Indragostirea, calul negru si caderea in trup

Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare „trimis”, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea. (Gabriel Liiceanu)

Uneori ma gandesc ca daca cineva ar putea sa vada “conturul nevazut al sufletului” meu, cum asa de frumos spunea Gabriel Liiceanu, ar fi mirat de stralucirile ca de licurici ce danseaza uneori in jurul capului meu… Sunt toate aceste ganduri, idei, posibile articole pe care imi doresc sa le scriu candva, dar din varii motive nu apuc sa le dau vreodata trup de cuvinte. Si nu stiu ce se intampla cu ele, poate mor, sau poate dupa un timp se reintorc intr-o lume a ideilor, de unde altcineva le primeste ca inspiratie si mai apoi le imprima in scris amprenta sufletului sau.

Pornind de la un film, despre o alegere esentiala

Unul dintre articolele pe care am vrut sa il scriu in urma cu ceva timp este despre filmul “Lebada neagra”, ce relua o tema importanta pentru mine, cea a omeniei si a egoismul din noi. Dar, prinsa in cele de zi cu zi, am tot amanat scrierea sa pana aproape am uitat de el. Iata subiectul filmului, pe scurt:

Gratioasa, dedicata si pura balerina ce este aleasa pentru rolul principal din “Lacul Lebedelor” se vede in sfarsit aproape de cel mai mare vis al ei, cel de a deveni prim-balerina si de a face un spectacol de neuitat. In stradania de a o juca atat pe Lebada alba – rol ce se muleaza perfect pe firea ei – cat si pe sora ei malefica, Lebada Neagra, atat de diferita de ea – eroina intra intr-un vartej de ambitie, frustrare, erotism trezit si reprimat, gelozie, revolta fata de controlul exercitat asupra proprie-i vieti de mama sa, teama de a nu-i fi furat rolul, incat se pierde treptat in partea intunecata, inconstienta a sufletului ei, reflexul negativ a ceea ce fusese ea pana atunci. De aici la nebunie si mai apoi la moarte, nu mai este mult.

Exista un moment critic in film, cand balerina, in scenariile imaginative create de mintea ce ii scapase de sub control, este nevoita sa aleaga intre omenie si ambitie egoista: posibilitatea de a salva viata unei alte balerine rivale pe care o ranise fatal, pretul fiind ratarea participarii in scena finala a spectacolului ei de debut ca prim-balerina. Alege sa ascunda trupul balerinei ranite de moarte si sa apara pe scena mai radioasa ca oricand, ridicand sala in picioare cu prestatia extraordinara in rolul seducatoarei Lebede Negre. Identitatea dintre ea si rol este perfecta, pe culmea gloriei se bucura de succesul visat. Dar tot atunci realizeaza ca balerina rivala pe care o ranise si murea era chiar ea. Se ranise singura, sfasiata in propriile-i lupte launtrice si luandu-si viziunile mintii surescitate drept realitati in sine.

Undeva, pe drumul calatoriilor sufletesti ale fiecarui om, apar astfel de momente de rascruce, cand el este pus sa aleaga intre doua drumuri: drumul cel alb, cel care duce catre fiinta sa adevarata – un drum de sacrificiu de sine, in a salva un alt om ce sufera – si drumul cel negru, al egoismului personal, in care tot ceea ce conteaza este realizarea propriului vis, a ambitiilor personale, dincolo de suferinta provocata semenilor. Destinul sau pe mai departe, modul in care el se formeaza ca om, depind de alegerea facuta in momentele critice ale vietii.

Calul negru intra in scena

Mi-am reamintit de sarmana balerina ascultand de curand un audiobook cumparat mai demult, “Ce ne facem cu calul negru ? “, al lui Gabriel Liiceanu, in lectura autorului. Cu vocea sa deosebit de frumoasa, domnul Liiceanu spune o poveste pentru oameni mari, o poveste frumoasa si trista, despre calul alb si calul negru, despre indragostire, caderea in trup si despre ipocrizie.

Se porneste de la mitul lui Platon din “Phaidros”, in care fiecare suflet, fie el zeu sau om, este vazut ca si atelaj inaripat tras de doi cai si condus de un vizitiu. In cazul zeilor, atat caii cat si atelajul sunt “buni si de vita nobila”, incat este usor si placut pentru vizitiu sa il conduca in fiecare zi inspre “campia adevarului”. Acolo, atat caii cat si vizitiul “se hranesc” prin contemplarea “fiintei adevarate” si astfel aripile cresc si se pastreaza sanatoase. In cazul celorlalte suflete, din care facem parte si noi, muritorii de rand, atelajul este tras de un cal alb – frumos, bun, nobil, ascultator, cumpatat si usor de condus – si de un cal negru, urat, rebel, nesatios, ingamfat, care nu asculta si incearca mereu sa devieze si sa rastoarne atelajul. In acest caz, evident, sa conduci carul si sa ajungi la locul supraceresc, pentru hrana divina, nu este nici usor si nici placut. Sanatatea aripii se poate mentine numai cu hrana din acel loc al ideilor absolute, unde sufletul “se hraneste” prin contemplarea valorilor eterne: valorile dreptatii, adevarului, binelui si frumosului in sine, pe care Platon le numeste “fiinta cea adevarata”.

In cazul acestor atelaje, unul dintre cai fiind “de soi prost”, conducerea carului pe carari abrupte si inguste, strapungerea boltii ceresti si mentinerea in acel loc in vederea contemplarii sunt extrem de dificile. Fiind impiedicata hranirea adecvata, aripile se imbolnavesc si incep sa pice, ca urmare aceste atelaje se rastoarna si cad pe pamant, iar sufletele respective isi iau “un corp de pamant”. Calul negru cel greu de strunit este cel care, iata, ne-a dus pentru prima data la pierzanie. Si o va mai face pe parcursul vietii noastre, dupa cum ne asigura domnul Liiceanu.

Deci, omul pe pamant, ce nu mai poate zbura, uita ca a avut vreodata aripi, intr-o alta lume si uita si hrana cereasca din acel timp… Odata ajuns pe pamant, el este nevoit sa consume hrana- surogat. Locul idelilor eterne, absolute din “campia adevarului” este luat acum de o realitate de mana a doua, formata din lucruri trecatoare, schimbatoare si coruptibile – copiile degradate ale unor imagini perfecte., pe care omul, uitand originalele, le ia drept adevarate.

Si totusi, si totusi… Miracolul indragostirii

Si desi povestea incepe cu o cadere si cu o uitare, Platon spune ca nu este totul pierdut. Exista un dar pentru oameni, pentru a-i ajuta sa isi aminteasca de lumea supracereasca din care au venit si a le da un impuls inspre inmugurirea si cresterea din nou a aripilor: indragostirea. Din categoria “urme si resturi ale mancarii divine” pe pamant, procesul de indragostire este cel prin care se rupe valul compact al uitarii celeilalte lumi si se da posibilitatea omului de a contempla si nazui iar spre “fiinta pura”.

In “Phaidros”, Platon incearca sa ne convinga ca paradisul ne este inca accesibil si ca prin iubire el poate fi din nou accesat, chiar de pe pozitiile caderii. In aceasta lume in care valorile absolute sunt aproape uitate, fiinta de care ne indragostim devine astfel un prilej de amintire a fiintei noastre originare, un “memento” al lumii divine din care am cazut. (Imi amintesc acum – nu a trecut atat de mult timp de atunci – de momentul cand m-am indragostit ultima data: am ridicat neatenta ochii din calculator spre barbatul care mi se adresa cu o intrebare si, desi il stiam de ceva timp, mi-a aparut deodata intr-o aura de frumusete, bunatate si noblete de nedescris: Omul, arhetipul originar mi s-a dezvaluit deodata in fata ochilor mei uimiti si recunoscatori de revelatia coplesitoare primita prin el… ). Este “iubirea care cade din cer” , este “un traznet care ne despica viata intr-un inainte si un de-acum incolo si care ne muta pe alta orbita a ei”, cum spune dl. Gabriel Liiceanu in minunata sa conferinta. “Orice chip de care ne indragostim, chiar daca este pamantean, deschide catre o lume care nu este de aici. Mai mult, el pare trimis, pare ca a sosit aici anume pentru noi, pentru a aduce cu el zvonul altei lumi. Si ca acum ni se propune o calatorie, marea calatorie a vietii noastre, pe care, daca o ratam, ne ratam nemurirea.” (G.L.)

“Indragostirea este, la Platon, o resursare, o ocazie de repunere in contact cu lumea care a fost, dar nu mai este a noastra. O reimproprietarire divina. Ni se reaminteste acum ca ascendenta noastra este nobila, ca noi venim de pe campia adevarului si ca sufletul nostru poarta in el blazonul Fiintei pure”. (Gabriel Liiceanu). Aripile cresc din nou, sufletul este propulsat spre cealalta lume care se suprapune peste cea de zi cu zi si astfel indragostitii au sentimentul ca traiesc intr-o lume vrajita, intr-un timp al lor in afara timpului celorlalti, intr-o continuitate ca de extaz. Numai ca, ne spune dl. Liiceanu, aici incepe drama indragostitilor, si anume ca indragostirea dureaza tot atat timp cat cei doi sunt capabili sa se mentina in aceasta stare extatica, de dincolo de ei. Dar, cu conditia noastra de fiinte limitate in spatiu si timp, nu este posibila zabovirea indelungata in starea exceptionala de indragostire. Intr-un final, cei doi recad in limitele proprii si ceea ce initial parea un legamant etern, o suprapunere perfecta a doua maini, redevine o intalnire intre doi oameni cu ritmuri diferite si adesea imposibil de sincronizat. Doua fiinte limitate, doua “monade” s-au intalnit cu speranta de a trai o iubire absoluta, fara limite.

Din nou, calul negru

Calul negru are aici un mare rol, el “ajuta” din nou la caderea celor doi, cand acestia devin robiti placerilor trupesti. Caci inital, cresterea aripilor a echivalat cu o dez-povarare de trup. Si pentru a ramane asa, conform mitului platonician, trupul ar trebui sa fie doar prilejul indragostirii, iar nu telul ei. Calul negru, “mitocan, magar si lipsit de maniere”, cel ce reclama accesul neingradit la placerile trupului, ar trebui tinut sub control, domolit, educat, pentru a nu rasturna iar atelajul inaripat al indragostitilor la pamant si chiar in prapastie. Incepe la indragostiti lupta dintre calul negru, concupiscent si nesatios, si calul cel alb, plin de chibzuinta si bun simt, care, aliindu-se cu vizitiul, se opune celei de-a doua „caderi in trup”.

Una din variantele de a tine calul negru in frau a fost de a-i trasa un spatiu ingradit, controlat in care el sa evolueze: monogamia, casatoria consfintita in fata lui Dumnezeu, asa cum ne-a propus-o crestinismul: “un singur barbat si o singura femeie se afla fata in fata, pentru intreaga viata, consumand senzualitatea cu moderatie maxima si sub supravegherea bisericii”. (Jacques Attali, citat in conferinta domnului Liiceanu). Dar, se intreaba domnul Liiceanu, poate fi calul negru imblanzit, poate el renunta la galopurile lui ? Se poate trece peste contradictia in timp din vietile noastre, poate fi viata sexuala subordonata unui contract monogam extins la durata intregii vieti ? Cu rare exceptii, raspunsul este nu. Este suficient sa privim in jur, sau sa ne referim la istoria omenirii si la exemplele din literatura, pentru a ajunge la aceasta concluzie. Din pacate, rezolvarea aleasa in general este ipocrizia. Ipocrizia acoperita de valul marital, in care numai calul cel alb este prezentat la vedere in timp ce calul cel negru isi face de cap galopand ascuns in faldurile noptii, cand nu este vazut de ceilalti. Intre indivizii frustrati ai sentimentelor ucise de norma impusa, si intre fondul pulsional nestapanit al animalului din om, se pare ca ipocrizia este solutia preferata de majoritatea oamenilor la problema calului negru.

De la cei din manastiri, pana la inteleptii omenirii, se pare ca niciunul n-a reusit sa rezolve intr-o maniera convenabila aceasta problema a calului negru, dupa parerea domnului Liiceanu. Sondajele arata (daca mai era nevoie de ele) ca principalul motiv pentru care oamenii fac amor este atractia fizica, iar nevoia de iubire este de-abia pe locul patru, ceea ce arata ca inca o data calul negru iese invingator.

Tinerea in frau

In conferinta dlui Liiceanu sunt cateva variante propuse de altii, dar care autorului nu i se par prea realiste, de ex., defularea impulsiunilor sexuale prin literatura, scriind texte fictionale, sau desfiintarea ipocriziei prin varianta “netloving” – retea in care multiplicarea relatiilor dintre sexe sa se faca “la lumina”. Varianta aceasta a doua, ce presupune onestitate, ar duce la transformarea Calului negru, dintr-un cal mitocan si grobian, in unul manierat, onest, gentleman, viguros, chiar daca rebel si nu prea sfios… Totusi, aspectul posesivitatii si al geloziei in relatii nu par sa fie usor de rezolvat.

Problema calului negru – metafora pentru partea din om care nu poate fi tinuta in frau, si care in fiecare din noi “isi face incercarea “- ramane deschisa. Drama sarmanei balerine este un exemplu de dezastru sufletesc extrem la care poate duce calul negru, izbucnind inopinat si scapat complet de sub control. Ceva mai sus s-a incercat o rezolvare a problemei calului negru in plan intelectual, lasand intrucatva la o parte ideea de iubire si cea de responsabilitate. Dar puterea transformatoare a iubirii, nu actioneaza ea oare pana la a metamorfoza complet calul cel negru ? Poate ca am intrat eu iar in lumea ideilor absolute… Dar insusi domnul Liiceanu isi incheie atat de frumos conferinta sa “Ce ne facem cu calul negru ?”, vorbind tot despre iubire:

“Numai ca in iubire se petrece un miracol. Nu unul care merge pana acolo incat, atunci cand, indragostind fiind, durerea de dinti a iubitei devine automat si a ta, dar totusi unul in care, cum spune atat de frumos Heidegger, noi ajungem sa ne transformam in ceea ce iubim, ramanand totusi noi insine. (…) Intrebarea este cat timp poate functiona inventia unui plaman cu care se respira in doi ?”

Conferinta lui Gabriel Liiceanu o gasiti aici:

http://www.romanian-philosophy.ro/newsletter/pages/08_06_iunie/[articol]Liiceanu_Ce_ne_facem_cu_calul_negru_Orizont_mai.pdf

Imblanzirea

Mai este o „metoda de imblanzire a calului negru”, data in antroposofie. Aici, calul negru din imaginatiunea atelajului inaripat data de Platon este numit „dublu” si trebuie recunoscut prin cunoasterea de sine si transformat, prin constientizare, meditatie si exercitiile insotitoare date de Rudolf Steiner. Dar despre asta, alta data. Sau ii las pe altii, care stiu mai bine, sa vorbeasca despre ea.

(articol de Delia Soare)

Mitul sufletelor-pereche

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”

Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.

O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”

În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?

Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.

Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin indragostirea coplesitoare de un alt om pe care il considera sufletul sau pereche. Şi această iubire Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini. Pe de altă parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său numai în plan material, în unirea fizică cu un alt om. Aflat in aceasta situatie, prins intre Lucifer si Ahriman, omul devine tot mai egoist si mai indepartat de indatoririle sale pamantesti şi îşi pierde treptat Eul adevarat, legatura sa cu arhetipul Om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.

„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat. (scris de Delia Soare, în primavara 2009)