Arhive categorie: Studii despre iubire

Craciunul exterior si Craciunul launtric

Publicat pe de
11

                             Chiar daca Christos s-ar naste de o mie de ori in Bethleem,

                             Daca nu s-a nascut in tine, ramai pierdut pe vecie !” (Angelus Silesius)

Am ales cuvintele lui Angelius Silesius ca motto pentru prezentarea mea, ca o indicatie a legaturii dintre ceea ce stim ca s-a petrecut in plan exterior de Craciun, pe de o parte si procesele de transformare prin care trece sufletul omenesc, reprezentate imaginativ, in aceasta perioada a anului si nu numai, pe de alta parte.

Daca parcurgem sufleteste, in mod cat mai constient, cele patru mari sarbatori ale cursului anului: Michael, Craciunul (cu Boboteaza), Pastele si Sanzienele, putem trece printr-un anumit proces de initiere in marile taine ale evolutiei omenirii. Sarbatoarea de Craciun poate fi considerata, in primul rand, o sarbatoare a amintirii originii spirituale a omului si deci un prilej al unei adevarate cunoasteri de sine. Deloc intamplator, sarbatoarea de Craciun este precedata de sarbatoarea lui Michael, care are legatura cu spiritualizarea gandirii si cu nasterea Eului Superior in suflet. Acest lucru il voi detalia in partea a doua a acestei prezentari.

As vrea sa subliniez si sa urmaresc, in cele ce urmeaza, cele doua aspecte fundamentale ale sufletului omenesc: cel divin (ceresc) si cel omenesc.  In primul rand, avem aspectul divin, in imaginatiunea clasica de Craciun, cu Fecioara Maria, plina de puritate, blandete, intelepciune si iubire materna, tinand in brate pruncul stralucitor. Prin ea, omului i se readuce aminte de originea sa divina, de ce anume el s-a indepartat atunci cand a coborat in intruparea pamanteasca. rafael-madonna_sixtinaCel mai aproape de aceasta imaginatiune arhetipala este Rafael, cu a sa Madona Sixtina.

In al doilea rand, avem aspectul omenesc in imaginatiunea despre originea crucii, care ne este data de Rudolf Steiner in ciclul de conferinte “Ideea Craciunului si Taina Eului”. El ne atrage aici atentia asupra legaturii atat de cunoscute candva in misterii, dintre inceputul Vechiului Testament, cu istoria lui Adam si a Evei, nasterea pruncului Iisus de Craciun si Evenimentul de pe Golgotha. In Paradis, Dumnezeu cel din Vechiul Testament le-a dat dat voie lui Adam si Evei sa manance din toate fructele Pomului Vietii, dar le-a interzis sa guste din roadele Pomului Cunoasterii binelui si raului. Si pentru ca ei, ispititi de Lucifer aparut in forma de sarpe, au mancat din fructele Pomului cunoasterii, au fost alungati din rai. Mai tarziu, cand stramosul Adam a murit si a fost ingropat, din mormantul sau a crescut un pom si din lemnul acestuia a fost facuta ulterior crucea pe care a fost rastignit Iisus Christos. Deci mai intai corpul lui Adam pus in mormant a introdus in aura pamantului si in evolutia omenirii principiul luciferic, iar mai tarziu, prin Misteriul de pe Golgotha cu punerea sa in mormant, Christos a adus un nou principiu in aura pamantului si in evolutia omenirii. Din aceasta straveche cunoastere inteleapta, s-a mai pastrat astazi doar faptul ca ziua de 24 decembrie, inainte de ziua de Craciun de pe 25 decembrie, este marcata in unele calendare crestine ca fiind ziua lui Adam si a Evei.

michelangelo-the-fall-and-expulsion-of-adam-and-eve-sistine-chapel1

Partea I – Craciunul exterior

Copilul arhetipal si eternul femin

Cele doua aspect mentionate: divin si omenesc, le putem urmari in cursul narativ din Evanghelia lui Luca si Evanghelia lui Matei. In prima, in arborele genealogic exprimat la inceput, vedem ca stramosul ereditar al copilului Iisus este Nathan, fiul lui David, iar in a doua, linia porneste de la celalalt fiu al lui David, Solomon, aceasta fiind una dintre contradictiile greu de explicat din evangheliile sinoptice. Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, stim ca diferentele dintre evenimentele relatate in aceste Evanghelii provin din faptul ca, oricat ar parea de incredibil si de neacceptat constientei obisnuite, avem doi copii Iisus: Iisus nathanic si Iisus solomonic, provenind din doua cupluri diferite Maria si Iosif, care pregatesc corporalitatea necesare coborarii lui Christos pe pamant la momentul Botezului din Iordan. In spatele acestui lucru se acunde o adanca intelepciune divina, pe care o putem presimti in urmatoarea idee, exprimata de Emil Bock in cartea “Copilaria si tineretea lui Iisus”: “Nu putea fi purtator al Fiintei Christice decat o fiinta umana care era cu totul copil si, in acelasi timp, intelept desavarsit.”  

In aceasta carte a lui Emil Bock (“Copilaria si tineretea lui Iisus”) am descoperit cele mai frumoase, emotionante si bine documentate  portrete biografice ale celor doi copii Iisus, ale celor doua Marii si ale celorlalte personaje din Evanghelii, prin a caror interactiune sufleteasca a avut loc fuziunea marilor curente ale omenirii (budismul si zoroastrismul, sau linia de pastori si cea regala), in pregatirea venirii lui Christos pe pamant. Incerc sa fac un scurt rezumat al acestora, in cele ce urmeaza.

Iisus din Evanghelia dupa Luca

Mai intai, in Evanghelia lui Luca, avem cuplul Maria si Iosif ce locuiesc in Nazareth. Avem deci arborele genealogic al copilului Iisus pornind de la Adam si mergand mai departe, prin profetul Nathan fiul regelui David, pana ajunge la Iosif si la Iisus. Maria este descrisa ca fiind foarte tanara, copilaroasa, de o puritate, blandete si gingasie desavarsite. Ea este logodita cu tamplarul Iosif. Despre ei, Bock ne spune ca sunt tipul de oameni afectiv-visatori, ce duc o viata simpla, curata, in armonie cu natura si cu lumea spirituala. Mai mult, conform evangheliilor apocrife si cercetarilor lui Bock, acest cuplu traia in sanul comunitatii eseniene din Nazareth. Maria ne apare ca reflectarea terestra a femininului arhetipal din creatia originara, ea este Eva inainte de caderea in pacat, iar pruncul ei este intruparea sufletului omenesc pur, al lui Adam inainte de a manca din roadele pomului cunoasterii. Acest lucru a fost posibil pentru ca lumea spirituala a pastrat o parte pura din sufletul primului om creat. Daca despre Maria nathanica nu se stie nimic despre posibile incarnari anterioare, despre sufletul incarnat in pruncul ei se poate spune cu siguranta ca este la prima sa incarnare pe pamant. Mariei din Evanghelia dupa Luca i se arata arhanghelul Gabriel, anuntand-o ca a fost aleasa sa devina mama Fiului lui Dumnezeu – si acest lucru este adevarat in sensul ca ea va da nastere sufletului imaculat al primului om creat de Dumnezeu-Tatal. Conceptia acestui suflet pur a fost facuta sub obladuirea lumii spirituale, Iosif si Maria fiind adusi intr-o stare ca de somn si astfel nelasand sa patrunda nicio dorinta ce ar fi putut macula acest proces de o importanta coplesitoare in planul evolutiv al omenirii. Deci intr-un anumit sens, Maria a ramas fecioara, asa cum este spus in Evanghelie, caci fecioria este in primul rand o stare de inocenta a sufletului, dar acest lucru este vazut intr-un mod atat de materialist in zilele nostre. Cand era aproape sa nasca, Maria a fost nevoita sa plece impreuna cu Iosif la Bethleem, pentru recensamant. Acolo, in plina iarna, in frig si in miez de noapte, ei i-a venit sorocul sa nasca, dar nu a fost primita nicaieri, hanurile erau pline de oameni veniti tot pentru recensamant, asa ca in final a gasit o iesle intr-un grajd, unde a dat nastere pruncului Iisus. Ingerii au participat la aceasta nastere, boul si magarul i-au suflat aer cald, iar cei trei pastori anuntati si calauziti de ingeri ca s-a nascut fiul lui Dumnezeu au venit sa il vada pe prunc. Ingerii formau Nirmanakaya  (corpul astral purificat al lui Buddha), caci prin nasterea pruncului din Evanghelia dupa Luca budismul s-a putut exprima in lume intr-o forma reinnoita, intinerita. Boul (sau taurul) reprezinta fortele de vointa imblanzite ce se daruiesc binelui pruncului divin din suflet, iar magarul este simbolul corpului fizic ce in acest caz isi pune fortele instinctuale tot inspre slujirea misiunii pruncului Iisus nascut in suflet.

Daca sufletul primului om, adica al lui Adam inainte de ispitirea luciferica, s-a intrupat in Iisus nathanic, Eu-l lui Adam s-a intrupat in Ioan Botezatorul. Apostolul Luca face referire la acest mister descriind intalnirea dintre Maria si Elisabeta, viitoarea mama a lui Ioan Botezatorul. Ambele erau insarcinate, iar cand ele se imbratiseaza, pruncul din pantecele Elisabetei tresare si ea simte cum se umple de duh sfant, iar atunci ea ii striga fecioarei Mariei ca atat ea, cat si pruncul pe care Maria il poarta in pantece, sunt binecuvantati.

Pruncul Iisus nathanic ne apare ca fiind plin de nevinovatie si aplecat visator asupra propriilor trairi sufletesti, radiind iubire pura si forte de viata. Pe masura ce crestea fizic, el ramanea la aceeasi puritate, inocenta a perceptiilor, la aceeasi uimire fata de lume precum copiii in primii 2-3 ani de viata, fiind in armonie deplina cu lumea plantelor si cu lumea animala, dar nedezvoltandu-si gandirea ca si forta specifica a Eu-lui. Sufletele mai sensibile simteau iubirea deosebita pe care o radia acest suflet primordial, insa in general oamenii il considerau inapoiat in dezvoltarea sa. Copilul traia in atmosfera sufleteasca de puritate si blandete a mamei sale si intre ei era o legatura sufleteasca cu totul speciala, o armonie si o uniune permanenta cu lumea cereasca.

Fecioara Maria cu pruncul, cel mai adesea reprezentata in picturi si in special in Madona Sixtina a lui Rafael, este Maria din Evanghelia dupa Luca.

Iisus din Evanghelia dupa Matei

Al doilea cuplu este cel ce locuia in Bethleem si este descris in Evanghelia dupa Matei. Atat Maria solomonica, cat si Iosif se trageau din familii de vaza din Bethleem si erau oameni inteligenti, educati. Maria fusese crescuta si educata ca fecioara la templu, caci parintii ei observasera ca manifesta o intelepciune, seriozitate si inclinatie catre studiu si religie inca de foarte timpuriu. Putem spune ca in ea era un suflet batran, intelept, ce avusese nenumarate incarnari in multe timpuri ale omenirii, de unde adusese roade bogate in suflet si spirit. In destinul ei, ne spune Emil Bock, putem presimti tragedia eternului feminin care urma sa aiba loc in evolutia omenirii, dar si mantuirea acestuia prin suferinta si iubire. Frumoasa, mandra si cu o noblete desavarsita in fiinta sa, tanara Maria arata ca o regina printe ceilalti oameni. In acele vremuri, stiinta, religia si arta erau inca o unitate, nu ca in vremurile noastre, cand sunt atat de rupte una de alta, iar educatia se facea pe atunci in centrele religioase. Maria era nespus de dedicata invataturii religioase pe care o primea si si-ar fi dorit sa ramana pentru tot restul vietii la templu sa-i slujeasca lui Dumnezeu, ea avand o legatura directa cu ingerii, cu lumea spirituala. Dar invatatii de la templu aveau alte planuri cu ea, conform indicatiilor din oracole pe care le primeau la randul lor. Ei o educau  pentru a deveni mai tarziu mama lui Mesia pe care il asteptau toti. Asa ca tanara fata a renuntat la visul ei de a sluji lui Dumnezeu in temple, pentru o misiune si mai nobila, de a se casatori si a da nastere pruncului salvator mult-asteptat al neamului iudeilor. Legendele spun ca ea urma sa se casatoreasca doar cu cel ce va face toiagul uscat sa infloreasca, atunci cand va trece prin dreptul ei – si asa a fost ales Iosif, care era un barbat evoluat spiritual, educat si de neam regal, mult mai in varsta decat fecioara Maria.  Daca in cazul cuplului din Evanghelia lui Luca, Maria a fost cea care a primit vestea nasterii pruncului divin de la Arhanghelul Gabriel, in cazul acestul cuplu din neam regal, vestea ca se va naste un prunc a fost data tatalui. Nunta dintre Maria solomonica si Iosif a fost facuta in templu, sub obladuirea inteleptilor preoti, la fel si unirea trupeasca dintre ei a fost in deplina puritate, fiind sustrasa cu totul constientei ei si a sotului ei, asa cum se facea in acele timpuri in situatii speciale, in templele conduse de preoti initiati. In acest caz, sufletul ce s-a intrupat in acest copilul Iisus era cel mai intelept suflet al omenirii, ce trecuse prin nenumarate vieti pamantesti din vremuri imemoriale si condusese in mod direct popoare sau daduse impulsuri pretioase in evolutia omenirii: Eu-l marelui initiat Zoroastru (“Steaua de aur”). La nasterea sa, in casa lor din Bethleem, au venit cei trei regi-magi intelepti, calauziti de steaua care le indica faptul ca marele lor maestru spiritual Zoroastru s-a nascut in Bethleem, iar ei s-au inchinant lui si i-au adus aur, smirna si tamaie, ca daruri simbolizand initierea. Insa in acele timpuri, regale Irod aflase si el ca se va naste Mesia si speriat ca acesta sa nu ii ia locul, a dat porunca sa fie omorati toti pruncii. Avertizat in vis de inger, Iosif i-a luat pe Maria si pe prunc si au fugit in Egipt, unde s-au adapostit pentru o perioada mai lunga intr-un templu. Cand primejdia a trecut si au aflat ca Irod murise, ei s-au intors, dar nu in Bethleem, ci in Nazareth. De acum devenisera vecini cu familia lui Iisus nathanic si asa s-au cunoscut cele doua familii.

Prietenia dintre cele doua familii. Transformarea din Templu. Noul Feminin arhetipal

Copilul Iisus nathanic s-a nascut cu aproximativ doi ani mai tarziu decat Iisus solomonic si atunci el nu a fost in primejdia de a fi omorat de nemilosul rege Irod. Aceasta este inca o aparenta contradictie din Evanghelii, si anume ca apostolul Luca nu mentioneaza nimic despre episodul dramatic al uciderii pruncilor, dar prin datele de nastere diferita ale copiilor Iisus intelegem de ce nu a fost cazul. Deci cele doua familii traiau ca vecini in comunitatea eseniana, unde nu existau diferente de rang si de avere. Maria solomonica, pe langa ca pierduse rangul si pretuirea deosebita de care se bucura in casa natala din Bethleem, pierduse si visul ei de a fi mama lui Mesia, sub obladuirea initiatilor din templu, acum ca era departe de ei. Acum era aparent o femeie obisnuita, ce se ocupa de cei sapte copii pe care ii avea impreuna cu Iosif si pe care nu ii mai concepuse in acelasi mod inocent precum pe cel dintai, ci ea, treptat-treptat, isi pierduse puritatea din templu si implicit legatura pe care o avea cu ingerii, cu divinitatea. Putem sa ne inchipuim, spune Bock, suferinta acestei femei mandre si deosebite, care avusese idealuri inalte, pe care le vazuse destramandu-se treptat sub ochii ei. Chiar si iubirea de mama a fost o calitate pe care ea dobandit-o prin stradanie proprie si suferinta, neavand-o nativ, precum Maria nathanica ce intruchipa mama arhetipala plina de forte de daruire de sine. De aceea, ei ii facea bine prezenta Mariei nathanice, ii amintea intr-un mod vindecator de paradisul pierdut din timpul cand era fecioara slujind in templu. Intr-un mod similar, cei doi baieti Iisus se imprietenesc, fiecare simtindu-se atras intr-un mod misterios de celalalt, ca si cum celalalt avea o calitate sufleteasca ce il completa si il facea sa se simta implinit. Atat de polari erau cei doi, si totusi atat de apropiati sufleteste ! In timp ce fratii lui, inteligenti si educati, cumva il dispretuiau pe baiatul Iisus pe care il considerau intarziat in dezvoltarea sa, Iisus somolonic, cu intelepciunea si dorinta sa de a cunoaste in permanenta lumea, simtea ca in baiat se manifesta o iubire plina de inocenta si de forte de viata, din care sufletul sau se hranea. La fel, baiatului Iisus nathanic ii facea bine prietenia acestui baiat intelept, ii imprumuta intr-o anumita masura din forta sa de gandire si de individualizare.

Cand baietii au crescut – Iisus nathanic avea deja 12 ani – era vremea sa primeasca confirmarea in templu, asa cum era datina, asa ca familia din Evanghelia lui Luca impreuna cu Maria solomonica si fiul ei au plecat inspre Ierusalim. Iosif cel in varsta, sotul Mariei somolonice, murise de batranete de putin timp.  Ambrogio_Borgognone_Iisus predicand in Templu.jpgLa Ierusalim a avut loc episodul cu disparitia baiatului Iisus nathanic, pe care l-au cautat timp de trei zile, mama sa fiind foarte nelinistita. Intr-un sfarsit, adultii l-au gasit pe copil in templu, stand pe tron si raspunzand cu multa intelepciune marilor invatati din temple, spre uluirea acestora. De ce ma cautati ? Nu stiati ca eu sunt in casa Tatalui Meu ? le raspunde copilul adultilor ingrijorati. Mama sa, Maria descrisa in Evanghelia lui Luca, a fost foarte afectata de transformarea fiului ei, pe care nu-l auzise niciodata vorbind atat de intelept, incat aproape ca nu-l mai recunostea si se simtea ca si cum l-ar fi pierdut. Impresionata a fost si Maria solomonica de transformarea baiatului Iisus mai mic, la care observa o atitudine noua de demnitate si adanca intelepciune pe care nu le vazuse pana acum decat la fiul ei, dar fu mai ales nespus de ingrijorata pentru fiul ei drag, care devenise palid, tacut si retras in el si parca se topea din picioare de la o clipa la alta.  Ce se intamplase, de fapt ? Rudolf Steiner ne lamureste acest mister: Eu-l lui Zarathustra din baiatul solomonic trecuse in baiatul nathanic si astfel intelepciunea profund umana adusa de multe vieti pamantesti de catre Zarathustra se unise cu iubirea pura cereasca a primului om creat de Dumnezeu, ce nu avusese nicio alta viata pe pamant si nu fusese niciodata atins de principiul luciferic. Caci in acele vremuri Eu-l uman nu era atat de legat de corp precum astazi si astfel de transferuri de Eu se petreceau, in anumite situatii.

Prin fuziunea dintre intelepciunea pura si iubirea curata s-a realizat planul divin de creare a unei corporalitati umane potrivite pentru entitatea cosmica Christos, ce urma sa se intrupeze la momentul Botezului din Iordan.

In timp ce tanarul Iisus nathanic, acum straluminat de Eul intelept al lui Zarathustra, devenea tot mai puternic si mai intelept, celalat baiat s-a inchis tot mai mult in el si pana la urma a murit, spre adanca durere si disperare a mamei sale, care dupa ce isi pierduse sotul si ramasese singura cu sapte copii, acum il pierdea si pe cel mai iubit fiu al ei si in care isi pusese toate sperantele. Cam in aceeasi perioada moare si Maria nathanica, ce nu-si mai putuse reveni dupa socul primit odata cu transformarea de neinteles a fiului ei.  In virtutea legaturii sufletesti de prietenie ce ii lega de multi ani, Iosif tamplarul o ia in casa sa pe Maria solomonica, impreuna cu cei sase copii ai ei – si cele doua familii devin una, iar astfel mama solomonica si Eu-l fiului sau sunt adusi din nou impreuna, in aceste atat de misterioase legaturi de destin. Maria se simtea in mod inexplicabil profund atrasa sufleteste de Iisus nathanic, desi inca nu stia ca acesta poarta in el Eu-l fiului sau. Insa de cate ori ea incerca sa intre in legatura cu fiul sau decedat si pe care ea il cauta in lumile spirituale, atentia si iubirea ei erau atrase de baiatul nathanic, ce radia iubire si intelepciune inspre ea, incat ea incepuse sa presimta ca aici sunt niste mistere ce se cer lamurite.

Comunicarea dintre mama si fiul adoptiv devenea tot mai profunda, pe masura ce baiatul se maturiza. Ea primea plina de compasiune relatarile pline de durere ale tanarului ce observa cu luciditate situatia de decadere sufleteasca si morala in care se afla omenirea in acel moment, cand vechile misterii pagane nu mai functionau si locul zeitatilor la care se inchinau oamenii fusese luat de entitati demonice. In acest context, vestea despre Ioan Botezatorul ce incepuse sa predice venirea lui Mesia si boteza cu apa in Iordan, spunandu-le oamenilor: Schimbati-va modul de a gandi, Imparatia Cerurilor se apropie !, a aparut ca o mare speranta pentru ei. Tanarul Iisus s-a pregatir sa plece spre Ioan Botezatorul si-a luat la revedere de la mama sa, discutia ultima dintre cei doi fiind de o mare profunzime si practic transfigurand-o pe Maria solomonica. Atunci ea a avut o deschidere spirituala catre intelegerea intregului mister al celor doi copii Iisus si tot atunci sufletul pur al Mariei nathanice ce murise a coborat din lumea spirituala si s-a unit cu ea, astfel aparand pentru prima data femininul arhetipal complet in fiinta mamei lui Iisus, reunind puritatea, iubirea si blandetea primordiala a primei femei create inainte de a fi atinsa de principiul luciferic, cu intelepciunea si iubirea omeneasca dobandite cu stradanie si multa suferinta de-a lungul a nenumarate incarnari.  In acest moment crucial, Maria isi recapata virginitatea. Este, inca o data, descris intr-un mod extraordinar de catre Emil Bock, ceea ce inseamna de fapt femininul arhetipal complet: unirea in suflet a celor doua principii, a celor doua aspecte ale femininului: cel ceresc, originar, pur, pe care il putem vedeam reprezentat in Madona Sixtina a lui Rafael, si cel omenesc, dobandit prin efort propriu si suferinta, prin metamorfozarea si purificarea sufletului cazut sub influenta luciferica, adica prin mantuirea lui Lucifer in suflet prin intermediul impulsului adus omenirii de catre Christos. “Marea transformare ce a avut loc in Maria ca urmare a convorbirii de adio este arhetipul unei transformari catre care trebuie sa nazuiasca orice suflet uman. Caci versul lui Angelus Silesius:

Tu trebuie sa fii Maria, pe Dumnezeu sa-l nasti in tine,

Ca El si tie fericirea cea vesnica in alt fel sa ti-o dea.

se refera la procesul prin care sufletul uman devine Maria, in sensul cuceririi unei noi feciorelnicii launtrice. “ (Emil Bock)

Stim apoi ca pe drumul spre Iordan, Eu-l lui Zarathustra, indeplinindu-si misiunea de a pregati corporalitatea potrivita pentru intruparea principiului christic, paraseste trupul lui Iisus, iar in momentul in care Ioan Botezatorul il boteaza pe Iisus, Eul macrocosmic al lui Christos coboara in trup fizic si Iisus Christos isi incepe misiunea pe pamant.

Partea a II-a: Craciunul launtric. Trairi la pragul lumii spirituale. Nasterea Eului superior in suflet

Am putea sa ne intrebam de ce, in Evanghelia dupa Luca, pruncul Iisus nathanic – sufletul adamic pur creat de Dumnezeu-Tatal – se naste in conditii atat de grele: in noapte, frig, saracie si umilinta, intr-un grajd intunecos. Explicatia este ca ceea ce s-a  petrecut atunci pe plan exterior, la rascruce de timpuri, reprezinta in acelasi timp si imaginea proceselor sufletesti prin care omul trece in cunoasterea de sine, cand ajunge la pragul lumii spirituale, iar din sufletul intelept da nastere pruncului divin al cunoasterii de sine.

In Contemplarile asupra cele 12 nopti sfinte, Kristina Kaine descrie cum doar curajul michaelic de a privi in intunericul din sufletul nostru, in gandurile moarte intelectuale, in vointa noastra slaba si indecisa ne poate da sansa de a ne naste Eul Superior. Putem patrunde misterul nasterii copilasului spiritual al sufletului in noaptea intunecata si friguroasa din suflet doar atunci cand avem curajul de a o lumina cu lancea gandirii spiritualizate. De-abia atunci putem sa dam nastere la cel ce suntem cu adevarat. Kristina Kaine porneste in contemplarea ei de la indicatia despre noaptea de Craciun pe care Rudolf Steiner a dat-o lui Herbert Hahn, la intrebarea acestuia despre semnificatia celor 12 nopti sfinte: “Aceasta noapte sfanta este noaptea in care Christos este nascut in suflet si sufletul intreaba: Poate fi sufletul meu eliberat, salvat, mantuit cu toate slabiciunile si defectele si pasiunile mele ? Simbol: grajdul din Bethleem in saracie si umilinta in care va fi nascuta Lumina Lumii. Vocea linistii patrunde in suflet si ne invata  cum sa afirmam cu bucurie binele care se afla in noi si in ceilalti. Sufletul cauta misterul in intuneric si in paduri necunoscute. Spiritul divin este nascut in materie; Alpha si Omega se ating si creaza viata.”

Ceea ce in trecut era cufundare mistica in sine, pe calea sentimentului, in zilele noastre este o coborare constienta in suflet, pana la pragul lumii spirituale, inspre cunoasterea de sine. Aici are loc intalnirea cu micul Pazitor al pragului si cu Eul superior, iar la intoarcerea in starea de constienta obisnuita aducem in suflet un germene al partii divine din noi: nasterea copilasului auriu al cunoasterii spirituale din substanta  maternala a intelepciunii. Dar pentru aceasta trebuie sa ajungem la pragul lumii spirituale, unde Rudolf Steiner spune ca sunt douasprezece aspecte de baza in care Pazitorul pragului ni se poate arata. Unul dintre aceste aspecte este reprezentat in aceasta pictura lui David Newbatt, intitulata “Phoenix”, pe care am putea-o numi si  transformarea gandirii (moarte si renastere) la pragul lumii spirituale. Am avut bucuria sa o gasesc pe internet, la putin timp dupa ce avusesem o imaginatiune foarte asemanatoare cu ceea ce este reprezentat artistic in ea. Vedeti in pictura o fiinta spirituala feminina, avand deasupra capului o pasare aurie cu aripile mari larg deschise. In imaginatiunea mea, din inima acestei fiinte feminine sublime izvora un suvoi de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si ganduri pure de intelepciune. david-newbattEa este inconjurata de fiinte intunecate si monstruoase: imaginea gandurilor moarte, intelectuale ale omului, deci gandurile cazute sub puterea lui Ahriman. Atat fiinta luminoasa si inteleapta, cat si fiintele intunecate din jurul ei, sunt aspecte din sufletul omenesc, caci la pragul lumii spirituale omul se intalneste cu el insusi. In timp ce partea intunecata releva aspectele pe care omul trebuie sa si le transforme constient, prin stradanie, partea luminoasa reprezinta potentialul sau spiritual, idealul catre care el poate sa aspire.

Devenim astfel constienti de niste aspecte de transformat din noi si in acelasi timp aducem in suflet ceva din Eul nostru superior. Ceva se naste in sufletul nostru din aceasta intalnire la prag, un germene ce poate fi lucrat mai departe, ‘pruncul divin’.

Sorin Stefanescu a mentionat in conferinta sa picturile-imaginatiuni ale lui Goya (“Capriciile”). As spune despre ele ca sunt niste imaginatiuni incomplete, pe care omul le are intr-adevar la atingerea pragului lumii spirituale, dar fiindca ajunge la prag intr-o stare sufleteasca deprimata (cum era Goya cand le-a avut), sau oricum intunecata, aceste imaginatiuni nu sunt complete: omul percepe doar partea lor intunecata, ahrimanica, cea care trebuie transformata de catre fortele Eului. goya1Daca priviti la pictura lui David Newbatt, inchipuiti-va cum este ca cineva sa poata vedea launtric doar acele fiinte ahrimanice: acel om va fi in situatia mielului neajutorat, ingrozit si atacat de acesti monstrii sufletesti. Eu am fost in aceasta situatie intr-un moment biografic greu din viata mea, pe care l-am numit “caderea in abis”, in care pentru un timp m-am simtit pierduta, neputand sa vad nicio lumina.

La polul opus, sunt toate acele trairi extatice, minunate, cand cineva are viziuni luminoase cu ingeri, cu fiinte spirituale divine si atunci omul devine foarte mandru, crede ca a ajuns la un anumit nivel de elevare spirituala. Exemplificand cu  aceeasi pictura a lui Newbatt, inchipuiti-va ca cineva ar vedea doar partea ei aurie, luminoasa. Putem sa le numim viziuni date de Lucifer, in care omul vede doar partea frumoasa, stralucitoare, divina, incantatoare; dar fiindca nu vede si ce anume mai are de transformat, omul cade prada ispitei de a credea ca are deja calitatea reprezentata prin imaginea respectiva si nu trebuie sa mai depuna niciun efort pentru ea. In acest caz, omul evita pragul lumii spirituale si intalnirea cu Pazitorul pragului si nu stie ce are de transformat in fiinta sa. Deci ar trebui sa privim cu mare circumspectie astfel de trairi luminoase, extatice. Este drept, ele sunt intalnite in special pe alte cai spirituale (nu pe calea antroposofica), pe cai ce nu au de-a face cu gandirea si cu spiritualizarea ei.

Desigur, ceea ce am prezentat aici este o forma mult simplificata despre ceea ce inseamna o imaginatiune; lucrurile acestea sunt foarte complexe si greu de pus in cuvinte. Mai importante decat imaginile in sine sunt trairile sufletesti pe care omul le are la pragul lumii spirituale, precum si mesajul pe care il primeste prin ele. O descriere completa a unei imaginatiuni este data de Rudolf Steiner in “Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale” (GA 10), in intalnirea cu micul Pazitor al pragului. Pentru a avea imaginatiuni complete si juste pe calea launtrica a cunoasterii de sine, este absolut necesar sa ne spiritualizam gandirea, iar cea mai sigura si mai grea cale in acest sens este cea data in “Filosofia Libertatii” (GA 4).

Cum s-a mentionat mai devreme, mai este si calea nu atat de grea ca “Filosofia Libertatii”, dar nici atat de sigura: cea data de studiul serios, sustinut, al antroposofiei, la care se adauga meditatiile si exercitiile insotitoare. Caci:

Gandirea pura este lumina soarelui in ceata vietii

Gandul pur este o traire spirituala

Educarea spre gandirea pura este antroposofia

Exersarea formelor de gandire pura este meditatia

Ea il face pe om  calm, interior activ, linistit sufleteste

Ii aduce mantuirea in inima. (Rudolf Steiner)  

Ar fi mult de discutat aici despre ce anume inseamna transformarea si spiritualizarea gandirii, dar aceasta este o mare tema in sine, pe care si eu incerc sa o aprofundez, deci poate vom discuta despre ea alta data.

 (prezentare tinuta de Delia Soare la Simpozionul de Craciun de la S.A.R. din 17 decembrie, 2016)

 

 

Drama de la Mayerling

Publicat pe de
4

Cand Rudolf, Printul mostenitor al Austriei, si-a pus capat vietii in cabana sa de vanatoare de la Mayerling, impreuna cu iubita sa, Marie Vetsera, in dimineata zilei de 30 ianuarie 1889, intreg Imperiul Austriac fu zguduit. Din scrisorile lor de adio rezulta motivul sinuciderii ca fiind hotararea celor doi indragostiti de a muri impreuna, daca tot nu li s-a permis a trai impreuna.

Concluzia anchetei oficiale a fost dubla sinucidere. Tatal printului Rudolf, imparatul Franz Joseph, a lansat versiunea unui accident intr-un acces de nebunie fatal al printului, pentru ca Papa Leon al XIII-lea sa ingaduiasca slujba imparateasca si inmormantarea in cripta imperiala, ceea ce nu ar fi fost permis in cazul unei sinucideri. Multi au spus ca a fost vorba de fapt despre un asasinat politic, dar autopsia a dovedit ca nu era nicio indoiala si ca era vorba de o dubla sinucidere.

O poveste de iubire imposibila

Baronesa Marie Vetsera avea doar saisprezece ani cand l-a intalnit prima data pe Printul Rudolf la cursele de cai de la Prater si se indragostise de el imediat, cu toata inflacararea unui suflet tanar si romantios. Privirea ei a fost atrasa irezistibil de chipul barbatului tanar in uniforma de general de cavalerie, cu decoratii pe piept. Atitudinea sa, ovalul fetei, poate felul cum isi tinea capul, ceva din trasaturile lui i-au facut o impresie puternica tinerei fete, care il stia pe mostenitorul coroanei numai din portrete. In fiinta lui, ea recunostea chipul idealizat, plin de noblete, curaj si determinare al eroului din lecturile si visele sale de fecioara.

Printul RudolfLa randul sau, Rudolf, in varsta de treizeci de ani, o privise incantat pe tanara gratioasa si plina de candoare, cu fata ei luminoasa, ochi albastri si parul negru revarsat pana la talia subtire.

De cand il zarise prima data, Marie visa la el pe ascuns, tesand la imaginea sa ideala si nemaitraind decat pentru momentul cand avea sa-l revada la vreuna din iesirile ei in societatea vieneza. Din cele ce auzise despre el, pe langa chipul frumos, printul era si inteligent, curajos si cult, plin de cavalerism, amabil. Iubea distractiile, vinul si muzica, dar petrecea si zile intregi in padure, in compania padurarilor. Tatal sau imparatul il trimitea in diferite misiuni in colturi ale imperiului, sau era plecat la partide de vanatoare – si in acele perioade tanara fata aproape ca zacea ca si bolnava acasa, spre mirarea si ingrijorarea mamei sale, suferind ca nu avea nicio sansa sa-l poata zari intamplator.

Cronicile mondene se preocupau necontenit de printul mostenitor si de activitatile sale si era indragit pentru ideile sale inovatoare si generoase, iar oamenii imperiului isi puneau multa speranta in el. Printul era mai tot timpul ocupat cu prezidarea consiliilor, viata militara, audiente, partide de vanatoare, receptii si serbari, iar serile cina in tovarasia a diferite femei frumoase si bea pana foarte tarziu cu tovarasii sai. Era interesat si de politica, avea idei liberale, in opozitie cu ideile conservatoare si rigide ale tatalui sau si dorea pentru oamenii imperiului sau mai multa dreptate, libertate si bunastare. Ii displacea ca era inconjurat de oameni ale caror idei erau opuse celor ale lui si ca era totusi nevoit sa pastreze aparentele. Relatia cu tatal sau era dintotdeauna rece, iar mama sa, imparateasa Sisi, era mai mult plecata si desprinsa de activitatea de la curte. Printul incepuse sa simta tot mai des dorinta de a pleca departe de toate aceste obligatii, intrigi si placeri care-l secatuiau sufleteste si omorau ce era mai pretios in el. Adesea asteptarile pe care le aveau ceilalti de la el ca viitor imparat il copleseau.

Certurile si neintelegerile din viata de familie, consolarile trecatoare pe care le primea in bratele diferitelor femei, neplacerea de a fi angrenat in fiecare zi intr-un program impus de rangul sau, toate ii inspirau in ultima vreme tot mai mult dezgust si uneori nici macar timpul petrecut in comuniune cu natura nu reusea sa il mai scoata din starea de deprimare. Nu apuca sa doarma decat cateva ore pe noapte si apoi o lua de la capat cu acelasi mod obositor de viata, fiind tot mai obosit si mai palid si nereusind sa se adapteze la un mod de viata pe care nu si-l dorea. Isi simtea viata ca si cum corvoada data de viata militara si desfraul erau strans legate una de alta ca inelele unui lant, din care nu reusea sa se desprinda si pe care il simtea ca impus de o putere exterioara.

In acest context, aparitia Mariei Vetsera in viata sa fusese ca o lumina de gratie, inocenta si iubire, in contrast cu viata mondena si agitate a societatii vieneze. De cate ori Rudolf si Marie se intalneau intamplator, printul o privea indelung, cu admiratie si cu caldura pe frumoasa fata, ceea ce pe ea o infiora si o inflacara si mai mult in iubirea ascunsa si idealista pentru el. Tanara fata facuse din iubirea pentru print centrul vietii ei sufletesti si nu mai traia decat pentru a-l revedea.

Printul i-a trimis o scrisoare Mariei si i-a propus sa se intalneasca la o plimbare la marginea padurii si asa a inceput relatia lor, la inceput timid si pur, departe de ochii lumii. Maria VetseraLui Rudolf, fermecatoarea si inocenta Marie incepuse sa ii para tot mai mult salvarea din lumea in care traia si careia nu i se putea adapta. Pentru o perioada iubirea lor, consumata foarte discret in palatul imperial, a dat un sens, a adus echilibru in viata lui Rudolf. Intalnirile ascunse devenisera pentru ei cele mai frumoase momente. Iubirea pentru ea, dorinta de a trai impreuna cu ea pentru tot restul vietii, ii pareau tot mai mult nefericitului print singura varianta posibila de viitor. O idee i se contura tot mai clar: ori va trai impreuna cu Marie, casatoriti, ori vor muri impreuna. Iar Mariei ii era indiferent ce versiune de viitor va decide el, atata timp cat ei vor fi impreuna.

O scrisoare adresata Papei pentru a-i anula casatoria nefericita cu printesa Stefanie a Belgiei a declansat un conflict major cu tatal sau, imparatul Franz Joseph, care era constient de implicatiile religioase si politice ale acestui fapt si i-a interzis categoric divortul. Divortul de sotia sa si casatoria cu Marie Vetsera erau vazute de tatal sau ca fiind chestiuni pur administrative ce priveau inaltele interese ale statului. Om al datoriei, demn membru al dinastiei Habsburgilor, imparatul punea interesele celor 40 de milioane de oameni, locuitori ai imperiului condus de el, mult deasupra intereselor personale, pur sentimentale. Cu aceeasi hotarare s-a opus si variantei ca fiul sau sa se retraga de la conducerea imperiului si sa duca o viata simpla impreuna cu Marie, amenintandu-l ca-l va lasa fara surse de trai si somandu-l sa-si faca datoria fata de poporul sau. Dar pe Rudolf deja nu-l mai interesa decat viitorul relatiei cu Marie, asa ca a considerat ca i-a ramas o singura varianta: sinuciderea, pentru a fi impreuna cu ea in moarte, daca in viata nu putea. Marie si-a parasit pe ascuns casa si pe nestiutoarea ei mama si a fugit cu Rudolf la cabana de la casa de vanatoare de la Mayerling. Indragostitii au trait ultimele doua zile fericite impreuna si, conform planurilor tesute impreuna, el a impuscat-o si apoi s-a impuscat si el.

Indragostirea si sensul vietii

Firile romantice vor  suferit alaturi de protagonistii tragicei povesti de dragoste si unii oameni chiar vor presimti cum o viata poate deveni complet fara sens, pana la duce la sinucidere, daca iubirea nu se poate implini. Caci undeva adanc in suflet, ei pot simti ca indragostirea aduce ceva deosebit de pretios in viata unui om, ceva ce Platon exprima in “Phaidros”: indragostirea le-a fost data oamenilor ca un dar, pentru a-si putea aminti de lumea supra-cereasca din care au venit candva si pe care au uitat-o. Prin iubire, valul compact al uitarii lumii spirituale se rupe si se da omului din nou posibilitatea de a presimti originea sa spirituala, fiinta sa completa. Paradisul pierdut devine iar accesibil omului, fiinta de care ne indragostim oglindeste Eul superior, arhetipul OM, asa cum era inainte de “caderea in pacat” a omului.

Din stiinta spirituala stim ca odata cu “caderea in pacat”, omul s-a indepartat de lumea divina, dar a capatat in schimb capacitatea de a gandi independent. O parte din om a ramas in lumea spirituala. Tot atunci, cele patru eteruri ce formau o unitate s-au scindat: eterul sunetului (chimic) si eterul vietii au ramas in lumea spirituala, in timp ce omului nu i s-au dat pe pamant decat eterul luminii (capacitatea de a gandi) si cel al caldurii (capacitatea de a iubi). Atunci cand se indragosteste, omul intra din nou in legatura cu cele doua eteruri la care nu mai are acces. Si aceasta se exprima in trairea “muzicii sferelor” sau – mai aproape de senzorialitate – acel “chemistry” (eterul sunetului sau chimic), precum si in sentimentul ca este viu, ca renaste prin indragostire (eterul vietii). Tot in trairea eterului sunetului se afla si trairea sensului vietii, de aceea unii oameni vor simti ca viata lor are sens numai atunci cand se indragostesc. Dar indragostirea nu este decat o stare de gratie temporara, un dar acordat de lumea spirituala omului. Depinde doar de el daca il iroseste in placeri sau il transforma treptat in iubire statornica si libera.

Psihopatologia va declara insa ca un om ce se sinucide din dragoste este nebun. Un om sanatos sufleteste simte in mod natural ca viata sa are un sens, pe care chiar daca nu il cunoaste de la inceput, il poate descoperi treptat, crea  si exprima in viata sa. Iar o nefericita poveste de dragoste nu il va putea duce nicicand pana la limita extrema de a-si lua viata din prea multa disperare, dintr-o totala pierdere de sens.

Daca sinugigasilor le pare ca a pune capat vietii va pune capat si suferintei lor, acest lucru este doar o mare amagire. Din stiinta spirituala se stie ca sufletele celor ce aleg acest drum nu scapa de suferinta, ci odata ce trec prin poarta mortii ele retraiesc continuu gestul nefericit si disperarea ce l-a cauzat, pana in momentul in care ar fi trebuit sa moara de moarte buna, conform destinului lor. Caci sinuciderea nu este in destinul niciunui om si nici nu poate fi considerata o alegere constienta.

Cum se poate deci explica, dincolo de povestea dramatica de iubire, nebunia printului mostenitor Rudolf, ce a dus la moartea sa si a iubitei sale?

Cauzele karmice ale sinuciderii

Se poate merge mai departe de psihopatologie si afla cauzele spirituale ce il pot face pe un om ca Printul mostenitor al Austriei, personalitate stralucitoare si asupra careia se indreptau multe sperante, sa isi incheie viata intr-un mod autodistructiv. Caci faptul ca un om se naste intr-o viata cu anumite probleme psihice nu poate fi explicat decat prin cauze ce tin de karma sa.

In “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice” (volumul II), Rudolf Steiner explica destinul tragic al printului mostenitor prin prisma vietilor anterioare ale acestei individualitati si a karmei generate in trecut. Steiner nu considera piedicile din povestea de dragoste ca fiind un motiv obiectiv pentru drama de la Mayerling, ci mai degraba un pretext de care sufletul printului s-a folosit  in mod inconstient pentru ca pentru ca fortele de autodistrugere sa se poata manifesta. De altfel, sunt relatari de la martorii vremii prin care printul Rudolf ar fi propus si unei alte amante a sa sa se sinucida impreuna, caci aceasta era o idee ce il bantuia dinainte de a o intalni pe baroneasa Vetsera.

Intr-o anume imprejurare descrisa in volumul despre legaturi karmice, Rudolf Steiner s-a vazut pus in situatia de a cerceta suprasensibil cu toata seriozitatea posibila vietile anterioare ale printului Rudolf al Austriei. Cercetarea i-a luat mult timp si rezultatul a fost uimitor, dar perfect logic si explicabil din punct de vedere al legilor karmei:

Printul Rudolf era incarnarea lui Nero, imparatul Romei, a carui viata a fost un exemplu de frivolitate absoluta si de nebunie a puterii. Nero a luat viata in ras si a facut tot ce a avut chef, omorand si distrugand fara limite. Pentru el, viata celorlalti oameni, ba chiar un oras intreg nu erau decat obiecte cu care el se putea juca. Sunt sugestive ultimele sale cuvinte cand a fost prins si omorat, dupa ce daduse foc Romei si o privea cum arde: “Ce artist pierde lumea in mine!”.

NeroDupa incarnarea ca Nero, au urmat alte doua incarnari: una in care a dus o viata banala si in care a trebuit sa invete sa renunte la sentimentul ca este deasupra oricarui muritor, iar alta in care a fost un simplu militar si a trebuit sa se supuna ordinelor superiorului, pentru a-si domoli vointa exacerbata si a invata sa se supuna unei autoritati. Prin aceste doua incarnari s-a produs o anumita compensare a karmei sale. Mai apoi, a urmat incarnarea ca Printul Rudolf al Austriei, in care destinul i-a dat inca o data un rang foarte inalt si posibilitatea de a face bine unui popor si a-si indrepta greselile facute in incarnarea ca Nero. Caci, dupa cum explica Rudolf Steiner, individualitatea care se intrupase ca Nero avea niste forte sufletesti deosebite, dar pe care le-a folosit intr-un mod complet nebunesc. Insa, conform legilor karmei, ceea ce este aruncat in lume ca forte de distrugere la un moment dat se intorc impotriva celui care le-a lansat. Asa s-a intamplat in intruparea ca print mostenitor: ceea ce fusese descarcat in exterior intr-un mod crud si grotesc in intruparea ca Nero, s-au intors in sufletul Printului Rudolf ca si forte de autodistrugere. Cum explicam mai sus, sinuciderea nu este in destinul niciunui om. Dar chiar si acest gest ingrozitor a avut un efect karmic: prin suferinta teribila pe care sufletul sau a resimtit-o dupa ce  a trecut pragul mortii, Printul Rudolf si-a purificat fortele sufletesti prodigioase si le-a pregatit pentru a aduce ceva bun omenirii in vieti ulterioare.

“Viata umana nu are, intr-adevar, sens daca ne multumim sa privim un eveniment istoric fara sa ne intrebam: Cum ni se reveleaza din acest eveniment anumite caractere umane, cum ni se prezinta ele atunci cand reapar intr-o incarnare ulterioara ? Daca nu ne punem aceasta intrebare, anumite evenimente istorice par total lipsite de sens si ele par lipsite de sens pentru ca ele nu se indeplinesc, ele isi pierd sensul fiindca ele nu se pot consuma pana la capat, daca nu devin impulsul unei vieti ulterioare, daca nu isi afla compensarea si nu continua sa actioneze pe parcursul existentelor urmatoare” (Rudolf Steiner, in “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”). (articol scris de Delia Soare, pentru revista „Antroposofia”)

Richard Wagner, în căutarea Sfântului Graal

Publicat pe de
4

Un spectacol la Opera Română, “Olandezul zburător”, mi-a prilejuit de curând o primă întâlnire cu muzica lui Richard Wagner. Încă din uvertură mi s-a revelat caracteristica sufletească a marelui compozitor german: la început muzica puternică, pasională, neliniştitoare m-a copleşit şi m-a făcut să-mi amintesc că sunt mulţi cei ce nu suportă creaţia wagneriană. Mai apoi, muzica se metamorfozează, devenind blândă, lirică, liniştitoare, nespus de profundă. M-am lăsat învăluită şi purtată de acordurile sublime – suficient cât să-mi trezească interesul pentru cel considerat cel mai mare compozitor german, artist şi om “de o genialitate remarcabilă”, cum îl caracteriza Rudolf Steiner, în una din multele sale conferinţe dedicate lui Wagner.

Subiectul operei, dar şi punerea specială în scenă, cu efecte impresionante de lumini şi forme redând elemente supranaturale, au fost şi ele pe măsura muzicii. Senta, fecioara ce îşi aşteaptă ursitul şi îşi presimte destinul, se sacrifică fără ezitare pentru a-l izbăvi pe cel iubit, pe olandezul blestemat să rătăcească veşnic pe mare. Sufletele celor doi îndrăgostiţi rămân unite pentru totdeauna în iubire, în tăramul de dincolo de moarte.

“Olandezul zburator” este una dintre primele drame muzicale ale lui Wagner, scrisă la vârsta de 29 de ani. Încă din ea se vădeşte o temă majoră a biografiei lui Richard Wagner: mântuirea sufletului prin intermediul elementului feminin.

Iubirea

“Cum niciodată în viaţă nu m-am bucurat de adevărata fericire a iubirii, voi ridica un monument acestui cel mai minunat vis dintre toate, în care, de la început până la sfârşit, iubirea să găsească, măcar o dată, împlinire deplină. Am conceput ‘Tristan şi Isolda’, cea mai simplă, dar şi cea mai pasională creaţie muzicală imaginabilă, iar cu ‘steagul negru’ care flutură în final mă voi acoperi eu însumi – ca să mor.”
Aşa îi scria Wagner prietenului său Franz Liszt în anul 1854, pe când avea 41 de ani. Opera sa “Tristan şi Isolda” a fost creată din revărsarea de inspiraţie artistică din timpul iubirii intense pentru Mathilde Wesendonk, soţia negustorului german ce l-a finanţat în veşnicele sale perioade de criză materială.

“Tristan si Isolda” este transpunerea fidelă, fascinantă în muzică a trăirilor ce însoţesc unirea a doi îndrăgostiţi. Ziua, Isolda aparţine regelui Marc, soţul ce-i fusese desemnat; atunci, cei doi îndrăgostiţi trebuie să se poarte ca şi cum nu ar simţi nimic unul pentru celălalt. Ziua este pentru ei doar un spaţiu al minciunii, convenţiilor şi suferinţei. Noaptea este tărâmul cel real, în care ei pot fi sinceri, dăruindu-se total iubirii şi pasiunii dintre ei, în acel domeniu în care iubirea îşi poate găsi deplină împlinire. Isolda este atunci ca şi absorbită în sufletul lui Tristan, devenind parte din el – ei doi devin Unul, un om nou. Îndrăgostiţii visează să rămână uniţi pentru totdeauna, în întunericul perpetuu al morţii iluminat doar de iubirea lor. Este, într-un fel, o presimţire a „Soarelui de la miezul nopţii”, o întrezărire a Sfântului Graal într-o misterioasă altă lume ascunsă în faldurile nopţii şi ale morţii. Pentru Wagner, moartea îndrăgostiţilor nu are loc în natură sau în realitatea socială, ci ei mor unul în celălalt, unul pentru celălalt. Tărâmul minunat al iubirii, al nopţii, triumfă asupra morţii. Ca rezultat al acestui sacrificiu de sine, se pierde egoismul ce se află iniţial în iubirea pasională. Acest motiv străbate toata opera lui Wagner, în forme mai mult sau mai putin evidente. Iniţial adept al lui Schopenhauer, Wagner se ridică deasupra ideii acestuia de “negare a voinţei” (şi implicit a sexualităţii), înspre ideea de purificare a voinţei (şi deci a sexualităţii).

La premiera operei “Tristan si Isolda”, publicul a fost purtat muzical în tânjirea dureroasă, a trăit cromatismul dorinţei celor doi îndrăgostiţi, încărcătura erotică, apoi transcenderea uniunii fizice, tandreţea profundă şi bucuria deplină a sufletelor dansând fericite, depăşind lumea simţurilor înspre o altă lume. Este tărâmul iubirii, o lume care se deschide nu dorinţei, ci numai iubirii reciproce. Unii spectatori, puritani sau conservatori, au considerat această muzică lipsită de sfinţenie, impură, chiar revoltătoare; alţii au apreciat-o drept cea mai frumoasă operă wagneriană.

http://www.youtube.com/watch?v=J8UzmAgGdlU&feature=related

“Există o formă nobilă a dorinţei, când elementul pasional este biruit – şi acest lucru a încercat Wagner să îl rezolve în a sa dramă muzicală ‘Tristan şi Isolda’ “ (Rudolf Steiner). Rezolvarea finală avea să vină peste mulţi ani, odată cu compunerea dramei muzicale sacre “Parsifal”.

Creaţia artistică

Richard Wagner s-a ocupat în timpul vieţii sale cu cele mai profunde studii despre relaţiile umane, despre secretele sufletului omenesc, despre ceea ce se ţese nevăzut între un suflet şi alt suflet. Muzica sa este inspirată tocmai de aceste legături sufleteşti misterioase dintre oameni. Temele wagneriene sunt poeme ce-şi au originea în vechi mituri, pe care el le străbate cu viaţă şi forţă şi astfel ele au efect spiritual asupra sufletului. Înainte de el nu se cunoşteau prea multe în Germania despre misterii şi personajele pe care el le-a prezentat în operele sale.
Când compozitorul german avea 37 de ani, a avut loc premiera dramei muzicale “Lohengrin”. În ea este vorba despre un moment de iniţiere, Lohengrin fiind mesagerul Sfântului Graal. Este totodată şi momentul de “chemare” al lui Wagner înspre ceea ce avea să fie misiunea vieţii lui: aducerea sub formă artistică a ideii despre noul creştinism, aşa cum a exprimat-o ulterior în “Parsifal”.
La 40 de ani, textul Tetralogiei sale “Inelul Nibelungilor” era finalizat. Întâlnind-o pe Mathilde Wesendonk, el lasă lucrul la Tetralogie de-o parte şi se apucă de drama “Tristan şi Isolda”, reluând lucrul la prima peste mai mulţi ani. În 1869, când avea 56 de ani, are loc premiera dramei “Aurul Rhinului”, prima din ciclul celor patru. Wagner se apropie tot mai mult de misterele evoluţiei omenirii, de legile nevăzute care guvernează lumea. Miturile germane din care s-a inspirat în scrierea libretelor descriu cursul evoluţiei umanităţii, în imagini simbolice. Wotan este marele iniţiat altanteean, iar viteazul Siegfried – modelul arhetipal al omului nou. În Siegfried el a vrut să portretizeze omul perfect, armonios, în contrast cu omul modern tehnologizat, aservit intereselor economice. În urma omorârii balaurului şi scăldarii în sângele acestuia, Siegfried devine invulnerabil, cu excepţia unui mic loc între omoplaţi – acolo unde mai târziu Iisus Christos îşi va spriji crucea, tocmai pe acea vulnerabilitate. Lui Siegfried îi lipseşte ceva ce numai creştinismul îi poate aduce.

În cele patru drame muzicale ce compun Tetralogia, tema iubirii, a mântuirii adusă de iubita ce se sacrifică, este reluată. Inelul Nibelungilor, făcut din aurul furat de la Fecioarele Rhinului, semnifică străvechea înţelepciune ascunsă în suflet. Inelul conferă celui ce-l deţine putere absolută şi înţelepciune. Viteazul Siegfried îl recuperează de la Alberich, cel ce a renunţat la iubire pentru putere, şi îl oferă Brunhildei ca inel de logodnă. În comentariile sale despre opera wagneriană (“Richard Wagner în lumina antroposofiei”, GA 92), Rudolf Steiner mentionează că, după separarea sexelor, inelul este necesar pentru a uni din exterior ceea ce era cândva o unitate în interior. Forţa care înainte de separarea sexelor se afla în sufletul omului poate fi acum găsită în unirea exterioară dintre o femeie şi un barbat ce se iubesc, până când omul va putea cununa în mod armonios în sufletul său principiile masculin şi feminin.

Omul – planta inversată
În ciclul “Misterul creştin” (GA 97), Rudolf Steiner ne atrage atenţia că în Richard Wagner se află o înţelepciune adâncă, rezultat al unei instruiri anterioare în misterii de iniţiere. Urmărind evoluţia sa în această viaţă, se pot observa impulsurile minunate şi înţelepte acţionând în creaţia sa, răsar treptat adevărurile care au fost cultivate dintotdeauna în şcolile secrete de iniţiere. Ca şi la alţi mari artişti, aceste impulsuri şi trăiri spirituale nu apar în formă conştientă în sufletul său, ci se exprimă în mod sugestiv şi plin de forţă în creaţiile artistice. Muzica lui Wagner din “Parsifal” este inspirată din înaltul tărâm spiritual numit şi “Muzica Sferelor”, iar un om care are dezvoltată facultatea spirituală de inspiraţie poate înţelege mai mult din muzica sa decât ar putea fi exprimat prin cuvinte.

La varsta de 44 de ani, în Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zurich şi privea natura ce germina, răsărea, înflorea. În acele momente a primit el ideea deosebită a legăturii dintre natura ce renaşte şi moartea Mântuitorului pe cruce. În sufletul său a apărut sentimentul pe care l-au avut dintotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului, evoluţia de la puritatea caliciului vegetal la Potirul Graalului. Aceeaşi forţă de procreare spirituală acţionează atât în regnul vegetal, cât şi în regnul animal şi în cel uman. Numai că ceea ce la plante se petrece în candoare şi deplină castitate, la om şi la animale este întreţesut cu pasiuni. Iar transformarea înseamnă eliberarea acestui proces de sub puterea simţurilor. Omul este, într-un fel, planta inversată: rădăcina plantei corespunde capului uman, iar caliciul plantei deschis cast spre cer corespunde organelor de reproducere ale omului, ce se îndreapta înspre centrul pământului. Precum caliciul florii primeşte raza de lumină a soarelui, la fel floarea sufletului uman purificat primeşte lancea iubirii – puterea spirituală a omului.

Din acel moment, în sufletul său a trăit impulsul de a răspândi în lume misterul Sfântului Graal sub formă muzicală. Mai târziu el a căutat sunetele cele mai pure, mai potrivite prin care să poată exprima această evoluţie. La baza libretului operei “Parsifal” stă creaţia poetică a lui Wolfram von Eschenbach.

Prin muzica sa, el a reuşit să exprime ceva ce nu ar fi putut fi redat numai prin intermediul artei dramatice: misterele Sfântului Graal. Cunoscător profund al acestor mistere ale evoluţiei, Richard Wagner a putut afla dispoziţia evlavioasă pentru a compune Parsifal pentru că presimţea ceea ce uneşte moartea Mântuitorului pe cruce cu misterul transformării sângelui. Sângele curs din rănile lui Iisus Christos şi despre care se spune că a fost strâns în Potirul Sfântului Graal este intim legat de evoluţia întregii omeniri.

Subiectul dramei muzicale “Parsifal”

Cele mai vechi legende despre Graal spun ca este vorba despre Cupa Sfântă din care Iisus Christos a oferit pâine şi vin la Cina cea de taină şi în care Iosif din Arimatea a strâns sângele ce a curs din rănile Mântuitorul răstignit. Lancea care a cauzat rana sa şi caliciul pur au fost aduse de îngeri, care le-au ţinut suspendate în aer până când Titurel le-a găsit şi a construit pe Monsalvat un castel în care să le păstreze. Doisprezece cavaleri s-au adunat ca să păzească şi să slujească comoara. Sfântul Graal îi avertiza de pericole, le dădea tot ce aveau nevoie pentru a trăi şi ori de câte ori îl priveau, dobândeau noi puteri spirituale.
Pe lângă castelul Sfântului Graal cu cavalerii săi, exista şi Castelul magic al lui Klingsor, în care acesta era înconjurat de cavaleri duşmani ai Graalului. După cum explică Rudolf Steiner în conferinţa “Richard Wagner în lumina antroposofiei” (GA 92), aici suntem confruntaţi cu două tipuri de creştinism: primul, reprezentat de cavalerii Sfântului Graal; cel de-al doilea, reprezentat de cavalerii din jurul lui Klingsor, care au devenit ascetici şi de aceea nu pot atinge cunoaşterea profundă a lumii spirituale. Klingsor, în dorinţa sa de a deveni stăpân al Graalului, a ales castrarea pentru a nu mai cădea pradă simţurilor. Însă el nu a dobândit putere asupra pasiunilor, ci doar nu le mai poate satisface senzorial, trăind de acum într-o atmosferă grea încărcată de dorinţe pasionale. În grădina castelului lui sunt prinse în vrajă fetele-flori, iar cea care slujeşte intereselor sale de a atrage în vraja iubirii senzuale cât mai mulţi cavaleri ai Graalului este Kundry.

Anfortas şi cavalerii Graalului se străduiesc înspre o zonă spirituală mai înaltă, la care se ajunge prin ridicarea deasupra vieţii senzoriale până într-un domeniu al iubirii purificate, însă nu prin constrângere, ci prin cunoaştere. Dar ei nu au încă suficientă forţa spirituală pentru aceasta. Anfortas, regele Graalului, cade pradă farmecelor lui Kundry, este rănit şi lancea îi e furată de Klingsor. Din acest moment, orice apropiere de Sfântul Graal îi provoacă mari suferinţe. Toţi locuitorii castelului Monsalvat suferă din această pricină şi îl aşteaptă pe cel care le va putea vindeca regele. Acel salvator este Parsifal (“Strabate-valea”).

Parsifal trebuie să treacă prin mai multe probe, până ajunge la cel mai înalt stadiu spiritual: sentimentul unităţii cu întreaga existenţă. Prima etapă este învăţarea compasiunii, trecând şi prin simţirea compasiunii celei mai profunde pentru animale. Următoarea etapă este ridicarea deasupra dorinţei senzoriale, prin cunoaştere, fără a o reprima exterior. El este tentat de Kundry şi când e gata să-i cedeze, în acel momentul critic se ridică totuşi deasupra pasiunii. Kundry, partea sufletească feminină care se referă la sexualitatea ce încearcă să îl tragă pe om în jos, este învinsă. O formă nouă de iubire îşi trimite asupra lui razele, ca un soare ce răsare: iubirea curată a sufletului eliberat de pasiuni. Sufletul uman poate trezi în el un suflet care purifică tot ceea ce îi este transmis prin simţuri. Din această substanţă curată, virginală, se va naşte Eu-l christic; în suflet, Fecioara Maria dă naştere pruncului Iisus. Elementul feminin uman al sufletului moare şi este înlocuit cu un element feminin înalt, care îl ridică pe om către spirit. Un element important în acest mister îl reprezintă faptul că iniţial Kundry este mesageră a Graalului.

Parsifal devine Rege al Graalului pentru că mântuieşte ceea ce odinioară a fost în robia simţurilor şi aduce astfel în lume un nou principiu al iubirii.

Emanciparea de iubirea dependentă de simţuri este misterul pe care compozitorul l-a întreţesut în “Parsifal”. Rudolf Steiner spune că fără “Parsifal”, Wagner nu ar fi atins idealul străduinţelor sale de-o viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=t1KTL9dq0ww&feature=related

Festivalul de la Bayreuth

La Bayreuth se află casa în care Richard Wagner şi-a găsit liniştea, înconjurat de familie: cea de-a doua soţie a sa, Cosima (fiica lui Franz Liszt), şi cei trei copii ai lor. Aici, în ultimii săi ani, a lucrat să finalizeze drama muzicală “Parsifal”. Premiera sa a avut loc în anul 1882, pe când compozitorul german avea 69 de ani. Cosima a fost cea care l-a susţinut şi în proiectul măreţ de a-şi construi o clădire de operă în care să poată prezenta dramele sale muzicale.
Richard Wagner resimţea din plin diferenţa dintre oamenii moderni şi cei ai Evului Mediu; pe atunci, demult, tot ce se construia era o expresie a sufletului; casa, localitatea, oraşul erau forme artistice, pline de semnificaţii, iar omul se simţea în armonie cu ele, în timp ce acum totul e produs de maşini. Cum cursul evoluţiei nu poate fi întors, intenţia sa a fost să construiască un templu modern în care arta în forma ei completă să poată să-l ridice pe spectator deasupra urâtului, dizarmoniei din lume. Aşa a apărut festivalul de la Bayreuth cu clădirea în care se prezintă opera wagneriana şi la care vin şi asistă oameni din întreaga lume. Sprijinul financiar pentru construcţia clădirii operei i-a fost asigurat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei, admirator înflăcărat şi prieten al lui Wagner.
Festivalurile „Richard Wagner” de la Bayreuth conţin ceva din atmosfera Misteriile antice. Ele încearcă unirea a două curente de civilizaţie: primul constă în reînnoirea misteriilor din Grecia, celălalt încearcă să aducă un nou creştinism, în care arta, religia şi ştiinţa să devină din nou o unitate, aşa cum erau în misteriile greceşti din antichitate. Richard Wagner a simţit că creştinismul este chemat să reunească totul şi a exprimat această idee prin intermediul dramei muzicare sacre “Parsifal”. Aprofundarea religioasă a artei l-a dus la o înţelegere profundă a creştinismului.
“Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie această casă de mine numită. Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o străduinţă şi căutare zadarnică. Wagner a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră Parsifal.” (Rudolf Steiner)    (scris de Delia Soare, mai 2012. Publicat în nr. 1 al revistei „Antroposofia„)

Mitul sufletelor-pereche

Publicat pe de
5

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”

Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.

O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”

În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?

Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.

Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin indragostirea coplesitoare de un alt om, pe care il crede suflet-pereche. Si această iubire Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini,  intr-o zona sufleteasca ce nu vrea sa aiba de-a face cu lumea fizica, cu greutatile si responsabilitatile pe care aceasta le implica. Pe de altă parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său numai în plan material, în unirea fizică cu un alt om. Aflat in aceasta situatie, prins intre Lucifer si Ahriman, omul devine tot mai egoist si mai indepartat de indatoririle sale pamantesti şi îşi pierde treptat Eul adevarat, legatura sa cu arhetipul Om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.

„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat. (scris de Delia Soare, în primavara 2009)