă rog să o rețineți fiindcă o să o reiau în final. Iată ce a zis Steiner despre Delle Grazie: “Conținutul ideilor ei era însă la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care îmi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: asemenea contraste trebuie să își găsească totuși armonia undeva în univers – ceea ce îmi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului meu suflet.”Ulterior, problematica a devenit mult mai complicată decât atât și el s-a ocupat efectiv de această problemă a contrastului dintre idealuri și natura umană. Dar pe atunci, cum spuneam, s-au format principalele lui idei din Filosofia Libertății, ca și răspuns la poemul Natura al lui Delle Grazie, poem pe care ea l-a publicat la puțin timp după serata literară amintită mai devreme. În acest poem, natura era slăvită “ca forță supremă care își bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viață numai pentru a-l înșela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reușit să îl amăgească”. Viziunea ei era împărtășită și de cei din cercul ei cultural, oameni foarte culți, cu care lui Rudolf Steiner îi făcea plăcere să poarte discuții pe diferite teme. Pentru el, aceste întâlniri au reprezentat unele dintre cele mai frumoase momente din perioada sa vieneză. El nu a renunțat la aceste serate, cum ar fi dorit profesorul său Schröer, supărat că el continua să se vadă cu acei oameni. Este plin de sens cum caracterizează Steiner cele discutate acolo, spunând că în acel cerc era o lumină a gîndirii, dar nu o lumină solară – ci o lumină argintie, lunară.

Ca răspuns dat poetesei la poemul Natura, Rudolf Steiner a scris un eseu sub formă de scrisoare, numit Natura și idealurile noastre. Am găsit această scrisoare în limba engleză pe rsarchive.org și am tradus-o în română și publicat-o în numărul trecut al revistei Pământ iubit si pe site-ul meu, o puteți citi acolo. El descrie scrisoarea sa de răspuns cu următoarele cuvinte: “Am vorbit în ea despre îndreptățirea aparentă pe care o are concepția poetei. Am spus că o concepție ce nu închide ochii în fața forțelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un “optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenței. Dar am vorbit și despre faptul că ființa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens și conținut vieții, și că această ființă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.” Se vorbea mai devreme într-o conferință despre organele din om, despre funcționarea înțeleaptă a parții naturale din noi despre care nu știm de fapt mare lucru și care, în mod obișnuit, când totul este în regulă, funcționează într-un mod liniștit, aproape neobservat. Însă omul, prin pasiunile, patimile, ispitele și prin atitudinea sa la încercările de destin poate perturba această funcționare foarte mult. Steiner îi opune acestei părți naturale, inconștiente din om, partea ideală conștientă, pe care omul o poate crea în sine însuși, în care el este complet liber și care nu are legătură și nu depinde de natura din el. El indică spre ideea de bază a viitoarei sale cărți, Filosofia libertății și înspre ce ce va însemna omul liber, spunând că în această zonă liberă din el, omul este atotsuficient. Când va fi un spirit liber, el va avea tot ceea ce îi trebuie din el însuși. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă lucrul acesta. Gândiți-vă la câte adicții are omul modern! În scrisoarea lui, Steiner face referire la demnitatea umană, la omul care nu trebuie să depindă prin nimic de natură, de ceva ce vine din exteriorul ființei sale conștiente. Chiar și dacă o ființă divină, un zeu vine și îi dăruie omului cele mai minunate trăiri, o stare de beatitudine, o mare fericire, omul liber le respinge dacă el nu a contribuit cu nimic la dobândirea lor, pentru că sunt lucruri care îl fac neliber. Nu vorbim aici numai despre necesitățile naturale de bază, ci de niveluri mai rafinate de dependență. Orice ți-ar fi dăruit din exterior, exteriorul însemnând ceva ce nu are legătură cu ființa ta – deci nu exterior ca lume fizică, ci exteriorul Eu-lui tău, a ceea ce conștientizezi tu din tine însuți ca ființă – te poate face neliber și trebuie respins dacă nu este creat din tine însuți, în mod conștient și din iubire. Steiner face un apel extraordinar de mare la autonomia omului ca ființă ideatică, spirituală – și eu am încercat să înțeleg această idee de om liber, autonom, care nu depinde cu nimic de natură. Mi-am amintit că se spune în antroposofie că undeva în viitor omul va distruge natura exterioară și nu va mai putea să primească hrană de la natură sau oxigen pentru a respira – sunt deja semne evidente în acest sens, în lume. Omul, în evoluția sa, va trebui să devină capabil să își producă singur în ființa sa hrana, să își creeze singur propriul său oxigen lăuntric pentru a respira. Rudolf Steiner mai spune în scrisoarea sa ca noi, oamenii, nu mai putem aștepta o rezolvare a conflictelor, a acestor dizarmonii cu natura – care de fapt înseamnă răul din lume – din exterior, de la credința într-un Dumnezeu-Tată atotputernic transcendent. Nu Dumnezeu-Tatăl ne rezolvă probleme nouă, ca unor oamenii-copii, ci ne maturizăm și le rezolvăm noi înșine, cu propriile resurse. Omul matur, liber, își creează din el însuși tot ce are nevoie, fiindcă Dumnezeu s-a dăruit pe el însuși lumii și fiecare om poartă în voința lui spirituală, ca potențialitate, voința lui Dumnezeu. „Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale”. Omul are misiunea de a deveni conștient de acest lucru și de a se strădui să devină demn de potențialitate creatoare uriașă din el. Vedeți aici diferența enormă dintre ideile lui Rudolf Steiner și dintre ideile pesimiste ale lui Delle Grazie, cu privire la posibilitatea omului de a-și realiza idealurile în lume.

Scrisoarea de răspuns a fost publicată doar în câteva exemplare, unul dintre ele ajungând la profesorul Schröer care, după ce a citit-o, i-a spus supărat lui Steiner că, dacă aceasta este părerea lui, înseamnă că ei doi nu s-au înțeles niciodată unul pe celălalt și că se dovedește incapabil să ia în serios maxima lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea. Pentru Schröer, cei din cercul cultural al poetesei manifestau “zgura spiritelor arse”.

Acesta a fost conflictul, legat de Marie Eugenie Delle Grazie și Karl Julius Schröer, și totodată prima mare durere din viața tânărului Rudolf Steiner. “Viața mea sufletească era cu adevărat sfâșiată, din cauză că eram legat și de unul și de celălalt printr-o iubire sinceră și prin venerație.”, spunea el în autobiografia sa. Dar tot în această perioadă s-au format ideile sale de bază cu privire la libertatea umană și la problematica abisului tot mai mare care se crează în ființa omului.

Revenind la Goethe, aș aminti aici versurile sale din Faust, foarte legate de tema noastră și care pentru mine sunt pline de sens:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

Impresia mea este că scrisoarea de răspuns a lui Steiner nu a avut un impact prea mare asupra poetei Delle Grazie. Ea a atras atenția într-un mod genial asupra tendinței tot mai mare a omului modern, de a se înstrăina de natură, aceasta ducând la scindarea în ființa sa între partea sa spirituală și cea naturală, între cele doua căscându-se un abis de netrecut. Despre poetesă se spune, într-un articol antroposofic de pe rsarchive.org, că reprezintă acel tip de om care are o genialitate înnăscută, o viziune, o măreție a ideilor, o capacitate de observare profunda a predispozițiilor în om, dar care nu merge mai departe să își dezvolte ceva nou, nu metamorfozează această capacitate adusă din vieți anterioare – ceea ce ea ar fi putut să facă dacă ar fi înțeles ideile lui Rudolf Steiner. Principala ei operă a fost creată din anii de genialitate ai tinereții, apoi ea nu a mai creat ceva deosebit.

Goethe și cunoașterea naturii

Pe de altă parte, îl avem pe Goethe, despre care știm că într-o viață anterioară a fost în legătură cu forțele naturii, chiar a avut o inițiere în acest sens, ce a avut ca rezultat ca în întruparea ca Goethe să aibă o relație cu totul specială cu natura. Copil fiind, el își pregătise pe o masă un fel de altar cu plante, pietricele din natură și încă de atunci manifesta această atitudine de iubire, de venerare a naturii și a forțelor ei. Pentru adultul Goethe, natura era o ființă cu care el avea o relație sufletească intimă și cu care putea să intre într-un dialog la nivelul inimii. El are și niște imnuri dedicate ființei naturii. Observațiile sale pure asupra naturii, deci fără să aducă în percepțiile sale prejudecăți sau ideile științelor naturale așa cum se dezvoltaseră în timpul său, l-au condus la concepția sa științifică, atât de apreciată de Rudolf Steiner. Pornind de la percepția pură, Goethe a reușit să ajungă astfel până la nivelul imaginativ, el a putut vedea imaginațiunea plantei originară, arhetipul spiritual al plantelor.

Putem să îl luăm pe Goethe ca și exemplu în relația sa armonioasă cu natura. Dar – și aici este o observație a mea legată de biografia lui Goethe – știm că la bătrânețe, când avea peste 70 de ani, s-a îndrăgostit de o fată de 16 ani și a cerut-o de soție. Acest lucru ne arată că, chiar dacă avea o armonie cu natura la nivel de gândire, la nivel de simțire, nu o avea însă și la nivel de voință – aici, natura din el încă îl păcălea în a cădea pradă dorințelor erotice ce duc la îndrăgostire. Voința sa nu era suficient de conștientizată, de pură, în ea se amesteca partea de dorință, de iluzie. Deci Goethe avea o relație foarte bună cu natura până la un anumit nivel, care se reflecta în structura și în biografia sa. Despre el, Steiner ne spune ca, deși a atins acest nivel imaginativ datorat capacității de percepere pură plină de iubire a naturii, el nu și-a metamorfozat gândirea pentru a ajunge la capacitatea de gândirea asupra gândirii, care l-ar fi condus la nivelul inspirativ de cunoaștere a naturii. Goethe avea chiar o repulsie față de gândirea filosofică, față de ceea ce înseamnă viața în gânduri pure. Dacă un om are imaginația și inspirația, atunci el are și intuiția – și deci poate avea cunoașterea completă. Deci, în ciuda maximei lui de Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea, Goethe nu a ajuns până la nivelul foarte profund al cunoașterii de sine, nivel care i-ar fi permis sa se elibereze de constrângerea naturii din el.

Școala de la Chartres. Legătura dintre Zeița Natura și gândire. Demeter și Persefona

În prezent, relația omului modern cu natura este foarte departe de relația plină de iubire a lui Goethe cu natura. Învățăm despre natură la școală, vedem cum ea este prinsă și clasificată într-un sistem de noțiuni și legi abstracte și seci, așa cum rezultă din cercetările științifice materialiste în cadrul științelor naturii. Oamenii de știință nu mai intră într-o legătură sufletească cu natura, își folosesc doar observarea prin simțurile fizice, aparatura ce intensifică percepțiile acestor simțuri și gândirea moartă a intelectului, crezând că află astfel tainele profunde ale naturii. Mergând înapoi în timp, ajungem la Școala de la Chartres, în perioada dintre secolele 9-13. Acolo, ne spune Rudolf Steiner, încă se mai cultiva o relație sufletească cu zeița Natura, deși ea nu mai era percepută în mod direct de către om, așa cum era în timpuri mult mai vechi. Cei de la Chartres încă știau acest lucru, că Natura este o ființă spirituală, o zeiță. Ni se povestește despre învățătorii de la Chartres, Alanus ab Insulis, Betrandus Silvestris, Bertrand de Chartres și alții, cum le vorbeau studenților într-un mod atât de viu despre Zeița Natura, încât aceștia aproape că ajungeau să o perceapă, la rândul lor. Pe atunci, natura nu era acest dușman al omului care se opunea realizării idealurilor sale, nu era nici doar un catalog de noțiuni, imagini și legi abstracte, ci era o ființă cu care se putea intra într-un dialog sufletesc și care își revela tainele-i spirituale, legitățile sale spirituale eterne, celui care o putea percepe. Era o ființă spirituală care te putea pune în legătură cu înțelepciunea lumii și al cărei corp fizic era format din flori, copaci, stânci, din toate peisajele minunate pe care le observăm în jur.

Alanus ab Insulis are un poem celebru, Plângerea Naturii – m-am străduit să îl citesc, acest lucru nu este ușor – în care el descrie cu multe detalii ființa Naturii și cum ea deplânge cu tristețe decăderea legăturii omului cu natura, ca urmare a pasiunilor și viciilor acestuia. În același timp, acești învățători își dădeau seama că este ceva necesar în evoluția omului să apară gândirea intelectuală care îl rupe pe om de natură, căci aici de fapt au acționat mai întâi Lucifer prin aceea că omul a devenit prea legat de simțuri și de plăcerea pe care o obține prin simțurile legate de natură, afundându-se în pasiuni, iar aceasta a atras pe Ahriman care a prins gândurile și le-a secat de viață, ducând la gândirea moartă a intelectului. Legătura cu natura, adică legătura omului cu înțelepciunea divină din natură, cu forțele ei de viață și iubire, a fost ca urmare tot mai deteriorată, până când s-a ajuns la situația de scindare aproape totală, descrisă de Marie Eugenie Delle Grazie. Este o problemă mult mai importantă aici, decât pare la prima vedere, deoarece decăderea legăturii cu natura este în același timp decăderea gândirii, ruperea omului de legătura cu Înțelepciunea cosmică, zeița Natura fiind unul dintre aspectele de manifestare ale acestei înțelepciuni feminine divine. Odată cu dezvoltarea gândirii intelectuale, se produce acest abis dintre om și natură.

Dacă mergem și mai mult în urmă pe firul timpului, ajungem la vechii greci cu ale lor zeități și la Persefona, fiica zeiței Demeter, din legendele grecești. Există acest ciclu de conferințe foarte frumos al lui Rudolf Steiner, Minuni ale Lumii (GA 129), pe care sper să am timp să îl pot studia mai amănunțit. Demeter era zeița naturii la greci, iar fiica ei a fost răpită, violată de Hades-Pluto, zeul morții sau zeul lumilor din adâncurile pământului și de atunci ea este ținută prizonieră de Hades în lumea sa. Îl putem recunoaște în zeul Hades pe Ahriman. Vechii greci erau foarte conștienți de corespondența dintre microcosmos și macrocosmos, adică dintre organismul uman și lume, dintre natura din om și natura din lume. Persefona, fiica zeiței naturii și reprezentantă a vechii clarvederi, este de atunci ținută prizonieră în străfundurile organismului uman și în același timp în interiorul Pământului. În legendă, Demeter încearcă să își salveze fiica, dar tot ceea ce obține este o înțelegere cu Hades ca Persefona să stea șase luni din an în străfundurile Pământului și șase luni la suprafața Pământului – și aici puteți presimți legătura ei cu anotimpurile și cu ritmurile naturii în cursul anului. Rudolf Steiner ne explică în acest ciclu de conferințe cum Persefona, fiica Naturii, era clarvederea instinctivă din om, născută în mod natural. În epoca atlanteană, când omul încă trăia în armonie cu lumea, el era intim unit cu zeița Natura, care nu numai că îi forma organele, îi asigura respirația și îl hrănea, dar îi forma în același mod natural și fără niciun efort din partea omului și organele clarvederii, cu care omul percepea lumea spirituală. La fel cum în zilele noastre avem respirația creată în noi în mod natural, așa era în acele vremuri clarvederea naturală pentru om, el era într-o legătură permanentă cu Zeița Natura și ceea ce se năștea în el ca urmare a acestui fapt era Persefona, capacitatea naturală de clarvedere a sufletului. Persefona nu este numai un personaj de legendă, ci o ființă spirituală din lăuntrul sufletului uman, care poate fi percepută și cu care se poate intra în legătură. Pe măsură ce gândirea omului a devenit tot mai intelectuală, corpul omului s-a tot solidificat și atunci Hades a început să pună stăpânire pe Persefona, iar omul și-a pierdut treptat capacitatea de clarvedere.

Să ne întrebăm ce se întâmplă cu Persefona acum, cum stăm omul modern cu conștientizarea ei? Înainte, în vechea clarvedere, cea naturală, gând și percepție erau o unitate. Acum această unitate este ruptă și avem în schimb gândurile moarte ale intelectului, lipsite de viață, iar viața din Persefona a rămas în străfunduri, în zona subconștientului și este folosită de Ahriman în procesele de digestie, în procesele de întărire ale Ego-ului, ne spune Steiner – deci într-un fel, forțele ei sunt folosite tot înspre evoluția omului, ca etapă necesară în dezvoltarea sa, iar forțele ei de viață pot fi percepute prin iubirea erotică. O avem deci pe Persefona prizonieră, sfâșiată, abuzată în ființa omului modern și așteptând să fie eliberată. Acestea sunt procesele care se întâmplă în ființa umană – procese fiziologice – și care au corespondentul lor în procesele din străfundul Pământului. Nici noi, antroposofii, nu cunoaștem zeița prizonieră în adâncurile sufletului uman. Știm câte ceva despre vechea clarvedere, dar nu știm că aceasta este o ființă spirituală care așteaptă ca noi să o conștientizăm și să o eliberăm. Când studiem și cercetăm spiritual straturile Pământului, sau când studiem natura din macrocosmos, trebuie mai întâi să cercetăm natura din noi, să ne cunoaștem pe noi înșine până în profunzimi inconștiente. Dacă ajungem la Persefona din lăuntrul nostru, ea ne poate conduce la Persefona macrocosmică din straturile Pământului. Cunoaște-te pe tine însuți și tu vei cunoaște lumea; cunoaște lumea și tu te vei cunoaște pe tine însuți. Numai prin întâlnirea cu Christos eteric dobândim forțele pentru a o salva pe Persefona, iar ea adusă în conștiență și eliberată de forțele lui Hades-Ahriman devine noua clarvedere, obținută de data asta prin strădania omului; ea este chiar știința spirituală, Antroposofia. Putem presimți astfel către ce se îndreaptă legătura omului cu natura; mântuirea gândirii este totodată mântuirea naturii din om. În toată această expunere a mea, este vorba de a găsi legătura dintre planul spiritual și planul fizic, căci aceste două planuri sunt foarte rupte între ele.

Lupta dintre lumină și întuneric. Crăciunul primordial

Eu studiam aceste lucruri în ultima vreme și în paralel trebuia să țin o conferință la simpozionul de la Cluj, despre misterul Crăciunului, și studiind tema în cartea lui Rudolf Steiner Ideea Crăciunului și Taina Eului, am întâlnit o conferință foarte frumoasă în care Crăciunul este prezentat exact din același punct de vedere, drept rezolvare a dualității dintre Eu-l spiritual al omului și natură. Pentru mine a fost o mare bucurie, să studiez două teme ce aparent nu aveau nicio legătură una cu cealaltă și să descopăr că este de fapt una și aceeași mare temă. Și aici am ajuns la următorul punct al conferinței mele, pe care pe tablă l-am scris Crăciunul, Soarele din om. În conferința menționată, în care este vorba tot de legătura omului cu natura, cu exemplul lui Goethe și al imnurilor sale închinate ființei vii a naturii, aflăm că taina Crăciunului este de fapt lupta dintre lumină și întuneric în ființa umană, care reprezintă aceeași luptă dintre partea spirituală din om și partea naturală din om. La Crăciun serbăm victoria luminii asupra întunericului, din natură și în același timp din ființa umană – iată din nou această polaritate. La solstițiul de iarnă, înainte de Crăciun, avem cea mai scurtă zi din an și exact în această perioadă a fost așezat Crăciunul de către conducătorii spirituali ai omenirii. Până în secolul al patrulea, Crăciunul a fost sărbătorit la 6 ianuarie, apoi a fost mutat la 25 decembrie în perioada anului când forțele întunecate din natură, frigul, întunericul devin foarte puternice. Se poate observa corespondența cu forțele întunecate ale sufletului, cele de îngrijorare, de teamă, chiar starea de depresie, care și ele cresc în sufletele oamenilor în timpul Adventului. Este o perioadă de așteptare a nașterii pruncului, dar apare și o stare de neliniște. Întunericului exterior îi corespunde întunericul lăuntric, iar peste el se suprapune agitația sclipicioasă a cumpărăturilor de Crăciun și luminile artificiale ale decorațiunilor din oraș, cât să împiedice conștientizarea unor procese sufletești fundamentale. În suflet se desfășoară exact această luptă dintre lumină și întuneric: întunericul dat de procesele naturale, venite din zona inconștientă a voinței, și lumina spirituală pe care omul trebuie să și-o creeze din el însuși – acest Soare din om, pe care omul trebuie să îl nască în suflet. Aici se atinge taina Crăciunului, care este victoria luminii spirituale asupra întunericului materiei, iar despre acest lucru ne reamintim la fiecare Crăciun și îl retrăim în suflet.

Steiner ne spune cate ceva despre istoricul acestei sărbători a luminii care a existat cu mult înainte de nașterea pruncului Iisus și de Misteriul de pe Golgota. În epoci străvechi, pe când omul era una cu lumea spirituală, cu înțelepciunea lumii, era sărbătoarea unității. Apoi, odată intrarea principiului luciferic în evoluția umană, când a avut loc separarea sexelor și ființa omului s-a scindat, implicit a apărut și răul în lume. Ca urmare, în epoca persană sărbătoarea luminii a devenit sărbătoarea dualității, în care lumina se lupta cu întunericul. A treia etapă, cea actuală, este de haos spiritual, dar ne pregătim și ne îndreptăm către următoarea sărbătoare, cea a trinității. Unitate, dualitate, haos, trinitate. Posibilitatea pentru sărbătoarea trinității a apărut la răscruce de timpuri, odată cu întruparea Luminii primordiale pe Pământ într-un om, prin Misteriul de pe Golgotha. De atunci s-a dat omenirii posibilitatea ca lumina spirituală ce până atunci venea din exterior, să se poată naște din ființa omului – și am ajuns la acest Soare spiritual lăuntric, ce se naște în sufletul omului. Sărbătoarea de Crăciun ne amintește de fiecare dată despre momentul extrem de important de la jumătatea perioadei lemuriene, când corpurile fizic, eteric, astral ale omului erau pregătite în lumea fizică și în ele a coborât principiul spiritual al omului, Eu-l spiritual, dar acesta a coborât inconștient pentru om, a fost precum o sămânță de lumină așezată în întunericul materiei. Acesta a fost marele eveniment în evoluția omenirii, Crăciunul primordial – și este ceea ce retrăim, mai mult sau mai puțin conștient, la sărbătoarea de Crăciun. Nu este doar o amintire, ci este o forță activă în sufletul omului. În acest ciclu de conferințe, Steiner ne vorbește și despre jocurile de Crăciun – și aici vreau să fac un pic legătura cu impulsul Congresului de Crăciun, de care se vorbea aseară – el spune că oamenii, în urmă cu câteva sute de ani, au început să facă mici scenete cu Jocul de Crăciun, care inițial erau cumva în glumă, sau oricum nu foarte serioase, dar pe măsură ce interpretau aceste scenete, ceva se întâmpla și din sufletele lor începea să acționeze tot mai puternic acest impuls viu de Crăciun și sacraliza scenetele de Crăciun, iar ei deveneau tot mai pătrunși și mai serioși. Și mă gândeam aseară la discuțiile de aici, dacă nu este același lucru și cu impulsul Congresului de Crăciun. În strădania noastră către acest impuls, și el vine înspre noi și acționează în mod viu si intensificat în sufletul nostru. Este o analogie pe care am încercat să o fac, între impulsul primordial de Crăciun dat omului în mod inconștient de către lumea spirituală și impulsul de la Congresul de Crăciun ce poate fi preluat și dezvoltat conștient de către om, de această dată.

Soarele este ceva care acționează din exterior. Cum ajungem la capacitatea deosebită a omului de a naște Soarele din el însuși, în inima sa ? Cei care ați fost la conferința lui Iris Paxino, în care vorbea despre îngeri, ași auzit cum ea l-a întrebat odată pe îngerul ei păzitor, “Cum e inima ta?” Și îngerul i-a răspuns ca, spre deosebire de inima omului care este un Soare spiritual, inima îngerului este un întreg cosmos spiritual.

Soarele spiritual lăuntric. O trăire biografică

În preocuparea și cercetările mele cu tema de față am început să o leg cu trăiri spirituale din biografia mea. Ca și în personajele din dramele și poeziile lui Delle Grazie, și eu am avut niște idealuri când eram foarte tânără și am trăit cum ele s-au spart și eu m-am simțit “înșelată lăuntric de destin“. Rudolf Steiner, în scrisoarea menționată mai devreme, vorbește despre dualitatea dintre ființa ideală a omului și partea naturală din el, care îl ține în lanțuri, cum spunea Goethe:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

De la Steiner aflăm că această depășire de sine este prin cunoaștere: cunoașterea legilor materiei, cunoașterea legilor karmei. În momentul în care cunoști niște legi – și este și ideea din Filosofia Libertății – aceste legi nu mai au putere asupra ta în sensul că te constrâng, te fac să te simți neliber. Le cunoști, înțelegi aceste legi ale materiei, ale naturii care acționează în inconștient, sau chiar legile karmei. Un exemplu bun este atunci când faci un copil. Te-ai îndrăgostit, ai avut impresia că ai ales liber, dar ai fost, într-un fel, păcălit de destin; ai crezut că este o mare iubire dar de fapt trebuia să fii legat karmic de un anumit om și să faci un copil împreună cu acel om. Și apoi zici, cum, eu aveam idealuri de realizat, nu voiam să mă mărit și să fac jocul societății, eu credeam că sunt mai bună decât ceilalți oameni și am lucruri mărețe de înfăptuit în lume – și tot acolo am ajuns, la job, familie, copii, rate bancă – deci o viață aparent comună, precum a oricărui om de pe stradă. Din fericire, eu am fost mereu un om mai introspectiv din firea mea și am fost preocupată de biografie, am vrut să îi înțeleg legitățile ascunse, iar în acest sens am și primit multe daruri de la lumea spirituală. Așa că am putut să înțeleg într-o anumită măsură aceste legi ale karmei, despre ce este vorba în ele. Odată ce începi să le înțelegi, vezi ce lecții de viață îți aduc ele, cum vor să te transforme ca om – și înțelegi că de fapt ele nu îți vin din exteriorul ființei tale, deși par așa, ci vin de la Eu-l tău superior, adică tot de la tine însuți, dintr-o parte mai înaltă și mai înțeleaptă a ta, în care ești total de acord cu ele, căci ești chiar tu cel care ți le-ai impus. Și nu te mai poți simți neliber, ci în acord cu aceste legi, ele devin parte din tine și devii recunoscător pentru tot ce ți s-a întâmplat.

Voiam să vă spun un pic și despre cum am pornit această revistă de antroposofie, Pământ iubit, cum de i-am dat acest nume. Nu este întâmplător ales acest titlu, ci se leagă de niște trăiri de ale mele de pe la 11-12 ani. Uneori, când dormeam după-amiază, mă trezeam cu sentimentul că veneam de undeva unde era luminos și bun și frumos, era un alt acasă unde eram fericită și dintr-o dată coboram și ceva în mine se strângea, se chircea ca un ghemotoc, și din lumina minunată ajungeam în întuneric dureros – și de fapt eram eu coborând în corpul fizic, la trezire. Pe atunci nu puteam să îmi explic aceste lucruri, nu știam ce anume mă doare și de ce, era o suferință pe care nu puteam să o numesc, ca și copil, căci nu mă durea nimic fizic. Am avut de mai multe ori această trăire pe atunci, în care coboram din ceva luminos și fericit și în care eram liberă, în ceva întunecat și constrâns și dureros, și așa coboram pe Pământ în corpul fizic – era la nivel sufletesc relația mea cu Pământul, cu lumea fizică. Și în anii ce au urmat, Pământul îmi părea un loc oarecum întunecat, unde se trăiește greu, dar unde există totuși o lumină pe care eu o căutam și pentru care venisem aici, o lumină care nu știam exact ce reprezintă. Era un fel de mică lumină aurie ce apărea din când în când în diferite împrejurări și mă călăuzea prin viață, o luminiță călăuzitoare în acest loc întunecat în care am venit și în care nu mă simțeam acasă. Pe la adolescență m-am lămurit eu că ceea ce caut, spre ceea ce mă conduce această lumină nu poate fi decât sufletul meu pereche, un om anume pe care eu trebuie să îl găsesc și eu pentru el am venit aici pe Pământ, cu el mi-am dat întâlnire pe Pământ. Aveam eu explicațiile mele romantice, aveam idealurile mele – și toate s-au prăbușit la un moment dat, pe la 30 de ani. Destinul, cum ziceam, avea cu totul alte planuri pentru mine și m-am trezit prinsă, înlănțuită, ca sa zic așa, exact în situația de care mă ferisem – job de 8 ore, rate la bancă, casă și familie de îngrijit, iar primul meu copil plângea mult – și eu cel mai adesea eram într-o zonă tristă, întunecată la nivel sufletesc, în care mă străduiam să îmi fac datoria, le duceam pe toate cum puteam deși eram copleșită, nu mai simțeam bucuria de a trăi, nu mai aveam entuziasm pentru nimic, odată ce nu mai aveam idealurile luminoase ce mă țineau deasupra acestor lucruri. Mă simțeam prinsă în toate părțile în lanțurile karmei și nu știam cum să rezolv acest lucru. În acest context, a venit pe lume fetița mea Iris, cel de-al doilea copil al meu – este o poveste lungă. Și datorită ei am avut trăirea sufletesc-spirituală legată de Soarele spiritual din om. Se vedea de atunci că fiica mea, ca individualitate, avea o relație bună cu Pământul; am observat acest lucru încă de când eram însărcinată cu ea. Pe la jumătatea sarcinii era Paștele și îmi amintesc de o trăire deosebită, neobișnuită pentru mine care nu prea iubeam viața pe Pământ. Priveam atunci în jur și simțeam o mare bucurie că sunt pe Pământ, totul îmi părea frumos și toți oamenii erau buni și nu înțelegeam de ce oamenii se ceartă între ei, în această lume plină de iubire, bunătate și frumos ! Se știe că pe la jumătatea sarcinii mama poate simți Eu-l copilului in sufletul ei, iar aceasta este doar o parte din trăirea deosebită pe care am avut-o atunci de Paște, cu privire la sufletul fetiței mele ce se întrupa. După ce ea s-a născut, când o țineam brațe simțeam cum în zona inimii răsărea un Soare auriu bun, blând, consolator, de lumină vindecătoare, ce îmi lumina sufletul și mă făcea să mă simt împlinită. Viața era iar frumoasă, bună și plină de sens, simțeam iar bucuria de a trăi pe Pământ. Aveam această trăire când o luam în brațe pe Iris sau când doar mă gândeam la ea – este o trăire pe care uneori și acum, după mult timp, pot să o retrăiesc în amintire și să o recreez în suflet. Rudolf Steiner spune că, dacă vrem să observăm cel mai spiritual lucru care se manifestă în lumea fizică, să privim un copil în primii 2-3 ani de viață. După această vârstă, Eul spiritual al copilului începe să se afunde în materie, în corpul său fizic și mai târziu omul va trebui să se străduiască să îl scoată conștient la iveală din el. În acei ani de încercări sufletești și spirituale, legătura sufletească de iubire cu fiica mea, Soarele spiritual ce apărea între inimile noastre, m-a susținut mult și mi-a dat echilibru. Această legătură deosebită a durat până la adolescență, apoi lucrurile s-au schimbat și s-au reformulat între noi – știți că la adolescență se naște corpul astral al omului care aduce cu el karma, teme de rezolvat, așa că adolescenții sunt ocupați cu propriile lor trăiri, se naște Ego-ul lor cu care au și ei de lucrat pe calea individualizării de sine. Fiica mea este acum o adolescentă normală, care are calitatea de a fi acasă pe Pământ, ea are fermitate în deciziile ei și înțelepciune în lucrurile care privesc viața de zi cu zi.

Am simțit această iubire și armonie de Soare auriu bun, blând și vindecător, pe care a adus-o Iris în viața mea, ca pe un dar din partea lumii spirituale, sau din partea ei ca individualitate, să mă ajute cu karma mea. Din familia noastră, ea este cea care are o legătură bună cu Pământul, legătură formată și adusă din alte vieți și astfel ea a putut să fie în copilăria ei, pentru cei din jur, ca o lumină de iubire. Eu încă mă străduiesc să îmi formez această legătură prețioasă de iubire aurie cu Pământul, cu lumea, în această viață.

Cred că toți avem acest Soare lăuntric din om, în inima noastră, ne este dat ca potențialitate, dar trebuie să ajungem să îl naștem în sufletul nostru, în mod conștient. Mie atunci mi-a fost dat să în observ, să îl trăiesc prin intermediu iubirii cu un alt om, în acest caz prin iubirea de mamă. Rudolf Steiner spune că iubirea de mamă este răspunsul mamei la iubirea pe care copilul o aduce pentru ea din lumea spirituală. Eu am o legătură karmică puternică, de iubire, cu ambii copii ai mei, dar în moduri foarte diferite; ei m-au ajutat enorm în destinul meu pământean și am înțeles de ce era important pentru mine să devin mamă, să am această experiență și sunt norocoasă și recunoscătoare că copiii mei m-au ales să le fiu mamă.

Oamenii solari au fermitate, claritate și echilibru în modul în care își creează destinul pe Pământ, ceea ce pentru alți oameni este mai degrabă o bâjbâire, o strădanie cu suișuri și coborâșuri. Ei aduc deja cu ei forțele necesare pentru a-și îndeplinesc cu bucurie idealurile pământene și nu resimt această prăpastie uriașă între idealuri și natură, între lumea spirituală și lumea fizică. Au deja partea mediană, Eu-l christic, drept punte între cele două lumi și pot aduce iubire și armonie în lume, ei sunt “făcătorii de pace”.

Nașterea conștientă a Soarelui spiritual în suflet

Și am ajuns la întrebarea: Cum ne naștem în mod conștient acest Soare spiritual în suflet ? Cum facem ca această lumină spirituală aurie de iubire și armonie să fie în permanență a noastră, cu noi, creată prin strădania noastră ? Mie, acest Soare lăuntric mi-a mai apărut în inimă doar când iubeam cu adevărat, când simțeam compasiune, când înțelegeam profund pe cineva – în aceste momente apare iar în sufletul meu. Idealul este să îl crez din mine, în mod permanent și apariția sa să nu depindă de ceva sau de cineva din exterior. Cum creăm în noi Soarele spiritual lăuntric ? Avem doar un germene, o sămânță a Eu-lui spiritual, implantată în întunericul materiei de către zei, cum spuneam mai devreme. Și aici este legătura cu Filosofia Libertății, pe care citind-o și practicând-o just, putem ajunge să ne formăm o zonă sufletească de gânduri pure, spirituale. De fapt, nu este vorba numai de gândurile noastre purificate (prin studiul Filosofiei Libertății și studiul meditativ al antroposofiei), ci și de percepțiile noastre purificate (prin observarea goetheanistă). Primim înțelepciunea lumii pe două căi: pe calea lăuntrică, în spiritualizarea gândirii și pe cale exterioară, prin percepția prin simțuri. Spiritualizarea gândirii plus spiritualizarea percepțiilor pe care le avem în cunoașterea de sine și în cunoașterea lumii, duc la formarea unui înveliș pur, un pocal pur în suflet. În acest pocal pur pe care omul îl construiește în sufletul său poate coborî Eu-l Superior și omul are de acum acest pocal cu Soarele lăuntric luminând în zonele de suflet unde mai înainte era întuneric, era necunoaștere. Îl putem pune în legătură cu imaginea mamei cosmice Sophia-Maria, înțelepciunea cosmic-omenească pură, cu pruncul Iisus-Christos auriu în brațe. Din sufletul purificat și înțelept, cu care se unește spiritul, ia naștere Soarele lăuntric. Îl presimțim și îl trăim prin iubirea adevărată pentru ceilalți oameni, până când ajungem noi înșine un Soare spiritual ce poare să lumineze drumul celorlalți oameni.

Cred că observați firul de legătură dintre Soarele lăuntric, Cupa Graalului și Piatra fundamentală a iubirii pusă la Congresul de Crăciun din 1923-1924 de către Rudolf Steiner, despre care vorbeam aseară. Vedeți calea de la ceea ce sărbătorim de Crăciun, acest Eu superior pe care zeii l-au coborât ca pe o sămânță în străfundurile inconștiente ale omului, și până la Piatra fundamentală aurie christică a Congresului de Crăciun, spre care tindem, ca spre cel mai mare ideal al evoluției omului. Trecem în acest drum de transformare de sine, de inițiere, și prin tema Graalului, cu Parsifal și cu transformarea lui Kundry prin forțele compasiunii christice – Kundry, reprezentanta naturii decăzute din om, este chiar mesagera Graalului.

Cele două praguri ale lumii spirituale. Noile Misterii ale iubirii

În imaginea cu copilul care se naște în ieslea de Crăciun, în frig, în întuneric, ajutat doar de către boul și măgarul care suflă aer cald asupra lui, boul reprezintă forțele de voință îmblânzite, iar măgarul – corpul fizic ce se pune în slujba nașterii spiritului în om. Copilul din iesle este totodată lumina aurie pe care o întâlnim la pragul lumii spirituale, în acel întuneric îngrozitor cu toate încercările sufletești la care suntem supuși acolo, la trecerea pragului. Din acel întuneric, primim în conștiență o sămânță, precum un prunc auriu ce se naște și pe care apoi trebuie să îl creștem mai departe. Nu putem trece pragul înspre lumea spirituală, atâta timp cât încă avem de lucrat, de transformat trăsături ale sufletului, dar ne întoarcem cu un nou impuls spiritual de transformare de sine în lumea fizică. Putem numi trăirea aceasta Crăciunul lăuntric din om, când în om se naște germenele Eu-lui său superior.

Am vorbit despre pragul dintre om și lumea spirituală, dar mai este încă un prag, despre care nu se vorbește așa explicit și care este o temă care mă interesează mult, deoarece face parte nemijlocit din destinul meu: pragul spiritual dintre un om și alt om – Noile Misterii sau misteriile iubirii. Deci nu avem doar pragul dintre om și lumea spirituală, sau dintre om și Eul său superior – trecând peste prăpastia ce desparte lumea simțurilor de lumea spirituală, natura de spirit – ci avem și pragul dintre un om și alt om. Cum ajung ca, din centrul ființei mele, să intru în legătură cu centrul ființial al unui alt om ? Nu vorbim doar despre pragul pe verticală, microcosmos-macrocosmos, ci și pe orizontală, microcosmos-microcosmos – și acestea două praguri ce pot fi trecute înspre lumea spirituală formează semnul crucii, semnul lui Christos. Am menționat mai devreme despre capacitatea deosebită a lui Rudolf Steiner de a înțelege, de a prelua în suflet gândurile unui alt om, ca și cum ar fi fost ale lui și ducându-le mai departe, până întâlnea ființa spirituală a celuilalt. În gândire suntem cel mai altruiști, iar la polul opus, în voință, suntem cel mai egoiști. Pentru a întâlni un om în ființa sa profundă, să pornim de la a-I înțelege modul său de a gândi, în care se află Eu-l său cel adevărat.

Michaela Glöckler descria etapele întâlnirii dintre un om și alt om, vorbind despre ceea ce înseamnă să ierți: pot să îmi las gândirea mea la o parte, să primesc gândirea celuilalt, înțelegând modul său de a gândi, apoi cobor în inimă și încerc să simt ce simte celălalt, să empatizez cu el, iar apoi se poate întâmpla ca, pentru un moment, să mă întâlnesc cu celălalt și la nivelul intuitiv – pentru o clipă sunt una cu celălalt și îl pot înțelege total, pot fi în locul său și înțeleg de ce a acționat într-un anumit mod într-o anume situație. Și dacă în acel moment simt compasiune pentru el, deși m-a rănit, abia atunci îl pot ierta, pentru că l-am înțeles cu toată ființa mea. Poate că ați avut această trăire, eu am trăit și starea extraordinară de a mă simți cu adevărat înțeleasă de un om, dar și să îl înțeleg eu pe un alt om. Ești una cu acel om și îl înțelegi profund. Și atunci se întâmplă un mister, este ca și cum acel om s-ar naște în tine, pentru că pentru un moment l-ai înțeles cu adevărat, l-ai trăit ființial în tine, ceva profund din omul respectiv rămâne pentru totdeauna în tine, un germene adevărat de iubire ce poate fi crescut mai departe – și cumva devii responsabil pentru acel om. Este reversul situației dintre Cain și Abel, când s-a născut egoismul în lume – Cain l-a omorât pe Abel și când Dumnezeu l-a întrebat unde este fratele sau, el a răspuns: Sunt eu păzitorul fratelui meu ?

Odată ce pentru un moment ai trăit ființa spirituală a celuilalt în tine, ești unit în eternitate cu el, devii păzitorul fratelui tău, el nu mai este un străin și nu mai poți fi indiferent față de el – și faci reversul acestui egoism primordial: Da, eu sunt păzitorul fratelui meu. Dacă în cel mai mare conflict te oprești pentru un moment din cearta cu celălalt și pentru un moment îl asculți în mod real, lăsându-le pe ale tale deoparte, îl înțelegi cum gândește, încerci să te pui în locul său să simți ce simte el și dintr-o dată se poate întâmpla acel mister că ești una cu el – acest mister prin care celălalt se naște în tine ține de acțiunea Soarelui spiritual din om ce armonizează, prin care certurile și conflictele dintre oameni sunt rezolvate și iubirea circulă în lume, de la inimă la inimă, de la om la om. Se poate să nu te înțelegi cu un om, dar dacă odată l-ai înțeles cu adevărat, cumva îl porți de acum în tine, ai un punct auriu în relația sufletească cu el, de la care poți dezvolta mai departe o relație bună cu el. El nu mai este dușmanul tău, ci devine fratele tău. Și acest lucru cred eu că se leagă în modul cel mai direct de Noile Misterii ale iubirii și de punerea Pietrei fundamentale în inimi.

(Conferință publicată în nr. 10 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”).
.

Îndrăgostirea, calul negru şi căderea în trup

Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Și că acum ni se propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care, dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.[1]

Uneori mă gândesc că dacă cineva ar putea să vadă “conturul nevăzut al sufletului” meu, cum așa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de strălucirile ca de licurici ce dansează uneori în jurul capului meu… Sunt toate aceste gânduri, idei, posibile articole pe care îmi doresc să le scriu cândva, dar cărora din varii motive nu apuc să le dau trup de cuvinte. Și nu știu ce se întâmpla cu ele, poate mor, sau poate după un timp se reîntorc într-o lume a ideilor, de unde altcineva le primește ca inspirație și mai apoi le imprimă în scris amprenta sufletului său.

Pornind de la un film, despre o alegere esențială

Unul dintre articolele pe care am vrut să îl scriu în urmă cu ceva timp este despre filmul Lebăda neagră, ce relua o tema importantă pentru mine, cea a umanității și a egoismul din noi. Dar, prinsă în cele de zi cu zi, am tot amânat scrierea sa, până aproape am uitat de el. Iată subiectul filmului, pe scurt:

Grațioasa, pura și dedicata balerină ce este aleasă pentru rolul principal din Lacul Lebedelor se vede, în sfârșit, aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerină și de a face un spectacol de neuitat. În strădania de a o juca atât pe Lebăda albă – rol ce se mulează perfect pe firea ei – cât și pe sora ei malefică, Lebăda Neagră, atât de diferită de ea, eroina intră într-un vârtej de ambiție, frustrare, erotism trezit și reprimat, gelozie, revoltă față de controlul exercitat asupra propriei vieți de către mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, încât se pierde treptat în partea întunecată, inconștientă a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea până atunci. De aici la nebunie și mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Există un moment critic în film, când balerina, în scenariile imaginative create de mintea ce îi scăpase de sub control, este nevoită să aleagă între omenie și ambiție egoistă: ea este pusă în posibilitatea de a salva viața unei alte balerine rivale pe care o rănise fatal, prețul fiind ratarea participării în scena finală a spectacolului ei de debut ca prim-balerină. Alege să ascundă trupul balerinei rănite de moarte și să apară pe scenă mai radioasă ca oricând, ridicând sala în picioare cu prestația extraordinară în rolul seducătoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea și rol este perfectă, pe culmea gloriei se bucură de succesul visat. Dar tot atunci realizează că balerina rivală pe care o rănise și care murea era chiar ea. Se rănise singură, sfâșiată în propriile-i lupte lăuntrice și luându-și viziunile minții surescitate drept realități în sine.

Undeva, pe drumul călătoriilor sufletești ale fiecărui om, apar astfel de momente de răscruce, când el este pus să aleagă între două drumuri: drumul cel alb, care duce către ființa sa adevarată – un drum al sacrificiului de sine, în încercarea de a salva un alt om ce suferă – și drumul cel negru, al egoismului personal, în care tot ceea ce contează este realizarea propriului vis, a ambițiilor personale, dincolo de suferința provocată semenilor. Destinul său pe mai departe, modul în care el se formează ca om, depind de alegerea făcută în momentele critice ale biografiei sale.

Calul negru intră în scenă

Mi-am reamintit de sărmana balerină ascultând de curând[2] un audiobook cumpărat mai demult, Ce ne facem cu calul negru?, al lui Gabriel Liiceanu, în lectura autorului. Cu vocea sa frumoasă, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasă și tristă, despre calul alb și calul negru, despre îndrăgostire, căderea în trup și despre ipocrizie.

Se pornește de la mitul lui Platon din Phaidros, în care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este văzut ca și atelaj înaripat tras de doi cai și condus de un vizitiu. În cazul zeilor, atât caii cât și atelajul sunt “buni și de viță nobilă”, încat este ușor și plăcut pentru vizitiu să îl conducă în fiecare zi înspre “câmpia adevărului”. Acolo, atât caii cât și vizitiul “se hrănesc” prin contemplarea “ființei adevarate” și astfel aripile cresc și se păstreaza sănătoase. În cazul celorlalte suflete, din care facem parte și noi, muritorii de rând, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultător, cumpătat și ușor de condus – și de un cal negru, urât, rebel, nesățios, îngâmfat, care nu ascultă și încearcă mereu să devieze și să rastoarne atelajul. În acest caz, evident, să conduci carul și să ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divină, nu este nici ușor și nici plăcut. Sănătatea aripii se poate menține numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hrănește” prin contemplarea valorilor eterne: dreptatea, adevărul, binele și frumosul în sine, pe care Platon le numește “ființa cea adevărată”.

În cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe cărări abrupte și înguste, străpungerea bolții cerești și menținerea în acel loc în vederea contemplării sunt extrem de dificile. Fiind împiedicată hrănirea adecvată, aripile se îmbolnăvesc și încep să pice, ca urmare aceste atelaje se răstoarnă și cad pe pământ, iar sufletele respective își iau “un corp de pământ”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iată, ne-a dus pentru prima dată la pierzanie. Și o va mai face pe parcursul vieții noastre, după cum ne asigură domnul Liiceanu.

Deci omul pe pământ, ce nu mai poate zbura, uită că a avut vreodată aripi, într-o altă lume și uită și hrana cerească din acel timp… Odată ajuns pe pământ, el este nevoit să consume hrana- surogat. Locul ideilor eterne, absolute din “câmpia adevărului” este luat acum de o realitate de mâna a doua, formată din lucruri trecătoare, schimbătoare și coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte, pe care omul, uitând originalele, le ia drept adevărate.

Și totuși, și totuși… Miracolul îndrăgostirii

Și deși povestea începe cu o cădere și cu o uitare, Platon spune că nu este totul pierdut. Există un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta să își amintească de lumea supracerească din care au venit și a le da un impuls înspre înmugurirea și creșterea din nou a aripilor: îndrăgostirea. Clasificată de Gabriel Liiceanu în categoria “urme și resturi ale mâncării divine” pe pământ, procesul de îndrăgostire este cel prin care se rupe vălul compact al uitării celeilalte lumi și se dă posibilitatea omului de a contempla și năzui iar spre “ființa pură”.

În “Phaidros”, Platon încearcă să ne convingă că paradisul ne este încă accesibil și că prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozițiile căderii. În această lume în care valorile absolute sunt aproape uitate, ființa de care ne îndrăgostim devine astfel un prilej de amintire a ființei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am căzut. (Îmi amintesc acum – nu a trecut atât de mult timp de atunci – de momentul când m-am îndrăgostit ultima dată: am ridicat neatentă ochii din calculator spre bărbatul care mi se adresa cu o întrebare și, deși îl știam de ceva timp, mi-a aparut deodată într-o aura de frumusețe, bunătate și noblețe de nedescris: Omul, arhetipul originar, mi s-a dezvăluit deodată în fața ochilor mei uimiți și recunoscători de revelația copleșitoare primită prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un trăznet care ne despică viața într-un înainte și un de-acum încolo și care ne mută pe altă orbită a ei”, cum spune domnul Liiceanu în minunata sa conferință. „Orice chip de care ne îndrăgostim, chiar dacă este pământean, deschide către o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare că a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Și că acum ni se propune o călătorie, marea călătorie a vieții noastre, pe care, dacă o ratăm, ne ratăm nemurirea.”[3]

“Îndrăgostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere în contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastră. O reîmproprietărire divină. Ni se reamintește acum că ascendența noastră este nobilă, că noi venim de pe câmpia adevărului și că sufletul nostru poartă în el blazonul Ființei pure[4]. Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealaltă lume care se suprapune peste cea de zi cu zi și astfel îndrăgostiții au sentimentul că trăiesc într-o lume vrăjită, într-un timp al lor în afara timpului celorlalți, într-o continuitate ca de extaz. Numai că, ne mai spune autorul, aici începe drama îndragostiților, și anume că îndrăgostirea durează tot atât timp cât cei doi sunt capabili să se mențină în această stare extatică, de dincolo de ei. Dar, cu condiția noastră de ființe limitate în spațiu și timp, nu este posibilă zăbovirea îndelungată în starea excepțională de îndrăgostire. Într-un final, cei doi recad în limitele proprii și ceea ce inițial părea “un legământ etern, o suprapunere perfectă a doua mâini”, redevine „o întâlnire între doi oameni cu ritmuri diferite și adesea imposibil de sincronizat”. Două ființe limitate, două “monade” s-au întâlnit cu speranța de a trăi o iubire absolută, fără limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajută” din nou la căderea celor doi, când aceștia devin robiți plăcerilor trupești. Căci inițial, creșterea aripilor a echivalat cu o eliberare de trup. Și pentru a rămâne așa, conform mitului platonician, trupul ar trebui să fie doar prilejul îndrăgostirii, iar nu țelul ei. Calul negru, “mitocan, măgar și lipsit de maniere”, cel ce “reclamă accesul neîngrădit la plăcerile trupului”, ar trebui ținut sub control, domolit, educat, pentru a nu răsturna iar atelajul înaripat al îndrăgostiților la pământ și chiar în prăpastie. Începe la îndrăgostiți lupta dintre calul negru, concupiscent și nesățios, și calul cel alb, plin de chibzuință și bun simț, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „căderi în trup”.

Una din variantele de a ține calul negru în frâu a fost de a-i trasa un spațiu îngrădit, controlat, în care el să evolueze: monogamia, căsătoria consfințită în fața lui Dumnezeu, așa cum ne-a propus-o creștinismul: “un singur bărbat și o singură femeie se află față în față, pentru întreaga viată, consumând senzualitatea cu moderație maximă și sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat în conferința domnului Liiceanu). Dar, se întreabă Gabriel Liiceanu, poate fi calul negru îmblânzit, poate el renunța la galopurile lui ? Se poate trece peste contradicția în timp din viețile noastre, poate fi viața sexuală subordonată unui contract monogam extins la durata întregii vieți ? Cu rare excepții, răspunsul este nu. Este suficient să privim în jur, sau să ne referim la istoria omenirii și la exemplele din literatură, pentru a ajunge la această concluzie. Din păcate, rezolvarea aleasă în general este ipocrizia. Ipocrizia acoperită de vălul marital, în care numai calul cel alb este prezentat la vedere în timp ce calul cel negru își face de cap galopând ascuns în faldurile nopții, când nu este văzut de ceilalți. Între indivizii frustrați ai sentimentelor ucise de datoria impusă și între cei prizonieri ai părții pasionale animalice nestăpânite din ei, se pare că ipocrizia este soluția preferată de majoritatea oamenilor la problema calului negru. De la cei din mânăstiri și până la înțelepții omenirii, se pare că niciunul nu a reușit să rezolve într-o manieră convenabilă această problemă a calului negru – este concluzia la care ajunge autorul. Sondajele arată, dacă mai era nevoie de ele, că principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atracția fizică, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arată că încă o dată calul negru iese învingător.

Ținerea în frâu

În conferința despre calul negru sunt câteva variante propuse de alții, dar care autorului nu i se par prea realiste, de exemplu defularea impulsiunilor sexuale prin literatură, scriind texte ficționale, sau desființarea ipocriziei prin varianta “netloving” – rețea în care multiplicarea relațiilor dintre sexe să se facă “la lumină”, recunoscut deci. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan și grobian, în unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel și nu prea sfios… Totuși, aspectul posesivității și al geloziei în relații nu ar fi ușor de rezolvat.

Problema calului negru – metaforă pentru partea din om care nu poate fi ținută în frâu și care în fiecare din noi “își face încercarea “- rămâne deschisă. Drama sărmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat și scăpat complet de sub control. S-a încercat anterior deci și o rezolvare a problemei calului negru în plan intelectual, lăsând întrucâtva la o parte ideea de iubire și cea de responsabilitate. Mă întreb, oare puterea transformatoare a iubirii nu acționează ea oare până la a metamorfoza complet calul cel negru ? Sau poate că am intrat și eu în lumea ideilor absolute… Dar însuși domnul Liiceanu își încheie atât de frumos conferința sa Ce ne facem cu calul negru ?, vorbind tot despre iubire:

“Numai că în iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge până acolo încât, atunci când, îndrăgostind fiind, durerea de dinți a iubitei devine automat și a ta, dar totuși unul în care, cum spune atât de frumos Heidegger, noi ajungem să ne transformăm în ceea ce iubim, rămânând totuși noi înșine. (…) Întrebarea este cât timp poate funcționa invenția unui plămân cu care se respiră în doi ?”

Îmblânzirea. O metodă dată în antroposofie[5]

Mai este o “metodă de îmblânzire a calului negru”, cea dată în antroposofie. Aici, calul negru din imaginațiunea platoniciană a atelajului înaripat  este numit dublu și trebuie conștientizat, recunoscut prin cunoașterea de sine și transformat, prin gândire vie, meditație si practicarea exercițiilor însoțitoare date de Rudolf Steiner.

Ce spune Rudolf Steiner despre dublu ? În conferința sa Misterul dublului. Medicina geografică (GA 178), el descrie dublul ca fiind o entitate ahrimanică, ce ține și de condițiile geografice în care ne naștem, care pătrunde în om cu puțin timp înainte de a ne naște și este nevoită să părăsească ființa omului cu puțin timp înainte de moartea acestuia. Entitățile ahrimanice sunt ființe cu o extraordinară inteligență și o mare voință, dar care nu au deloc căldură sufletească, capacitatea de a iubi. Interesul lor este să cucerească pământul și pentru aceasta au nevoie de corpurile umane; le dăruiesc oamenilor o inteligență remarcabilă și impulsuri puternice de voință, dar în același timp încearcă să își realizeze propriile intenții, în mod nevăzut și nerecunoscut, acționând sub nivelul conștienței omului. Impulsurile electrice pe care știința naturală le-a descoperit întrepătrunse în sistemul nervos uman au legătură cu existența în om a acestei ființe ahrimanic-mefistofelice, cum o numește Steiner. Dublul folosește din corpul uman cât de mult posibil, deoarece sufletul uman nu poate umple în totalitate corpul uman. Dacă Misterul de pe Golgotha nu ar fi avut loc, ele și-ar fi putut realiza scopul de a lua în stăpânire Pământul.

De ce apare acest dublu, în imaginațiunea lui Platon, drept un cal ? Din știința spirituală știm că apariția animalelor are legătură cu evoluția omenirii. Spre deosebire de teoria darwinistă, în care se spune că omul se trage din animale, știința spirituală arată exact contrariul: animalele s-au desprins treptat pe măsură ce noi calități sufletești au fost încorporate omenirii de către lumea spirituală – de fiecare dată, partea mai grosieră din omenire era eliminată în exterior drept o noua specie de animal. Odată cu apariția gândirii, ceea ce a fost eliminat și creat în lume a fost calul. De aici mitul platonician, cu calul alb și calul negru: primul reprezintă gândirea spirituală, ce poartă în ea legitățile cosmice (calul alb paște pe câmpia adevărului și se hrănește cu gânduri pure), cel de-al doilea – gândirea ahrimanică, materialistă a intelectului (calul negru se hrănește cu gânduri decăzute, „la mâna a doua”, ce țin de planul material), legată de dublu. Platon percepea înțelepciunea cosmică în idei și pentru el legătura cu lumea spirituală se făcea anume prin gândire. Ca urmare, avem imaginațiunea sa despre om ca atelaj tras de cei doi cai, conduși de către vizitiu: Eu-l omului.

Despre legătura dintre îndrăgostire, calul negru și căderea în trup ar fi multe de spus, însă amintim aici câteva idei din antroposofie. Știm că la origini, în epoca lemuriană când a avut loc separarea sexelor, unirea dintre bărbat și femeie era încă sub oblăduirea lumii spirituale și în armonie cu legile ei, fiind pură și plină de forțe de viață precum reproducerea din regnul vegetal. Dacă sexualitatea a decăzut până la formele actuale – în care plăcerea este cea care contează și adeseori în detrimentul iubirii și chiar a demnității umane – aceasta se datorează gândirii intelectuale, stimulată în om de către dublul ahrimanic: calul negru.  Putem recunoaște în mitul platonician similaritatea cu ideile din antroposofie despre evoluția omului și despre iubirea dintre femeie și bărbat, din citatele ce urmează.

A fost sarcina ființelor superioare omului de a forma aceasta ființă umană tânără în concordanță cu propria lor natură – aceea a iubirii. Ca rezultat, a apărut iubirea senzuală. Prin urmare, aceasta însoțește activitatea sufletului în interiorul corpului masculin sau feminin. Iubirea senzuală a devenit puterea evoluției fizice umane. Această iubire aduce împreună bărbatul și femeia în măsura în care ei sunt ființe fizice. [6]

Zeii… se hrăneau din această iubire senzuală dintre bărbat și femeie. Înțelesul real al nectarului și ambroziei, hrana zeilor, este iubirea dintre bărbat și femeie. Aceasta este expresia unui fapt ocult.[7]

Putem recunoaște geniul iubirii, putem trăi o iubire spiritualizată. Putem recunoaște servitorul inferior, erotismul. Dar putem cădea victimă demnului iubirii. Iar geniul iubirii își are demonul său în interpretare, nu în existența reală, ci în interpretarea sexualității de către civilizația actuală… Chiar din această problematică provin cele mai mari neînțelegeri. Căci ceea ce trăiește de la origini în sexualitate este pătruns, infiltrat cu iubire spirituală. Dar umanitatea poate părăsi această spiritualizare a iubirii… Însă demonul iubirii apare atunci când ceea ce, de la origini, în mod natural, lucrează în om prin voința lui Dumnezeu este utilizat prin intermediul gândirii, este coborât din spiritualitate prin intelectualism… Dați-mi voie să spun: Stă în puterea oamenilor să își nege propria lor ființă. Ei fac aceasta atunci când se lasă să se prăbușească de la geniul iubirii la demonul sexualității.[8]

Am vorbit despre gândirea intelectuală, materialistă, precum și despre iubirea senzuală și despre cum, în ele, dublul ahrimanic își face simțită prezența în om. Dar există și un dublu de natură luciferică, ce constă din părți din sufletul omului luate în stăpânire de către ființe luciferice și care poate duce la boli sufletești: nevroze, boli nervoase, nebunie, așa precum dublul ahrimanic stă la cauza bolilor fizice.[9] Și aici ajungem la explicația dramei sărmanei balerine din Lebăda neagră. În ciclul de conferințe Metamorfozele vieții sufletești (GA 59), Rudolf Steiner arată cum nebunia are legătură cu inflamarea sufletului senzației de către Lucifer, ce are drept efect că mintea omului începe să creeze imagini independent, fără participarea Eu-lui, deci imagini asupra cărora omul nu are niciun control. În cazul balerinei, mintea scăpată de sub control și viziunile pe care le-a avut și pe care ea le-a luat drept realitate în sine se datorează irumperii forțelor de viață din sfera erotismului trezit brusc în ea, forțe ce s-au unit în sufletul ei cu gândurile egoiste și decăzute, de gelozie, ambiție nemărginită și ură, însuflețindu-le și formând entitatea pe care o numim Dublu.

În momentele de mare tensiune sufletească, în crizele biografice, omul se apropie în mod inconștient de pragul lumii spirituale, unde poate simți și chiar vedea acest dublu însuflețit al său, format din părți eterice și astrale din ființa sa ce nu au fost luate în stăpânire de către Eu și care au căzut pradă ființelor ahrimanice și luciferice.

Omului ce se străduiește cu seriozitate pe calea spirituală antroposofică, dublul îi apare drept trăire imaginativă la pragul lumii spirituale, revelată lui cu gravitate în fiinţa Păzitorului Pragului – și marchează începutul drumului de inițiere descris în mantrele Lecțiilor de clasă esoterice. Este misiunea omului ca, prin intermediul științei spirituale, să încerce să conștientizeze și să transforme acest dublu al său, pentru a-și putea realiza pe deplin umanitatea din el. (scris de Delia Soare şi reprezentând versiunea actualizată a articolului din anul 2011; publicat în nr. 8 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 _______

[1] Conferinţa Ce ne facem cu calul negru ?, de Gabriel Liiceanu

[2] Articolul de faţă a fost scris în 2011

[3] Idem 1

[4] Idem 1

[5] Această parte a fost adăugată recent în articolul de faţă

[6] Rudolf Steiner, Din Cronica Akasha (GA 11)

[7] Rudolf Steiner, Misteriul creștin (GA 97)

[8] Rudolf Steiner, Trei perspective asupra antroposofiei (GA 225)

[9] Rudolf Steiner, Misterul dublului. Medicina Geografică (GA 178)

Misiunea lui Eros

Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Vladimir Soloviov, în “Drama vieţii lui Platon”)

În cercetările mele biografice despre vieţile marilor individualităţi ce şi-au pus o amprentă eternă în evoluţia spirituală a omenirii, am dat la un moment dat de cărticica Drama vieţii lui Platon, scrisa de filosoful creştin rus Vladimir Soloviov. Cartea mi-a atras atenţia prin titlul îndrăzneţ ce mi-a apărut ca o promisiune a dezlegării enigmei vieţii filosofului şi iniţiatului grec Platon. Dar cât de mult l-a şi înţeles Soloviov pe Platon, pe “părintele fondator al idealismului”, cum îl numeşte în cartea sa?

Unul dintre aspectele principale ale dramei vieţii lui Platon, în viziunea filosofului rus, este neînţelegerea de către acesta a misiunii iubirii. În câteva capitole din această carte, Soloviov analizează “criza erotică” a înţeleptului grec, presupusă a fi trăită la mijlocul vieţii sale, imortalizată în dialogurile Phaidros şi Banchetul. Atât subiectul deosebit, cât şi bună dispoziţie luminoasă şi bucuria de a trăi, le detaşează net, în viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele două lumi, în concepţia lui Platon

Soloviov porneşte în a arăta prăpastia uriaşă ce se cască între cele două lumi în concepţia lui Platon: lumea materială, concretă, dar iluzorie şi trecătoare, conţinând viaţa trupească, şi lumea ideilor, transcendentă, în care se află tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare că nu reuşeşte să întindă o punte adevărată între aceste lumi. Omul însuşi, aparţinând ambelor lumi, este dual în fiinţa sa şi trebuie să îşi rezolve în sine această problemă. Pentru Platon, rezolvarea constă în aceea că omul înţelept şi drept îşi îndreaptă conştiența în mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenţa de pe pământ fiind iluzorie şi doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune şi în concepţia despre iubire. După cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupească, indiferent de forma sa, este considerată de el ca fiind vulgară, nedemnă de adevărata vocaţie umană, spre deosebire de iubirea autentică, ideală sau celestă, de o mare valoare.  Însă filosoful rus ia apărarea iubirii carnale: “E drept că, pentru un pământean, amândouă felurile de iubire au aceeaşi origine şi provin dintr-un singur şi acelaşi domeniu material; dar ce importanţă are asta? Ştim că cele mai frumoase flori şi cele mai savuroase fructe cresc pe pământ şi sub un pământ dintre cele mai impure, în plus fiind şi îngrăşat cu bălegar. Aceasta nu le strică nici gustul şi nici parfumul, chiar dacă nu transmit un miros plăcut gunoiului ce nu-i înnobilat de admirabilele plante ajutate de el să crească.” Din întunecimea maternă senzorială, principiul patern luminos poate scoate la iveală lumina, însă doar în măsura în care el este cel ce predomină acest proces. În capitolul Lumina venită din întuneric, Soloviov aminteşte de legea pământului, în care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide şi roadele nemuritoare ale vieţii. Filosoful rus consideră că, pe malul erotismului ce i-a răpit fiinţa pentru o perioadă, Platon a făcut să crească floarea strălucitoare şi pură a teoriei sale despre iubire, nereuşind însă să meargă mai departe până la roadele vii ale regenerării spirituale.

Daimonul Eros uneşte cele două lumi

Dar în ce constă splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire?

Între „plenitudinea absolută a lumii ideilor şi vidul fiinţării muritoare”, Zeii au hotărât să apară Eros, fiinţa intermediară între om şi zei, cu misiunea de a arunca o punte între cer şi pământ și între acestea şi infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenţa divină) şi al Peniei (sărăcia materială), este preotul natural suprem al divinităţii, este intermediarul, cel ce construieşte poduri între materie şi spirit. După Soloviov, problema e doar de a şti cum va folosi omul acest ajutor divin şi cât din cele bune cereşti va trece el în existenţa muritoare prin intermediul său.

Când Eros pătrunde într-un pământean, acesta este transfigurat prin procesul îndrăgostirii. Odată cu Eros pătrunde în el un întreg conţinut al infinitului, simte o stare de împlinire, de graţie, primeşte un excedent de forţe spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci începe rivalitatea dintre cele două părţi ale fiinţei sale: cea trupească şi cea ideală, fiecare dorind să folosească pentru sine acest dar deosebit. Avem odată omul condus de instincte, cel care vrea să îl folosească pe Eros înspre obţinerea plăcerii, repetând aceleaşi fenomene trecătoare, simţind o sete permanentă şi o foame fără saț. Aici, daimonul Eros este înlănţuit în lumea simţurilor, cu aripile tăiate, legat la ochi şi folosit până la epuizarea darurilor sale. Şi avem şi omul aflat deasupra instinctelor sale, în care Eros cel înaripat este dedicat sufletului superior raţional. Aici Eros, ca puternică forţă creatoare ce zămisleşte necontenit, are la dispoziţie domeniul de tranziţie dintre cele două lumi, dintre materie şi spirit: sufletul – domeniu pe care Platon îl numeşte frumuseţe. În acest loc din opera platoniciană lucrurile devin puţin neclare, după părerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creaţia artistică, dar se ştie că înţeleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de când îl întâlnise pe maestrul său Socrate şi se orientase către filosofie. În Banchetul, Platon priveşte opera lui Eros în suflete ca fiind o lucrare fundamentală, la fel de reală ca şi procreerea în domeniul material, dar mult mai însemnată şi potrivită demnităţii omului – fiinţă raţională, înţeleaptă, dreaptă.

Din dialogul dintre Socrate şi înţeleaptă preoteasă Diotima, maestră în treburile amorului, aflăm că Eros, daimonul aflat între om şi zeu, are dorul de a intra pentru totdeauna în stăpânirea binelui, aceasta asigurându-i locul între zei şi porţia de nemurire. Dragostea erotică, amorul, este în fond dorinţa oamenilor de nemurire, tendinţa către eternitate, iar fundamentul ei este generarea sau naşterea a ceva nou. “Dragostea este dorinţa de a produce frumuseţe, atât în relaţia cu trupul, cât şi cu sufletul”. Prin aducerea pe lume a copiilor, oamenii consideră că ating un fel de nemurire, supravieţuind prin urmaşi. Dar sunt şi cei care “au sufletul mai proeminent decât trupurile, concep şi produc ceea ce este mult mai potrivit pentru suflet”: artă, poezie, ştiinţă. Dacă o astfel de persoană întâlneşte „un suflet frumos, generos şi delicat”, atunci „îşi asumă sarcina de a educa acest obiect al iubirii ei” întru înţelepciune şi virtute. Astfel se înălţă împreună cu învăţăcelul său pe scara dragostei, de la iubirea trupului armonios, a frumuseţii fizice, înspre iubirea frumuseţii obiceiurilor şi instituţiilor, apoi a doctrinelor şi ideilor frumoase, şi, în cele din urmă, către „însăşi suprema frumuseţe”, care este “simplă , nepătată de întrepătrunderea cu carnea şi culorile umane, sau cu celelate nevolnice sau ireale forme care însoţesc mortalitatea.” Există deci un domeniu suprasensibil pur al frumuseţii, clar delimitat de lumea fizică, în care omul îndragostit crează ceva nou.

Ceea ce este de neînţeles pentru filosoful rus, conceptul de creaţie întru frumuseţe despre care vorbeşte Platon, se conturează drept plin de semnificaţie prin ştiinţa spirituală adusă omenirii de către Rudolf Steiner. În conferinţă sa Adevăr, Frumos şi Bine (GA 220), Steiner descrie cum “un sentiment profund al frumosului – aşa cum era intuit – există în acele timpuri de demult. Nimic de acest fel nu mai este prezent în civilizaţia modernă. Omul nu poate fi pe deplin om dacă nu are un simţ al frumosului. Este într-adevăr aşa, pentru că a avea un simţ al frumosului înseamnă a recunoaşte realitatea corpului eteric.”

Ducând mai departe aceste idei, înţelegem că Platon, cu al său domeniu al frumuseţii pure, face referire la domeniul eteric – cel în care lumea spirituală este cel mai aproape de lumea fizică – şi la noul corp eteric comun, de o natură cu totul deosebită, ce se generează între un bărbat şi o femeie prin iubirea erotică: creația întru frumusețe. În Phaidros, filosoful grec descrie cum, prin energia divină adusă de Eros, o trăire-amintire spirituală se poate trezi în sufletul omului: Fiinţa cea adevărată, androginul, omul așa cum era înainte de ‘căderea în pacat’. În contextul împletirii energiilor erotice, între cei doi îndrăgostiţi poate apărea această viziune spirituală a arhetipului-Om. Este încă unul dintre misterele evoluției omenirii, pe care știința spirituală ni-l revelează, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea corpului eteric comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. Căci îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.

Însă pentru Soloviov, teoria filosofului grec este frumoasă, nemaiauzită, dar neterminată. Eros – iubirea erotică – este legătura dintre cele două naturi ale omului, cea divină şi cea muritoare, despărţite în univers şi reunite în om doar aparent, iar Soloviov ajunge la concluzia că opera lui Eros în om nu poate constă în nimic altceva decât în a face nemuritoare însăşi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar în a transmite nemurirea acelei părţi din natura noastră care nu o posedă în sine, fiind în mod obişnuit absorbită de valul material al zămislirii şi al morţii.” Ceea ce Platon a încercat să explice până la nivelul eteric – creaţia întru frumuseţe – este dus mai departe de Soloviov până în domeniul fizic. Gânditorul rus spune că în omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creează ceva concret, ca şi în cazul procreării – căci Eros are legătură cu viaţa trupească totală. Dacă Platon s-a oprit cu teoria sa despre iubirea erotică la pragul ce desparte domeniul eteric de cel fizic şi nu a putut merge mai departe, Soloviov, în contextul unei înţelegeri profunde a creştinismului, face trimitere directă la construirea în om a corpului învierii: “Eros-ul uman superior trebuie să aibă drept ţel autentic regenerarea sau reînvierea vieţii pentru eternitate în trupurile sustrase evoluţiei materiei”.

Iubirea erotică, indiferent că e îndreptată înspre cele inferioare sau înspre cele sublime, are o natură specifică, ce o face diferită de orice alt tip de iubire (iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de oameni în general, sau cea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspiră să transmită corporalului viaţa reală întru frumuseţe, nemurire, unitate a fiinţei. “Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Soloviov)

Dar ce anume unește teoriile despre iubire ale celor doi gânditori ?

Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumos despre care vorbește Platon – dacă trece prin moarte și înviere întru Christos, precum în teoria lui Soloviov, poate renaște din propria cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului. Acest proces de metamorfoză face referire la probele sufletești și spirituale prin care cei doi îndrăgostiți trec în drumul lor comun – drum care, abordat în deplină conștiență și cu claritate a gândirii, poate completa o cale de inițiere.

Cele cinci căi ale iubirii

Cerul, pământul şi infernul îl urmăresc pe om cu un interes deosebit din momentul în care Eros pătrunde în el, fiecare dintre părţi dorind să câştige în interesul său abundenţa de forţe spirituale şi fizice ce se manifestă atunci în cel îndrăgostit. Soloviov distinge cinci căi ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalică a omului supus total instinctelor sale, 3) calea căsătoriei, 4) calea ascetică şi 5) “calea perfectă şi definitivă a iubirii ce regenerează şi îndumnezeieşte”. Pe primele două le consideră nedemne de om; cea de-a treia, a căsătoriei, este o cale nobilă, în care raţiunea predomină asupra instinctelor şi pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numită şi monahală sau angelică, deşi spirituală, nu este totuşi cea mai înaltă; iar pe cea de-a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Dacă omul poate alege calea angelică, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum îngerii, totuşi se ştie că nu acesta este idealul cel mai înalt al fiinţei umane, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acest context, îngerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Însă dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, l-a creat bărbat şi femeie”. Nu bărbat sau femeie, ci amândouă odată: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat în om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implică unirea pozitivă a principiilor masculin şi feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporală a omului, la care omul trebuie să participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul şi spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interacţiunea dintre divin şi uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu înţelesul de patos erotic, a avut întotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adică frumos şi nemuritor, nu iese aşa cum era din pământ şi nu cade de-a gata din cer; el se dobândeşte printr-un efort spiritual şi fizic, divin şi uman.” (ambele citate din Soloviov)

Filosoful rus spune unde trebuie să se ajungă pe a cincea cale, însă nu descrie şi cum se poate realizează aceasta. Însă omul liber – liber în sensul dat de Rudolf Steiner în Filosofia Libertăţii – ştie, prin intermediul fanteziei morale, cum să realizeze această nobilă misiune. Un răspuns general ar putea fi: prin iubirea conştientă plină de încredere şi devotament dintre un bărbat şi o femeie, ce au ajuns în dezvoltarea lor sufletească până la acest punct de libertate şi responsabilitate şi care iau decizia să meargă împreună pe acest drum – așa cum am încercat să descriu mai sus.

În apărarea lui Platon

Zămislirea întru frumuseţe a lui Platon presupune o realizare perceptibilă a idealului, însa doar în domeniul eteric ce are efect şi asupra celui fizic; dar, după Soloviov, Platon ar fi lăsat ideea să zămislească doar în speculaţie, neputând să o ducă la îndeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, până la a-l caracteriza drept mediocru ca bărbat, chiar ratat în plan personal, în ciuda genialităţii sale în sfera ideilor. În apărarea lui Platon aduc două idei pe care filosoful rus nu le-a luat în considerare când s-a grăbit să îl judece așa de aspru pe marele iniţiat al Greciei antice:

Prima, trebuie ţinut cont că Platon este un precursor al creştinismului. Inițiat în Misteriile antice, el a trăit înainte de Christos şi nu se legase încă de curentul creştinismului. Regenerarea, resurecţia materiei prin iubire, aşa cum o numeşte Soloviov, a apărut în lume ca posibilitate odată cu Evenimentul de pe Golgotha, când Iisus Christos a trecut prin moarte și prin înviere – şi a pătruns sufletele umane şi implicit modul de a gândi al filosofilor creştini, precum cel al filosofului rus. Ca urmare, el a putut înţelege taina învierii, prin care tot ceea ce fiinţează în lume trebuie să treacă prin moarte şi înviere întru Christos. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum că aceasta ar fi neterminată, nu este justă, Platon dăruind lumii teoria iubirii într-un mod absolut minunat, până la punctul la care era posibil să o ducă la acea vreme.

Cea de a doua idee ţine de incompleta cunoaştere de sine a filosofului rus, căci în Drama vieţii lui Platon, Vladimir Soloviov “şi-a încifrat căutările şi eşecurile dramatice” (Ion Ianoși, în prefaţa cărţii). Dincolo de modul extraordinar în care a dus ideea iubirii până la capăt, Soloviov se înfăţişează privirii sufleteşti tot ca un idealist aflat în căutarea şi rezolvarea problematicii existenţiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului în care gânditorul rus înţelege teoria platoniciană despre misiunea lui Eros, el proiectându-şi propriile dileme şi nemulţumiri asupra înţeleptului grec şi a operei sale. În acest punct se relevă importanţa cunoaşterii de sine pe calea spirituală, ca şi premisă de bază în cunoaşterea obiectivă a lumii şi a legităţilor ei.

Din antroposofie – ştiinţa spirituală adusă omenirii de Rudolf Steiner – aflăm cum concepţia despre lume a lui Platon a dat naştere la multe înţelegeri eronate de-a lungul vremii. Ceea ce a adus Platon, unul dintre marii iniţiaţi ai omenirii, nu este încă înţeles – şi de-abia în viitor omenirea va fi capabilă să primească pe deplin darul său spiritual. Cât despre Vladimir Soloviov, amintit în mai multe din conferinţele sale, Rudolf Steiner spune: “Dintre toţi cei care nu au fost departe de Ştiinţa Spirituală, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansată despre Christos.” (din Misiunea sufletelor-popoarelor, GA 121). Căci misterul ce leagă iubirea erotică şi adevăratul creştinism, unind cu un fir auriu dragostea, moartea şi învierea ca evenimente esenţiale în viața sufletească a omului, ţine de o profundă înţelegere a tainelor evoluţiei spirituale.

Şi în final, închei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevărul despre ceea ce înseamnă de fapt iubirea platonică – idee înţeleasă incorect în zilele noastre: “În concepţia despre lume a lui Platon pătrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rău înţeles şi rău folosit: termenul de iubire platonică. Iubirea spiritualizată, care s-a dezbrăcat în gradul cel mai înalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, această dăruire spiritualizată faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de om, faţă de Dumnezeu, faţă de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent în concepţia platoniciană despre viaţă” (din Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, vol. 4, GA 238).

(articol scris de Delia Soare și publicat în nr. 4 al revistei „Pământ iubit”)

 

 

Spiritualizarea gandirii

Ca gandirea este o fiinta vie,  acesta este un lucru greu de acceptat si de inteles de catre omul modern, care considera ca gandurile sunt doar ceva abstract, secretat de creier. Ca modul nostru de a gandi are o importanta coplesitoare atat pentru viata noastra, cat si pentru evolutia intregii omeniri si a Pamantului, este un fapt pe care orice om onest si nepartinitor va trebui sa il recunoasca. Despre spiritualizarea gandirii prin metoda data in Filosofia Libertatii, despre cunoasterea de sine si despre legatura cu intelepciunea cosmica voi incerca sa fac o introducere in cele ce urmeaza.

De la Isis-Sophia la Antroposofia, in istoria omenirii

In urma cu mii de ani, oamenii nu aveau gandirea individualizata de acum, dar aveau o percepere directa a intelepciunii cosmice, erau in mod nemijlocit uniti cu ea.
Dupa momentul interventiei fortelor luciferice in evolutia omenirii, cunoscut in limbajul biblic drept ‘moment al caderii in pacat’, cand aceasta fiinta materna cosmica nu mai putea fi perceputa in mod direct, a aparut necesitatea Centrelor de misterii, prin intermediul carora oamenii inca puteau sa intre in legatura cu Isis-Sophia, cu ajutorul unui maestru spiritual. Avem initierea in misteriile lui Isis, mama-feciorelnica inteleapta, marea zeitate feminina in Egiptul antic.

Isis… tot ce exista e tesut in valul ei dintotdeauna. Valul ei cuprinde piatra, floare, pasare, animal, stele – viata, intr-un cuvant. „Eu sunt ceea ce este, ce-a fost si ce va fi”.

In urma cu aproximativ 2500 de ani, intelepciunea cosmica, Isis-Sophia, a inceput sa coboare din ceruri catre omenire, pentru ca omul sa o poate cuprinde prin gandire in propriul suflet. Si avem deja inceputul filosofiei grecesti cu Socrate care a incercat sa creeze aceasta punte intre Sophia si viata pe pamant, prin virtuti, prin care omul putea sa duca o viata inteleapta pe pamant, in armonie cu legile cosmice. Il avem pe Platon, care inca avea o legatura directa cu lumea ideilor. Ceea ce in misterii era perceput ca o fiinta, era acum trait ca si lume vie a ideilor si adus in suflet inspirativ ca idei spirituale. Deci pe vremea lui Platon inca trebuia sa faci acest gest sufletesc de deschidere in sus pentru a intra in legatura cu lumea de idei si a le primi in constienta. Apoi il avem pe Aristotel, elevul lui Platon. 800px-Sanzio_01_Plato_AristotleStiti cu totii tabloul lui Raphael cu Scoala din Atena, in care Platon arata in sus si Aristotel arata inspre Pamant. Aristotel, cu gandire lui legata de creier, de intelect, putem spune ca ‘a omorat’, intr-un fel, intelepciunea cosmica si a adus-o in ganduri clare in viata pamanteasca. Isis-Sophia devine Philosophia (iubirea de intelepciune), deci intelepciunea cosmica pusa in ganduri omenesti.
Un moment extrem de important in evolutia omenirii a fost Misterul de pe Golgotha, in care avem problematica cu cele doua Marii, deci intelepciunea cosmica se exprima intr-o forma incarnata in cele doua Marii: Maria nathanica ce reprezenta intelepciunea pura divina nepervertita de fortele luciferice si Maria solomonica, avand multe incarnari in urma si reprezentand intelepciunea dobandita prin suferinta si iubire de catre fiinta omeneasca de-a lungul vietilor pamantesti. Prin ele doua avem cele doua aspecte ale gandirii, cea cosmica si cea umana, fiindca in momentul in care in planul evolutiei omenirii s-a hotarat sa se dea gandirea cosmica omenirii, aceasta s-a facut cu intentia ca oamenii sa o metamorfozeze prin fiinta lor si sa o daruiasca inapoi intr-o forma noua lumii spirituale, deci sa se ajunga la aceasta noua intelepciune divin-umana.  Si avem acest proces prezentat in mod arhetipal in problematica celor doua Marii. Maria solomonica reuseste sa transforme prin experientele ei de viata toata aceasta intepciune pe care o aduce din urma, se confrunta in aceasta viata in mod arhetipal cu toata incercarile sufletesti de care are parte o femeie intr-o viata pamanteasca si reuseste sa isi spiritualizeze, sa isi purifice gandirea atat de mult, incat la un moment dat sa se poata uni sufleteste cu Maria nathanica, ce era deja in lumea spirituala – si atunci se reface unitatea primordiala in gandire, dar continand in ea rodul intelepciunii dobandite pe Pamant. Deci ele reprezinta in mod arhetipal intelepciunea divin-umana, asa cum ar trebui sa o dezvolte fiecare om in sufletul sau, caci omul poarta in suflet ca si potentialitati aceste doua aspecte. In primele secole dupa Evenimentul de pe Golgotha, in misterii nu se vorbea despre intelepciunea cosmica, ci despre puterea creatoare a Zeitei-Natura. De-abia din secolele VIII-IX oamenii au inceput sa aiba sentimentul ca nu mai primesc gandurile inspirativ din lumea spirituala, ci ca isi formeaza propriile ganduri. Acest proces s-a oglindit in disputele din perioada medievala dintre nominalisti si realisti. Albertus Magnus si Toma de Aquino, ca reprezentanti ai realismului, inca percepeau ceva spiritual in ganduri; obiectele observate aduceau cu ele si ceva din fiinta lor. Insa nominalistii, cum ar fi franciscanii, spuneau ca gandurile sunt doar ceva abstract, create de catre suflet – ele nu mai cuprind in ele nimic din sufletul lumii. Se poate spune ca nominalismul a castigat tot mai mult teren, pana in zilele noastre. Toma de Aquino s-a straduit foarte mult sa arate daca prin gandire omul poate sa isi primeasca nemurirea – deci sa aduca in legatura gandirea cu invierea data de Iisus Christos, sa reuneasca mama si fiul – dar nu a reusit, murind cu aceasta intrebare arzatoare. In schimb, franciscanii sau nominalistii spuneau ca trebuie sa dai la o parte gandirea ca sa intri in legatura cu lumea spirituala, caci numai prin credinta mai poti intra in legatura cu lumea divina. Ceea ce Toma de Aquino nu a reusit, avea sa indeplineasca mai tarziu Rudolf Steiner, aducand omenirii Antroposofia ca fiind calea catre Graal. In pocalul pur creat de gandirea spiritualizata, poate cobori entitatea lui Christos.

Cam acesta ar fi, foarte pe scurt, istoria gandirii in evolutia omenirii. In filosofia actuala sunt doua curente foarte interesante, de fapt unul este Antroposofia ce continua curentul michaelic al realistilor, in care gandirea este legata in mod nemijlocit de entitatea christica, iar celalalt este continuarea curentului nominalist, pe care il observam la majoritatea ganditorilor, care s-au straduit la randul lor sa spiritualizeze aceasta gandire.

Cele doua aspecte ale spiritualizarii gandirii

In conferinta pe care a tinut-o la Colmar (1) , Yeshayahu Ben Aharon vorbeste despre acesti ganditori moderni si contemporani ce vin din curentul nominalist, aratand ca unul dintre ei, Gilles Deleuze, renumit filosof francez al secolului XX, a reusit sa isi spiritualizeze gandirea intr-un mod remarcabil, ajungand la a experimenta ca CEVA  gandeste in el. Ateu fiind, a ajuns la trairea ca ‘nu eu, ci o fiinta, ceva viu, gandeste in mine’. Dar ceea ce nu a reusit el a fost ca, odata ajuns in acest punct, deci la pragul lumii spirituale (lumea eterica a fortelor de viata), sa isi mentina constienta de sine si sa mearga mai departe – tocmai fiindca nu avea si celalalt aspect in transformarea gandirii, cel al individualizarii, pe care il da Christos si pe care noi pe calea antroposofica il cunoastem. Deci spiritualizarea gandirii are aceste doua aspecte: purificarea si elevarea gandirii de elementele din fizic pana la trairea ca ‘nu eu gandesc, ci ceva gandeste in mine’, adica o fiinta plina de viata, asa cum descrie si Rudolf Steiner in Filosofia Libertatii, ca prim aspect, gest in sus, gandirea ce isi deschide aripile inspre cosmos; iar celalalt gest, pe care trebuie sa il faca un om pe aceasta cale, este stradania inspre cunoasterea de sine, deci gestul in jos, o coborare constienta, curajoasa si onesta in launtrul sufletesc. In primul gest omul se deschide, cu intrebarile puse de catre vointa sa spirituala, inspre gandirea cosmica si primeste raspuns; iar celalat gest este ca, inarmat cu lancea spiritualizata a gandirii, coborirea constienta in propriul suflet, pe care o descrie foarte frumos Rudolf Steiner in autobiografia sa, ca fiind noua cale mistica. Nu mai este vorba de ceea ce faceau misticii in trecut, coborand cu simtirea lor in launtrul sufletului, dand la o parte gandirea, ca sa il intalneasca pe Dumnezeu acolo, dar de fapt intalneau ceva destul de nebulos si foarte subiectiv. Ci este coborarea in sine in mod constient, cu limpezimea gandirii spiritualizate si care duce nu numai la cunoasterea de sine, ci si la perceperea obiectiva a lumii spirituale.

Deci este gestul pe care acest filosof contemporan, Gilles Deleuze, nu l-a facut, gest care l-ar fi putut duce la intalnirea cu Eul superior, Christos si deci la individualizare.
Pe calea de cunoastere obiectiva de sine descrisa de Rudolf Steiner, cand coborarea in suflet se face impreuna cu continutul luminos al gandirii, se urmareste la a se ajunge la o traire obiectiva la pragul lumii spirituale, unde elementul personal si cel spiritual se separa unul de celalalt, nu ne mai apar amestecate, ci clar delimitate. In acest punct omul se poate cunoaste pe el insusi, stie ce mai are de transformat in el si catre ce anume tinde in dezvoltarea sa.

O intalnire cu Fiinta Gandirii, in cunoasterea de sine

In biografia mea, aceasta tematica a spiritualizarii gandirii este de un interes aparte, caci cu ea a inceput drumul meu spiritual. La varsta de 22 de ani am avut prima traire de prag, legata in mod nemijlocit de problematica gandirii. Eram atee si ma confruntam cu o depresie datorata prapastiei dintre idealurile mele de om la inceput de drum in viata si ceea ce imi oferea de fapt viata reala, ca urmare eram descurajata, dezorientata si plina de ganduri negre, viata parandu-mi fara sens. In acest context sufletesc, m-am trezit brusc din somnul de dupa-amiaza, in camera mea din caminul studentesc, ingrozita: pe pieptul meu statea cu ghearele un vultur mare negru si plin de rautate, despre care imi dadeam seama ca nu face parte din lumea fizica, ci din alta lume. Am stiut ca este moartea care a venit sa ma ia si, pe langa frica teribila, simteam ca sunt trasa intr-un somn adanc despre care stiam ca este somnul mortii si ca trebuie sa ma lupt ca sa raman treaza. Am incercat sa ma misc si sa-mi fac semnul crucii, cerandu-i in gand ajutor unui Dumnezeu in care nu credeam pana in acel moment, dar intregul corp imi era paralizat si ma simteam complet neputincioasa. Cu un efort imens de vointa am reusit cu greu sa misc doar degetul mic de la mana stanga, cu care am schitat semnul crucii. Vulturul negru a disparut si eu mi-am revenit. Din acel moment, ceva s-a schimbat in mine, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata. Imi dadeam seama ca nu am cu cine discuta aceasta traire iesita din comun, ce parea atat de incredibila si care imi schimbase complet modul de a vedea lucrurile. Eram asaltata de intrebari carora le cautam raspuns: ce era cu vulturul cel negru si din ce lume venea el ? Exista intr-adevar Dumnezeu, caci imi era clar ca primisem o forta cand ii cerusem ajutorul? Si daca exista, ma poate ajuta sa aflu care e sensul vietii in general si al vietii mele, in particular? Cu aceste intrebari existentiale a inceput drumul meu solitar de cautare a sensurilor, care peste un an ma conducea la antroposofie. Din cartile lui Rudolf Steiner am aflat ca intalnirea cu vulturul a fost o traire de prag, iar vulturul reprezenta forta gandirii nespiritualizate inca de catre Eu si cazuta prada fortelor ahrimanice. Insa, asa cum imi explica peste mult timp de atunci buna si inteleapta mea prietena Andrea Dumitrescu, intalnirea cu vulturul nu a fost o imaginatiune completa, eu vazand numai partea subiectiva ce trebuie transformata, insa nu si partea ideala, spirituala a gandirii, catre care trebuie sa tind.
Peste niste ani de la acel moment am avut insa si intalnirea la prag cu fiinta spirituala arhetipala a gandirii. Aceasta a avut loc in urma cu zece ani, pe cand treceam in biografia mea printr-o perioada plina de incercari sufletesti si spirituale. david-newbattPe neasteptate mi-a aparut o fiinta suprasensibila feminina, inalta, frumoasa si pura ce ma privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si intelepciune. Ea era unita cu mine prin umarul meu si era o aparitie eterica, cumva alb-argintie transparenta. In acel jet de viata, iubire si intelepciune eram nespus de fericita si de implinita si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, in aceasta imaginatiune: fiinta aceasta sublima era inconjurata in cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeasi natura cu vulturul de demult, care tot sareau incercand sa ajunga la jetul de apa vie si sa bea din el. Imi inspirau rautate si frica, temerea mea in acel moment era sa nu ii faca rau fiintei sublime. Socant era si ca simteam foarte intens si in acelasi timp doua sentimente atat de contradictorii: bucuria de a sta in preajma fiintei sublime, in fortele de viata revarsate de ea, pe de o parte, si frica intensa de creaturile ahrimanice ce o inconjurau. Retrospectiv privind, imi dau seama ca fiinta feminina si aceste fiinte ahrimanice faceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice traire de prag, arata acest dublu aspect inspre cunoasterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat in gandirea mea – acele fiinte ahrimanice erau propriile mele prejudecati, ganduri de judecata la adresa mea si a lumii, aspectele de gandire moarta a intelectului, deci partea din gandire cazuta in stapanirea fortelor ahrimanice. Iar fiinta sublima era fiinta spirituala a gandirii, arhetipul Sophiei – intelepciunea cosmica, asa cum traieste ea in sufletul meu si catre care trebuie sa tind pana cand ma voi putea uni pe deplin cu ea.
De data aceasta, imaginatiunea a fost completa, cu al sau mesaj-forta clar de a-mi spiritualiza pe mai departe gandirea.

Spiritualizarea gandirii prin studiul antroposofiei si prin metoda data in Filosofia Libertatii

Pe calea antroposofica se stie ca exista doua cai de spiritualizare a gandirii date de Rudolf Steiner: una este studiul antroposofiei, ceea ce facem atunci cand studiem gandurile date in stiinta spirituala; ele initial ne apar ca ganduri intelectuale, tiparite,  pe care le citim din carte si pe care ne straduim sa le re-inviem in propriul suflet. Mi-a placut odata, cand am fost la o intalnire intre filosofii Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu, cand primul povestea cum vede el acest lucru: eu sunt atras de ideile cuiva, le citesc si le ‘diger’ in suflet o perioada, ma preocup cu ele, traiesc cu ele, pana cand ele devin ale mele si le exprim apoi din mine ca fiind ale mele, le re-nasc din mine, cu amprenta mea individuala – ele sunt de acum ideile mele. Deci in acest sens vorbim despre studiul antroposofiei, in care parcurgem acest proces de studiu meditativ cu gandurile lui Rudolf Steiner. Biograful Rinke Visser spunea ca de fapt sunt sapte niveluri de cunoastere, din ce in ce mai profunde, primul fiind citirea obisnuita, intelectuala. Aceasta este una dintre cai prin care noi ne spiritualizam gandirea.
Cealalta cale, mai grea si mai sigura, este cea data prin studiul Filosofiei Libertatii. Multi antroposofi au o retinere fata de aceasta carte, pentru ca li se pare ca este prea ‘uscata’, datorita limbajului filosofic specific.

Intrebat care dintre cartile lui ar vrea cel mai mult sa o salveze in cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a raspuns fara sa ezite: Filosofia Libertatii.

Intr-o conversatie cu Rudolf Steiner in anul 1922, Walter Johannes Stein a intrebat: „Ce va ramane din munca dumneavoastra, peste cateva mii de ani? Rudolf Steiner a raspuns: „Nimic in afara de Filosofia Libertatii”, si apoi a adaugat: „Dar totul este continut in ea. Daca cineva realizeaza actul de libertate descris acolo, el gaseste intregul continut al Antroposofiei”.

Deci cine isi spiritualizeaza gandirea conform metodei data in Filosofia Libertatii va avea acces in mod direct – sub forma de ganduri vii – la intelepciunea cosmica adusa omenirii de catre Rudolf Steiner.
In urma cu vreo 20 de ani, pe cand eram proaspat venita in antroposofie, domnul Lazar Pasca ne incuraja pe noi, tinerii, sa tinem cate o conferinta – si eu atunci am ales sa vorbesc despre Filosofia Libertatii. Filosofia-Libertatii_R-Steiner_sait_7Eram foarte incantata de ea, iar Sorin Stefanescu tinea acest curs cu noi, cei de la sectiunea de tineret de atunci. Acum pot sa spun ca la vremea respectiva nu intelegeam prea mult din aceasta carte, dar ii presimteam deja importanta deosebita. Prima intalnire cu Filosofia Libertatii a fost cand doamna Paxino, vorbind despre aceasta carte, a luat creta si a scris pe tabla: “A gandi este diferit de a avea ganduri”, care a fost pentru mine o revelatie. In general, noi avem ganduri citite sau primite din diferite surse, pe care le spunem mai departe si ne inchipuim ca gandim. Nu este asa. Nici cand citim antroposofie, nu inseamna ca gandim. Exista aceasta posibilitate pe care o aminteam mai sus, de a face ca gandurile din antroposofie sa devina ale noastre, prin preocupare meditativa sustinuta si invierea lor in propriul suflet. Nici simpla citire a Filosofiei Libertatii nu inseamna prea mult. Am intalnit antroposofi care au citit-o, cineva se lauda ca o citise chiar de 30 de ori, dar nu se observa ca ar fi schimbat in bine, ci devenise doar foarte mandru si se enerva usor cand era contrazis. Deci nu este vorba de un citit obisnuit al acestei carti exceptionale, ci este ceva mult mai mult, o astfel de transformare a gandirii incat ea devine organ de perceptie a gandurilor vii din lumea gandurilor, la fel cum ochiul este organ de perceptie a luminii si urechea, a sunetului.

Legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?

Am citit de curand cartea lui Serghei Prokofieff despre legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale, intitulata „Pazitorul pragului si Filosofia Libertatii”.  Nu citesc des Prokofieff, dar cand am o anumita tema de studiu, la el gasesc subiectul respectiv tratat intr-un mod foarte amplu si lamuritor. In aceasta carte, autorul arata cum Filosofia Libertatii te pregateste si te conduce pana la pragul lumii spirituale. Desi nu trecem inca pragul in lucrul cu ea, in sensul ca nu avem perceptii suprasensibile ale fiintelor spirituale, se ajunge totusi la o stare de constienta deosebita prin lucrul cu aceasta carte, care nu mai este constienta de zi cu zi. Iar cealalta carte de baza din antroposofie, „Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale?”, este cea care ne ajuta sa ne cream organe de percepere pentru lumea suprasensibila, sa putem avea perceptii dincolo de prag. Deci este tratata aceeasi problematica, vazuta din doua puncte de vedere: inainte de pragul lumii spirituale si dupa pragul lumii spirituale. O data percepem lumea spirituala in idei clare, pure si pline de viata, inainte de prag, iar apoi ne formam si organele sufletesti de perceptie pentru a si ‘vedea’ lumea spirituala. Si ceea ce uneste  aceste doua carti – si care este un fapt foarte important – este tocmai capacitatea sufleteasca obtinuta prin spiritualizarea gandirii. Aceasta este, de altfel, capacitatea cu care putem trece dincolo de prag, caci se stie ca restul, adica gandurile obisnuite, materialiste, moarte, prejudecatile cu care venim din lumea fizica trebuiesc lasate la prag – cu ele nu putem trece dincolo. Se spune ca gandirea este aceeasi in toate lumile. Dar este vorba despre aceasta gandire spiritualizata si care este a noastra pentru totdeauna de acum – si o putem duce intr-adevar in toate lumile. Orice alte ganduri care ni se pare ca sunt ale nostre, pe care credem ca le-am inteles dar nu este asa de fapt, trebuie sa le lasam la pragul lumii spirituale, nu putem trece cu ele dincolo. Gandirea spiritualizata inseamna ca gandirea devine vointa pura, creativa, ea devine o capacitate fundamentala a sufletului.
Chiar si cand o numim organ de percepere a lumii ideilor, acest lucru suna foarte abstract, desi Steiner ne atrage atentia ca gandirea este o fiinta vie, o realitate calda si luminoasa, patrunsa de iubire:

Dificultatea de a observa gândirea, în fiinţa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator îşi îndreaptă atenţia asupra acestei fiinţe, ea se sustrage cu prea multă uşurinţă examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracţie moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracţie, ne vedem uşor constrânşi a păşi pe tărâmul „plin de viaţă” al misticei sentimentului sau chiar şi pe acela al metafizicii voinţei. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde fiinţa realităţii în „simple gânduri”. Dar, cel ce reuşeşte să aibă într-adevăr viaţă în gândire, acela va recunoaşte că bogăţia lăuntrică şi experienţa, plină de linişte şi, în acelaşi timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieţi în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voinţă, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăţiei ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conştienţa obişnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activităţile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta uşurinţă, ca gândirea. Voinţa şi simţirea încălzesc sufletul omenesc chiar şi în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăieşte numai în amintire, ne lasă mult prea uşor rece; ea face impresia că secătuieşte viaţa sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realităţi, o puternică umbră a unei realităţi luminoase şi calde, care se scufundă şi pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăşi activitatea gânditoare şi care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecţie este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca fiinţă întâlneşte atât sentimentul, cât şi voinţa, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce îşi abate atenţia de la gândire şi se îndreaptă numai înspre simţire şi voinţă, pierde din ele adevărata realitate. (citat din Filosofia Libertatii GA 4, de Rudolf Steiner)

Prin procesul de observare a gandirii, starea exceptionala despre care este vorba in Filosofia Libertatii, se ajunge la situatia in care gandirea ca si organ de perceptie si gandurile ca si obiecte ale perceptiei sunt de aceeasi natura, sunt create de catre noi insine si ne dau cunoasterea in unitatea lor, deci este un proces in care putem avea deplina incredere, ca si punct de sprijin in intelegerea lumii. La conferinta sa de ieri, Dan Botez descria cum era viata omului in Lemuria, cand omul inspira si expira sufletul lumii, la fel precum azi inspiram si expiram aerul – deci omul era una cu intelepciunea cosmica, pe care o percepea nemijlocit. Intr-un fel, putem spune ca percepea direct gandurile cosmice, era una cu ele. In limbajul Filosofiei Libertatii, perceptia si notiunea erau o unitate. Apoi,  in evolutia omenirii s-au infiltrat fortele luciferice, ceea ce a dus la o divizare in fiinta umana. Ceea ce inainte era un singur pol prin care omul cunostea direct lumea, se separa in doi poli, care ulterior se dezvolta in fiinta umana ca si polul gandirii si polul perceptiei (al organelor de simt). Ceea ce ne venea ca o unitate – cunoasterea lumii – ne vine acum pe doua cai: perceptie si notiune. De aceea ne apare lumea scindata si greu de inteles, desi ea este o unitate in sine. Noi, oamenii, suntem de fapt scindati. Orice lucru il cunoastem astfel, pe doua cai: il percepem prin simturi si apoi aducem notiunea corespunzatoare cu ajutorul gandirii noastre, de exemplu cand vedem un copac. Am pornit de la un pol de cunoastere in fiinta umana, s-a ajuns la scindarea in doi poli de cunoastere (pervertiti de catre entitatile luciferice si ahrimanice) si trebuie sa ajungem sa re-unim din nou constient acesti doi poli intr-unul: perceptia si gandirea, dar dupa ce ii purificam. In Filosofia Libertatii acest lucru este realizat in zona gandirii si astfel dualitatea din fiinta omului este depasita, prin observarea gandurilor cu insesi gandirea. Perceptia si notiunea sunt de aceeasi natura, deci in acest proces refacem unitatea dintre polul perceptiei si cel al gandirii. Se incearca astfel sa se gaseasca si sa se dezvolte o zona din suflet in care unitatea originara a sufletului sa poata fi regasita, o putem numi ‘zona mantuita a sufletului’, care este gandirea spiritualizata, si care devine un organ de percepere a ideilor, cu care se poate trece cu incredere pragul lumii spirituale. Exista o carte scrisa de Florin Lowndes, in care el arata ca tot ce ai de facut pe calea initierii este sa studiezi Filosofia Libertatii si sa iti transformi gandirea si gata, esti in lumea spirituala. Nu este chiar asa, desi este o idee care ma atragea si pe mine in trecut si am avut multe discutii pe tema asta, inclusiv cu prietena mea cea inteleapta Andrea, care il contrazicea categoric pe acest autor. Rudolf Steiner spune ca daca omul trece prin procesul de spiritualizare a gandirii oferit in Filosofia Libertatii,  ajunge sa aiba acces direct la intreaga antroposofie – dar sub forma de ganduri vii. Nu are inca si organele de perceptie suprasensibila pentru fiintele lumii spirituale, ci ele ii apar numai sub forma de ganduri vii. Dar prin gandirea spiritualizata, prin aceasta zona mantuita din suflet, omul intuieste natura specifica, launtrica a fiintelor spirituale, le aude ‘cuvantul interior’. Insa nu le si “vede” , este ca si cum nu ar avea inca organe de perceptie pentru ea. Nu este suficient sa lucrezi numai cu aceasta carte; este foarte mult, foarte important, dar nu si suficient. Si apoi am gasit acest lucru explicat in Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale. cum_se_dobandesc_cunostinteExista acel capitol in care Rudolf Steiner explica activarea chakrelor ca si organe de perceptie sufleteasca, spunand cum omul si le poate dezvolta in mod corect. Dar acolo el mai face o observatie extrem de importanta, care am vazut ca este in general trecuta cu vederea de catre antroposofi. Vorbeste despre acel organ deosebit care se formeaza in corpul eteric al omului, in zona inimii. Discipolul isi lucreaza florile de lotus – organele de perceptie supradensibila, cu care percepe fiintele lumii spirituale, dar inca nu stie sau nu este sigur ce sunt aceste perceptii suprasensibile.

Ceea ce ii da cuvantul launtric al fiintelor pe care le observa, deci esenta fiintei lor, este acest centru eteric deosebit. Calea data aici este ca ne dezvoltam si punem in miscare florile de lotus si ele pun in miscare curentii eterici, care la randul lor duc la dezvoltarea treptata a acestui organ eteric foarte deosebit din zona inimii, care este inima eterica de care ne vorbea Marius Gabor ieri.

Când discipolul a ajuns atât de departe în instruirea ocultă încât florile de lotus, caracterizate în capitolele precedente, încep să se pună în mişcare, atunci el a realizat în parte condiţiile care provoacă curenţi şi mişcări cu totul precise în corpul său eteric. Scopul acestei evoluţii este formarea, în regiunea inimii fizice, a unui fel de centru, din care să pornească curenţi şi mişcări de cele mai felurite forme şi culori spirituale. În realitate, acest centru nu este un simplu punct, ci o formaţiune extrem de complicată, un organ minunat. El luminează şi sclipeşte spiritual în culorile cele mai felurite, prezentând forme de mare regularitate, care se pot modifica cu repeziciune. Alte forme şi alţi curenţi de culoare pornesc, din acest organ, spre părţile restului corpului, pe care chiar îl depăşesc, străbătând şi luminând întregul corp sufletesc. (…) 

Acum a sosit şi timpul ca întreg sistemul de curenţi şi de mişcări să-şi primească centrul în regiunea inimii. Aceasta se produce tot prin continuarea exerciţiilor de concentrare şi meditare. S-a atins astfel treapta pe care omul este dotat cu „cuvântul interior“. De aici înainte toate lucrurile primesc pentru om o nouă semnificaţie. Într-un anumit sens, ele devin audibile spiritual în fiinţa lor cea mai lăuntrică; ele vorbesc omului despre natura lor propriu-zisă. (citat din Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale?, GA 7, de Rudolf Steiner)

Intelegerea mea si ideea noua pe care vreau sa v-o aduc aici este ca, prin metoda de spiritualizare a gandirii data in Filosofia Libertatii se lucreaza direct la formarea corecta si sigura a acestui organ eteric esential, care este de fapt purtatorul Eului superior. Deci in aceasta zona creativa originara de ganduri pure, Eul superior al omului poate sa traiasca in constienta omului, la fel cum in gandurile noastre de zi cu zi Ego-ul – sau Eu-l de zi cu zi al omului – traieste. Si va dati seama cat de important pe calea spirituala este ca omul sa isi fi dezvoltat bine acest organ. In carte se spune clar ca este organul care percepe ‘cuvantul interior’, adica echivalentul intuitiei din Filosofia Libertatii. Intuitia ne da identitatea fiintei pe care o percepem si este acea forma de iubire spirituala, fara pic de egoism, caci in intuitie suntem una cu fiinta respectiva si ii simtim esenta, ii auzim ‘cuvantul launtric’, la fel cum in iubire suntem una cu fiinta pe care o iubim. Aici se poate observa ca gandirea spiritualizata, pana la nivel de intuitie, este de fapt iubire spirituala, iubire pura, acea iubire lipsita complet de elementul personal, despre care vorbea Platon. Gandirea spiritualizata este iubire pura. Are antipatie fata de dezvoltarea gandirii doar cel ce nu intelege acest lucru de o coplesitoare importanta.
Deci prin dezvoltarea acestui organ suprasensibil, nu numai ca avem trairi suprasensibile, dar stim si despre ce este vorba, stim exact ce am perceput, cine este aceasta fiinta suprasensibila pe care am intalnit-o. Daca ne dezvoltam numai chakrele, nu si acest organ al gandirii pure, putem sa fim amagiti. Se poate dezvolta acest organ eteric al inimii pornind de la dezvoltarea chakrelor, dupa pasii descrisi in carte, dar este o cale mai putin precisa si sigura. Pe cand, daca omul isi dezvolta acest organ al Eu- lui prin metoda din Filosofia Libertatii, el va avea certitudinea in ceea ce percepe din lumea suprasensibila.

Problematica aceasta a cunoasterii este explicata de Rudolf Steiner in cartea Misiunea lui Michael, in care vorbeste despre noua yoga a cunoasterii, sau yoga michaelica, drept calea moderna de initiere. In ea arata cum inainte, in perioada lemuriana, omul prin inspiratie si expiratie era in legatura directa cu sufletul lumii. Aceasta nu mai este valabil azi, cum aminteam si mai sus: sufletul lumii nu mai poate fi cunoscut prin respiratie. Ceea ce i-a luat locul in zilele noastre este ce auzisem in urma cu mai mult timp la domnul Paxino: el spunea ca prana nu se mai ia prin respiratie, ci prin simturi, in special prin vaz. Acum omul inspira gandirea cosmica prin simturile purificate si expira gandirea sa-vointa pura, intr-o zona a sufletului in care unitatea intre om si lume este refacuta.

Stiti ca in fiinta umana, in zona aceasta metabolica si a instinctelor se ascunde totodata zona sa cea mai spirituala, cea mai creativa si cea mai individuala a omului si care este vointa sa spirituala. Deci iata cei doi poli despre care vorbeam. Avem gandirea cosmica si gandirea-vointa spiritualizata a omului, iar in gandirea purificata se poate face acest schimb intre om si gandirea cosmica. Nu eu, ci CEVA gandeste in mine. Cand gandesc, eu devin una cu cursul evenimentelor cosmice.
Gandirea cosmica pe care o primim prin simturile spiritualizare poate sa intalneasca gandirea spiritualizata si omul si lumea redevin una. Este o cale descrisa in amanunt si foarte esoteric in cartea lui Yeshayahu ben Aharon, Cognitive Yoga – Cum sa iti creezi un nou corp eteric si o noua individualitate.Cog+Yog+Cover+1(1) Am participat la scoala sa (Global School for Spiritual Science) pentru doi ani si am si studiat cartea sa intr-o prima etapa, practicand si exercitiile date in ea.  In aceasta carte, autorul dezvolta prin propria sa experienta si continua calea de initiere moderna data de Rudolf Steiner in Misiunea lui Michael, pornind de la ceea ce omul poseda deja: gandirea sa intelectuala si perceptia clara data prin simturi. Se arata pas cu pas spiritualizarea perceptiei prin organele de simt: vaz, miros, etc. si cum se unesc apoi cu gandirea spiritualizata conform metodei din Filosofia Libertatii, ajungandu-se in final atat la a trai impreuna cu gandirea cosmica, cat si la adevarata individualizare a omului, deci la intalnirea cu Christos in plan eteric. Un capitol deosebit este dedicat Evenimentului in gandire, unde se arata cum gandirea intelectuala poate fi reinviata din mormantul capului prin trairea Misteriul de pe Golgotha in planul gandirii.

Exercitii practice pentru spiritualizarea gandirii

Eu si colegii mei de la grupa noastra de antroposofie practica de vineri cercetam aceste procese in gandire, pornind initial de la exercitiul de concentrare si de la conferinta lui Rudolf Steiner despre cele trei porti (GA 57), in care se descrie spiritualizarea gandului la prag. La prima poarta, Poarta mortii, omul se intalneste cu Ahriman si deci cu fortele mortii in gandire. A doua poarta – Poarta elementelor- este legata de transformarea simtirii si a treia – Poarta Soarelui – este legata de transformarea vointei. La prima poarta, gandul se poate transforma de la un gand mort la un gand viu, ce ne apare ca un cap inaripat de inger. Se poate porni de la un gand simplu pe care il asezam in fata sufletului intr-un mod cat mai exact si il mentinem cu vointa noastra – si vine un moment in care gandul se insufleteste, capata o viata launtrica si o vointa proprie si prin el noi putem trecem de prima poarta. Dintr-o data simtim ca gandirea noastra prinde aripi. Aici se face referire la chakra gandirii cu doua petale, aflata intre sprancene, care se activeaza constient. Se atrage atentia si asupra trairilor de prag respective: izolare, frica, instrainare de lume, dar numai asumandu-si acest lucru, cu curaj michaelic, omul poate trece de primul prag, cel in gandire. La un curs pe care l-am facut cu Scott Hicks de la Global School for Spiritual Science am facut o alta varianta a acestui exercitiu. Se incerca trecerea constienta de la perceptia cat mai pura a obiectului la notiunea obiectului, deci de la forma sa particulara in plan fizic catre idea, arhetipul sau. Si aici se putea simti ca era o prapastie, un abis intre cele doua. Iar ceea ce ne poate trece peste acest abis ce desparte lumea fizica si cea spirituala este Christos. Deci chiar pornind de la acest mic exercitiu cineva se poate intalni cu entitarea lui Christos, la primul prag. El este cel ce ne ajuta sa re-inviem gandurile moarte la acest prim prag, el este cel care aduce viata in gandire. Yeshayahu Ben Aharon spunea ca prima data cand a citit Filosofia Libertatii, s-a intalnit cu fiinta lui Christos. (2) Cele doua petale ale chakrei gandirii sunt ca un fel de maini eterice. In exercitiul de concentrare: daca in plan fizic mutam un scaun cu mainile fizice, in planul reprezentarii mutam reprezentarea scaunului de colo colo cu aceste maini eterice, de fapt cu vointa noastra adusa in gandire. De curand am intalnit o conferinta tinuta demult in Romania, in care Serghei Prokofieff vorbea despre acelasi lucru: in prima parte a Filosofiei Libertatii, Stiinta libertatii, care este despre a-ti dobandi libertatea in gandire, Michael sta in fundal si intinde mainile catre mainile noastre spirituale. Si numai astfel poate el intra in legatura cu noi, caci el este o fiinta ce respecta libertatea omului si incearca sa nu intre in legatura cu omul in afara acestei zone de libertate, formata din ganduri pure. Iar in a doua parte, Realitatea libertatii, este vorba despre spiritualizarea vointei. Iar aici Michael asteapta fapta justa, libera a omului, izvorata din intuitiile sale spirituale din zona ideala, eliberata, a gandirii.

Pornind de la spiritualizarea gandirii, de la purificarea ei si ajungand pana la transformarea si invierea gandurilor, putem ajuta la eliberarea „sufletului lumii rastignit pe trupul pamantului”, atat in fiinta noastra, cat si pentru omenire si Pamant. Caci:

Isis-Sophia, Intelepciunea lui Dumnezeu,

Ea a fost omorata de catre Lucifer

Si pe aripile puterilor cosmice

A fost dusa in infinitul spatiu al Universului.

Vointa lui Christos lucrand in om

O sa o smulga lui Lucifer si

pe corabiile  intelepciunii spirituale

va trezi in sufletele umane pe Isis-Sophia

Intelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner)

______________

(Idei prezentate la Simpozionul de Pasti 2018 de la SAR, de catre Delia Soare)

________________

(1)

https://www.academia.edu/32557859/The_Colmar_lecture

(2) Articolul despre Cognitive Yoga publicat in nr.1 al revistei de antroposofie Pamant Iubit

„Pamant iubit” – revista de antroposofie

A aparut primul numar al revistei trimestriale de antroposofie „Pamant iubit”, in varianta tiparita (vedeti mai jos cuprins si detalii). Daca va intrebati de ce i-am ales acest nume:

Pentru stiinta moderna materialista, planeta Pamant este doar una dintre planetele Sistemului Solar, formata in urma cu mai bine de patru miliarde de ani din nebuloasa din care s-au desprins si celelalte planete si Soarele. Mai apoi, au aparut primele celule vii, ce au evoluat in organisme pluricelulare si in forme de viata tot mai complexe, culminand cu omul. Tot de la stiinta moderna aflam ca pamantul nu are lumina proprie, ci o primeste de la Soare.
In mitologie, avem Pamantul sau Gheea, perechea feminina si iubitoare a Cerului, iar din iubirea si colaborarea dintre aceste elemente primordiale, se naste – si le uneste in fiinta sa – omul.
Iar in Geneza biblica ni se spune ca la inceput, Dumnezeu a creat cerul si pamantul, iar apoi a luat „tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata”.

Din orice punct de vedere am privi planeta Pamant, reiese ca evolutia omenirii si a pamantului formeaza o unitate indestructibila. Dar care este relatia personala a fiecarui om cu „planeta albastra” ?

Copil fiind, ma simteam ca si cum as fi fost aruncata pe Pamantul strain si intunecat dintr-o alta lume, buna si luminoasa, care era „casa mea”. Totusi, in acest intuneric pamantesc stralucea o mica lumina calauzitoare, a carei semnificatie aveam sa o aflu mult mai tarziu. A trebuit sa depasesc incercari sufletesti, am trecut prin moarte si renastere in sufletul meu, ajutata de acea lumina ca de stea – si am trait acel moment minunat in care am simtit cum lumea spirituala din care venisem si pamantul sunt o unitate. Am inteles atunci ceea ce voia sa spuna Goethe prin versurile sale: “Şi cât timp aceasta n-o ai,/ Această: Mori şi Devino !,/ Eşti doar un palid musafir / Pe acest întunecat Pământ.“ A fost doar inceputul unui lung drum, a unei noi iubiri pentru mine: pamantul iubit, care de acum devenise patria mea, noua mea casa.

Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, aflam ca in toate vechile misterii de initiere, in ajunul sarbatorii de Craciun, discipolii invatau sa perceapa Soarele de la miezul noptii, lumina ce se naste din intunericul cel mai adanc al materiei. Caci „mersul evoluţiei umanităţii este: de la lumină, prin întuneric, la lumină” (GA 96). In urma cu milioane de ani, Pamantul, Soarele si Luna erau unite si nediferentiate, dar nu intr-o nebuloasa cum spune stiinta moderna, ci in lumina spirituala. Nu exista o lumină solară ca cea de azi, care cade din exterior asupra fiinţelor şi lucrurilor, ci o lumină-forta spirituală ce strălucea în acelaşi timp în interiorul fiecărui om, iar omul percepea nemijlocit lumea spirituala. Mai apoi, Soarele s-a separat de Pământ, iar lumina a căzut din afară asupra Pământului. Odata cu retragerea Soarelui din Pământ, si in interiorul omului se facuse întuneric, caci omul trebuia să înveţe să cunoască lucrurile Pământului cu simţurile sale exterioare. In evolutia sa, el se indreapta spre starea în care va regasi in mod constient lumina stralucind din interior, omul superior, omul-spirit. In acelasi timp, Pamantul, primind in el pe Christos in momentul Misteriului de pe Golgotha, incepe sa lumineze din interior si se transforma intr-o stea, evoluand mai departe impreuna cu intreaga omenire. (scris de Delia Soare, ca Editorial la revista „Pamant iubit”, numarul de iarna 2017-2018)

Din continutul acestui numar de iarna:

Gheorghe Paxino – De la uimire la venerație
Sorin Ștefănescu – Despre Spiritele popoarelor
Sanda Dale – Pe urmele dorului
Yeshayahu Ben-Aharon – Yoga cunoașterii
Christoph Lesigang – Basmul piticului Tartahot
Bogdan Geantă – Celălalt
Torbjørn Eftestøl – Muzica, model de viață – si potential de dezvoltare
Bogdan Szabo – Despre nevoia de comunitate
Delia Soare – Friedrich Nietzsche, un martir al cunoasterii
Dirk Kruse – In Memoriam: Geo Aur

Colectivul de redactie: Bogdan Szabo, Sanda Dale si Delia Soare.

Pictura de pe coperta: Doris Harpers

ABONAMENTE aici:  http://terraact.ro/

 

Friederich Nietzsche, un martir al cunoasterii

Intalnirea dintre Rudolf Steiner si Nietzsche

Cand Rudolf Steiner l-a intalnit prima data pe Friederich Nietzsche, in anul 1891, acesta era deja intins pe patul de suferinta de mult timp, cufundat in noaptea nebuniei. In fata privirii sale clarvazatoare s-a infatisat sufletul lui Nietzsche, prins inca de trupul bolnavului, dar „planând parcă pe deasupra capului său, dăruit liber unor lumi spirituale pe care le cautase atat de mult inainte de întunecare si nu le putuse găsi”. (Cursul vietii mele, GA 28, de Rudolf Steiner)

In autobiografia sa, Rudolf Steiner descrie acest moment atat de impresionant pentru el: „Înainte îl citisem pe acel Nietzsche care scrisese; acum îl vedeam în spirit pe acel Nietzsche care purta în trupul lui idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime. Admiram ceea ce Nietzsche scrisese; dar acum vedeam în spatele admiraţiei mele o imagine care strălucea cu putere. ” (GA 28)

1-FN-Mergand pe urmele ideilor lui, el l-a urmat pe filosoful individualist in singuratatea sa, incercand sa il cunoasca cat mai bine – si putem spune fara indoiala ca nimeni nu l-a inteles si descris mai bine pe acest „scormonitor singuratic si iubitor de enigme”, „personalitate neconforma cu epoca” sa si inaintand ca unul pe care nu-l priveste decat esentialul evolutiei omenirii. (Friederich Nietzsche, un luptator impotriva epocii sale, GA 5, de Rudolf Steiner).

Steiner îşi scrisese deja opera capitală, Filosofia libertăţii, înainte de a lua contact cu scrierile lui Nietzsche, în timp ce Nietzsche nu a apucat sa citeasca nimic din opera lui Steiner. Dar conceptiile lor despre ceea ce inseamna omul liber sunt foarte asemanatoare si de aceea Steiner s-a simtit atat de apropiat de Nietzsche. El a avut prima intalnire cu modul de a gandi a lui Nietzsche citind Dincolo de Bine si de Rau, in anul 1889. A fost fascinat de stilul sau si de indrazneala ideilor acestuia, caci poate pentru prima data intalnea o amplitudine extraordinara a gandirii similara cu cea din care scrisese si el Filosofia Libertatii, s-a simtit infratit cu lupta launtrica a ganditorului ce abordase aceleasi teme importante pe care si el le traise spiritual – dar in acelasi timp a simtit respingere fata de modul in care Nietzsche le-a abordat, fara sa intre in ele in deplina constienta. El a simtit profund suferinta lui Nietzsche, o personalitate care nu putea sa ajunga constient la lumea spirituala, dar in care spiritul sau lupta din inconstient cu conceptiile acelor vremuri.

In aceasta carte, el punea sub lupa vointa filosofilor de a afla adevarul: „Cine este, de fapt, cel care ne pune aici intrebari ? Ce anume din noi vrea, de fapt, ‘sa ajunga la adevar’ ? In realitate, noi de fapt de mult ne-am oprit in fata intrebarii despre cauza acestei vointe – pana cand, in final, ne-am impotmolit de tot in fata unei intrebari si mai adanci. Am intrebat care este valoarea acestei vointe. Sa presupunem ca vrem adevarul: de ce nu, mai bine, neadevarul ?”  Rudolf Steiner nota ca acest gand de o indrazneala aproape de necrezut, iar pe Nietzsche, spre deosebire ceilalti mari ganditori, nu il interesa nazuinta adevarului doar ca pe o simpla activitate a intelectului, ci ceea ce cauta el dincolo de orice idee si conceptie erau instinctele din care ia nastere cautarea adevarului; el isi punea in mod just problema ca aceste instincte ale filosofului se foloseau de cautarea adevarului pentru a ajunge la ceva mai presus decat adevarul. Constient de faptul ca gandirea oamenilor in general este condusa in mod tainic de interesele propriilor instincte, desi ei cred ca se straduiesc pentru adevar, Nietzsche considera ca acestia cauta adevarul pentru „vointa de putere” ce rezulta de aici, care le sporeste fortele de viata si creativitatea.

Dar aceasta carte, in care el a inceput sa faca „revalorizarea tuturor valorilor” mari ale omenirii, rasturnandu-le pe cele existente si considerand neadevarul printre valorile vietii, a insemnat si inceputul intunecarii sale spirituale.

Idealismul lui Nietzsche

Nietzsche s-a nascut in anul 1844, intr-o familie de pastori, ce asteptau de la el sa continue traditia familiei. Tatal sau, pastorul, murise pe cand copilul avea doar cinci ani. Insa tanarul a ales sa urmeze filologia, in timp ce era interesat si de muzica si studia cu ardoare problemele generale ale omenirii. Era foarte apreciat de profesorul sau Ritschl, care l-a recomandat sa predea universitatea din Basel cu cuvintele: „Friederich Nietzsche stie tot ce vrea”.

Ca student si ulterior ca profesor la universitatea din Basel, tanarul era foarte pasionat de civilizatia si cultura greaca, scufundandu-se total, cu inima sa, in gandirea si simtirea greaca si cu ai carei reprezentanti – Thales, Heraclit, Parmenide – statea de vorba ca si cum ar vorbi cu prietenii sai personali, rezonand cu ei in marea dispozitie fundamentala tragica caracteristica vechii Elade. Precum grecii presocratici, Nietzsche credea ca viata nu poate fi suportata decat daca omul se straduieste sa creeze ceva mai presus decat ea. Vedea doua cai prin care omul putea sa depaseasca existenta:  sa uite de ea, lasandu-se in voia beatitudinii si in aceasta stare de vraja, de rapire sa cante si sa danseze si sa se simta astfel una cu Sufletul Universal – dispozitia dionisiaca, sau sa creeze in gandire o imagine ideala a existentei cu care sa se consoleze – dispozitia apolinica. Si considera ca cea mai veche arta, cea a grecilor antici, luase nastere din unirea superioara intre arta apolinica a reprezentarii si arta dionisiaca a vointei. Intr-adevar, dramele prezentate pe scena artistica de catre grecii antici erau inspirate din activitatea din templele de misterii, cele mai importante fiind misteriile zeului Dionysos.

Nietzsche nu stia acest lucru, dar avea o presimtire neclara despre misteriile dionisiace, despre ceea ce se intampla in templele Eleusiene, unde discipolii incercau sa elibereze zeul Dionysos dezmembrat si ingropat in intunericul materiei, in zona instinctuala, si sa il salveze si sa il aduca intr-o noua splendoare.  La fel, avea o presimtire despre o vreme cand evolutia omenirii se va face prin forte ce sunt deasupra ratiunii si catre acest lucru tindea cu toata fiinta sa, desi nu intelegea de fapt esenta acestor misterii.

El considera ca odata cu Socrate, care cauta sa se impace cu viata prin ratiune si prin virtute, aceasta dispozitie fundamentala tragica a inaintasilor fusese distrusa prin ceea ce el vedea ca fiind un compromis, o injosire a  fiintei umane – si acesta este motivul pentru care Nietzsche nu il suporta pe Socrate si pe urmasii sai, reprezentantii culturii celei noi, care cautau aceasta impacare cu existenta.

Din singuratatea in care traia in acea perioada, l-a scos intalnirea cu doua personalitati, reprezentanti ai idealismului german: Arthur Schopenhauer si Richard Wagner. Este perioada idealista a lui Nietzsche, ce a inceput cu impresia covarsitoare pe care teoria schopenchauriana a facut-o asupra sa. Schopenhauer privea cunoasterea lumii ca venind din doua radacini: din vointa, unde se afla si temelia originara a lumii, si din reprezentare, care in final este doar forma in care omul isi reprezinta vointa din toate lucrurile. Insa legatura vointei omului cu vointa universala ii dadea posibilitatea sa ia parte la creatia lumii prin vointa si din aceasta cauza ii era simpatica teoria lui Schopenhauer lui Nietzsche, in sufletul sau deja mijea ideea de a crea Supraomul, dezvoltata peste mai multi ani in cartea Asa grait-a Zarathustra. Insa desi era impresionat de caracterul eroic al ideilor lui Schopenhauer, el nu se considera adeptul sau, avand rezerve fata de teoria lui, pe care si le nota separat, in ciuda cartii elogioase pe care i-a dedicat-o : Schopenhauer ca educator. Il iubea pe filosoful german ca pe un tata, cu o daruire sufleteasca cum nu se poate alta mai plina de caldura. Pentru el nu era important sa fie in acord cu ideile unui alt om, ci sa traiasca in relatii de prietenie cu o alta mare individualitate.

Din motive asemanatoare a fost atras de personalitatea lui Richard Wagner, pe care il vedea de aceeasi amplitudine cu marile personalitati tragice ale Greciei antice pe care le admira si carora le insufla viata cu fantezia sa, dar care totusi ramaneau doar niste umbre. Insa in Wagner isi vedea pentru prima data idealul intrupat in realitate, ceea ce ii producea o bucurie enorma.  Pentru prima data, putea sa aiba o relatie personala foarte apropiata cu un astfel de om maret precum personajele din Grecia antica, putea sa traiasca in relatii de prietenie cu el. Dintre cele mai frumoase si fericite zile din viata sa au fost cele in care era invitat la mosia lui Wagner din Tribschen, unde compozitorul traia impreuna cu sotia sa si unde Nietzsche simtea ca si-a gasit, in sfarsit, patria, locul sau in lume. Acolo discutau impreuna cele mai adanci probleme ale vietii culturale, intr-un deplin consens. Wagner adesea il caracteriza drept cel mai bun interlocutor, se simtea pe deplin inteles de catre tanarul  ganditor. Iar el il descria pe compozitor, in Wagner la Bayreuth, cu cuvintele: „O viata fertila, bogata, zguduitoare, cu totul diferita si nemaiauzita printre muritorii de rand ! De aceea si sta el aici, solid inradacinat prin propria-i forta, cu privirea-i trecand peste tot ceea ce este efemer si neadecvat epocii, in cel mai frumos sens al cuvantului”. Prin personalitatea lui Wagner ii apareau lumile superioare pe care le cauta si care ii faceau viata grea suportabila. In acea perioada, Nietzsche a scris Nasterea tragediei din spiritul muzicii, rezultat al impregnarii intense cu filosofia lui Schopenhauer si cu arta wagneriana si in ideea ca prin muzica se poate ajunge la cele mai mari secrete ale lumilor spirituale.

Insa aceasta adoratie puternica pentru Richard Wagner, aceasta idealizare a compozitorului pana la dimensiuni uriase avea sa devina cea mai mare dezamagire a sa. Caci el nu l-a vazut si nu l-a venerat pe Wagner cel real, ci imaginea creata de el insusi, care depasea cu mult personalitatea reala a acestuia si cum compozitorul nu ar fi putut sa fie niciodata. In timp ce Wagner isi atingea telul sau de impacare cu lumea, prin crearea muzicii patrunse de idealul crestin si de evlavie din Parsifal, Nietzsche se simtea profund tradat in asteptarile sale si marele sau ideal despre supraomul Wagner si despre muzica de inspiratie dionisiaca a acestuia s-a sfaramat in bucati. A fost un moment crucial in biografia sa, in care el, dezicandu-se de Wagner, s-a dezis de orice ideal, de el insusi ca tanar idealist si a devenit cel mai mare dusman al oricarui idealism.  Iubirea pe care crezuse ca o are pentru compozitor fusese de fapt iubire de sine, cum el insusi avea sa recunoasca: ce auzise ” in anii tineretii in muzica wagneriana nu avea absolut nimic comun cu Wagner” si ca ceea ce auzise si crezuse ca este muzica dionisiaca, descrisese de fapt ceea ce isi dorise sa auda el. Iar daca cineva, in lucrarea sa atat de elogioasa Wagner la Bayreuth, ar inlocui numele lui Wagner  cu cel al lui Nietzsche sau cu cel al lui Zarathustra – supraomul creat de Nietzsche si cu care el se identifica, ar obtine ceva mult mai aproape de adevar. Insusi Wagner nu se recunostea in caracterizarea facuta de Nietzsche.

„O eroare dupa alta este pusa cu detasare la gheata, idealul nu este infirmat – el ingheata.” Odata ce a intors definitiv si radical spatele idealismului, el s-a pozitionat cu fermitate in lumea fizica pe care se gandea ca o nedreptatise si a dat intaietate instinctelor sale, in aprecierea ideilor lumii in care traia si a artei. Acum privea arta ca avand valoare numai daca slujeste vietii omului individual, numai daca fortifica forta de viata a omului, daca creste bucuria de a trai in lumea fizica. Din cauza ca muzica lui Wagner nu avea un asemenea efect, el a respins-o ulterior, o respingea de-a dreptul organic, dupa cum avea sa descrie in cartea sa Cazul Wagner (1888). In aceasta carte el a distrus tot ceea ce spusese elogios despre Richard Wagner. Daca in anii idealisti ai tineretii, pe cand studia conceptia lui Schopenhauer, Nietzsche crezuse ca asteapta altceva de la muzica, imaginandu-si ca are niste nevoi ideale, artificiale, realizase acum ca idealismul este ceva diametral opus pornirilor sale.

„Este mai multa ratiune in trupul tau decat in cea mai buna intelepciune a ta”, credea Nietzsche, care vedea idealurile ca pe o floare rupta de planta, iar idealistul este cel ce crede ca aceasta floarea se poate dezvolta pe mai departe in fruct, odata rupta de planta. Sau idealul reprezinta despartirea spiritului de natura si naivitatea de a crede ca spiritul poate fi creator in aceste conditii. Pentru el, idealistii erau oameni cu instincte bolnave, dispretuitori ai realitatii. In orice ideal, Nietzsche nu vede decat expresia unui  instinct care isi cauta implinirea si considera o prostie a urmari niste idealuri morale, in loc doar sa te centrezi in instinctele tale sanatoase. Idealurile doar creeaza o ceata ce impiedica vederea lumii si ducand pana la pierderea simtului realitatii. Cel mai mult il deranjau idealurile date de dogma crestina.

In realitate, dincolo de valorile primite din exterior, fiecare om vine cu idealurile sale proprii, ce lumineaza deasupra capului sau si izvorasc din zona sa profund individuala, creativa, ascunsa in sfera instinctelor. El poate deveni constient de aceste idealuri, iar realizarea lor in viata pamanteasca duc la devenirea sa ca fiinta umana, atata timp cat sunt ridicate pe treapte de constienta mai inalta. Insa Nietzsche nu cunostea treptele de evolutie a constientei, neputand sa isi spiritualizeze gandirea catre niveluri de constienta tot mai elevate, deoarece ii lipsea complet simtul adevarului, caci nu primise niciodata impulsul christic. Din aceasta cauza, cand a incercat sa aduca lumea spirituala in constienta, el a fost zdrobit.

Un alt mare individualist, Max Stirner, spunea ca „Omul liber isi desemneaza el insusi scopurile; el isi poseda idealurile, nu se lasa posedat de ele. Omul care nu domneste ca personalitate libera peste idealurile sale se afla sub influenta acestora, la fel ca nebunul care are idei fixe”. Daca si-ar fi turnat toata creatia in ideile clare ale lui Max Stirner, in loc sa se impotmoleasca in ideile naturalist-stiintifice ale vremurilor in care traia, alta ar fi fost evolutia lui Nietzsche – ne spune Rudolf Steiner.

Supraomul lui Nietzsche

Odata ce si-a dat seama ca de fapt nu fusese niciodata adeptul lui Richard Wagner, ci ceea ce iubise si proiectase asupra lui Wagner fusese propriul sau ideal despre supraom, lui Nietzsche nu-i mai ramanea decat sa creeze el insusi lumea pe care in zadar o cautase la compozitor – si asa l-a creat pe supraomul sau in cartea Asa grait-a Zarathustra (1883).  De acum inainte privea toate idealurile, toate lumile transcedentale ca fiind demne de repulsie, ca ceva care il indeparteaza pe om de realitate si il fac slab. Pe cand omul puternic are capacitatea de a-si scoate multumirea si bucuria de a trai din insesi realitatea plina de prospetie si viata in care traieste. In aceasta realitate Nietszche cauta si germenele acelui ceva superior care poate sa ii faca suportabila existenta pe pamant, sau oricum pornind de la aceasta realitate. El ajunge la concluzia ca omul nu trebuie sa caute sa devina la fel cu o fiinta dumnezeiasca, ci sa nasca din sine insusi supraomul, ca mod superior de a exista in lume. Ideea de evolutie data de stiintele naturii a devenit pentru el ideea de evolutie a omului inspre un om superior si o traia asa cum traia el toate ideile, ca pe o problema a inimii. El avea nevoie de idea de evolutie pana la treapta de supraom, ca sa il poata suporta pe om.

Caci Nietzsche, individualistul desavarsit, privea fiecare om ca fiind o lume in sine, un unicat absolut, dar era foarte dezamagit ca erau extrem de putini oameni inclinati sa isi dezvolte trasaturile specifice in ei, ceea ce ii face unici, deoarece se tem de singuratatea la care ii impinge aceasta individualizare. Asa ca ei aleg sa traiasca si sa fie la fel cu marea masa, de teama sa nu fie respinsi de ceilalti.

Este motivul pentru care prefera singuratatea si sfredelirea propriilor comori adanc ascunse in fiinta sa, dispretuind aerul in care traieste „ceea ce au oamenii in comun”, „regula om”. Se plangea ca ii vine greu sa-si „mistuie” semenii si ca s-a ales cu tulburari digestive grele grele cand a incercat sa consume „hrana omenescului general”. Prefera ca oamenii sa nu se apropie prea mult de el, numai de la distanta ii putea suporta.

Nietzsche lupta impotriva filistinismului si modului limitat de a gandi al contemporanilor sai, chiar si al acelora care se considerau „spirite libere”. Pana si la cei cu idei inovatoare, la cei atei, la adeptii stiintelor moderne naturaliste, el observa cum, in instinctele lor inca traiau inconstient sentimentele de vinovatie implantate de crestinismul dogmatic, „frica de Dumnezeu”. Nimic din ceea ce se afla in sufletele contemporanilor sai drept sentiment de vinovatie nu exista in sufletul sau; multe lucruri in viata sa de simtire si reprezentare erau cu totul altfel decat la acestia, de exemplu el nu se lasa convins de ideea de patriotism.

Il deranjau idealurile ascetice ale preotilor, care cereau ca omul sa nu acorde o importanta prea mare lumii reale, tranzitorie si imperfecta, ci vietii de dincolo, condusa de forte mai inalte si care numai ele pot da un sens vietii omenesti. Considera ca preotul ascet este necesar numai oamenilor care sufereau de o slabiciune, o oboseala a vietii in contact cu realitatea si nu erau capabili sa scoata bucuria de a trai din realitate si sa isi dea ei singuri un sens vietii pe pamant. Ca urmare, Nietzsche si-a dedicat conceptia sa despre viata celor putini, sanatosi si reusiti, oamenilor puternici si pe ei dorea sa ii adune in jurul sau si „sa le spuna o parere care le sta mai bine decat orice ideal dusmanos vietii”.

Prin al sau Zarathustra, Nietzsche nu voia sa le dea oamenilor un model cum sa fie, ci doar sa le atraga atentia fiecaruia asupra ceea ce este genuin in fiecare, sa-si urmeze doar lor insisi, situandu-se deasupra virtutilor, cunoasterii si intelepciunii si, ca si el, sa mearga pe drumul propriu si astfel sa isi dezvolte supraomul din ei insisi. El vestea omul care poate sa traiasca natural, firesc, in conformitate cu propria fiinta si care isi priveste virtutile ca pe propriile sale creatii; ii dispretuieste profund pe cei care isi situeaza virtutile deasupra capului si le venereaza ca pe idealuri. Considera ca omul idealist doarme fata de realitate, ca sa viseze niste idealuri. Zarathustra al sau este un om treaz, liber, situat in realitate si se adreseaza oamenilor puternici, care se cauta pe ei insisi si nu gloatei care cauta un tel comun. Asemenea cu eroul său sunt toţi oamenii
care işi dau singuri vrerea şi se eliberează de orice supunere. caci omul puternic „nu
cunoaşte evaluarea morală a acţiunilor sale sau ale altora”, el este amoral.

Instinctul lui Nietzsche era prea mandru pentru a se pleca in fata vreunui conducator al lumii; asa a ajuns sa declare, prin supraomul sau Zarathustra, ca nu exista Dumnezeu: „Dar daca eu va voi dezvalui cu totul inima mea, prieteni: daca ar exista zei, cum as suporta sa nu fiu zeu ! Prin urmare, nu exista zei”.

Pe Zarathustra il insoteau doua animale: sarpele, cel mai inteligent animal, si vulturul, cel mai mandru animal, precum valorile pe care el – respectiv Nietzsche – le pretuia la un om. Dar cea mai importanta pentru el era vulturul – mandria, in sensul de constienta a propriei valori ca om. In stiinta spirituala, Rudolf Steiner descrie vulturul ca reprezentand mandria in gandire. Daca aceasta mandrie este cea care l-a ajutat sa aiba amplitudinea extraordinara in gandire, genialitatea de a pune intrebari la care alti mari ganditori nici macar nu viseaza, tot ea a fost si una din cauzele prabusirii sale sufletesti la pragul lumii spirituale.

Nietzsche isi considera cartea despre supraom cea mai profunda carte pe care omenirea o detine, iar pe Amurgul zeilor o considera „cartea cea mai independenta” care a fost scrisa vreodata. Era constient de valoarea sa si isi raporta opera doar la sine insusi, el era punctul de referinta si masura propriei sale valori.  „Nietzsche, cu indraznetele sale salturi, da, in orice caz, peste niste taine mai adanci ale naturii umane, decat atatia ganditori logici cu prudenta lor inaintare taras”. (Rudolf Steiner, in GA 5)

Aspectul maladiv din fiinta unui geniu 

Datorita problemelor de sanatate, Nietzsche si-a dat demisia din functia de profesor universitar la catedra din Basel. Intre timp, valoarea sa incepuse sa fie recunoscuta si devenise el insusi obiect al conferintelor universitare, ceea ce il mai consola un pic sufletul ce incepea deja sa fie cuprins de intuneric.

„Nietzsche a fost un geniu, cu toate ca era bolnav”, le-a atras atentia Steiner celor ce incercau sa declare genialitatea sa ca rezultat al bolii. In replica, Rudolf Steiner a incercat sa inteleaga personalitatea integrala a acestui om de geniu, tinand cont si de aspectul maladiv existent in fiinta acestuia. Caci in viata sufleteasca a lui Nietzsche existau o serie de trasaturi invecinate cu patologicul si el le descrie acestea in partea a doua a cartii sale, mentionand ca aspectul morbid din personalitatea acestuia nu faca deloc sa scada genialitatea si valoarea lui Friederich Nietzsche. (GA 5 – capitolul Personalitatea lui Nietzsche si psihopatologia). Elementul morbid din fiinta sa el il privea ca fiind primit pe linie ereditara de la tatal sau, pe care il descria „delicat, dragut si morbid”, iar elementul foarte vital, sanatos, instinctual din fiinta sa considera ca l-a mostenit de la mama sa, care avea o sanatate de fier.

1-Nietzsche on chairUnul din aspectele izbitoare in modul de a gandi al filosofului german este ca, dupa cum recunostea el insusi, scrierile sale erau strans dependente de starea sa fizica si sufleteasca la momentul respectiv, deci modul sau de reprezentare era strans legat de starea sa corporala. Acesta este opusul unei gandiri pure, eliberata de elemente din fizic si din astral si care poate percepe astfel lumea pura a ideilor, precum calea data in Filosofia Libertatii.  Nietzsche privea schimbarile survenite in modul sau de a gandi drept rezultat al starilor prin care trecea in perioadele de sanatate si boala. In anii de la inceputul carierei sale ca scriitor, fiind in deplinatatea fortelor tineretii, era atras de cunoasterea tragica schopenchauriana despre lume, iar pe masura ce sanatatea sa s-a deteriorat, modul sau de a gandi a devenit tot mai optimist, promovand tot mai mult deplinatatea fortelor de viata, bucuria de a trai, pentru a compensa elementul morbid din fiinta sa, pana a ajuns la „filosofia vesnicei reintoarceri”, exprimata de al sau Zarathustra astfel:

„Am să vin din nou, cu acest Soare, cu acest Pământ, cu acest vultur, cu acest şarpe – nu spre o viaţă nouă sau mai bună sau asemănătoare. – Mă întorc mereu la aceeaşi viaţă, în aspectele cele mai mari şi în cele mai mici.“ – „Căci Pământul este o masă a zeilor şi el vibrează de forţe creatoare noi şi de lucrări ale zeilor: Oh, cum să nu ard de dorul veşniciei şi după inelul de nuntă al tuturor inelelor – inelul reîntoarcerii!“ (Asa grait-a Zarathustra, partea a II-a.)

O alta trasatura  apropiata de patologic era sensibilitatea sa exagerata la starea vremii si la anotimpuri, al carei substrat spiritual era – oricat de paradoxal ar parea aceasta constientei obisnuite – dispretul sau fata de sentimentele altruiste ale semenilor. (RS, GA 5, conf 6). Caci unul dintre punctele in care Nietzsche avea nevoie de un efort de autodepasire era acela de a-i suporta pe oameni. Se temea „de impresii prea puternice, de excitatii care cereau prea mult” de la sensibilitatea lui, considera ca oamenii nu stiu sa ii respecte cu delicatete spatiul personal si il invadeaza dureros cu compatimirea lor, cu sentimentele lor altruiste. De aceea se inchidea in mod artificial fata de oameni, situandu-se chiar intr-o opozitie dusmanoasa. Rudolf Steiner face aici o analogie cu Goethe, care, ca si Nietzsche, avea o mobilitate a corpului eteric fata ce corpul fizic ii dadea o mare sensibilitate la semenii sai, insa el era un iubitor de oameni si aceasta ii dadea „fericirea de a ma vedea traind pe mine in ei si pe ei in mine”. Ceea ce la Nietzsche aparea ca o intruziune dureroasa, apropierea de semeni, la Goethe aparea ca o mare fericire.

Alt fenomen izbitor in viata lui Nietzsche era dedublarea constientei de sine, existenta mereu in el in stare latenta. Ceea ce la Goethe aparea ca „doua suflete, ah! locuiesc in al meu piept” (in Faust), la Nietzsche se invecina cu patologicul, el neputand niciodata sa tina echilibrul intre aceste doua tendinte. Aceasta scindare avea ca rezultat ca el se lupta adesea cu el insusi, dar proiecta aceasta lupta asupra adversarilor sai si avand impresia ca celalalt este destinatarul criticilor sale. In realitate, intotdeauna se critica pe el insusi si respingea o latura a sa. Atunci cand a luptat cu ardoare impotriva idealurilor si idealistilor, se lupta de fapt cu propriile sale idealuri, cu tanarul Nietzsche idealist din el insusi.

„Polemicile sale nu pot fi înţelese aproape deloc, dacă nu sunt privite din acest punct de vedere. Cu judecăţile sale, el nu-l nimereşte aproape niciodată cu adevărat pe adversar. Mai întâi el îşi făureşte în modul cel mai bizar imaginea pe care vrea s-o combată, şi luptă apoi împotriva unei fantasmagorii care nu are nici o legătură cu realitatea. Înţelegem acest lucru de-abia dacă reflectăm la faptul că el nu luptă aproape niciodată împotriva unui duşman exterior, ci împotriva lui însuşi. Şi luptă cel mai vehement dacă înainte s-a situat pe poziţia pe care acum el o priveşte drept adversă, sau dacă, cel puţin, acest punct de vedere joacă un rol determinant în viaţa lui sufletească.” (Rudolf Steiner, GA 5) In aceasta lumina, campania de distrugere împotriva lui Wagner este doar o campanie îndreptată împotriva lui însuşi. La fel a fost si in finalul carierei sale, cand prin cartea sa, Antichrist, el s-a indreptat extrem de virulent impotriva crestinismului, cand de fapt se lupta cu credinta crestina inca existenta in el in mod tainic. Daca crezuse ca a scapat de ea inca de cand era foarte tanar, inca o mai purta in suflet in mod inconstient si asta l-a facut sa se indrepte cu atata vehementa imptriva a tot ceea ce tinea de crestinism, caci Nietzsche nu avea capacitatea de a se cunoaste pe sine in mod obiectiv.

La pragul lumii spirituale

In cartea sa, Dincolo de Bine si de Rau, Nietzsche „intoarce adevarul cu capul in jos”, pune sub semnul intrebarii sau rastoarna marile valori ale omenirii, admitand la un moment dat ca „neadevarul este o conditie a vietii”. Este momentul in care el a amestecat planul fizic cu planul astral, aducand lumea sentimentelor, pasiunilor, instinctelor in gandirea sa.

Rudolf Steiner spune despre el ca nu era un ganditor in sensul obisnuit al cuvantului, deoarece gandirea sa nu era indeajuns de puternica pentru a da raspuns la intrebarile profunde pe care vointa sa exceptional de vitala le adresa lumii si vietii.

In lumea astrala, cand omul poarta niste intrebari arzatoare in suflet si nu primeste raspunsuri, intalnind doar enigme si porti inchise, inaintea fiecarei intrebari ii apare o umbra la pragul lumii spirituale (Rudolf Steiner, Lumea astrala, GA 94), ca un negativ sau caricatura a acestei intrebari, care ii ramane in suflet si il bantuie, pentru ca nu poate sa treaca de ea si sa afle realitatea luminoasa, adevarata, spirituala a acestei idei, adica raspunsul la intrebarea sa. Nietzsche „statea la pragul lumii spirituale in fata crestinismului si nu il intelegea, statea in fata filosofiei si nu o intelegea, statea in fata materialismului si nu il intelegea” – si toate aceste umbre ale intrebarilor sale ii ramaneau in suflet si i-l intunecau treptat.

Cine a fost chinuit de intrebari existentiale cunoaste aceasta stare: suferinta de a nu gasi raspunsuri care sa-i aline sufletul si sa il ajute sa se pozitioneze in mod just in raportul ‘Eu si lumea’ – si cunoaste si linistea sufleteasca, sentimentul eliberator care urmeaza raspunsurilor adevarate si care il ajuta sa isi construiasca locul sufletesc-spiritual unde se simte „acasa” pe pamant si in lume. Aceste raspunsuri pot fi primite din intalnirea cu o conceptie de viata pe care sufletul o simte drept adevarata, prin simtul adevarului – care ii lipsea lui Nietzsche – sau omul isi poate spiritualiza gandirea in asa fel incat ea devine organ de perceptie in lumea pura a ideilor si, formuland in mod just intrebarea, poate primi raspunsuri intrand in dialog cu gandirea cosmica (metoda din Filosofia Libertatii). Insa ceea ce ne ajuta sa ne spiritualizam gandirea, sa dezvoltam trepte de constienta tot mai elevate, este tot impulsul christic din suflet. Nietzsche nu intelegea treptele diferite ale constientei si a trait profund tragedia celui chinuit, bantuit de intrebari carora nu a putut sa le dea raspuns, el a fost „un martir al cunoasterii”.

In cazul sau, toate aceste intrebari nerezolvate si trairi au dus la scindarea personalitatii sale, iar in plan fizic, creierul sau a fost distrus: se credea cand Dionysos, cand Iisus Christos, fiind bantuit si atacat de propriile-i prejudecati, critici, sentimente de ura, pasiuni, care il intampinau din exterior si pe care el nu le recunoastea ca fiind propriile sale creatii, insufletite de forta sa de viata.

Prin initiere, omul invata sa isi stapaneasca corpul astral si nu exista niciun pericol la trecerea pragului. Dar pentru cineva care trece pragul nepregatit, inconstient, cum a facut Nietzsche, izbucnirea in constienta a lumii astrale duce la nebunie (Rudolf Steiner, Lumea astrala, GA 94). In lumea astrala, un sentiment de ura impotriva unei alte persoane apare in viziune ca un demon ce il ataca, in timp ce propriile pasiuni, emotii, dorinte apar ca fiinte amenitatoare ce se reped la ei. La pragul lumii spirituale, gandirea, simtirea si vointa se scindeaza, iar interiorul sufletesc devine lume exterioara. Launtrul sufletesc devine exterior, fortele sufletesti ne apar personificate din exterior, iar in cazul unei initieri corecte, prin poarta Eu-lui, omul si le recunoaste si le tine sub control si face diferenta intre planul fizic si cel suprasensibil.

Substratul spiritual al noptii sufletesti a lui Nietzsche

In ciclul Antroposofie si PsihanalizaRudolf Steiner ne dezvaluie cauzele profund spirituale ale nebuniei a lui Nietzsche. Acesta s-a nascut in anul 1844, pe cand batalia din lumea spirituala, intre fortele spirituale ale luminii si cele ale intunericului, incepuse din 1841. Sufletul sau, inainte de a se intrupa, a stat trei ani in preajma acestei lupte, absorbind diferite impulsuri pe care le-a adus apoi in suflet si care s-au reflectat in creatia sa, unul dintre aspecte fiind spiritul sau deosebit de combativ. El era doar un tanar de 16 ani cand filosoful german Arthur Schopenhauer murise si cand el incepuse sa studieze cu mult entuziasm si devotament conceptia despre lume a acestuia. Ca urmare, a fost patruns de fiecare impuls al autorului lor si asa a intrat intr-o legatura sufleteasca stransa cu Schopenhauer, care era de acum in lumea spirituala, unde batalia era extrem de intensa si unde a vazut ca epoca actuala era amenintata de fortele intunericului materialist. In aceasta situatie, Schopenhauer a tanjit sa aiba „puterea gandurilor lui” continuata in operele lui. Nietzsche a absorbit acest impuls in perioada in care viata sa exterioara era foarte luminoasa prin relatia de prietenie profunda pe care o avea cu Richard Wagner. Deci in subconstient primea impulsurile de vointa de la Schopenhauer din lumea suprasensibila, iar in exterior sufletul si cariera sa de scriitor primeau impulsuri luminoase prin relatia de prietenie cu marele compozitor. In 1879, dupa caderea spiritelor intunericului pe pamant, batalia se transferase in viata pamanteasca, in gandirea oamenilor. Prin mai multe elemente din karma sa, Nietzsche a fost expus la aceasta batalie la nivel sufletesc si exista pericolul ca sufletul sau sa cada prada fortelor intunericului, ce se vadeau tot mai mult in modul sau de a gandi, in scrierile sale din ultima perioada a sa ca scriitor. Inspiratiile ii veneau din impulsurile egoiste ale lui Schopenchauer ca sa ii continue opera, iar despre cartea sa Antichrist, pe care o scria in perioada cand a innebunit, Rudolf Steiner spune ca a fost inspirata direct de catre Ahriman.

WagnerIn anul 1883, Wagner a urcat in lumea spirituala, intr-o atmosfera complet diferita, din care spiritele intunericului fusesera alungate. Marele compozitor isi indeplinise misiunea sa pamanteasca, prin al sau Parsifal, purificand prin impulsul christic si muzica patrunsa de evlavie – inspirata direct din muzica sferelor (eterul sunetului) – fortele masculin-feminine din sufletul sau si refacand unitatea lor originara, androginul. Prin relatia karmica pe care o avea cu Nietzsche si prin iubirea pe care i-o purta, el a devenit ghidul spiritual altruist al lui Nietzsche. A putut percepe cum acesta ajungea tot mai mult sub stapanirea fortelor raului si, in momentul in care Nietzsche ar fi putut sa intre deja constient in regiunile periculoase cu care rezona, a ajutat ca el sa devina deranjat mental. Oricat de paradoxal suna acest lucru, acesta a fost modul altruist si intelept prin care Richard Wagner l-a ajutat din lumile spirituale pe Nietzsche sa isi salveze sufletul, protejandu-l de fortele intunericului, atat de mult cat karma acestuia i-a permis. Si – ne spune Rudolf Steiner – Nietzsche a fost protejat intr-o mare masura. Caci in opera sa se aflau mari impulsuri de gandire, pe care el le adusese din vieti anterioare, acele „idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime” si pe care el, cu ideile neadevarate pe care le avea in acel moment, le-ar fi putut pune la dispozitia fortelor intunecate si astfel ar fi fost folosite in realizarea unor intentii rele cu omenirea.

Nietzsche, o enigma pentru omenire

Dar asa, Nietzsche a fost protejat – si prin iubirea pe care i-o poarta aceste mari spirite nobile, precum Rudolf Steiner sau Richard Wagner si altii care au venit in contact cu acest suflet genial, „martir al cunoasterii”, el le va putea aduce in mod just pe pamant in viata urmatoare, cand intrebarile sale isi vor gasi raspuns prin stiinta spirituala, catre care el a tanjit atat de mult.

Nietzsche a facut o impresie profunda asupra ganditorilor contemporani: pentru unii model, pentru altii – cineva impotriva caruia trebuie luptat cu indarjire, dar care te zguduie pana in profunzimi si te obliga sa iti pui intrebari fundamentale. „Ca o mare enigma pentru omenire sta Friederich Nietzsche in evolutia culturala a prezentului”. Caci ca Nietzsche ar fi evoluat omenirea daca nu ar fi primit impulsul lui Christos. (scris de Delia Soare, pentru numarul de iarna 2017-2018 al revistei Pamant iubit)

 

Craciunul exterior si Craciunul launtric

                             Chiar daca Christos s-ar naste de o mie de ori in Bethleem,

                             Daca nu s-a nascut in tine, ramai pierdut pe vecie !” (Angelus Silesius)

Am ales cuvintele lui Angelius Silesius ca motto pentru prezentarea mea, ca o indicatie a legaturii dintre ceea ce stim ca s-a petrecut in plan exterior de Craciun, pe de o parte si procesele de transformare prin care trece sufletul omenesc, reprezentate imaginativ, in aceasta perioada a anului si nu numai, pe de alta parte.

Daca parcurgem sufleteste, in mod cat mai constient, cele patru mari sarbatori ale cursului anului: Michael, Craciunul (cu Boboteaza), Pastele si Sanzienele, putem trece printr-un anumit proces de initiere in marile taine ale evolutiei omenirii. Sarbatoarea de Craciun poate fi considerata, in primul rand, o sarbatoare a amintirii originii spirituale a omului si deci un prilej al unei adevarate cunoasteri de sine. Deloc intamplator, sarbatoarea de Craciun este precedata de sarbatoarea lui Michael, care are legatura cu spiritualizarea gandirii si cu nasterea Eului Superior in suflet. Acest lucru il voi detalia in partea a doua a acestei prezentari.

As vrea sa subliniez si sa urmaresc, in cele ce urmeaza, cele doua aspecte fundamentale ale sufletului omenesc: cel divin (ceresc) si cel omenesc.  In primul rand, avem aspectul divin, in imaginatiunea clasica de Craciun, cu Fecioara Maria, plina de puritate, blandete, intelepciune si iubire materna, tinand in brate pruncul stralucitor. Prin ea, omului i se readuce aminte de originea sa divina, de ce anume el s-a indepartat atunci cand a coborat in intruparea pamanteasca. rafael-madonna_sixtinaCel mai aproape de aceasta imaginatiune arhetipala este Rafael, cu a sa Madona Sixtina.

In al doilea rand, avem aspectul omenesc in imaginatiunea despre originea crucii, care ne este data de Rudolf Steiner in ciclul de conferinte “Ideea Craciunului si Taina Eului”. El ne atrage aici atentia asupra legaturii atat de cunoscute candva in misterii, dintre inceputul Vechiului Testament, cu istoria lui Adam si a Evei, nasterea pruncului Iisus de Craciun si Evenimentul de pe Golgotha. In Paradis, Dumnezeu cel din Vechiul Testament le-a dat dat voie lui Adam si Evei sa manance din toate fructele Pomului Vietii, dar le-a interzis sa guste din roadele Pomului Cunoasterii binelui si raului. Si pentru ca ei, ispititi de Lucifer aparut in forma de sarpe, au mancat din fructele Pomului cunoasterii, au fost alungati din rai. Mai tarziu, cand stramosul Adam a murit si a fost ingropat, din mormantul sau a crescut un pom si din lemnul acestuia a fost facuta ulterior crucea pe care a fost rastignit Iisus Christos. Deci mai intai corpul lui Adam pus in mormant a introdus in aura pamantului si in evolutia omenirii principiul luciferic, iar mai tarziu, prin Misteriul de pe Golgotha cu punerea sa in mormant, Christos a adus un nou principiu in aura pamantului si in evolutia omenirii. Din aceasta straveche cunoastere inteleapta, s-a mai pastrat astazi doar faptul ca ziua de 24 decembrie, inainte de ziua de Craciun de pe 25 decembrie, este marcata in unele calendare crestine ca fiind ziua lui Adam si a Evei.

michelangelo-the-fall-and-expulsion-of-adam-and-eve-sistine-chapel1

Partea I – Craciunul exterior

Copilul arhetipal si eternul femin

Cele doua aspect mentionate: divin si omenesc, le putem urmari in cursul narativ din Evanghelia lui Luca si Evanghelia lui Matei. In prima, in arborele genealogic exprimat la inceput, vedem ca stramosul ereditar al copilului Iisus este Nathan, fiul lui David, iar in a doua, linia porneste de la celalalt fiu al lui David, Solomon, aceasta fiind una dintre contradictiile greu de explicat din evangheliile sinoptice. Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, stim ca diferentele dintre evenimentele relatate in aceste Evanghelii provin din faptul ca, oricat ar parea de incredibil si de neacceptat constientei obisnuite, avem doi copii Iisus: Iisus nathanic si Iisus solomonic, provenind din doua cupluri diferite Maria si Iosif, care pregatesc corporalitatea necesare coborarii lui Christos pe pamant la momentul Botezului din Iordan. In spatele acestui lucru se acunde o adanca intelepciune divina, pe care o putem presimti in urmatoarea idee, exprimata de Emil Bock in cartea “Copilaria si tineretea lui Iisus”: “Nu putea fi purtator al Fiintei Christice decat o fiinta umana care era cu totul copil si, in acelasi timp, intelept desavarsit.”  

In aceasta carte a lui Emil Bock (“Copilaria si tineretea lui Iisus”) am descoperit cele mai frumoase, emotionante si bine documentate  portrete biografice ale celor doi copii Iisus, ale celor doua Marii si ale celorlalte personaje din Evanghelii, prin a caror interactiune sufleteasca a avut loc fuziunea marilor curente ale omenirii (budismul si zoroastrismul, sau linia de pastori si cea regala), in pregatirea venirii lui Christos pe pamant. Incerc sa fac un scurt rezumat al acestora, in cele ce urmeaza.

Iisus din Evanghelia dupa Luca

Mai intai, in Evanghelia lui Luca, avem cuplul Maria si Iosif ce locuiesc in Nazareth. Avem deci arborele genealogic al copilului Iisus pornind de la Adam si mergand mai departe, prin profetul Nathan fiul regelui David, pana ajunge la Iosif si la Iisus. Maria este descrisa ca fiind foarte tanara, copilaroasa, de o puritate, blandete si gingasie desavarsite. Ea este logodita cu tamplarul Iosif. Despre ei, Bock ne spune ca sunt tipul de oameni afectiv-visatori, ce duc o viata simpla, curata, in armonie cu natura si cu lumea spirituala. Mai mult, conform evangheliilor apocrife si cercetarilor lui Bock, acest cuplu traia in sanul comunitatii eseniene din Nazareth. Maria ne apare ca reflectarea terestra a femininului arhetipal din creatia originara, ea este Eva inainte de caderea in pacat, iar pruncul ei este intruparea sufletului omenesc pur, al lui Adam inainte de a manca din roadele pomului cunoasterii. Acest lucru a fost posibil pentru ca lumea spirituala a pastrat o parte pura din sufletul primului om creat. Daca despre Maria nathanica nu se stie nimic despre posibile incarnari anterioare, despre sufletul incarnat in pruncul ei se poate spune cu siguranta ca este la prima sa incarnare pe pamant. Mariei din Evanghelia dupa Luca i se arata arhanghelul Gabriel, anuntand-o ca a fost aleasa sa devina mama Fiului lui Dumnezeu – si acest lucru este adevarat in sensul ca ea va da nastere sufletului imaculat al primului om creat de Dumnezeu-Tatal. Conceptia acestui suflet pur a fost facuta sub obladuirea lumii spirituale, Iosif si Maria fiind adusi intr-o stare ca de somn si astfel nelasand sa patrunda nicio dorinta ce ar fi putut macula acest proces de o importanta coplesitoare in planul evolutiv al omenirii. Deci intr-un anumit sens, Maria a ramas fecioara, asa cum este spus in Evanghelie, caci fecioria este in primul rand o stare de inocenta a sufletului, dar acest lucru este vazut intr-un mod atat de materialist in zilele nostre. Cand era aproape sa nasca, Maria a fost nevoita sa plece impreuna cu Iosif la Bethleem, pentru recensamant. Acolo, in plina iarna, in frig si in miez de noapte, ei i-a venit sorocul sa nasca, dar nu a fost primita nicaieri, hanurile erau pline de oameni veniti tot pentru recensamant, asa ca in final a gasit o iesle intr-un grajd, unde a dat nastere pruncului Iisus. Ingerii au participat la aceasta nastere, boul si magarul i-au suflat aer cald, iar cei trei pastori anuntati si calauziti de ingeri ca s-a nascut fiul lui Dumnezeu au venit sa il vada pe prunc. Ingerii formau Nirmanakaya  (corpul astral purificat al lui Buddha), caci prin nasterea pruncului din Evanghelia dupa Luca budismul s-a putut exprima in lume intr-o forma reinnoita, intinerita. Boul (sau taurul) reprezinta fortele de vointa imblanzite ce se daruiesc binelui pruncului divin din suflet, iar magarul este simbolul corpului fizic ce in acest caz isi pune fortele instinctuale tot inspre slujirea misiunii pruncului Iisus nascut in suflet.

Daca sufletul primului om, adica al lui Adam inainte de ispitirea luciferica, s-a intrupat in Iisus nathanic, Eu-l lui Adam s-a intrupat in Ioan Botezatorul. Apostolul Luca face referire la acest mister descriind intalnirea dintre Maria si Elisabeta, viitoarea mama a lui Ioan Botezatorul. Ambele erau insarcinate, iar cand ele se imbratiseaza, pruncul din pantecele Elisabetei tresare si ea simte cum se umple de duh sfant, iar atunci ea ii striga fecioarei Mariei ca atat ea, cat si pruncul pe care Maria il poarta in pantece, sunt binecuvantati.

Pruncul Iisus nathanic ne apare ca fiind plin de nevinovatie si aplecat visator asupra propriilor trairi sufletesti, radiind iubire pura si forte de viata. Pe masura ce crestea fizic, el ramanea la aceeasi puritate, inocenta a perceptiilor, la aceeasi uimire fata de lume precum copiii in primii 2-3 ani de viata, fiind in armonie deplina cu lumea plantelor si cu lumea animala, dar nedezvoltandu-si gandirea ca si forta specifica a Eu-lui. Sufletele mai sensibile simteau iubirea deosebita pe care o radia acest suflet primordial, insa in general oamenii il considerau inapoiat in dezvoltarea sa. Copilul traia in atmosfera sufleteasca de puritate si blandete a mamei sale si intre ei era o legatura sufleteasca cu totul speciala, o armonie si o uniune permanenta cu lumea cereasca.

Fecioara Maria cu pruncul, cel mai adesea reprezentata in picturi si in special in Madona Sixtina a lui Rafael, este Maria din Evanghelia dupa Luca.

Iisus din Evanghelia dupa Matei

Al doilea cuplu este cel ce locuia in Bethleem si este descris in Evanghelia dupa Matei. Atat Maria solomonica, cat si Iosif se trageau din familii de vaza din Bethleem si erau oameni inteligenti, educati. Maria fusese crescuta si educata ca fecioara la templu, caci parintii ei observasera ca manifesta o intelepciune, seriozitate si inclinatie catre studiu si religie inca de foarte timpuriu. Putem spune ca in ea era un suflet batran, intelept, ce avusese nenumarate incarnari in multe timpuri ale omenirii, de unde adusese roade bogate in suflet si spirit. In destinul ei, ne spune Emil Bock, putem presimti tragedia eternului feminin care urma sa aiba loc in evolutia omenirii, dar si mantuirea acestuia prin suferinta si iubire. Frumoasa, mandra si cu o noblete desavarsita in fiinta sa, tanara Maria arata ca o regina printe ceilalti oameni. In acele vremuri, stiinta, religia si arta erau inca o unitate, nu ca in vremurile noastre, cand sunt atat de rupte una de alta, iar educatia se facea pe atunci in centrele religioase. Maria era nespus de dedicata invataturii religioase pe care o primea si si-ar fi dorit sa ramana pentru tot restul vietii la templu sa-i slujeasca lui Dumnezeu, ea avand o legatura directa cu ingerii, cu lumea spirituala. Dar invatatii de la templu aveau alte planuri cu ea, conform indicatiilor din oracole pe care le primeau la randul lor. Ei o educau  pentru a deveni mai tarziu mama lui Mesia pe care il asteptau toti. Asa ca tanara fata a renuntat la visul ei de a sluji lui Dumnezeu in temple, pentru o misiune si mai nobila, de a se casatori si a da nastere pruncului salvator mult-asteptat al neamului iudeilor. Legendele spun ca ea urma sa se casatoreasca doar cu cel ce va face toiagul uscat sa infloreasca, atunci cand va trece prin dreptul ei – si asa a fost ales Iosif, care era un barbat evoluat spiritual, educat si de neam regal, mult mai in varsta decat fecioara Maria.  Daca in cazul cuplului din Evanghelia lui Luca, Maria a fost cea care a primit vestea nasterii pruncului divin de la Arhanghelul Gabriel, in cazul acestul cuplu din neam regal, vestea ca se va naste un prunc a fost data tatalui. Nunta dintre Maria solomonica si Iosif a fost facuta in templu, sub obladuirea inteleptilor preoti, la fel si unirea trupeasca dintre ei a fost in deplina puritate, fiind sustrasa cu totul constientei ei si a sotului ei, asa cum se facea in acele timpuri in situatii speciale, in templele conduse de preoti initiati. In acest caz, sufletul ce s-a intrupat in acest copilul Iisus era cel mai intelept suflet al omenirii, ce trecuse prin nenumarate vieti pamantesti din vremuri imemoriale si condusese in mod direct popoare sau daduse impulsuri pretioase in evolutia omenirii: Eu-l marelui initiat Zoroastru (“Steaua de aur”). La nasterea sa, in casa lor din Bethleem, au venit cei trei regi-magi intelepti, calauziti de steaua care le indica faptul ca marele lor maestru spiritual Zoroastru s-a nascut in Bethleem, iar ei s-au inchinant lui si i-au adus aur, smirna si tamaie, ca daruri simbolizand initierea. Insa in acele timpuri, regale Irod aflase si el ca se va naste Mesia si speriat ca acesta sa nu ii ia locul, a dat porunca sa fie omorati toti pruncii. Avertizat in vis de inger, Iosif i-a luat pe Maria si pe prunc si au fugit in Egipt, unde s-au adapostit pentru o perioada mai lunga intr-un templu. Cand primejdia a trecut si au aflat ca Irod murise, ei s-au intors, dar nu in Bethleem, ci in Nazareth. De acum devenisera vecini cu familia lui Iisus nathanic si asa s-au cunoscut cele doua familii.

Prietenia dintre cele doua familii. Transformarea din Templu. Noul Feminin arhetipal

Copilul Iisus nathanic s-a nascut cu aproximativ doi ani mai tarziu decat Iisus solomonic si atunci el nu a fost in primejdia de a fi omorat de nemilosul rege Irod. Aceasta este inca o aparenta contradictie din Evanghelii, si anume ca apostolul Luca nu mentioneaza nimic despre episodul dramatic al uciderii pruncilor, dar prin datele de nastere diferita ale copiilor Iisus intelegem de ce nu a fost cazul. Deci cele doua familii traiau ca vecini in comunitatea eseniana, unde nu existau diferente de rang si de avere. Maria solomonica, pe langa ca pierduse rangul si pretuirea deosebita de care se bucura in casa natala din Bethleem, pierduse si visul ei de a fi mama lui Mesia, sub obladuirea initiatilor din templu, acum ca era departe de ei. Acum era aparent o femeie obisnuita, ce se ocupa de cei sapte copii pe care ii avea impreuna cu Iosif si pe care nu ii mai concepuse in acelasi mod inocent precum pe cel dintai, ci ea, treptat-treptat, isi pierduse puritatea din templu si implicit legatura pe care o avea cu ingerii, cu divinitatea. Putem sa ne inchipuim, spune Bock, suferinta acestei femei mandre si deosebite, care avusese idealuri inalte, pe care le vazuse destramandu-se treptat sub ochii ei. Chiar si iubirea de mama a fost o calitate pe care ea dobandit-o prin stradanie proprie si suferinta, neavand-o nativ, precum Maria nathanica ce intruchipa mama arhetipala plina de forte de daruire de sine. De aceea, ei ii facea bine prezenta Mariei nathanice, ii amintea intr-un mod vindecator de paradisul pierdut din timpul cand era fecioara slujind in templu. Intr-un mod similar, cei doi baieti Iisus se imprietenesc, fiecare simtindu-se atras intr-un mod misterios de celalalt, ca si cum celalalt avea o calitate sufleteasca ce il completa si il facea sa se simta implinit. Atat de polari erau cei doi, si totusi atat de apropiati sufleteste ! In timp ce fratii lui, inteligenti si educati, cumva il dispretuiau pe baiatul Iisus pe care il considerau intarziat in dezvoltarea sa, Iisus somolonic, cu intelepciunea si dorinta sa de a cunoaste in permanenta lumea, simtea ca in baiat se manifesta o iubire plina de inocenta si de forte de viata, din care sufletul sau se hranea. La fel, baiatului Iisus nathanic ii facea bine prietenia acestui baiat intelept, ii imprumuta intr-o anumita masura din forta sa de gandire si de individualizare.

Cand baietii au crescut – Iisus nathanic avea deja 12 ani – era vremea sa primeasca confirmarea in templu, asa cum era datina, asa ca familia din Evanghelia lui Luca impreuna cu Maria solomonica si fiul ei au plecat inspre Ierusalim. Iosif cel in varsta, sotul Mariei somolonice, murise de batranete de putin timp.  Ambrogio_Borgognone_Iisus predicand in Templu.jpgLa Ierusalim a avut loc episodul cu disparitia baiatului Iisus nathanic, pe care l-au cautat timp de trei zile, mama sa fiind foarte nelinistita. Intr-un sfarsit, adultii l-au gasit pe copil in templu, stand pe tron si raspunzand cu multa intelepciune marilor invatati din temple, spre uluirea acestora. De ce ma cautati ? Nu stiati ca eu sunt in casa Tatalui Meu ? le raspunde copilul adultilor ingrijorati. Mama sa, Maria descrisa in Evanghelia lui Luca, a fost foarte afectata de transformarea fiului ei, pe care nu-l auzise niciodata vorbind atat de intelept, incat aproape ca nu-l mai recunostea si se simtea ca si cum l-ar fi pierdut. Impresionata a fost si Maria solomonica de transformarea baiatului Iisus mai mic, la care observa o atitudine noua de demnitate si adanca intelepciune pe care nu le vazuse pana acum decat la fiul ei, dar fu mai ales nespus de ingrijorata pentru fiul ei drag, care devenise palid, tacut si retras in el si parca se topea din picioare de la o clipa la alta.  Ce se intamplase, de fapt ? Rudolf Steiner ne lamureste acest mister: Eu-l lui Zarathustra din baiatul solomonic trecuse in baiatul nathanic si astfel intelepciunea profund umana adusa de multe vieti pamantesti de catre Zarathustra se unise cu iubirea pura cereasca a primului om creat de Dumnezeu, ce nu avusese nicio alta viata pe pamant si nu fusese niciodata atins de principiul luciferic. Caci in acele vremuri Eu-l uman nu era atat de legat de corp precum astazi si astfel de transferuri de Eu se petreceau, in anumite situatii.

Prin fuziunea dintre intelepciunea pura si iubirea curata s-a realizat planul divin de creare a unei corporalitati umane potrivite pentru entitatea cosmica Christos, ce urma sa se intrupeze la momentul Botezului din Iordan.

In timp ce tanarul Iisus nathanic, acum straluminat de Eul intelept al lui Zarathustra, devenea tot mai puternic si mai intelept, celalat baiat s-a inchis tot mai mult in el si pana la urma a murit, spre adanca durere si disperare a mamei sale, care dupa ce isi pierduse sotul si ramasese singura cu sapte copii, acum il pierdea si pe cel mai iubit fiu al ei si in care isi pusese toate sperantele. Cam in aceeasi perioada moare si Maria nathanica, ce nu-si mai putuse reveni dupa socul primit odata cu transformarea de neinteles a fiului ei.  In virtutea legaturii sufletesti de prietenie ce ii lega de multi ani, Iosif tamplarul o ia in casa sa pe Maria solomonica, impreuna cu cei sase copii ai ei – si cele doua familii devin una, iar astfel mama solomonica si Eu-l fiului sau sunt adusi din nou impreuna, in aceste atat de misterioase legaturi de destin. Maria se simtea in mod inexplicabil profund atrasa sufleteste de Iisus nathanic, desi inca nu stia ca acesta poarta in el Eu-l fiului sau. Insa de cate ori ea incerca sa intre in legatura cu fiul sau decedat si pe care ea il cauta in lumile spirituale, atentia si iubirea ei erau atrase de baiatul nathanic, ce radia iubire si intelepciune inspre ea, incat ea incepuse sa presimta ca aici sunt niste mistere ce se cer lamurite.

Comunicarea dintre mama si fiul adoptiv devenea tot mai profunda, pe masura ce baiatul se maturiza. Ea primea plina de compasiune relatarile pline de durere ale tanarului ce observa cu luciditate situatia de decadere sufleteasca si morala in care se afla omenirea in acel moment, cand vechile misterii pagane nu mai functionau si locul zeitatilor la care se inchinau oamenii fusese luat de entitati demonice. In acest context, vestea despre Ioan Botezatorul ce incepuse sa predice venirea lui Mesia si boteza cu apa in Iordan, spunandu-le oamenilor: Schimbati-va modul de a gandi, Imparatia Cerurilor se apropie !, a aparut ca o mare speranta pentru ei. Tanarul Iisus s-a pregatir sa plece spre Ioan Botezatorul si-a luat la revedere de la mama sa, discutia ultima dintre cei doi fiind de o mare profunzime si practic transfigurand-o pe Maria solomonica. Atunci ea a avut o deschidere spirituala catre intelegerea intregului mister al celor doi copii Iisus si tot atunci sufletul pur al Mariei nathanice ce murise a coborat din lumea spirituala si s-a unit cu ea, astfel aparand pentru prima data femininul arhetipal complet in fiinta mamei lui Iisus, reunind puritatea, iubirea si blandetea primordiala a primei femei create inainte de a fi atinsa de principiul luciferic, cu intelepciunea si iubirea omeneasca dobandite cu stradanie si multa suferinta de-a lungul a nenumarate incarnari.  In acest moment crucial, Maria isi recapata virginitatea. Este, inca o data, descris intr-un mod extraordinar de catre Emil Bock, ceea ce inseamna de fapt femininul arhetipal complet: unirea in suflet a celor doua principii, a celor doua aspecte ale femininului: cel ceresc, originar, pur, pe care il putem vedeam reprezentat in Madona Sixtina a lui Rafael, si cel omenesc, dobandit prin efort propriu si suferinta, prin metamorfozarea si purificarea sufletului cazut sub influenta luciferica, adica prin mantuirea lui Lucifer in suflet prin intermediul impulsului adus omenirii de catre Christos. “Marea transformare ce a avut loc in Maria ca urmare a convorbirii de adio este arhetipul unei transformari catre care trebuie sa nazuiasca orice suflet uman. Caci versul lui Angelus Silesius:

Tu trebuie sa fii Maria, pe Dumnezeu sa-l nasti in tine,

Ca El si tie fericirea cea vesnica in alt fel sa ti-o dea.

se refera la procesul prin care sufletul uman devine Maria, in sensul cuceririi unei noi feciorelnicii launtrice. “ (Emil Bock)

Stim apoi ca pe drumul spre Iordan, Eu-l lui Zarathustra, indeplinindu-si misiunea de a pregati corporalitatea potrivita pentru intruparea principiului christic, paraseste trupul lui Iisus, iar in momentul in care Ioan Botezatorul il boteaza pe Iisus, Eul macrocosmic al lui Christos coboara in trup fizic si Iisus Christos isi incepe misiunea pe pamant.

Partea a II-a: Craciunul launtric. Trairi la pragul lumii spirituale. Nasterea Eului superior in suflet

Am putea sa ne intrebam de ce, in Evanghelia dupa Luca, pruncul Iisus nathanic – sufletul adamic pur creat de Dumnezeu-Tatal – se naste in conditii atat de grele: in noapte, frig, saracie si umilinta, intr-un grajd intunecos. Explicatia este ca ceea ce s-a  petrecut atunci pe plan exterior, la rascruce de timpuri, reprezinta in acelasi timp si imaginea proceselor sufletesti prin care omul trece in cunoasterea de sine, cand ajunge la pragul lumii spirituale, iar din sufletul intelept da nastere pruncului divin al cunoasterii de sine.

In Contemplarile asupra cele 12 nopti sfinte, Kristina Kaine descrie cum doar curajul michaelic de a privi in intunericul din sufletul nostru, in gandurile moarte intelectuale, in vointa noastra slaba si indecisa ne poate da sansa de a ne naste Eul Superior. Putem patrunde misterul nasterii copilasului spiritual al sufletului in noaptea intunecata si friguroasa din suflet doar atunci cand avem curajul de a o lumina cu lancea gandirii spiritualizate. De-abia atunci putem sa dam nastere la cel ce suntem cu adevarat. Kristina Kaine porneste in contemplarea ei de la indicatia despre noaptea de Craciun pe care Rudolf Steiner a dat-o lui Herbert Hahn, la intrebarea acestuia despre semnificatia celor 12 nopti sfinte: “Aceasta noapte sfanta este noaptea in care Christos este nascut in suflet si sufletul intreaba: Poate fi sufletul meu eliberat, salvat, mantuit cu toate slabiciunile si defectele si pasiunile mele ? Simbol: grajdul din Bethleem in saracie si umilinta in care va fi nascuta Lumina Lumii. Vocea linistii patrunde in suflet si ne invata  cum sa afirmam cu bucurie binele care se afla in noi si in ceilalti. Sufletul cauta misterul in intuneric si in paduri necunoscute. Spiritul divin este nascut in materie; Alpha si Omega se ating si creaza viata.”

Ceea ce in trecut era cufundare mistica in sine, pe calea sentimentului, in zilele noastre este o coborare constienta in suflet, pana la pragul lumii spirituale, inspre cunoasterea de sine. Aici are loc intalnirea cu micul Pazitor al pragului si cu Eul superior, iar la intoarcerea in starea de constienta obisnuita aducem in suflet un germene al partii divine din noi: nasterea copilasului auriu al cunoasterii spirituale din substanta  maternala a intelepciunii. Dar pentru aceasta trebuie sa ajungem la pragul lumii spirituale, unde Rudolf Steiner spune ca sunt douasprezece aspecte de baza in care Pazitorul pragului ni se poate arata. Unul dintre aceste aspecte este reprezentat in aceasta pictura lui David Newbatt, intitulata “Phoenix”, pe care am putea-o numi si  transformarea gandirii (moarte si renastere) la pragul lumii spirituale. Am avut bucuria sa o gasesc pe internet, la putin timp dupa ce avusesem o imaginatiune foarte asemanatoare cu ceea ce este reprezentat artistic in ea. Vedeti in pictura o fiinta spirituala feminina, avand deasupra capului o pasare aurie cu aripile mari larg deschise. In imaginatiunea mea, din inima acestei fiinte feminine sublime izvora un suvoi de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si ganduri pure de intelepciune. david-newbattEa este inconjurata de fiinte intunecate si monstruoase: imaginea gandurilor moarte, intelectuale ale omului, deci gandurile cazute sub puterea lui Ahriman. Atat fiinta luminoasa si inteleapta, cat si fiintele intunecate din jurul ei, sunt aspecte din sufletul omenesc, caci la pragul lumii spirituale omul se intalneste cu el insusi. In timp ce partea intunecata releva aspectele pe care omul trebuie sa si le transforme constient, prin stradanie, partea luminoasa reprezinta potentialul sau spiritual, idealul catre care el poate sa aspire.

Devenim astfel constienti de niste aspecte de transformat din noi si in acelasi timp aducem in suflet ceva din Eul nostru superior. Ceva se naste in sufletul nostru din aceasta intalnire la prag, un germene ce poate fi lucrat mai departe, ‘pruncul divin’.

Sorin Stefanescu a mentionat in conferinta sa picturile-imaginatiuni ale lui Goya (“Capriciile”). As spune despre ele ca sunt niste imaginatiuni incomplete, pe care omul le are intr-adevar la atingerea pragului lumii spirituale, dar fiindca ajunge la prag intr-o stare sufleteasca deprimata (cum era Goya cand le-a avut), sau oricum intunecata, aceste imaginatiuni nu sunt complete: omul percepe doar partea lor intunecata, ahrimanica, cea care trebuie transformata de catre fortele Eului. goya1Daca priviti la pictura lui David Newbatt, inchipuiti-va cum este ca cineva sa poata vedea launtric doar acele fiinte ahrimanice: acel om va fi in situatia mielului neajutorat, ingrozit si atacat de acesti monstrii sufletesti. Eu am fost in aceasta situatie intr-un moment biografic greu din viata mea, pe care l-am numit “caderea in abis”, in care pentru un timp m-am simtit pierduta, neputand sa vad nicio lumina.

La polul opus, sunt toate acele trairi extatice, minunate, cand cineva are viziuni luminoase cu ingeri, cu fiinte spirituale divine si atunci omul devine foarte mandru, crede ca a ajuns la un anumit nivel de elevare spirituala. Exemplificand cu  aceeasi pictura a lui Newbatt, inchipuiti-va ca cineva ar vedea doar partea ei aurie, luminoasa. Putem sa le numim viziuni date de Lucifer, in care omul vede doar partea frumoasa, stralucitoare, divina, incantatoare; dar fiindca nu vede si ce anume mai are de transformat, omul cade prada ispitei de a credea ca are deja calitatea reprezentata prin imaginea respectiva si nu trebuie sa mai depuna niciun efort pentru ea. In acest caz, omul evita pragul lumii spirituale si intalnirea cu Pazitorul pragului si nu stie ce are de transformat in fiinta sa. Deci ar trebui sa privim cu mare circumspectie astfel de trairi luminoase, extatice. Este drept, ele sunt intalnite in special pe alte cai spirituale (nu pe calea antroposofica), pe cai ce nu au de-a face cu gandirea si cu spiritualizarea ei.

Desigur, ceea ce am prezentat aici este o forma mult simplificata despre ceea ce inseamna o imaginatiune; lucrurile acestea sunt foarte complexe si greu de pus in cuvinte. Mai importante decat imaginile in sine sunt trairile sufletesti pe care omul le are la pragul lumii spirituale, precum si mesajul pe care il primeste prin ele. O descriere completa a unei imaginatiuni este data de Rudolf Steiner in “Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale” (GA 10), in intalnirea cu micul Pazitor al pragului. Pentru a avea imaginatiuni complete si juste pe calea launtrica a cunoasterii de sine, este absolut necesar sa ne spiritualizam gandirea, iar cea mai sigura si mai grea cale in acest sens este cea data in “Filosofia Libertatii” (GA 4).

Cum s-a mentionat mai devreme, mai este si calea nu atat de grea ca “Filosofia Libertatii”, dar nici atat de sigura: cea data de studiul serios, sustinut, al antroposofiei, la care se adauga meditatiile si exercitiile insotitoare. Caci:

Gandirea pura este lumina soarelui in ceata vietii

Gandul pur este o traire spirituala

Educarea spre gandirea pura este antroposofia

Exersarea formelor de gandire pura este meditatia

Ea il face pe om  calm, interior activ, linistit sufleteste

Ii aduce mantuirea in inima. (Rudolf Steiner)  

Ar fi mult de discutat aici despre ce anume inseamna transformarea si spiritualizarea gandirii, dar aceasta este o mare tema in sine, pe care si eu incerc sa o aprofundez, deci poate vom discuta despre ea alta data.

 (prezentare tinuta de Delia Soare la Simpozionul de Craciun de la S.A.R. din 17 decembrie, 2016)

 

 

Drama de la Mayerling

Cand Rudolf, Printul mostenitor al Austriei, si-a pus capat vietii in cabana sa de vanatoare de la Mayerling, impreuna cu iubita sa, Marie Vetsera, in dimineata zilei de 30 ianuarie 1889, intreg Imperiul Austriac fu zguduit. Din scrisorile lor de adio rezulta motivul sinuciderii ca fiind hotararea celor doi indragostiti de a muri impreuna, daca tot nu li s-a permis a trai impreuna.

Concluzia anchetei oficiale a fost dubla sinucidere. Tatal printului Rudolf, imparatul Franz Joseph, a lansat versiunea unui accident intr-un acces de nebunie fatal al printului, pentru ca Papa Leon al XIII-lea sa ingaduiasca slujba imparateasca si inmormantarea in cripta imperiala, ceea ce nu ar fi fost permis in cazul unei sinucideri. Multi au spus ca a fost vorba de fapt despre un asasinat politic, dar autopsia a dovedit ca nu era nicio indoiala si ca era vorba de o dubla sinucidere.

O poveste de iubire imposibila

Baronesa Marie Vetsera avea doar saisprezece ani cand l-a intalnit prima data pe Printul Rudolf la cursele de cai de la Prater si se indragostise de el imediat, cu toata inflacararea unui suflet tanar si romantios. Privirea ei a fost atrasa irezistibil de chipul barbatului tanar in uniforma de general de cavalerie, cu decoratii pe piept. Atitudinea sa, ovalul fetei, poate felul cum isi tinea capul, ceva din trasaturile lui i-au facut o impresie puternica tinerei fete, care il stia pe mostenitorul coroanei numai din portrete. In fiinta lui, ea recunostea chipul idealizat, plin de noblete, curaj si determinare al eroului din lecturile si visele sale de fecioara.

Printul RudolfLa randul sau, Rudolf, in varsta de treizeci de ani, o privise incantat pe tanara gratioasa si plina de candoare, cu fata ei luminoasa, ochi albastri si parul negru revarsat pana la talia subtire.

De cand il zarise prima data, Marie visa la el pe ascuns, tesand la imaginea sa ideala si nemaitraind decat pentru momentul cand avea sa-l revada la vreuna din iesirile ei in societatea vieneza. Din cele ce auzise despre el, pe langa chipul frumos, printul era si inteligent, curajos si cult, plin de cavalerism, amabil. Iubea distractiile, vinul si muzica, dar petrecea si zile intregi in padure, in compania padurarilor. Tatal sau imparatul il trimitea in diferite misiuni in colturi ale imperiului, sau era plecat la partide de vanatoare – si in acele perioade tanara fata aproape ca zacea ca si bolnava acasa, spre mirarea si ingrijorarea mamei sale, suferind ca nu avea nicio sansa sa-l poata zari intamplator.

Cronicile mondene se preocupau necontenit de printul mostenitor si de activitatile sale si era indragit pentru ideile sale inovatoare si generoase, iar oamenii imperiului isi puneau multa speranta in el. Printul era mai tot timpul ocupat cu prezidarea consiliilor, viata militara, audiente, partide de vanatoare, receptii si serbari, iar serile cina in tovarasia a diferite femei frumoase si bea pana foarte tarziu cu tovarasii sai. Era interesat si de politica, avea idei liberale, in opozitie cu ideile conservatoare si rigide ale tatalui sau si dorea pentru oamenii imperiului sau mai multa dreptate, libertate si bunastare. Ii displacea ca era inconjurat de oameni ale caror idei erau opuse celor ale lui si ca era totusi nevoit sa pastreze aparentele. Relatia cu tatal sau era dintotdeauna rece, iar mama sa, imparateasa Sisi, era mai mult plecata si desprinsa de activitatea de la curte. Printul incepuse sa simta tot mai des dorinta de a pleca departe de toate aceste obligatii, intrigi si placeri care-l secatuiau sufleteste si omorau ce era mai pretios in el. Adesea asteptarile pe care le aveau ceilalti de la el ca viitor imparat il copleseau.

Certurile si neintelegerile din viata de familie, consolarile trecatoare pe care le primea in bratele diferitelor femei, neplacerea de a fi angrenat in fiecare zi intr-un program impus de rangul sau, toate ii inspirau in ultima vreme tot mai mult dezgust si uneori nici macar timpul petrecut in comuniune cu natura nu reusea sa il mai scoata din starea de deprimare. Nu apuca sa doarma decat cateva ore pe noapte si apoi o lua de la capat cu acelasi mod obositor de viata, fiind tot mai obosit si mai palid si nereusind sa se adapteze la un mod de viata pe care nu si-l dorea. Isi simtea viata ca si cum corvoada data de viata militara si desfraul erau strans legate una de alta ca inelele unui lant, din care nu reusea sa se desprinda si pe care il simtea ca impus de o putere exterioara.

In acest context, aparitia Mariei Vetsera in viata sa fusese ca o lumina de gratie, inocenta si iubire, in contrast cu viata mondena si agitate a societatii vieneze. De cate ori Rudolf si Marie se intalneau intamplator, printul o privea indelung, cu admiratie si cu caldura pe frumoasa fata, ceea ce pe ea o infiora si o inflacara si mai mult in iubirea ascunsa si idealista pentru el. Tanara fata facuse din iubirea pentru print centrul vietii ei sufletesti si nu mai traia decat pentru a-l revedea.

Printul i-a trimis o scrisoare Mariei si i-a propus sa se intalneasca la o plimbare la marginea padurii si asa a inceput relatia lor, la inceput timid si pur, departe de ochii lumii. Maria VetseraLui Rudolf, fermecatoarea si inocenta Marie incepuse sa ii para tot mai mult salvarea din lumea in care traia si careia nu i se putea adapta. Pentru o perioada iubirea lor, consumata foarte discret in palatul imperial, a dat un sens, a adus echilibru in viata lui Rudolf. Intalnirile ascunse devenisera pentru ei cele mai frumoase momente. Iubirea pentru ea, dorinta de a trai impreuna cu ea pentru tot restul vietii, ii pareau tot mai mult nefericitului print singura varianta posibila de viitor. O idee i se contura tot mai clar: ori va trai impreuna cu Marie, casatoriti, ori vor muri impreuna. Iar Mariei ii era indiferent ce versiune de viitor va decide el, atata timp cat ei vor fi impreuna.

O scrisoare adresata Papei pentru a-i anula casatoria nefericita cu printesa Stefanie a Belgiei a declansat un conflict major cu tatal sau, imparatul Franz Joseph, care era constient de implicatiile religioase si politice ale acestui fapt si i-a interzis categoric divortul. Divortul de sotia sa si casatoria cu Marie Vetsera erau vazute de tatal sau ca fiind chestiuni pur administrative ce priveau inaltele interese ale statului. Om al datoriei, demn membru al dinastiei Habsburgilor, imparatul punea interesele celor 40 de milioane de oameni, locuitori ai imperiului condus de el, mult deasupra intereselor personale, pur sentimentale. Cu aceeasi hotarare s-a opus si variantei ca fiul sau sa se retraga de la conducerea imperiului si sa duca o viata simpla impreuna cu Marie, amenintandu-l ca-l va lasa fara surse de trai si somandu-l sa-si faca datoria fata de poporul sau. Dar pe Rudolf deja nu-l mai interesa decat viitorul relatiei cu Marie, asa ca a considerat ca i-a ramas o singura varianta: sinuciderea, pentru a fi impreuna cu ea in moarte, daca in viata nu putea. Marie si-a parasit pe ascuns casa si pe nestiutoarea ei mama si a fugit cu Rudolf la cabana de la casa de vanatoare de la Mayerling. Indragostitii au trait ultimele doua zile fericite impreuna si, conform planurilor tesute impreuna, el a impuscat-o si apoi s-a impuscat si el.

Indragostirea si sensul vietii

Firile romantice vor  suferit alaturi de protagonistii tragicei povesti de dragoste si unii oameni chiar vor presimti cum o viata poate deveni complet fara sens, pana la duce la sinucidere, daca iubirea nu se poate implini. Caci undeva adanc in suflet, ei pot simti ca indragostirea aduce ceva deosebit de pretios in viata unui om, ceva ce Platon exprima in “Phaidros”: indragostirea le-a fost data oamenilor ca un dar, pentru a-si putea aminti de lumea supra-cereasca din care au venit candva si pe care au uitat-o. Prin iubire, valul compact al uitarii lumii spirituale se rupe si se da omului din nou posibilitatea de a presimti originea sa spirituala, fiinta sa completa. Paradisul pierdut devine iar accesibil omului, fiinta de care ne indragostim oglindeste Eul superior, arhetipul OM, asa cum era inainte de “caderea in pacat” a omului.

Din stiinta spirituala stim ca odata cu “caderea in pacat”, omul s-a indepartat de lumea divina, dar a capatat in schimb capacitatea de a gandi independent. O parte din om a ramas in lumea spirituala. Tot atunci, cele patru eteruri ce formau o unitate s-au scindat: eterul sunetului (chimic) si eterul vietii au ramas in lumea spirituala, in timp ce omului nu i s-au dat pe pamant decat eterul luminii (capacitatea de a gandi) si cel al caldurii (capacitatea de a iubi). Atunci cand se indragosteste, omul intra din nou in legatura cu cele doua eteruri la care nu mai are acces. Si aceasta se exprima in trairea “muzicii sferelor” sau – mai aproape de senzorialitate – acel “chemistry” (eterul sunetului sau chimic), precum si in sentimentul ca este viu, ca renaste prin indragostire (eterul vietii). Tot in trairea eterului sunetului se afla si trairea sensului vietii, de aceea unii oameni vor simti ca viata lor are sens numai atunci cand se indragostesc. Dar indragostirea nu este decat o stare de gratie temporara, un dar acordat de lumea spirituala omului. Depinde doar de el daca il iroseste in placeri sau il transforma treptat in iubire statornica si libera.

Psihopatologia va declara insa ca un om ce se sinucide din dragoste este nebun. Un om sanatos sufleteste simte in mod natural ca viata sa are un sens, pe care chiar daca nu il cunoaste de la inceput, il poate descoperi treptat, crea  si exprima in viata sa. Iar o nefericita poveste de dragoste nu il va putea duce nicicand pana la limita extrema de a-si lua viata din prea multa disperare, dintr-o totala pierdere de sens.

Daca sinugigasilor le pare ca a pune capat vietii va pune capat si suferintei lor, acest lucru este doar o mare amagire. Din stiinta spirituala se stie ca sufletele celor ce aleg acest drum nu scapa de suferinta, ci odata ce trec prin poarta mortii ele retraiesc continuu gestul nefericit si disperarea ce l-a cauzat, pana in momentul in care ar fi trebuit sa moara de moarte buna, conform destinului lor. Caci sinuciderea nu este in destinul niciunui om si nici nu poate fi considerata o alegere constienta.

Cum se poate deci explica, dincolo de povestea dramatica de iubire, nebunia printului mostenitor Rudolf, ce a dus la moartea sa si a iubitei sale?

Cauzele karmice ale sinuciderii

Se poate merge mai departe de psihopatologie si afla cauzele spirituale ce il pot face pe un om ca Printul mostenitor al Austriei, personalitate stralucitoare si asupra careia se indreptau multe sperante, sa isi incheie viata intr-un mod autodistructiv. Caci faptul ca un om se naste intr-o viata cu anumite probleme psihice nu poate fi explicat decat prin cauze ce tin de karma sa.

In “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice” (volumul II), Rudolf Steiner explica destinul tragic al printului mostenitor prin prisma vietilor anterioare ale acestei individualitati si a karmei generate in trecut. Steiner nu considera piedicile din povestea de dragoste ca fiind un motiv obiectiv pentru drama de la Mayerling, ci mai degraba un pretext de care sufletul printului s-a folosit  in mod inconstient pentru ca pentru ca fortele de autodistrugere sa se poata manifesta. De altfel, sunt relatari de la martorii vremii prin care printul Rudolf ar fi propus si unei alte amante a sa sa se sinucida impreuna, caci aceasta era o idee ce il bantuia dinainte de a o intalni pe baroneasa Vetsera.

Intr-o anume imprejurare descrisa in volumul despre legaturi karmice, Rudolf Steiner s-a vazut pus in situatia de a cerceta suprasensibil cu toata seriozitatea posibila vietile anterioare ale printului Rudolf al Austriei. Cercetarea i-a luat mult timp si rezultatul a fost uimitor, dar perfect logic si explicabil din punct de vedere al legilor karmei:

Printul Rudolf era incarnarea lui Nero, imparatul Romei, a carui viata a fost un exemplu de frivolitate absoluta si de nebunie a puterii. Nero a luat viata in ras si a facut tot ce a avut chef, omorand si distrugand fara limite. Pentru el, viata celorlalti oameni, ba chiar un oras intreg nu erau decat obiecte cu care el se putea juca. Sunt sugestive ultimele sale cuvinte cand a fost prins si omorat, dupa ce daduse foc Romei si o privea cum arde: “Ce artist pierde lumea in mine!”.

NeroDupa incarnarea ca Nero, au urmat alte doua incarnari: una in care a dus o viata banala si in care a trebuit sa invete sa renunte la sentimentul ca este deasupra oricarui muritor, iar alta in care a fost un simplu militar si a trebuit sa se supuna ordinelor superiorului, pentru a-si domoli vointa exacerbata si a invata sa se supuna unei autoritati. Prin aceste doua incarnari s-a produs o anumita compensare a karmei sale. Mai apoi, a urmat incarnarea ca Printul Rudolf al Austriei, in care destinul i-a dat inca o data un rang foarte inalt si posibilitatea de a face bine unui popor si a-si indrepta greselile facute in incarnarea ca Nero. Caci, dupa cum explica Rudolf Steiner, individualitatea care se intrupase ca Nero avea niste forte sufletesti deosebite, dar pe care le-a folosit intr-un mod complet nebunesc. Insa, conform legilor karmei, ceea ce este aruncat in lume ca forte de distrugere la un moment dat se intorc impotriva celui care le-a lansat. Asa s-a intamplat in intruparea ca print mostenitor: ceea ce fusese descarcat in exterior intr-un mod crud si grotesc in intruparea ca Nero, s-au intors in sufletul Printului Rudolf ca si forte de autodistrugere. Cum explicam mai sus, sinuciderea nu este in destinul niciunui om. Dar chiar si acest gest ingrozitor a avut un efect karmic: prin suferinta teribila pe care sufletul sau a resimtit-o dupa ce  a trecut pragul mortii, Printul Rudolf si-a purificat fortele sufletesti prodigioase si le-a pregatit pentru a aduce ceva bun omenirii in vieti ulterioare.

“Viata umana nu are, intr-adevar, sens daca ne multumim sa privim un eveniment istoric fara sa ne intrebam: Cum ni se reveleaza din acest eveniment anumite caractere umane, cum ni se prezinta ele atunci cand reapar intr-o incarnare ulterioara ? Daca nu ne punem aceasta intrebare, anumite evenimente istorice par total lipsite de sens si ele par lipsite de sens pentru ca ele nu se indeplinesc, ele isi pierd sensul fiindca ele nu se pot consuma pana la capat, daca nu devin impulsul unei vieti ulterioare, daca nu isi afla compensarea si nu continua sa actioneze pe parcursul existentelor urmatoare” (Rudolf Steiner, in “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”). (articol scris de Delia Soare, pentru revista „Antroposofia”)

Richard Wagner, în căutarea Sfântului Graal

Un spectacol la Opera Română, “Olandezul zburător”, mi-a prilejuit de curând o primă întâlnire cu muzica lui Richard Wagner. Încă din uvertură mi s-a revelat caracteristica sufletească a marelui compozitor german: la început muzica puternică, pasională, neliniştitoare m-a copleşit şi m-a făcut să-mi amintesc că sunt mulţi cei ce nu suportă creaţia wagneriană. Mai apoi, muzica se metamorfozează, devenind blândă, lirică, liniştitoare, nespus de profundă. M-am lăsat învăluită şi purtată de acordurile sublime – suficient cât să-mi trezească interesul pentru cel considerat cel mai mare compozitor german, artist şi om “de o genialitate remarcabilă”, cum îl caracteriza Rudolf Steiner, în una din multele sale conferinţe dedicate lui Wagner.

Subiectul operei, dar şi punerea specială în scenă, cu efecte impresionante de lumini şi forme redând elemente supranaturale, au fost şi ele pe măsura muzicii. Senta, fecioara ce îşi aşteaptă ursitul şi îşi presimte destinul, se sacrifică fără ezitare pentru a-l izbăvi pe cel iubit, pe olandezul blestemat să rătăcească veşnic pe mare. Sufletele celor doi îndrăgostiţi rămân unite pentru totdeauna în iubire, în tăramul de dincolo de moarte.

“Olandezul zburator” este una dintre primele drame muzicale ale lui Wagner, scrisă la vârsta de 29 de ani. Încă din ea se vădeşte o temă majoră a biografiei lui Richard Wagner: mântuirea sufletului prin intermediul elementului feminin.

Iubirea

“Cum niciodată în viaţă nu m-am bucurat de adevărata fericire a iubirii, voi ridica un monument acestui cel mai minunat vis dintre toate, în care, de la început până la sfârşit, iubirea să găsească, măcar o dată, împlinire deplină. Am conceput ‘Tristan şi Isolda’, cea mai simplă, dar şi cea mai pasională creaţie muzicală imaginabilă, iar cu ‘steagul negru’ care flutură în final mă voi acoperi eu însumi – ca să mor.”
Aşa îi scria Wagner prietenului său Franz Liszt în anul 1854, pe când avea 41 de ani. Opera sa “Tristan şi Isolda” a fost creată din revărsarea de inspiraţie artistică din timpul iubirii intense pentru Mathilde Wesendonk, soţia negustorului german ce l-a finanţat în veşnicele sale perioade de criză materială.

“Tristan si Isolda” este transpunerea fidelă, fascinantă în muzică a trăirilor ce însoţesc unirea a doi îndrăgostiţi. Ziua, Isolda aparţine regelui Marc, soţul ce-i fusese desemnat; atunci, cei doi îndrăgostiţi trebuie să se poarte ca şi cum nu ar simţi nimic unul pentru celălalt. Ziua este pentru ei doar un spaţiu al minciunii, convenţiilor şi suferinţei. Noaptea este tărâmul cel real, în care ei pot fi sinceri, dăruindu-se total iubirii şi pasiunii dintre ei, în acel domeniu în care iubirea îşi poate găsi deplină împlinire. Isolda este atunci ca şi absorbită în sufletul lui Tristan, devenind parte din el – ei doi devin Unul, un om nou. Îndrăgostiţii visează să rămână uniţi pentru totdeauna, în întunericul perpetuu al morţii iluminat doar de iubirea lor. Este, într-un fel, o presimţire a „Soarelui de la miezul nopţii”, o întrezărire a Sfântului Graal într-o misterioasă altă lume ascunsă în faldurile nopţii şi ale morţii. Pentru Wagner, moartea îndrăgostiţilor nu are loc în natură sau în realitatea socială, ci ei mor unul în celălalt, unul pentru celălalt. Tărâmul minunat al iubirii, al nopţii, triumfă asupra morţii. Ca rezultat al acestui sacrificiu de sine, se pierde egoismul ce se află iniţial în iubirea pasională. Acest motiv străbate toata opera lui Wagner, în forme mai mult sau mai putin evidente. Iniţial adept al lui Schopenhauer, Wagner se ridică deasupra ideii acestuia de “negare a voinţei” (şi implicit a sexualităţii), înspre ideea de purificare a voinţei (şi deci a sexualităţii).

La premiera operei “Tristan si Isolda”, publicul a fost purtat muzical în tânjirea dureroasă, a trăit cromatismul dorinţei celor doi îndrăgostiţi, încărcătura erotică, apoi transcenderea uniunii fizice, tandreţea profundă şi bucuria deplină a sufletelor dansând fericite, depăşind lumea simţurilor înspre o altă lume. Este tărâmul iubirii, o lume care se deschide nu dorinţei, ci numai iubirii reciproce. Unii spectatori, puritani sau conservatori, au considerat această muzică lipsită de sfinţenie, impură, chiar revoltătoare; alţii au apreciat-o drept cea mai frumoasă operă wagneriană.

http://www.youtube.com/watch?v=J8UzmAgGdlU&feature=related

“Există o formă nobilă a dorinţei, când elementul pasional este biruit – şi acest lucru a încercat Wagner să îl rezolve în a sa dramă muzicală ‘Tristan şi Isolda’ “ (Rudolf Steiner). Rezolvarea finală avea să vină peste mulţi ani, odată cu compunerea dramei muzicale sacre “Parsifal”.

Creaţia artistică

Richard Wagner s-a ocupat în timpul vieţii sale cu cele mai profunde studii despre relaţiile umane, despre secretele sufletului omenesc, despre ceea ce se ţese nevăzut între un suflet şi alt suflet. Muzica sa este inspirată tocmai de aceste legături sufleteşti misterioase dintre oameni. Temele wagneriene sunt poeme ce-şi au originea în vechi mituri, pe care el le străbate cu viaţă şi forţă şi astfel ele au efect spiritual asupra sufletului. Înainte de el nu se cunoşteau prea multe în Germania despre misterii şi personajele pe care el le-a prezentat în operele sale.
Când compozitorul german avea 37 de ani, a avut loc premiera dramei muzicale “Lohengrin”. În ea este vorba despre un moment de iniţiere, Lohengrin fiind mesagerul Sfântului Graal. Este totodată şi momentul de “chemare” al lui Wagner înspre ceea ce avea să fie misiunea vieţii lui: aducerea sub formă artistică a ideii despre noul creştinism, aşa cum a exprimat-o ulterior în “Parsifal”.
La 40 de ani, textul Tetralogiei sale “Inelul Nibelungilor” era finalizat. Întâlnind-o pe Mathilde Wesendonk, el lasă lucrul la Tetralogie de-o parte şi se apucă de drama “Tristan şi Isolda”, reluând lucrul la prima peste mai mulţi ani. În 1869, când avea 56 de ani, are loc premiera dramei “Aurul Rhinului”, prima din ciclul celor patru. Wagner se apropie tot mai mult de misterele evoluţiei omenirii, de legile nevăzute care guvernează lumea. Miturile germane din care s-a inspirat în scrierea libretelor descriu cursul evoluţiei umanităţii, în imagini simbolice. Wotan este marele iniţiat altanteean, iar viteazul Siegfried – modelul arhetipal al omului nou. În Siegfried el a vrut să portretizeze omul perfect, armonios, în contrast cu omul modern tehnologizat, aservit intereselor economice. În urma omorârii balaurului şi scăldarii în sângele acestuia, Siegfried devine invulnerabil, cu excepţia unui mic loc între omoplaţi – acolo unde mai târziu Iisus Christos îşi va spriji crucea, tocmai pe acea vulnerabilitate. Lui Siegfried îi lipseşte ceva ce numai creştinismul îi poate aduce.

În cele patru drame muzicale ce compun Tetralogia, tema iubirii, a mântuirii adusă de iubita ce se sacrifică, este reluată. Inelul Nibelungilor, făcut din aurul furat de la Fecioarele Rhinului, semnifică străvechea înţelepciune ascunsă în suflet. Inelul conferă celui ce-l deţine putere absolută şi înţelepciune. Viteazul Siegfried îl recuperează de la Alberich, cel ce a renunţat la iubire pentru putere, şi îl oferă Brunhildei ca inel de logodnă. În comentariile sale despre opera wagneriană (“Richard Wagner în lumina antroposofiei”, GA 92), Rudolf Steiner mentionează că, după separarea sexelor, inelul este necesar pentru a uni din exterior ceea ce era cândva o unitate în interior. Forţa care înainte de separarea sexelor se afla în sufletul omului poate fi acum găsită în unirea exterioară dintre o femeie şi un barbat ce se iubesc, până când omul va putea cununa în mod armonios în sufletul său principiile masculin şi feminin.

Omul – planta inversată
În ciclul “Misterul creştin” (GA 97), Rudolf Steiner ne atrage atenţia că în Richard Wagner se află o înţelepciune adâncă, rezultat al unei instruiri anterioare în misterii de iniţiere. Urmărind evoluţia sa în această viaţă, se pot observa impulsurile minunate şi înţelepte acţionând în creaţia sa, răsar treptat adevărurile care au fost cultivate dintotdeauna în şcolile secrete de iniţiere. Ca şi la alţi mari artişti, aceste impulsuri şi trăiri spirituale nu apar în formă conştientă în sufletul său, ci se exprimă în mod sugestiv şi plin de forţă în creaţiile artistice. Muzica lui Wagner din “Parsifal” este inspirată din înaltul tărâm spiritual numit şi “Muzica Sferelor”, iar un om care are dezvoltată facultatea spirituală de inspiraţie poate înţelege mai mult din muzica sa decât ar putea fi exprimat prin cuvinte.

La varsta de 44 de ani, în Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zurich şi privea natura ce germina, răsărea, înflorea. În acele momente a primit el ideea deosebită a legăturii dintre natura ce renaşte şi moartea Mântuitorului pe cruce. În sufletul său a apărut sentimentul pe care l-au avut dintotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului, evoluţia de la puritatea caliciului vegetal la Potirul Graalului. Aceeaşi forţă de procreare spirituală acţionează atât în regnul vegetal, cât şi în regnul animal şi în cel uman. Numai că ceea ce la plante se petrece în candoare şi deplină castitate, la om şi la animale este întreţesut cu pasiuni. Iar transformarea înseamnă eliberarea acestui proces de sub puterea simţurilor. Omul este, într-un fel, planta inversată: rădăcina plantei corespunde capului uman, iar caliciul plantei deschis cast spre cer corespunde organelor de reproducere ale omului, ce se îndreapta înspre centrul pământului. Precum caliciul florii primeşte raza de lumină a soarelui, la fel floarea sufletului uman purificat primeşte lancea iubirii – puterea spirituală a omului.

Din acel moment, în sufletul său a trăit impulsul de a răspândi în lume misterul Sfântului Graal sub formă muzicală. Mai târziu el a căutat sunetele cele mai pure, mai potrivite prin care să poată exprima această evoluţie. La baza libretului operei “Parsifal” stă creaţia poetică a lui Wolfram von Eschenbach.

Prin muzica sa, el a reuşit să exprime ceva ce nu ar fi putut fi redat numai prin intermediul artei dramatice: misterele Sfântului Graal. Cunoscător profund al acestor mistere ale evoluţiei, Richard Wagner a putut afla dispoziţia evlavioasă pentru a compune Parsifal pentru că presimţea ceea ce uneşte moartea Mântuitorului pe cruce cu misterul transformării sângelui. Sângele curs din rănile lui Iisus Christos şi despre care se spune că a fost strâns în Potirul Sfântului Graal este intim legat de evoluţia întregii omeniri.

Subiectul dramei muzicale “Parsifal”

Cele mai vechi legende despre Graal spun ca este vorba despre Cupa Sfântă din care Iisus Christos a oferit pâine şi vin la Cina cea de taină şi în care Iosif din Arimatea a strâns sângele ce a curs din rănile Mântuitorul răstignit. Lancea care a cauzat rana sa şi caliciul pur au fost aduse de îngeri, care le-au ţinut suspendate în aer până când Titurel le-a găsit şi a construit pe Monsalvat un castel în care să le păstreze. Doisprezece cavaleri s-au adunat ca să păzească şi să slujească comoara. Sfântul Graal îi avertiza de pericole, le dădea tot ce aveau nevoie pentru a trăi şi ori de câte ori îl priveau, dobândeau noi puteri spirituale.
Pe lângă castelul Sfântului Graal cu cavalerii săi, exista şi Castelul magic al lui Klingsor, în care acesta era înconjurat de cavaleri duşmani ai Graalului. După cum explică Rudolf Steiner în conferinţa “Richard Wagner în lumina antroposofiei” (GA 92), aici suntem confruntaţi cu două tipuri de creştinism: primul, reprezentat de cavalerii Sfântului Graal; cel de-al doilea, reprezentat de cavalerii din jurul lui Klingsor, care au devenit ascetici şi de aceea nu pot atinge cunoaşterea profundă a lumii spirituale. Klingsor, în dorinţa sa de a deveni stăpân al Graalului, a ales castrarea pentru a nu mai cădea pradă simţurilor. Însă el nu a dobândit putere asupra pasiunilor, ci doar nu le mai poate satisface senzorial, trăind de acum într-o atmosferă grea încărcată de dorinţe pasionale. În grădina castelului lui sunt prinse în vrajă fetele-flori, iar cea care slujeşte intereselor sale de a atrage în vraja iubirii senzuale cât mai mulţi cavaleri ai Graalului este Kundry.

Anfortas şi cavalerii Graalului se străduiesc înspre o zonă spirituală mai înaltă, la care se ajunge prin ridicarea deasupra vieţii senzoriale până într-un domeniu al iubirii purificate, însă nu prin constrângere, ci prin cunoaştere. Dar ei nu au încă suficientă forţa spirituală pentru aceasta. Anfortas, regele Graalului, cade pradă farmecelor lui Kundry, este rănit şi lancea îi e furată de Klingsor. Din acest moment, orice apropiere de Sfântul Graal îi provoacă mari suferinţe. Toţi locuitorii castelului Monsalvat suferă din această pricină şi îl aşteaptă pe cel care le va putea vindeca regele. Acel salvator este Parsifal (“Strabate-valea”).

Parsifal trebuie să treacă prin mai multe probe, până ajunge la cel mai înalt stadiu spiritual: sentimentul unităţii cu întreaga existenţă. Prima etapă este învăţarea compasiunii, trecând şi prin simţirea compasiunii celei mai profunde pentru animale. Următoarea etapă este ridicarea deasupra dorinţei senzoriale, prin cunoaştere, fără a o reprima exterior. El este tentat de Kundry şi când e gata să-i cedeze, în acel momentul critic se ridică totuşi deasupra pasiunii. Kundry, partea sufletească feminină care se referă la sexualitatea ce încearcă să îl tragă pe om în jos, este învinsă. O formă nouă de iubire îşi trimite asupra lui razele, ca un soare ce răsare: iubirea curată a sufletului eliberat de pasiuni. Sufletul uman poate trezi în el un suflet care purifică tot ceea ce îi este transmis prin simţuri. Din această substanţă curată, virginală, se va naşte Eu-l christic; în suflet, Fecioara Maria dă naştere pruncului Iisus. Elementul feminin uman al sufletului moare şi este înlocuit cu un element feminin înalt, care îl ridică pe om către spirit. Un element important în acest mister îl reprezintă faptul că iniţial Kundry este mesageră a Graalului.

Parsifal devine Rege al Graalului pentru că mântuieşte ceea ce odinioară a fost în robia simţurilor şi aduce astfel în lume un nou principiu al iubirii.

Emanciparea de iubirea dependentă de simţuri este misterul pe care compozitorul l-a întreţesut în “Parsifal”. Rudolf Steiner spune că fără “Parsifal”, Wagner nu ar fi atins idealul străduinţelor sale de-o viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=t1KTL9dq0ww&feature=related

Festivalul de la Bayreuth

La Bayreuth se află casa în care Richard Wagner şi-a găsit liniştea, înconjurat de familie: cea de-a doua soţie a sa, Cosima (fiica lui Franz Liszt), şi cei trei copii ai lor. Aici, în ultimii săi ani, a lucrat să finalizeze drama muzicală “Parsifal”. Premiera sa a avut loc în anul 1882, pe când compozitorul german avea 69 de ani. Cosima a fost cea care l-a susţinut şi în proiectul măreţ de a-şi construi o clădire de operă în care să poată prezenta dramele sale muzicale.
Richard Wagner resimţea din plin diferenţa dintre oamenii moderni şi cei ai Evului Mediu; pe atunci, demult, tot ce se construia era o expresie a sufletului; casa, localitatea, oraşul erau forme artistice, pline de semnificaţii, iar omul se simţea în armonie cu ele, în timp ce acum totul e produs de maşini. Cum cursul evoluţiei nu poate fi întors, intenţia sa a fost să construiască un templu modern în care arta în forma ei completă să poată să-l ridice pe spectator deasupra urâtului, dizarmoniei din lume. Aşa a apărut festivalul de la Bayreuth cu clădirea în care se prezintă opera wagneriana şi la care vin şi asistă oameni din întreaga lume. Sprijinul financiar pentru construcţia clădirii operei i-a fost asigurat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei, admirator înflăcărat şi prieten al lui Wagner.
Festivalurile „Richard Wagner” de la Bayreuth conţin ceva din atmosfera Misteriile antice. Ele încearcă unirea a două curente de civilizaţie: primul constă în reînnoirea misteriilor din Grecia, celălalt încearcă să aducă un nou creştinism, în care arta, religia şi ştiinţa să devină din nou o unitate, aşa cum erau în misteriile greceşti din antichitate. Richard Wagner a simţit că creştinismul este chemat să reunească totul şi a exprimat această idee prin intermediul dramei muzicare sacre “Parsifal”. Aprofundarea religioasă a artei l-a dus la o înţelegere profundă a creştinismului.
Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie această casă de mine numită. Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o străduinţă şi căutare zadarnică. Wagner a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră Parsifal.” (Rudolf Steiner)    (scris de Delia Soare, mai 2012. Publicat în nr. 1 al revistei „Antroposofia„)

Mitul sufletelor-pereche

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”

Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.

O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”

În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?

Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.

Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin indragostirea coplesitoare de un alt om, pe care il crede suflet-pereche. Si această iubire Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini,  intr-o zona sufleteasca ce nu vrea sa aiba de-a face cu lumea fizica, cu greutatile si responsabilitatile pe care aceasta le implica. Pe de altă parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său numai în plan material, în unirea fizică cu un alt om. Aflat in aceasta situatie, prins intre Lucifer si Ahriman, omul devine tot mai egoist si mai indepartat de indatoririle sale pamantesti şi îşi pierde treptat Eul adevarat, legatura sa cu arhetipul Om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.

„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat. (scris de Delia Soare, în primavara 2009)