August Strindberg – o biografie spirituală

 O iubire telepatică

 “El mi-a povestit cât de grea şi dură a fost viaţa pentru el, cât de mult dorea să găsească o rază de lumină, o femeie care ar fi putut să-l împace cu umanitatea şi cu femeia. Apoi a pus mâinile pe umerii mei, m-a privit profund şi cu căldură şi m-a întrebat:”Domnişoară Bosse, vreţi să aveţi un copil cu mine ?” Am făcut o reverenţă şi, hipnotizată complet, am răspuns: “Da, mulţumesc” şi astfel am fost logodiţi.” (Hariett Bosse în jurnalul ei, vorbind despre Strindberg).

Când a întâlnit-o pe Hariett Bosse, cea de-a treia lui soţie, August Strindberg tocmai ieşise dintr-o criză sufletească puternică, în perioada cât a locuit la Paris, criză consemnată în romanul parţial autobiografic  “Inferno. Legende”.  A fost perioada în care el s-a ocupat cu mai multe experimente oculte, alchimice, încercând să producă aur din sinteza altor elemente, bând mult absint pentru a intra în stări de transă şi având şi o tentativă de sinucidere. Unii critici literari spun că Strindberg suferea de procesul de distrugere a omului, datorat mediului social nepotrivit sau unor trăsături ereditare, dar a reuşit să învingă acest proces cu puterea sa titanică. El a ajuns până la a vedea suferinţa sa paranoică şi obsesivă ca pe un dar de la Dumnezeu, menit să îi deschidă o perspectivă mai largă asupra lucrurilor, ca pe o distrugere necesară în vederea recompunerii lui ca om. Scrierile misticului Swedenborg l-au ajutat să îşi revină din această criză. O consecinţă a fost că Strindberg şi-a restrâns activitatea socială şi contactele cu lumea exterioară. În mod straniu, avea capacitatea imaginativă de “a face să devină prezente” persoanele la care se gândea, ca urmare nu mai simţea nevoia să le întâlnească şi în realitate.

August Strindberg avea peste 50 de ani când s-a îndrăgostit de foarte tânăra actriţă Hariett Bosse, în anul 1900. Ea fusese aleasă să joace rolul principal în una din piesele dramaturgului suedez, rolul Doamnei din “Spre Damasc”. În timpul unei discuţii serioase cu actriţa despre scena sărutului din piesă, el avu prima trăire ocultă în legătură cu ea: “faţa mică a lui Bosse se transformă, se însenină, dobândi o frumuseţe supranaturală; mi se păru că faţa ei s-a apropiat de a mea şi ochii ei mă învăluiau în flăcări negre. Apoi, fără să se scuze, ea fugi, iar eu rămăsei uluit, simţind că a avut loc un miracol şi că primisem un sărut care m-a îmbătat”. De atunci, deşi raporturile dintre ei erau încă doar profesionale, el începu să simtă cum Hariett îl vizita suprasensibil în camera sa, ca o prezenţă nevăzută.

Este doar începutul unei perioade de şapte ani, cât timp dureaza relaţia lor, plină de astfel de trăiri oculte, pe fundalul logodnei, căsătoriei şi a scurtului mariaj în care se naşte fetiţa lor. A fost o perioadă benefică atât pentru el ca scriitor, cât şi pentru Hariett Bosse ca actriţă, ea jucând în mai multe piese de teatru ale lui, cu personaje inspirate de ea sau scrise anume pentru ea. Însă, în afara unor scurte momente de iubire şi fericire liniştită între ei, pentru amandoi a fost o perioadă de multă suferinţă. Căsătoria s-a deteriorat curând datorită acuzaţiilor de gelozie,  jocurilor de putere, reproşurilor crude şi intereselor diferite. Deşi divorţati la puţin timp după naşterea fetiţei, ei au continuat să se vadă ocazional şi să trăiască împreună, până în anul 1907. Culminaţia trăirilor oculte a avut loc după despărţirea lor definitivă, când, timp de încă un an,  Strindberg a rămas într-o legătură suprasensibilă, de iubire erotică, cu Hariett Bosse. Cel puţin el aşa vedea relaţia lor imaterială, violentă şi pasională, ca fiind o “iubire telepatică”, în ultima parte stimulată fiind şi de gelozia faţă de apariţia rivalului, noul logodnic al lui Hariett.

În una din ultimele lui note din “Jurnalul ocult”, din anul 1908, el spunea: “Ştiu că în societate, în tramvai, în plină stradă, ca şi în plină zi, ea e în contact cu mine; suntem uniţi şi creştem îmbinaţi ca doi arbori, noi formăm o singură fiinţă, cu toate acestea nu putem trăi împreună. Nu ne putem separa niciodată !”. Momentele de iubire şi extaz alternau la el cu cele de îndoială şi disperare, datorită confuziei şi sentimentelor de vinovăţie religioasă cu privire la aceste întâlniri astrale, în care Hariett îl căuta “cu iubire tristă, infinită, disperată”. Nu ştia dacă era o comuniune între spirite, sau era doar dublul ei, sau un succub ce il amăgea. Nu avea certitudinea daca ea era conştientă sau nu de aceste “întâlniri de dragoste” ale lor. Ea îl vizita fără trup, zi şi noapte: când prezenţă înaltă, pură şi plină de iubire, cu miros de trandafiri, geniu inspirator lângă biroul său, uneori tristă; când aproape senzorială, strecurându-i-se în pat, cu tandreţe, cu pasiune, sau chiar atacându-l cu răutate. Această iubire nefirească îl devora încetul cu încetul. Fiecare îmbrăţişare a iubitei astrale îi lua puţin câte puţin din forţele de viaţă şi apropierea ei deveni tot mai chinuitoare, sfârşind prin a-l îmbolnăvi grav.

În realitate, Hariett încetase orice contact cu el şi refuza să îi mai răspundă la ultimele scrisori: “Mi-e imposibil să descriu tot ce am suferit în acel timp, când Strindberg se gândea la mine, în toate zilele, orele şi trăia cu mine în gând. Voiam să rup orice contact cu el, şi l-am implorat să nu îmi mai scrie, dar degeaba. Nu l-am mai văzut apoi pe Strindberg din primăvara anului 1908. Dar fata mea a continuat să-l vadă până cu câteva luni înaintea morţii sale.”

După logodna cu cel de-al doilea soţ al ei, Gunner Wingard, Hariett Bosse îi scria lui Strindberg, în una din ultimele ei scrisori către el, că acesta “suferă din pricină că noi suntem în legătură unul cu altul, a simţit asta intuitiv”. Wingard va divorţa de Hariett în 1911 şi în 1912 se va sinucide. În mod curios şi grăitor, acesta a fost şi anul morţii lui Strindberg (eveniment de la care tocmai s-au implinit 100 de ani).

Strindberg şi femeile

August Strindberg, prolificul scriitor suedez, cu o viaţă aventuroasă, tumultoasă şi imprevizibilă, adesea trăită la graniţa dintre genialitate şi nebunie, a stârnit multe controverse printre contemporanii săi. În timp ce mulţi l-au simpatizat şi admirat, alţii i-au văzut doar firea barbară şi mai ales ura sa declarată împotriva femeilor. În urma publicării cărţii “Întâmplări cu însurătoarea”, i s-a intentat proces sub acuza de blasfemie la adresa femeii, de către feministele în lupta pentru apararea drepturilor femeii, dar a fost declarat nevinovat.

În realitate,  niciun alt scriitor nu a slăvit atât de mult femeia ca Strindberg. E drept, el se opunea emancipării femeii şi adula femeia tradiţională, bună, blândă, maternă, dedicată soţului şi casei. Totuşi, soţiile şi iubitele lui au fost, fără excepţie,  femei independente, sofisticate: Siri von Essen, prima lui soţie, era actriţă, ca şi Hariett Bosse, iar Frida Uhl, a doua soţie, jurnalistă. O altă iubită a sa, Dagny Juel, era prietena pictorului Edward Munch. Toate au fost femei idolatrizate şi în egală măsură detestate de el.

Într-un fel, în această relaţie de adoraţie-ură se revela relaţia duală, chinuitoare, a lui Strindberg cu elementul feminin în general. Pentru el, femeia era când un înger plin de bunătate, blândeţe şi lumină, când un demon decăzut şi mincinos, un vampir, răul întruchipat, ce îl poate trage pe bărbat în cele mai îngozitoare abisuri. Vedea femeia ca fiind sfântă numai în ipostaza de mamă, pentru că ea năştea copilul. Şi în copil se mai află încă Paradisul originar, înainte de căderea în păcat. Asupra copilului, sexualitatea nu are încă nicio putere, iar omul rămâne bun în măsura în care mai are încă acces la forţele sufleteşti ale copilăriei sale. “Ceea ce admira Strindberg cel mai mult la femeie era vocaţia de soţie şi de mamă, căci soţia şi mama reprezentau idealul său feminin: vasul alchimic de mare preţ în care viaţa se crea într-un joc cosmic fără sfârşit.” (Gabriela Melinescu, în postfaţa “Jurnalului ocult”).

Căutarea aurului, atât în forma sa fizică, prin numeroasele sale strădanii alchimice (a scris mai multe articole şi tratate despre experienţele sale), cât şi în forma sufletească, prin iubirea pentru femeie înspre refacerea unităţii originare, în căutarea androginului, este tema principală a vieţii lui Strindberg. În fond, toată viaţa sa tumultoasă şi plină de suferinţă este o continuă luptă înspre a afla sensurile ultime, înspre a trăi dincolo de limitele condiţiei umane.  Este o încercare, sub diferite forme, de a ridica vălul lui Isis…

Un destin plin de suferinţă, creat în vieţi pământeşti anterioare

Putem spune că August Strindberg a avut o viaţă nefericită – aşa şi-o vedea şi el, ca fiind plină de suferinţă şi misticism. O viaţă plină de trăiri suprasensibile, de treceri nefireşti ale pragului lumii spirituale, pe care  le-a evidenţiat  în special în cărţile sale “Inferno. Legende” şi în “Jurnal ocult”.

În consideraţiile sale ezoterice asupra legăturilor karmice, Rudolf Steiner spunea că “o viaţă umană apare în justa ei lumină abia atunci când avem în vedere, conform adevărului ei, mai multe existenţe pământeşti succesive.” Din cercetările sale spirituale întreprinse cu deosebită rigurozitate şi seriozitate, se desprind principalele trăsături ale vieţilor anterioare ale lui August Strindberg, ce pot arunca o lumină asupra vieţii sale.

Avem mai întâi în Egiptul antic un fel de căpetenie, care primise cu o mare forţă vechea iniţiere egipteană şi a cărui principală îndatorire consta în ritualurile de îmbălsămare şi înmormântare a celor morţi. Ca iniţiat în misterele lui Isis, el putea să însoţească sufleteşte, în mod clarvăzător, sufletul celui decedat prin poarta lumii de dincolo, peste abisul ce separă cele doua lumi, până la lumina emanată de Osiris, marea zeitate masculină, “Soarele din noapte”, care îl călăuzea apoi pe cel decedat mai departe, în lumea spirituală. Însă această căpetenie începuse  să nu mai ia prea în serios iniţierea, ba chiar să aibă o atitudine destul de ironică faţă de ea, ajungând până la a-l lăsa pe slujitorul său – un om extrem de serios şi de plin de devotament faţă de zeităţi şi tradiţii – să se ocupe de această muncă. În încercarea de a se degreva de munca pe care o avea de făcut, căpetenia i-a dezvăluit treptat slujitorului său misterele îmbălsămării şi ale ritualului de înmormântare, taine pe care acesta le-a primit cu veneraţie şi le-a pus în practică, devenind un îmbălsămator dedicat.

Căpetenia a ajuns nici să nu mai asiste la această muncă ritualică, dar şi-a păstrat privilegiile sociale. Însă treptat a intrat în mai multe conflicte în această întrupare, datorită neseriozităţii sale. Este vorba aici despre un iniţiat ce a decăzut, trădând şi prin vorbă, şi prin faptă misterele iniţierii: Misterele lui Isis, mama-feciorelnică înţeleaptă, marea zeitate feminină.

Isis… Tot ce există e ţesut în vălul ei dintotdeauna. Vălul ei cuprinde piatră, floare, pasăre, animal, stelele – viaţa, într-un cuvânt. “Eu sunt ceea ce este, ce-a fost şi ce va fi.”

Mai în detaliu, este descrisă această viaţă anterioară a lui Strindberg din Egiptul antic în volumul IV al “Consideraţiilor esoterice asupra legăturilor karmice”, de Rudolf Steiner,  iar într-o formă artistică extraordinar de sugestivă,  în cartea “Renăscut. Căile vieţii lui August Strindberg şi Carl Ludwig Schleich”, a lui Wilfried Hammacher. Însă ce vreau să subliniez aici este faptul că drama lui Strindberg a început cu această trădare de demult a misterelor femininului arhetipal, Misterele lui Isis -Sophia, pe cand el era o căpetenie iniţiată.

Trecând prin poarta morţii, în lumea de dincolo l-au întâmpinat suprasensibil propriile fapte personificate, făcute pe când căpetenia era în viaţă – acest lucru este descris imaginativ într-un mod just în cartea lui Hammacher. În loc să întâlnească şi să fie călăuzit spiritual, la rândul său, de către sufletele îmbălsămate de el, este întâmpinat de forme demonice, ce îl batjocoresc, pentru că el însuşi nu a tratat cu seriozitate şi veneraţie munca sa în templu. Iar în locul zeităţii supreme Isis, frumoasă, blândă, nobilă şi înţeleaptă, îl întâmpină o fiinţă feminină schimonisită, îngrozitoară, demonică: replica imaginativă a trădării sale.

După timpul necesar petrecut în lumea spirituală, căpetenia revine într-o nouă încarnare, unit sufleteşte cu forma feminină arhetipală schimonosită. De data aceasta, el este Iulia, fiica împăratului Augustus din Imperiul Roman. Deosebit de frumoasă şi de inteligentă, Iulia excelează însă prin desfrânare şi neseriozitate, până la cruzime. Robită fiecărui viciu, Iulia este,  în cele din urmă, repudiată de poporul său şi exilată pe o insulă, unde moare singură şi nefericită.

Trecând din nou pragul lumii spirituale, realizează cât de mult a decăzut sufleteşte în această încarnare feminină. În viaţa urmatoare aduce în suflet, în mod inconştient, o antipatie profundă faţă de viaţa ca Iulia, antipatie ce apare ca ură faţă de femei. În această a treia viaţă, apare ca şi castelan în Evul mediu, ce îşi petrece timpul în tot felul de barăci alchimiste. Aici face enorm de multe experienţe, primind astfel impulsul de a învăţa tot ce e ocult. Alchimia, însemnând căutarea pietrei filosofale şi obţinerea aurului, era pe atunci la mare preţuire. Ea apare, în zilele noastre, ca palidă umbră materialistă: ştiinţa Chimia, ce nu mai păstrează nimic din corespondenţa spirituală dintre purificarea sufletească şi iniţiere, pe de o parte, şi obţinerea pietrei filosofale şi a aurului, pe de altă parte. Însă pe atunci încă se mai ştia ceva din aceste metamorfoze ce aveau loc simultan. Deci castelanul nostru, protector al muzicienilor, studia tot felul de lucruri oculte şi şi-a dezvoltat un simţ extrem de ager pentru ele. El a descoperit ruinele castelului legendar al piticului Laurin, pe care nimeni nu l-ar mai fi putut recunoaşte.

“Astfel încât în acest suflet găsim reunite într-un ansamblu ciudat: o experienţă iniţiatică desfigurată până la frivolitate, ciuda de a fi fost femeie şi, prin aceasta, de a fi fost împinsă spre decăderea romană, spre desfrânare şi, totodată, spre ipocrizia puritană a moravurilor romane, şi o cunoaştere amănunţită, dar exterioară, a unor elemente de alchimie de tot felul; dar alchimia s-a extins, la rândul ei, până la un simţ deschis pentru demonii din natură şi, în general, pentru elementul spiritual care se află în întreaga natură.” (R. Steiner, în “Consideraţii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. III).

În fiecare din aceste vieţi, el se întâlneşte şi cu cel ce-i era slujitor în Egiptul antic, un suflet cu care era intim legat. În încarnarea ca Iulia, este vorba despre istoricul Titus Livius, care a ajutat-o şi a sprijinit-o cu prietenie pe fiica împăratului când ei i-a fost cel mai greu, în exil; iar in încarnarea de castelan, apare drept cântăreţul Walther von der Vogelweide, pe care castelanul l-a protejat şi ajutat în mai multe rânduri. Sufletele care sunt legate se întâlnesc în fiecare viaţă pământească, ajutându-se unul pe celălalt în evoluţie. Ele sunt un alt fel de “suflete-pereche”, într-un concept karmic, dincolo de cel romantic cunoscut, fără a-l exclude pe acesta din urmă. În întruparea ca Strindberg, slujitorul egiptean îi apare ca medicul Carl Ludwig Schleich, prieten şi admirator. Nu am pus accentul pe această relaţie dintre cele două suflete-prietene, deoarece aici vreau mai degrabă să arăt legătura lui August Strindberg cu femininul arhetipal: de unde a adus el în străfunduri sufleteşti relaţia exagerată, stranie, nefirească, cu elementul feminin în general, reflectată în mod exterior în relaţiile defectuoase cu femeile din viaţa sa. “Tu însuţi eşti femeia pe care o blestemi în orice femeie” (din cartea lui W. Hammacher).

 “Sufăr pentru greşeli neştiute dintr-un trecut anterior” (A. Strindbeg)

“Vă rog acum să consideraţi viaţa şi opera lui August Strindberg pe fundalul pe care tocmai vi l-am descris. Consideraţi misoginismul său neobişnuit, care nu este tocmai misoginism, căci el provine din cu totul alte substraturi. Observaţi întregul suflu demonic care trece de-a lungul operelor sale. Observaţi predilecţia lui August Strindberg pentru tot felul de practici şi artificii alchimice şi oculte – şi observaţi, în sfârşit, viaţa aventuroasă pe care a dus-o August Strindberg ! Veţi vedea cât de mult depinde această viaţă de fundalurile descrise.” (Rudolf Steiner, în “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”, vol. IV)

Mult timp ateu, apoi ocultist, Strindberg a devenit discipol al lui Swedenborg. Studiile sale de chimie, experienţele alchimice de a transmuta elementele în aur, intrau tot în zona căutărilor sale esoterice. Totuşi, cea mai mare satisfacţie i-o aducea scrisul, domeniu în care a fost deosebit de prolific. Principalele teme abordate au fost libertatea personalităţii, pe de o parte, şi plecarea sub jugul sexului, pe de altă parte; a scris şi piese sociale şi istorice. În final, suedezii au recunoscut în el un geniu naţional.

Mistic din fire, impetuos şi torturat, văzând în orice întâmplare din viaţă un “semn” al Puterilor nevăzute ce guvernează viaţa fiecarui om, se spune că în finalul vieţii el s-ar fi apropiat tot mai mult de idealul creştin, murind cu o Biblie la piept şi strigând: “Nimic nu este personal !”.

Dar cât de frumos a descris August Strindberg iubirea, în expresii sublime, în “Lebăda alba”, piesa de teatru scrisă pentru Hariett Bosse: “În gândurile mele te prind în braţe, în visele mele te îmbrăţişez, nimic pe pământ nu ne poate separa”, îi spune prinţul Lebedei Albe. “Te văd, cu toate că ochii mei nu te văd, te gust, căci tu arunci trandafiri în gura mea…” (scris de Delia Soare)

Despre adevarata simplitate

Mai jos este comentariul meu scris pe un blog frumos al unei fete sensibile si profunde.

Este, totodata, si o anume revolta a mea vis-a-vis de atat de elogiata „simplitate”; este un raspuns dat tuturor celor ce imi reproseaza ca scriu prea complicat si ca imi bat atata capul sa inteleg lucruri „grele”, in loc sa traiesc viata „just like that”. Pentru cine vrea simplitate, sa citeasca eseul meu „Despre indumnezeirea lumii”, care – dincolo de numele pretentios –  vorbeste despre lucruri simple, despre o anumita inocenta re-dobandita in a percepe lumea, dincolo de aparenta.

Simplitate… A devenit un adevarat leit-motiv, ma tot lovesc de asta, in orice domeniu. Intr-o lume in care totul este complicat, greu, toti ne dorim toti lucruri simple, toti cautam frumusetea “banalului”.

Intelepciunea este simpla, da. Insa se confunda simplitatea-naivitate, ca de copil, cu simplitatea ideilor unui batran intelept, ce a facut sa infloreasca trandafirii din fiecare cruce neagra si grea pe care viata l-a rastignit. Se spune: “Intelepciunea adevarate este simpla, hai sa spunem lucrurile banal, necomplicat, frumos ! Ce atatea idei complicate, ce atatea intortocheli ale gandirii ?!” Da, dar se vede, se simte prea bine cand cuvintele simple sunt doar idei imprumutate de la altii si spuse naiv, sau cand sunt ele intr-adevar rezultatul sufletului incercat din greu, ce a slefuit incercarile vietii ca pe niste perle, simple, perfect rotunde, luminoase si curate !

Se vede cand mintea se straduie sa inteleaga niste lucruri de neinteles, cand le macina ca pe niste pietre de moara si mai apoi le recreeaza intr-o forma curata, simpla, dar expresiva, ca de cristal. Efortul acesta este cel ce va da greutate, sens cuvintelor simple de intelepciune nascute de suflet mai apoi.

Si arta adevarata este simpla – daca ne gandim la operele lui Brancusi, de care se tot pomeneste pe aici – ar parea ca orice om le-ar putea face, ce mare lucru, sa sculptezi o forma ca de sageata ce tasneste spre cer si apoi sa ii dai un nume sugestiv: “Zbor” ? Si totusi, prin cata stradanie, cate nopti nedormite, sacrificii si sudoare, trece artistul, pana cand ajunge la acea simplitate geniala ? Undeva nevazut, fiecare sculptura a lui Brancusi poarta in ea toata aceasta munca extraordinara a sufletului, toata inspiratia – si sufletul celui ce o priveste o poate resimti. Este si motivul pentru care Brancusi spunea ca sculpturile sale sunt prilej de meditatie pentru privitor.

La fel, nu prea putem trai banalitatea simpla si atat de expresiva in iubirea de cuplu fara a fi trecut mai intai prin cea mai mare suferinta, prin moartea iubirii, prin miracolul invierii sufletului. Si de-abia de-acum inainte, omul, mai adunat in sine, mai puternic, pregatit de a iubi, se poate darui total fiintei iubite, dar fara a se mai pierde pe sine.

Drumul spre simplitatea autentica trece prin efort, prin complicat, prin sacrificiu… Nu prea sunt scurtaturi. Este doar o iluzie daca cineva da la o parte pe cele complicate si se duce direct la cele simple, banale, frumoase, obtinute fara efort, dar care se vor dovedi la fel de volatile precum o fata Morgana.

Ioan Botezătorul şi Sânzienele

În mitologia românească, se spune că în Noaptea de Sânziene cerurile se deschid.

Tot atunci, se zice, se pot vedea fete frumoase, vesele şi seducătoare, aproape imateriale, îmbrăcate în văluri fine, translucide și cu părul despletit. Sânzienele – entități astrale – cantă şi dansează în văzduh la lumina lunii, în munţi sau pe maluri de ape, în poieni sau la răspântii.

Dansul lor reprezintă imaginativ jocului forţelor de zămislire din natură, ce pot fi atât pure, cât şi impure. Aceleași forţe de reproducere acționează atât în lumea plantelor, cât şi în lumea animalelor şi la oameni, numai că ceea ce la plante se manifesta pur, la om şi la animale este întreţesut cu pasiuni.Dansul sanzienelor

Despre Sânziene se mai ştie ca pot deveni nervoase si răzbunatoare, în această ipostază fiind similare cu Eriniile din mitologia greacă sau cu Furiile, la romani. Ele au legatură cu vechea clarvedere, cea lunară, instinctuală, în care omul are imaginaţiuni ca în stare de vis.

Peste sărbătoarea păgână de Sânziene (sau “Drăgaica”) de pe 24 iunie se suprapune o mare sărbătoare creştină, cea a naşterii lui Ioan Botezătorul, considerat de către Biserică drept cel mai mare dintre sfinţi. Sarbatoarea de Sânziene este una dintre cele trei mari zile dedicate lui Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Iisus Christos. Pe 7 ianuarie se celebrează Boboteaza, când Ioan îl botează cu apă pe Iisus Christos în apa Iordanului, în timp ce pe 29 august este zi de tristețe, cu post şi rugăciune: ziua tăierii capului lui Ioan Botezătorul.

Născut din părinţi în vârstă, concepţia lui Ioan a fost curată, departe de forţele pasionale care intervin de obicei în astfel de momente. Ioan Botezătorul este numit ca fiind “cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” şi aici se face referire la capacitatea sa deosebită de clarvedere, dar de tip vechi, adică provenită pe linie ereditară. Ioan şi-a trăit viaţa retras în natură, mai exact în pustiu, departe de lume şi de ispitele ei. Îmbrăcat într-o haină din păr aspru de cămilă, el se hrănea cu miere şi lăcuste, trăind ca un ascet, pentru a-şi purifica sufletul, dupa metoda vechii initieri. El a avut astfel capacitatea de a-l recunoaşte pe Iisus Christos în ziua Botezului din Iordan şi să vadă porumbelul – Duhul Sfânt – coborând asupra sa.

Omul zilelor noastre are în suflet o parte copilăroasă, inocentă: esenţa omului dinainte de căderea în păcat – şi o parte “bătrână”: cea supusă forţelor luciferice, sau cea căzută sub stăpânirea “păcatului original”. Dacă natura copilăroasă din om este trezită, atunci ea devine receptivă înspre a primi principiul lui Christos. La partea inocentă a sufletului uman facea apel Ioan Botezătorul când predica oamenilor venirea lui Christos: “Schimbaţi-vă dispoziţia sufletească, Împărăţia Cerurilor se apropie! “. Ioan îi boteza cu apă din Iordan, pentru a-i ajuta să devină conştienţi de partea păcătoasă din ei, dar şi să îşi amintească de partea curată şi pură din ei, de “copilaşul” din suflet. Cât priveşte partea “bătrână” a sufletului, cea căzută sub influenţa forţelor luciferice, oricât de dezvoltată şi de înţeleaptă ar fi aceasta, ea singură nu îl poate recunoaşte pe Christos, ci dimpotrivă îl respinge si îl defăimează. La aceste forţe sufleteşti de înţelepciune rece facea referire Ioan când îi mustra pe farisei şi pe saduchei, numindu-i “Fii ai Şarpelui”. În aceeaşi idee, Iisus Christos le spune oamenilor: “Deveniţi precum copilaşii pentru a vă putea apropia de Împărăţia cerurilor”.

În timp ce fariseii şi saducheii, cu toată ştiinţa şi pregătirea lor spirituală şi religioasă, nu l-au putut recunoaşte pe Iisus Christos, ceilalţi oameni – cei aşa-zis “păcătoşi”, dar care aveau totuşi partea copilăroasă trezită in ei, l-au putut recunoaşte şi primi în suflet pe Fiul trimis de Dumnezeu-Tatăl.

Ioan Botezatorul - Leonardo da VinciIoan Botezătorul era ultimul şi cel mai mare iniţiat conform vechii căi de iniţiere, cea prin purificarea corpului astral departe de lume. El spunea despre Iisus Christos, în momentul Botezul din Iordan, subliniind schimbarea ce urma sa vină în omenire: “Acesta trebuie să crească, în timp ce eu trebuie să mă micşorez”. Ioan boteza cu apă, iar Iisus Christos botează cu Duh Sfânt. Odată cu venirea lui Christos, s-a dat omului o nouă forţă: posibilitatea de a se apropia de Împărăţia Cerurilor fără a se mai izola de viaţa lumească, ci în mijlocul îndatoririlor pământeşti de zi cu zi. Este noua forţă de clarvedere, posibilitatea de a-l vedea pe Christos în plan eteric, precum cândva oamenii l-au văzut şi trăit în plan fizic, atunci când Iisus Christos a venit pe pământ. Această nouă capacitate de clarvedere apare ca o forţă în sufletul multor oameni şi ea trebuie recunoscută, înţeleasă şi cizelată, printr-o educaţie ezoterică corespunzătoare. Este rolul ştiinţei spirituale adusă de Rudolf Steiner de a  îndruma omenirea către acest eveniment.

Că vechea iniţiere, cea prin ascetism şi izolare de lume, nu mai este valabilă din acel moment la rascruce de timpuri, ne-o arată şi modul în care Ioan Botezătorul a fost omorât de către Irod, cel manipulat de soția sa, Irodiada şi de fiica acesteia, Salomeea. Dacă naşterea lui Ioan poate fi pusă în legătură cu dansul nevinovat al Sânzienelor, moartea lui Ioan are legătură cu un alt dans: cel senzual, fascinant şi pervers al Salomeei. Aici, forţele sexuale dezlănţuite l-au vrăjit pe Irod, au pus stăpânire pe mintea sa şi l-au determinat să facă ceea ce în stare de luciditate nu ar fi făcut vreodata: să ordone moartea lui Ioan Botezătorul, prin decapitare.

Dansul jucăuş şi inocent al Sânzienelor şi dansul pervers şi distructiv al Salomeei pot fi privite imaginativ drept forme diferite de manifestare sufletească a aceloraşi forţe naturale sexuale existente în fiecare om; depinde numai de om ce direcţie le dă.  Capul lui Ioan Botezătorul, adus pe o tavă de o formă feminină oribilă specifică, este simbolul magiei negre, în care forţele ereditare de clarvedere sunt deturnate şi folosite înspre slujirea răului, prin intermediul sexualităţii. Avem aici opusul imaginii Cupei curate de aur a Graalului, cu raza de lumină ce o atinge şi cu porumbelul sfânt deasupra ei: simbolul forţelor clare, curate şi blânde ale gândirii, trecute prin inimă, ce stăpânesc şi transformă în mod conştient forţele ereditare şi înnobilează sexualitatea umană. (scris de Delia Soare, publicat in nr. 5 al revistei „Antroposofia”.)

Despre îndumnezeirea lumii

Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa: unul, de a crede că nimic nu este un miracol; al doilea, ca şi când totul este un miracol. (Albert Einstein)

Cireşul

Seară liniştită şi caldă de primăvară. Plimbare cu L. pe străduţele palid luminate de felinare ale oraşului de pe malul mării. Din loc în loc copaci înfloriţi, în curţile caselor. Trec domol cu privirea peste coroanele lor, încercând să le desluşesc frumuseţea în umbrele serii. Şi deodată, dintre două blocuri mici cenuşii, izbucneşte în drum Cireşul. Sunt chiar sub coroana-i imensă aplecată sub greutatea  a mii şi mii de flori albe. Îl privesc şi mi se taie răsuflarea de uimire şi admiraţie. Şi sufletul mi se revarsă spre el într-un val de veneraţie şi recunoştinţă pentru atâta frumuseţe. Peste câteva momente, Cireşul mă binecuvântează, trimiţând spre mine o revărsare de forţe de viaţă ce mă umple de energie.

Oamenii se întreabă cum arată Dumnezeu. Eu l-am vazut pe Dumnezeu într-un cireş în floare…

Rolly

Avea numai 8 saptamani, rodea tot ce apuca şi îşi exprima afecţiunea muşcând şi sărind la atac. Priveam amuzaţi bulgăraşul de blană ce părea să se creadă câine de vânătoare ce-şi hăituieşte prada şi ne întrebam de unde impulsurile astea într-un pui de bichon. Iris era cam speriată de el, ea credea că un căţeluş este ceva blând ce stă să-l mângâi, să-l hrăneşti şi doar scheaună încetişor. Aşa îşi amintea ea de căţeluşii aceia de la ţară pe care-i îngrijise o perioadă, dar aceia n-aveau mai mult de două săptămâni. Numai seara târziu, când copiii mergeau la culcare, Rolly devenea mai blând şi melancolic şi începea să caute ceva ce-i lipsea: căldura mamei, izvorul de lapte. Scriam ceva la calculator şi l-am luat în poală, sperând că se va linişti. Însă Rolly a început să schiaune într-un fel nemaiauzit, cumva muzical. Şi mi-a povestind în fraze întregi, pe limba sa, despre viaţa lui de până să fie despărţit de mama şi frăţiorii săi şi să fie adus la noi. Mi-a spus cât de dor îi e de mama lui, cât de mult suferă, dar şi despre speranţa că îi va fi bine aici cu noi, că părem oameni buni. Îi înţelegeam graiul sufletului, era ca şi cum o poarta se deschisese pentru mine către o altă lume şi eu incepusem să pricep graiul animalelor… Apoi poarta aceea s-a închis. El a redevenit un căţel bichon normal, eu un om obişnuit ce nu întelege mare lucru din limbajul animalelor. Dar de atunci ştiu că basmele, legendele cu oameni ce înţeleg glasul animalelor nu sunt doar imaginaţie.

Creveţii

Nu este vorba despre delicioşii creveţi pe care îi mâncăm în combinaţii culinare rafinate la o terasă scumpă de vară. Ci despre o noapte înstelată de august la Portiţa, în faţa corturilor de pe faşia de nisip aflată între mare şi deltă. Că era un cer cu stele cât pumnul de mari, cum numai pe vârf de munte şi pe ţărm izolat de mare poţi vedea, asta nu ar fi nimic ieşit din comun. Dar că valurile veneau înspumate fosforescent şi aruncau pe nisipul întunecat puzderie de stele, identice cu cele de pe cer, asta era ceva ce nu mai pomeniserăm până atunci ! Râdeam şi alergam beţi de fericire pe nisipul ud şi cald, printre stelele pământului. Noapte cât vezi cu ochii, stele pe cer, stele pe jos, stele în mare… Ce muritor mai  vazuse o asemenea minune ?!

Dar într-un tarziu curiozitatea, raţiunea ce caută mereu explicaţii la tot, au învins. Am luat din cort lanterna şi am aprins-o, luminând minunatele stele stralucitoare aruncate pe ţărm de valuri… În faţa ochilor nostri miraţi se arătară grupuri de câte doi creveţi uraţei, de un cenuşiu transparent şi murdar. Strâns îmbrăţişaţi, din unirea lor se aprindea câte o stea…. L’amor que muove il sole e l’altre stele…

În luna august este perioada de împerechere a unei specii de creveţi. Prozaicul şi poezia, urâtul şi sublimul, împerecherea unor corpuri lipsite de frumos şi o stea ce se naşte din îmbraţisarea lor… Aici este taina pe care o ai de desluşit tu, omule !

Marea

Iubesc muntele. Iubesc forţa pe care mi-o inspiră, am nevoie de liniştea cu care-mi umple sufletul zbuciumat. Mi-e dor să revăd muntele, aşa cum îmi e de un iubit. În schimb, marea mă atrage şi mă sperie, valurile ei neliniştite sunt asemănătoare sufletului meu. Ştiu că şi ea este nemişcată, eternă şi liniştită în adâncuri, ca un munte de apă întors înspre pămant, dar rămân adesea la aparenţa ei. Poate nici n-am avut timp s-o contemplu, s-o simt până-n străfunduri, asa cum am facut cu muntele. Dar acea dimineaţă de vară de demult, când înotam departe de ţărm într-o mare liniştită precum un lac de munte, a rămas pentru mine cea mai mare comuniune cu natura. Eu, ca la un început de lume, în apa ce îmi mângâia fiecare porţiune de corp, soarele dimineţii topit în strălucire în apa mării, cerul de un senin orbitor şi undeva, departe, ţărmul pustiu… Eu eram acel punct singuratec în mare şi eram totodată revărsată în mare, în cer, soare şi ţărm… Marea mă iubea şi eu o iubeam atunci. Este momentul meu de fericire, pe care nu mi-l poate lua nimeni. Căci a depins numai de mine şi de natură, atât. Nu este precum fericirea dată de iubirea pentru un bărbat, fericire ce dispare şi de care ajungi mai apoi să te îndoieşti că ar fi existat vreodată.

Omul

Şi totuşi… plec fruntea şi recunosc că cele mai multe momente de fericire le-am avut  atunci când, din centrul fiinţei mele, m-am întâlnit cu un alt om, din centrul fiinţei sale.  Chiar şi cu tine, bărbat frumos şi aproape necunoscut, cu care vorbeam despre copiii tăi şi despre copiii mei, şi ne-am zâmbit din priviri cu înţelegere – şi atunci o fetiţă mică din sufletul meu s-a prins de mână cu un băieţel mic din sufletul tău, în acea candoare deplină precum a copilaşilor nostri. Şi am ştiut amândoi atunci, fără să ne-o spunem în cuvinte, că am atins o taină mare. (Delia Soare)

Sfinţi şi păcătoşi

Un articol mai vechi al meu, in care am încercat să arăt legătura dintre ortodoxism şi ştiinţa spirituală (antroposofie). A înţelege ortodoxismul – pe care îl criticam cândva pentru atitudinea de tipul „crede şi nu cerceta”, dar pe care l-am descoperit tot mai esoteric şi mai profund – este una din temele majore din viata mea. În plus, articolul abordează o altă temă de interes pentru mine, tema abisului, văzută atât din perspectiva ortodoxă, precum şi din cea a antroposofiei.

Între timp, părintele Teofil Paraian, pe care îl amintesc în articol, a trecut pragul dincolo şi îmi exprim cu această ocazie admiraţia pentru el şi pentru alţi părinţi ai ortodoxismului românesc, şi nu numai.

Scriu aceste rânduri pornind de la un interviu dat de unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii ortodoxe române, părintele Teofil Paraian, interviu citit într-un număr recent al revistei Formula As. [1]

Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Părintele Teofil Paraian spunea în acest interviu că dacă nu ar fi ajuns la comorile ortodoxiei, ar fi fost poate antroposof. Foarte tânăr fiind şi frecventând un cerc de antroposofi, era fascinat de ideile antrenante pe care le auzea la antroposofi, idei care explicau şi semnificaţia gesturilor de cult din biserică.

Şi totuşi, mai spune părintele, antroposofia se ocupă să îl înţeleagă pe om, în timp ce el îl căuta pe Dumnezeu. Acesta este unul dintre reproşurile care li se aduc antroposofilor de către unii reprezentanţi ai bisericii ortodoxe: cum că antroposofii încearcă să îl pună pe om în locul lui Dumnezeu. Iată ce spune Rudolf Steiner, în ciclul Viaţa între moarte şi o nouă naştere (GA 37):

„Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Iisus Christos vrea să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că Dumnezeu trăieşte ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Iisus Christos face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa şi puterea: „Voi toţi sunteţi Dumnezei !”. Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: „Veţi fi ca Dumnezeu”. Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Christos, rostesc o frază cu acelaşi conţinut: Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu. În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: Tu eşti un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu.” Este extrem de important cine anume rosteşte aceste cuvinte, precum şi atitudinea cu care omul le primeşte în suflet. Christos subliniază devenirea, evoluţia sufletesc-spirituală treptată, prin strădanie, în timp ce Lucifer amăgeşte omul că este deja un Dumnezeu, că nu trebuie să depună efort pentru aceasta.

Antroposofie sau ortodoxism ?

Antroposofia nu este o religie, ci o cale de iniţiere profund creştină, care priveşte Evenimentul de pe Golgota, când Iisus Christos a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat, ca fiind evenimentul central al evoluţiei omenirii. Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Fiul său pe pământ să devină om şi de atunci îl avem pe Christos, Dumnezeu-Om, ca ideal, ca model spre care tinde fiecare om în evoluţia sa – conştient sau mai puţin conştient. În ce măsură reuşeşte un om să se apropie de fiinţa lui Christos, aceasta se poate vedea din relaţiile sale cu ceilalţi oameni, din modul său de a se raporta la existenţa cotidiană.

Părintele Teofil Paraian, ca şi alţi mari părinţi şi duhovnici ai ortodoxiei, insistă asupra faptului că mântuirea omului se poate face numai prin Biserică, adică prin participarea regulată a creştinului ortodox la slujbele bisericeşti şi prin rugăciune. Acest lucru îşi are temeiul său, deoarece Biserica Ortodoxă Română este un cult religios. Biserica ortodoxă nu încurajează gândirea independentă a omului, ci creştinul ortodox trebuie să ducă un trai bazat pe normele de conduită morală date prin ea. Printr-un mare accent pe care îl pun pe smerenie, reprezentanţii Bisericii ortodoxe încearcă să combată influenţa lui Lucifer în sufletul omului, acesta fiind văzut ca acela ce îl duce pe om în păcat şi îl îndepărtează de Dumnezeu. Într-adevăr, Lucifer, spiritul rebel, este cel care i-a insuflat omului dorinţa către libertate, către independentă în gândire şi cunoaştere. Pe calea de cult ortodox, apropierea de Sfintele Taine se face în primul rând prin participarea la slujbă şi prin rugăciune – deci se lucrează cu forţele sufleteşti de voinţă şi simţire. În antroposofie, ca şi cale de iniţiere, omul porneşte de la gândire în înţelegerea lumii şi a propriei fiinţe.  Din antroposofie aflăm că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală: spirite ale libertăţii, având o libertate conştientă şi pătrunsă de iubire si responsabilitate. Deocamdată, omul nu este liber, ci se află pe calea către libertate. Problemele încep atunci când, ispitit de Lucifer, el se consideră DEJA liber, fără să fi ajuns la înţelegerea reală a ceea ce înseamnă libertatea. Atunci se poate îndepărta de legile divine, de Dumnezeu, atrăgând inevitabil şi acţiunea lui Ahriman – spirit al morţii – în viaţa sa sufletească.

Părintele Teofil Paraian mai spunea că după ce a aflat de antroposofie şi mai apoi descoperit şi comorile ortodoxiei, a luat hotărârea să îl urmeze pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care era sfânt, şi nu pe Rudolf Steiner, care era antroposof. Trebuie să menţionăm aici că pe calea antroposofică nu există împărţirea în „sfinţi” şi „păcătoşi”, ci antroposofii sunt oameni care se străduiesc să devină mai buni în mod conştient, să ajungă să se unească în suflet cu Christos – arhetip al Omului.

Pilda fiului risipitor

Ce este un om sfânt, conform Bisericii ortodoxe? Un om sfânt este cel care duce o viaţă extrem de curată din punct de vedere moral şi este recunoscut ca sfânt de către Biserică. De obicei, sfinţii sunt oameni ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind departe de lume cu ispitele ei. Ce se întâmplă cu noi, oamenii obişnuiţi, care trăim în lume, ce şansă de mântuire avem noi?

Să încercăm să lămurim puţin cum este cu oamenii sfinţi şi oamenii păcătoşi.

Părintele Arsenie Boca, cel mai mare duhovnic din ortodoxia românească, spunea: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Arhetipurile de sfânt şi păcătos apar descrise în Evanghelia după Luca, în pilda despre fiul rătăcitor, spusă de Iisus Christos: un om avea doi fii, unul asculta de tatăl său şi îl slujea cu credinţă, iar celălalt i-a cerut tatălui partea sa de avere şi a plecat în lume. Fiul al doilea s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. După ce a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi fiul trăia în mare lipsă. Atunci el s-a angajat îngrijitor la porci şi tânjea şi după cele ce mâncau porcii, atât era de sărman de-acum. Şi atunci el şi-a dat seama că a greşit şi s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Ştim că tatăl său l-a primit cu braţele deschise, îmbrăcându-l cu haine scumpe şi tăind viţelul cel gras şi bucurându-se foarte pentru cel ce „era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Averea fiului risipitor se referă la potenţialul său spiritual, pe care el l-a jertfit pe plăceri, părăsind casa tatălui său, adică împărăţia spirituală a lui Dumnezeu. Împărăţia străină în care s-a dus este lumea de iluzii şi amăgiri a lui Lucifer. Iar porcii pe care îi hrănea arată decăderea sa în lumea poftelor. Faptul că tatăl, când îl primeşte înapoi, “taie viţelul cel gras”, reprezintă transformarea forţelor sufleteşti inferioare de vointa în intuiţie, iar hainele cele scumpe reprezintă trupul învierii. Privirii clarvăzătoare, voinţa nespiritualizată îi apare la pragul lumii spirituale ca un taur deformat („viţelul cel gras”). Rudolf Steiner explică acest lucru în ciclul Macrocosmos şi microcosmos (GA 119): la trecerea corectă a pragului lumii spirituale se pot vedea părţile din suflet căzute sub stăpânirea lui Lucifer, în Păzitorul Pragului. Discipolului i se infăţişează una sau o combinaţie a celor patru arhetipuri ale forţelor sufletului: caricatura vulturului, reprezentând gândirea netransformată încă de către forţele Eului; cea a leului, pentru simţirea netransformată; cea a taurului, pentru voinţa netransformată şi caricatura-om („vrăjitoarea”) pentru Ego-ul netransformat încă de către forţele de iubire ale inimii. Discipolul spiritual îşi poate da seama astfel de ceea ce mai are de transformat în sufletul său şi la ce trebuie să renunţe la intrarea în lumea spirituală. Dar există şi posibilitatea ca omul să treacă pragul lumii spirituale evitând întâlnirea cu Păzitorul Pragului, cu ajutorul lui Lucifer, lăsându-se ademenit de false viziuni, de trăiri extatice. El ajunge astfel nu în adevarata lumea spirituală, ci în „împărăţia spirituală” a lui Lucifer, unde este stors de forţele de viaţă şi lăsat apoi să cadă pe fundul abisului, pradă lui Ahriman.

Scara virtutilor si Taina abisului 

În această pildă se atinge una dintre cele 7 taine ale ocultismului, Taina abisului, care are legătură cu mântuirea lui Lucifer în sufletul omului prin acţiunea Sfântului Duh. În una din Dramele-Mister (Rudolf Steiner, Trezirea sufletelor, GA 14), se spune:

„Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Cum se regăseşte această înţelepciune despre omul sfânt şi omul păcătos în ortodoxia românească? M-a impresionat renumita frescă de la Mânăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, numită Scara virtuţilor, a sfântului Ioan Scărarul. Iată nişte reproduceri ale acestei fresce:


Se poate vedea aici omul sfânt, urcând pe scara către Dumnezeu, călăuzit de îngerul său păzitor. Fiecare treaptă pe care o urcă este o virtute sufletească câştigată cu multă strădanie, iar cu fiecare treaptă îngerul se apropie şi mai mult de om, purtând coroana de aur a Eului Superior. Omul sfânt urcă pas cu pas, plin de credinţă, răbdare şi smerenie pe scara virtuţilor şi la capătul ei îngerul îi pune pe cap coroana de aur a îndumnezeirii.

Şi avem reprezentat şi omul păcătos, cel care cade de pe scara către Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitelor luciferice sau judecăţilor ahrimanice: fiinţele demonice ce îl trag pe om în abis, încercând să îl facă să uite de partea divină din sufletul său.

Dar în frescă vedem că mai este o şansă şi pentru acest om păcătos să revină pe scară: acolo sus este un alt înger, având o lance cu care îi străpunge pe demoni şi îl eliberează pe om de sub stăpânirea lor. Este vorba despre Arhanghelul Mihael, conducătorul cetelor îngereşti şi purtătorul gândirii cosmice, după cum este descris el în antroposofie. El îl ajută pe omul disperat, ce cade în abis şi care îi cere ajutor lui Dumnezeu-Tată, să se recunoască drept fiinţă spirituală şi să conştientizeze procesele sufleteşti prin care trece. Lancea este lancea gândirii, iar fiecare astfel de fiinţă astrală străpunsă de lance, deci conştientizată şi înţeleasă până la capăt în apariţia şi evoluţia ei în sufletul omului, este transformată într-o calitate sufletească: în virtutea care era iniţial, până să cadă sub stăpânirea forţelor luciferice şi ahrimanice. Deci cu ajutorul lui Mihael – arhanghelul numit şi „faţa lui Christos” – omul poate reveni pe scara către Dumnezeu.

O reconciliere posibila

Revenind la ceea ce spunea în interviu Părintele Teofil Paraian, cum că singura cale de mântuire a omului este prin Biserică: avem deci şi o cale de mântuire pornind de la conştientizare, de la gândirea vie, spiritualizată, în încercarea de a înţelege intenţiile lui Dumnezeu cu omul, cu lumea. Este calea propusă de antroposofie, pentru omul care trăieşte în lume şi care nu se mai mulţumeşte doar cu ce îi oferă Biserica, ci are nevoie de a găsi răspuns la întrebările existenţiale ce trăiesc în sufletul său. Desigur, mersul la biserică, practica religioasă şi antroposofia nu se exclud, poţi fi un bun creştin ortodox şi totodată antroposof. „Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun, capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.”[2] (de Delia Soare, publicat în aprilie 2009 în revista Pământ iubit)

[1] Web: http://www.formula-as.ro/2009/858/spiritualitate-39/parintele-teofil-paraian-10831.

[2] Petre Papacostea, prefaţa ciclului Pietre fundamentale pentru cunoasterea misterului de pe Golgota, Rudolf Steiner, Editura Univers Enciclopedic.

Omul în căutarea sensului vieţii

Ce face o fiinţă umană când “nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viaţă ridicol de despuiată” ?

În cartea sa Omul în căutarea sensului vieţii, Viktor E. Frankl, psihoterapeut şi scriitor, descrie cu onestitate şi simplitate emoţionante trăirile sale ca deţinut în lagărele morţii de la Auschwitz, vreme de mai mulţi ani, timp în care a trecut prin orori greu de imaginat. În lagărul de concentrare totul conspira la a-l face pe deţinut să îşi piardă orice urmă de speranţa, orice voinţa de a mai trăi. Dar un lucru îi rămâne omului, ultima dintre libertăţile umane, ceva ce nu-i poate lua nimeni: „capacitatea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări”. Foamea, umilinţele îndurate, teama de a fi exterminat în orice moment, mânia adâncă au fost totuşi suportabile pentru el datorită amintirii însufleţite şi pline de iubire a soţiei iubite, încrederii sale în sinele etern al fiinţei umane, simţului umorului sau frumuseţii vindecătoare a vreunui colţ de natura.

În lagăr, oamenii ca el, intelectuali cu o constituţie fizică mai delicata, dar cu o viaţă sufletească intensă, reuşeau să se retragă uneori din ambianţa teribilă din jurul lor într-o viaţă lăuntrică plină de bogăţie, de libertate a spiritului. Aşa se explică aparentul paradox că astfel de oameni rezistau mai bine ororilor decât ceilalţi, mai robuşti.

Mergând printre bolovani spre locul de muncă, tremurând în întuneric şi frig, mânat de la spate de loviturile paznicilor din lagăr, Viktor Frankl trăia în acelaşi timp într-o altă realitate, în care chipul iubitei îi apărea într-o lumina suprapământeană, vorbindu-i şi încurajându-l cu iubire. În astfel de momente el a avut revelaţia că izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. “Sufletul meu era încă agăţat de chipul soţiei mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu ştiam dacă mai era în viaţă. Ştiam un singur lucru – un lucru pe care îl învăţasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric.” “Dacă aş fi ştiut în clipele acelea că soţia mea era moartă, cred că aş fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplarii chipului ei, iar conversaţia mea lăuntrică ar fi fost la fel de vie si de îndestulătoare. Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este mai tare ca moartea. “

El a fost dintre deţinuţii care au ales să îşi păstreze demnitatea, să nu îşi uite condiţia de om, găsind un sens mai înalt în suferinţă şi reuşind să se ridice deasupra unei sorţi potrivnice. Aceste momente când omul se ridică deasupra greutăţilor sorţii nu sunt totuşi suficiente pentru a susţine voinţa de a trai, pâna ce omul nu găseşte un înţeles mai cuprinzător suferinţei sale, aparent lipsită de sens. Viktor Frankl şi-a luat ca motto de viaţă ceea ce spunea Nietzsche: “Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice”. Când dr. Frankl a fost deportat în lagărul de la Auswichz, i-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl publice, o introducere în metoda sa, logoterapia. Dorinţa sa de a rescrie manscrisul l-a ajutat să supravieţuiască ororilor lagărului. Bolnav de febra tifoidă, a aşternut în scris, pe diferite bucăţele de hârtie, multe notiţe care să îl ajute mai târziu la refacerea manuscrisului. Convingerea sa a fost că tocmai această refacere a manuscrisului, realizată în barăcile întunecoase din lagărul de concentrare, l-a ajutat să reziste şi să supravieţuiască condiţiilor îngrozitoare şi bolii nemiloase.

Titlul original al cărţii a fost: A spune da vieţii în orice condiţii: o experienţă psihologică în lagărul de concentrare. Structurată în două părţi, prima parte este dedicată experienţei din lagăr, iar cea de-a doua descrie logoterapia pe scurt. Intenţia declarată a autorului când a scris această carte a fost să îi comunice cititorului, prin intermediul unui exemplu concret precum experienţa din lagăr, faptul că viaţa îşi păstrează un sens potenţial în orice condiţii, chiar şi în cele mai nefericite. Succesul avut de carte, vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, autorul l-a explicat drept expresie clară a suferinţei vremurilor noastre, când atâţia oameni întind mâna după o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la întrebarea “care este sensul vieţii ?”.

Născut la Viena într-o familie evreiască, Viktor Frankl a studiat medicina, specializându-se în neurologie şi psihiatrie. Timp de patru ani a lucrat la Spitalul General din Viena, la “Pavilionul sinucigaşilor”, tratând depresiile dificile ale pacienţilor săi. Punând stăpânire pe Viena, naziştii i-au interzis să mai trateze pacienţii din rasa ariană, considerându-l nedemn datorită identităţii sale evreieşti. Ulterior a devenit şeful departamentului neurologic al spitalului Rotshchild, singurul în care evreii erau admişi. De mai multe ori, opiniile sale medicale au salvat pacienţi care urmau să fie eutanasiaţi, conform programului nazist de “igienzare rasială” iniţiat de Hitler. La vârsta de 36 de ani s-a căsătorit cu Tilly Grosser, iar la 37 de ani a fost deportat în lagăr, aceeaşi soartă împărtăşind şi soţia şi părinţii săi. Experienţa sa de 3 ani petrecuţi în lagărele de concentrare şi în special perioada plină de suferinţă şi teroare din ultimele 6 luni din lagărele de la Auschwitz şi Dachau, când a fost simplu muncitor-sclav, aşteptându-se în orice moment să fie exterminat, l-a condus la a-şi dezvolta metoda sa de terapie prin voinţa de sens – logoterapia. Ideea care a stat la baza logoterapiei este că chiar şi în cele mai absurde, dureroase şi dezumanizante situaţii viaţa are un sens, chiar şi în mijlocul unei suferinţe extreme; suferinţa însăşi are un sens.

Viktor Frankl a întemeiat cea de-a treia şcoala vieneză de psihoterapie, logoterapia, după cea freudiană şi cea adleriană. Despre psihanaliza lui Freud am auzit cu toţii. Dar despre logoterapie, versiunea modernă şi personalizată de analiză existenţială a lui dr. Viktor Frankl, se ştie mult mai puţin. Dacă metoda lui Freud consideră drept cauză a nervozelor frustrarea din viaţa sexuală, logoterapia consideră drept cauză principală a nevrozelor frustrarea “voinţei de sens”, considerând că mai multe feluri de nevroze se datorează eşecului pacientului de a găsi un sens pentru propria existenţă şi un sentiment de responsabilitate pentru acesta.

Sănătatea mintală a omului se menţine tocmai prin tensiunea sufletească dintre ceea ce este omul şi ceea ce trebuie el să devină, prin strădania sa de a-şi realiza treptat potenţialului intrinsec al fiinţei sale. Fiecare situaţie de viaţă reprezintă o provocare şi o problemă pe care omul trebuie să o rezolve. În opinia dr. Frankl, omul nu trebuie să întrebe care e sensul vieţii sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că viaţa este cea care îl întreabă pe el aceasta: care e sensul pe care el îl dă în orice moment vieţii sale. Pe scurt, fiecare om este chestionat de către viaţă şi poate răspunde vieţii doar devenind responsabil pentru propria viaţă. Astfel, logoterapia vede în responsabilitate însăşi esenţa existenţei umane. Este demnă de menţionat aici şi plină de semnificaţii propunerea dr. Frankl ca Statuia Libertăţii de pe Coasta de Est a Statelor Unite să fie completată de către o Statuie a Responsabilităţii pe Coasta de Vest – proiect care este în desfăşurare.

Dar dr. Frankl atrage atenţia că nimeni nu poate spune altcuiva care este sensul vieţii sale, fiecare om trebuie să şi-l găsească pentru el însuşi şi să accepte responsabilitatea pe care i-o delegă propriul răspuns. Acest sens al vieţii sale trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în omul însuşi sau în sufletul său, adică omul să nu rămână un sistem închis în el. Este vorba aici despre transcederea de sine a existenţei umane, ieşirea în lume prin depăşirea egoismului: de exemplu, un ţel care trebuie îndeplinit, sau o persoană pe care să o cunoască cu adevărat. Cu cât omul se uită mai mult pe sine dăruindu-se unei cauze mai înalte pe care o slujeşte sau unei persoane pe care o iubeşte, cu atât el devine mai om, îşi exprimă tot mai mult în lume potenţialul său.

Logoterapeutul se ocupă de sensul care dormitează în fiecare situaţie de viaţă căreia omul trebuie să îi facă faţă. Acest sens se exprimă în lucruri concrete, aici, pe pământ – şi omul trebuie să devină conştient de ceea ce se poate face într-o anumită situaţie dată.
Conform logoterapiei, există trei căi principale pe care se ajunge la sens în viaţă. Prima constă în a crea ceva în lume sau a săvârşi o faptă. A doua, în dragostea pentru un alt om. Iar a treia – şi cea mai importantă – este transformarea unei tragedii personale într-o victorie, ridicarea deasupra suferinţei, deasupra unei sorţi care nu mai poate fi schimbată, dar în care omul alege să se depăşească pe sine, să se transforme, el fiind astfel “demn de suferinţa sa” . În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spunea: “Dacă există ceva mai puternic decât destinul, acesta este omul care reuşeşte să îşi poarte destinul cu demnitate.”

Ca psihoterapeut, Victor Frankl s-a străduit în permanenţă să afle cum pot fi ajutaţi oamenii să dobândească acel ceva specific uman, să intre în contact cu acea parte deosebită de libertate lăuntrică şi demnitate. Dar în final este alegerea fiecărui om de a-şi exprima sau nu latura sa profund umană: “Omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a facut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca nişte sfinţi. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte.”

Alături de logoterapia fundamentată de Viktor E. Frankl, se dezvoltă tot mai mult în lume o metodă nouă: consilierea biografică. Având aceleaşi principii de bază ca şi logoterapia, dar luând formă în contextul antroposofiei adusă de Rudolf Steiner, consilierea biografică este un ajutor nepreţuit în descoperirea “firului roşu” nevăzut şi plin de sensuri, ce străbate şi călăuzeşte viaţa fiecărui om. (Delia Soare)

O poveste de dragoste în Infern

Un articol drag al meu, poate cel mai putin citit, comentat sau inteles de catre ceilalti oameni. Am incifrat in el marea cadere din viata mea, dar si intalnirea cu Eul Superior. Peste spatiu si timp, Dante Aligheri mi-a intins mana si m-a ajutat sa inteleg care este taina abisului, am putut descifra trairile sufletesti prin care am trecut atunci si asa m-am si eliberat de ele. Candva, sper sa am si puterea sa le povestesc. Abisul, prapastia dintre lumea fizica si lumea spirituala, este doar o creatie a mintii omenesti, neavand o existenta obiectiva asa cum pare cand esti sufleteste in el. Dar scrierea sa a insemnat pentru mine o lupta launtrica, o intrare – intentionata si in deplina constienta de data acesta – in padurea intunecata a subconstientului, inarmata doar cu lancea de lumina a gandirii si calauzita de dorinta de a afla adevarul, conform indicatiilor lui Dante si lui Rudolf Steiner. Constientei obisnuite, caderea in abis ii apare ca si traire de depresie sau chiar de disperare profunda, cand in suflet are numai bezna, nemaigasind nici o lumina. Constientei clarvazatoare, sau omului care poate privi si cu ochi de suflet, abisul i se infatiseaza drept loc populat de fiinte create de mintea omeneasca – prejudecatile sale – dincolo de care se pot revela legi si entitati spirituale. Cand a fost publicat in revista de antroposofie „Pamant iubit”, articolul avea un subtitlu sugestiv: „Despre puterea nebanuita a prejudecatilor”.

Omului ii pot creste aripi de suflet, prin dezvoltarea nobila a sufletului si prin exercitii de concentrare si meditatie date in stiinta spirituala, si atunci el poate zbura lin peste aceasta prapastie. Lumea fizica si cea spirituala devin una pentru el, asa cum au fost ele dintotdeauna.

În Divina Comedie, Dante descrie călătoria sa iniţiatică în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în fine, ascensiunea în Paradis, terminând cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Ceea ce a trăit Dante atunci, ca om al Evului Mediu, prin coborârea sa în Infern, este în acelaşi timp o problemă a omului zilelor noastre, după cum se va putea vedea în cele ce urmează.

În Vinerea Mare, Dante, rătăcit într-o pădure de unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor – simbolizând aici starea de extaz, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică – forţele inferioare ale corpului său astral. Poetul este cuprins de spaimă, dar o umbră îi vine în ajutor: poetul Virgiliu, al cărui mod de a gândi el îl admira foarte mult şi care îl călăuzeşte prin Infern şi prin Purgatoriu.

Împreună cu Virgiliu, poetul coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau chiar persoane dispreţuite de Dante. Conform concepţiilor sale catolic-creştine, Dante i-a judecat pe toţi aceştia în sufletul său, formulându-şi anumite idei despre ei şi dându-le câte un loc în „lumea sa morală”, considerând că locul lor este în Infern. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului.

Printre umbrele de îndrăgostiţi celebri care se roteau înlănţuite prin vârtejuri de vânt şi uragane în cercul al V-lea al Infernului, rezervat celor care au păcătuit din dragoste, atenţia lui Dante este atrasă în mod deosebit de două umbre care şi-au pierdut viaţa din iubire: Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta, fratele mai mic al lui Gianciotto – cel care îi fusese impus ca soţ Francescăi, printr-o căsătorie forţată. Soţul înşelat i-a suprins pe cei doi îndrăgostiţi şi i-a înjunghiat pe loc, cuprins fiind de gelozie. Şi astfel i-a trimis în vârtejul fără de odihnă al Infernului, alături de alţi adulterini celebri, ca Tristan si Isolda, Paris si Elena, etc. Cei ce ajung în acest loc al Infernului sunt cei ce s-au lăsat stăpâniţi de pasiuni, cei vinovaţi de adulter, cei care s-au sinucis din iubire, iar aici au ajuns doar sărmane umbre îngrozite ce şi-au pierdut memoria, identitatea şi sunt spulberate de vântul nemilos – opusul vântului blând prin care este descris Duhul Sfânt în Evanghelii. La intrarea în Infern, următoarele cuvinte îi întâmplină pe nefericiţii ce ajung până aici:

Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intrati aici. (Cântul III, 9)

Infernul ne apare ca loc lipsit de lumină:

Intrăm în lumea mută de lumină… (Cântul V, 29)

şi aici este vorba despre lumina gândirii. Cititorului, Dante îi atrage atenţia că lucrurile pe care el le descrie în Divina Comedie nu pot fi înţelese cu adevărat decât cu o gândire sănătoasă:

Voi cei ce-aveţi gândirea sănătoasă
Miraţi-vă de înţelesul ce se-ascunde
Sub vălurile acestor versuri stranii. (Cântul IX, 61-63)

Prin gândire sănătoasă, se înţelege aici gândirea vie, cea care are spiritul în ea şi care creşte conform legilor lumii spirituale. Poetul se poate descurca în Infern tocmai fiindcă este călăuzit de Virgiliu, ce simbolizează raţiunea.

În acest loc al infernului sunt cei ce şi-au pierdut capacitatea de a gândi sănătos, din pricina abandonării în lumea pasiunilor. În limba română, avem zicale foarte sugestive în acest sens: „pasiunea întunecă minţile”, „s-a îndrăgostit şi şi-a pierdut capul” etc. Rudolf Steiner spunea că Lucifer încearcă să îl facă pe om un „om fără cap” – omul cuprins de pasiune, ce nu mai poate gândi raţional, în timp ce Ahriman încearcă să îl facă pe om numai „cap” – omul fără sentimente, având numai gândirea lipsită de viaţă a intelectului.

Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul în adînc de iad să piară. (Cântul V, 106)

spune Francesca la un moment dat, referindu-se atât la făptaşul în plan fizic – soţul ei, care conform dogmei creştine, urmează să ajungă la rândul lui în Infern –, dar şi la autorul moral al acestei fapte: Lucifer. Într-adevăr, pe fundul Infernului, Dante vede un un lac îngheţat în care se află prins Lucifer.

În momentul în care Dante arată un interes real pentru cei doi îndrăgostiţi şi vrea să le afle povestea, vântul cel rău se potoleşte şi o lasă pe Francesca să îi vorbească. Şi atunci Dante poate asculta ce-i spune Francesca despre iubirea-pasiune, ascultând totodată şi vocea propriului suflet chinuit:

Iubirea ce-n suflet gingaş grabnic prinde,
l-a prins pe ăst de mândra mea făptură,
ce smulsă-mi fu în chip ce tot jignind e.

Iubirea, cea ce neiubirea nu o îndură,
de chipul ei am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, îmi bântuie-n simţire. (Cântul V, 100-105)

Francesca descrie în continuare greutatea de a-ţi mai putea aminti ceva in Infern; capacitatea de a-şi aminti este calitatea specifică Eu-lui:

Când eşti căzut, nimic nu e mai greu
decât să-ţi aminteşti de vremurile fericite,
– răspunse ea – şi-al tău maestru-o ştie. (Cântul V, 121)

Infernul pe care îl înfăţişează Dante în Divina Comedie este un loc creat în sufletul său, ce îl separă de lumea spirituală şi în care el se întâlneşte imaginativ cu propriile sale judecăţi la adresa sa şi a altor oameni, conform concepţiei sale catolic-creştine de a privi lumea.

În urmă cu 15 ani faţă de momentul coborârii sale în Infern, Dante auzise despre tragica poveste de dragoste a contemporanilor săi Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta şi îşi formase o anumită judecată despre cei doi, le dăduse un loc în Infern în „lumea sa morală”, conform concepţiilor sale catolic-creştine, considerând că cei doi au murit fără să aibă timp să se pocăiască şi deci să se poată mântui. Putem spune că Dante şi-a condamnat atunci şi propriul său suflet cuprins de pasiune; iar întâlnirea cu Francesca şi Paolo este întâlnirea cu propriul suflet căzut sub stăpânirea pasiunilor.

Omul, prin gândurile şi reprezentările pe care şi le face despre lume, interiorizează şi re-creează lumea în propriul său suflet. Fiecare om este „o lume în devenire”, la care el lucrează în permanenţă de-a lungul întrupărilor sale. Trecând pragul lumii spirituale, prin iniţiere sau după moarte, omul se află în propria lume sufletească, pe care el însuşi a creat-o. Ceea ce înainte îi apărea ca lume interioară – lumea sa sufletească, după trecerea pragului, îl întâmpină ca şi lume exterioară. Gândurile, faptele, sentimentele, forţele sale sufleteşti sunt realităţi ce îl întâmpină din exterior, la fel cum aici pe Pământ ne întâmpină din exterior copacii, animalele, oamenii, formele de relief, norii, soarele etc.

Aici este atinsă o problematică delicată: ce înseamnă a-i judeca pe ceilalţi oameni şi mai ales a-i judeca pe cei ce au trecut deja pragul morţii – şi care devin astfel „prizonieri” ai judecăţilor celorlalţi oameni despre ei. Există în limba română o altă zicală înţeleaptă: „despre morţi, numai de bine!”, care face referire tocmai la acest lucru.

În lumea imaginativă, realităţile spirituale de care ne apropiem cu iubire îşi relevă propria fiinţă, în timp ce cele de care ne apropiem cu o atitudine de judecată, de neîncredere sau ireverenţioasă ne apar drept fiinţe schimonosite, monstruoase, care ne atacă.

Francesca a existat ca om în realitatea fizică, dar în acelaşi timp ea reprezintă şi sufletul lui Dante, la fel cum Virgiliu – călăuza lui Dante prin Infern – este personificarea luminii raţiunii, iar Beatrice, cea pe care Dante a iubit-o şi idealizat-o în lumea fizică, personifică dincolo de prag forţa de iubire curată din sufletul lui Dante. Beatrice este cea care îl trimite pe Virgiliu în ajutorul lui Dante.

Ascultând-o pe Francesca povestind, Dante este foarte impresionat de cele ce spune ea:

În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plângea cealaltă-atât, încît, de compasiune,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,
cãzui cum cade-un trup ce moare. (Cântul V, 139-142)

Prin faptul că o ascultă cu adevărat şi simte compasiune faţă de ea şi faţă de Paolo, Dante îi ajută pe cei doi îndrăgostiţi să îşi recapete capacitatea de a-şi aminti şi le dă impulsul de a se elibera din Infern; şi totodată îşi salvează propriul suflet cuprins de pasiune.

Prin compasiune, Dante aduce în Infern forţa lui Christos; el face în lumea sa sufletească o faptă similară cu ceea ce a facut Christos după răstignirea pe cruce şi moarte, când „cu moartea pe moarte călcând” a coborât în Infern, în lumea celor damnaţi şi le-a redat demnitatea de Eu, posibilitatea sa se elibereze. Ca urmare, Dante poate merge mai departe să treacă şi de Purgatoriu şi să o întâlnească pe iubita sa Beatrice în Paradis. Compasiunea faţă de Francesca, faţă de sufletul cuprins de pasiune, este ceea ce îl ajută pe Dante să ajungă la Beatrice cea pură şi înţeleaptă. Din sufletul pasional se naste înţelepciunea: Lucifer este mântuit.

În cartea sa Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii, vorbind despre unul dintre dialogurile lui Platon, Banchetul, Rudolf Steiner explică cum înţeleapta preoteasă Diotima, pe care Socrate o întâlneşte în plan fizic şi cu care are o discuţie profundă, este totodată şi cea care trezeşte „femeia lăuntrică înţeleaptă şi pură” din sufletul lui Socrate.

Coborârea lui Dante în Infern ne duce cu gândul la vechile misterii orfice din Grecia antică: Orfeu în Infern, încercând să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu eşuează în a o salva, datorită îndoielii care îi cuprinde sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa.

În evoluţia omenirii, era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul subnatural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală.

„Francesca sunt chiar eu”, ar putea spune omul zilelor noastre. Căci Francesca este şi o fiinţă arhetipală; ea reprezintă sufletul omului modern, prins între gândirea intelectului şi iureşul pasiunilor, dar tinzând mereu către iubire:

L’amor che muove il sole e l’altre stelle…

Iubirea ce mişcă soarele şi alte stele…(Cântul XXX, 145)

(Delia Soare – publicat în „Pământ iubit”, dec. 2009)

Cui i-e frică de Pescăruşul Jonathan Livingston ?

Motto:       „Din punctul de vedere-al aerului, 
                 soarele-i un aer plin de păsări, 
                 aripă în aripă zbătând. 
                 Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, 
                 cu aripi crescute înlăuntru,
                 care bat plutind, planând, 
                 într-un aer mai curat – care e gândul !”

                 (Nichita Stănescu –“Laudă omului”)

Am recitit deunăzi “Pescăruşul Jonathan Livingston”, parabola spirituală publicată pentru prima dată în 1970 în Statele Unite. Cartea a avut de-a lungul vremii un succes de public extraordinar, vânzându-se în milioane de exemplare şi fiind tradusă în nenumarate ţări, record comparabil cu cel al “Micului Prinţ” a lui Antoine de Saint-Exupery şi cu cel al recentei “Mănâncă, roagă-te, iubeşte” , de Elizabeth Gilbert.

Lectura cărţii am reluat-o în urma unei discuţii cu o prietenă, dezbătând noi diferite variante despre cum se pot câştiga bani mai mulţi, dacă nu ai vreun talent nemaipomenit pentru afaceri. Una dintre ele era scrierea unei astfel de cărţi al cărei substrat spiritual real, născut din căutarile şi trăirile autorului, poate avea ca rezultat aprecierea unanimă a cititorilor săi, aducându-i o bunăstare binemeritată creatorului ei. Manuscrisul cărţii “Pescăruşul Jonathan Livingston”, scris de Richard Bach – pilot şi mecanic aviatic, fusese refuzat de mai multe edituri, înainte de a fi publicat de un editor care i-a intuit potenţialul. Discuţia noastră despre „a face bani” era mai mult sau mai puţin serioasă, dar mi-a readus în atenţie povestea pescăruşului Jonathan.

Nu îmi aminteam prea mult din carte, trecuseră ceva ani de când o citisem. Era despre un pescăruş mai deosebit decât ceilalţi din stol, care voia să fie liber de reguli, de prejudecăţi şi să zboare cât vrea el, pe unde vrea el, aşa cum vrea el – şi căruia chiar îi reuşeşte acest lucru. Cam asta este tot ceea ce îmi venea în minte din conţinutul ei. Da, şi faptul că o citisem într-o perioadă mai dificilă din biografia mea şi că Jonathan Livingston îmi dăduse atunci un impuls să încerc să fac nişte schimbări radicale în viaţa mea, aşa cum faci într-un joc în care personaje, locuri, preocupări nu te mai mulţumesc deloc; şi le iei şi muţi locul personajelor, înlocuieşti, schimbi roluri, aşa cum îţi doreşti tu, demiurg de necontestat al unei lumi ideale create în capul tău. Zborul meu de pescăruş Jonathan s-a terminat atunci într-un picaj fulminant şi cu o mulţime de pene zburătăcite în toate părţile, pe care cu greu le-am mai adunat apoi. Dupa ani si ani, încă mai resimt efectele acelui zbor nereuşit, deşi unele din aceste efecte s-au dovedit în final benefice, urmând ele o înţelepciune ascunsă a destinului. Se pare că am fost atunci mai degrabă un Icar naiv ce în planurile sale măreţe de zbor a omis să ia în considerare şi efectul caloric al soarelui asupra cerii cu care îşi lipise de spate aripile în zboru-i spre înalt.

În acest context,  gândul la Pescăruşul Jonathan Livingston îmi trezea un fel de antipatie, dar şi o mare curiozitate să înţeleg, nu atât cauzele eşecului zborului meu, evidente între timp, ci mai mult legatura mea sufletească cu această carte.

Pe spatele cărţii mici şi atât de subţiri am citit mai întâi câteva rânduri de prezentare, suficiente cât să trezească interesul cititorului:

Pescăruşul Jonathan Livingston este, după “Micul Prinţ”, cea mai citită parabolă modernă. Nu, nu este important că povestea vorbeşte despre ordine şi dezordine, despre conformism şi disidenţă, despre cârdul care cârâie şi solitarul care tace şi zboară. Nici relaţia maestru-discipol despre care nu mai rămâne nimic de spus după ce citeşti cartea nu e cel mai important lucru în această istorie şi nici exemplara lecţie de libertate pe care o primim. Important este însa felul în care răspunde pescăruşul Jonathan Livingston la nedumerirea tânărului său prieten: “Nu înţeleg cum poţi iubi un cârd de păsări care tocmai au încercat să te ucidă”. Citiţi răspunsul pe care îl primeşte învăţacelul şi veţi descoperi sensul parabolei şi ceea ce e cu adevărat important în ea.

Am recitit deci cartea despre zbor, să aflu răspunsul lui Jonathan, răspuns pe care acum îl presimţeam, dar care nu îmi rămăsese deloc în minte din lectura de demult.  De la zborul jos, primitiv, împreună cu cârdul de pescăruşi – zbor doar ca mijloc de supravieţuire, de căutare a hranei, până la zborul elevat, exersat îndelung după propriile reguli – zborul de dragul zborului, şi mai apoi părăsirea paradisului pescăruşilor şi reîntoarcerea lui Jonathan în cârdul de pescăruşi ce-l renegaseră cândva, spre a-i învăţa şi pe ei arta zborului, ceea ce îmi rămăsese ca impresie la prima lecturare fusese doar ideea de zbor, sentimentul extraordinar de libertate. Şi că nu trebuie decât să îţi doreşti să zbori cât mai sus şi vei putea, dacă eşti suficient de curajos. La această a doua lecturare şi dobândind eu ceva mai multă experientă de viaţă între timp, m-au impresionat la fel de mult strădania susţinută a pescăruşului înspre exersarea şi înţelegerea zborului, altruismul şi modestia sa. Sunt tocmai calitaţile ce îi asigură lui Jonathan un zbor lin, controlat, fără apropieri bruşte şi orbitoare de soare şi căderi în vălătug întunecat de pene frânte. 

“Un pescăruş este ideea nelimitată a libertăţii, imaginea Marelui Pescăruş, iar întregul vostru trup de la o aripă la alta nu este decât gândul vostru însuşi”, îi învaţă Jonathan pe discipolii săi înaripaţi. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spune în lucrările sale de antroposofie că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală, spirite ale libertăţii. Marea misiune a omului este să introducă libertatea în lume şi, odată cu ea, ceea ce se numeşte în adevăratul sens al cuvântului iubire. În Filosofia Libertăţii, Rudolf Steiner arată că omul poate deveni liber mai întâi în domeniul gândirii.

Se spune: “gândirea are aripi”, “gândul zboară”. Privim cu nostalgie de pe ţărm şi ne trezeşte un dor de libertate zborul lin al unui pescăruş în aerul străluminat de deasupra mării. Zborul mândru şi înalt spre soare al vulturului este o altfel de chemare spre libertate, ca o eliberare de greutatea materiei, mult dincolo de cele mai înalte culmi. Iar zborul aripilor albe dantelate ale porumbelului pe albastrul intens al cerului ne aminteşte de o libertate blânda, ce parcă alină şi vindecă sufletul.

“Pasărea este în esenţă un gând, un gând care trăieşte şi zboară. (…) Penele corespund aceleiaşi forţe care face din creierul omenesc creator de gânduri.” (R. Steiner, Omul în raport cu animalele şi spiritele elementare, GA 230). Rudolf Steiner ne îndeamnă să depăşim stadiul de intelectualism pentru a ajunge la o intuiţie artistică, în care putem găsi corespondenţele dintre om şi univers, dintre microcosmos şi macrocosmos. Orice lucru din această lume este un semn pentru cel care ştie să-l descifreze. A citi această scriere secretă a lumii înseamnă a înţelege tainele universului. “Pentru sufletul dotat cu un simţ just, capabil de a simţi natura în toate frumuseţile sale, nu există ceva mai mişcător decât resimţirea acestei intime înrudiri dintre gândirea omului şi penele păsărilor. Putem resimţi aceasta într-un mod absolut concret şi, după ce vom câşiga o anumită obişnuinţă în aceste experienţe, vom ajunge să ştim cu exactitate în ce momente avem gânduri ca un vultur, ca un păun sau ca o vrabie.”

Apelul înălţimilor sau chemarea ispititoare a vulturului este ispita în sufletul omului de a-şi crea o lume în propriul cap, urmărind eliberarea de îndatoririle pământeşti. Vulturul găseşte bucurie şi exaltare în forţele aerului, ajungând până la a dispreţui viaţa terestră. El nu vrea să trăiască decât în elementul aer – în gândire, venind pe pămant doar atât cât să-şi ia prada şi apoi zboară iar spre înălţimi. O gândire ca de vultur îl poate ajuta şi întări pe om numai dacă, după ce primeşte darul vulturului, îşi întoarce privirea în jos, spre ceea ce răsare şi ţâşneşte din pământ, precum şi către ceea ce urcă de jos în sus în organismul omenesc, într-un gest profund de înţelegere a lumii şi cunoaştere de sine.

Pot spune că Jonathan Livingston este un pescăruş atipic, el prezentând iniţial mai degrabă caracteristicile unui vultur decât cele ale unui pescăruş. “Cei mai mulţi pescăruşi nu caută să înveţe decât elementele de bază ale zborului – cum să ajungă de pe mal până la hrană şi înapoi. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează ci hrana. Dar pentru acest pescăruş zborul era totul, nu hrana. Mai mult decat orice pe lume, pescăruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.” Obsesia sa pentru zbor, dorinţa de a zbura sus, tot mai sus şi mai rapid, este dublată de fuga de îndatoririle zilnice în cadrul stolului de pescăruşi,  de indiferenţa faţă de procurarea hranei şi chiar de consumul ei, precum şi de faptul că în viaţa sa nu are vreun rol important nici o femelă pescăruş; nici măcar mama sa, care este amintită în trecere ca fiind cea care nu îl înţelege şi care îl ceartă că nu este precum ceilalţi pescăruşi. Legătura cu mama, cu elementul feminin în general, semnifică legatura cu forţele pămanteşti, ceea ce la Jonathan lipseşte aproape cu desăvârşire.

Dar în final Jonathan îşi sacrifică traiul fericit din paradisul elitist al pescăruşilor ce ştiu a trăi însăşi esenţa zborului. El se întoarce în mijlocul stolului, pentru a-i ajuta şi pe alţi pescăruşi să înveţe zborul, într-o superbă învingere a egoismului de sine şi găsindu-şi astfel adevăratul sens al vieţii în iubirea pentru ceilalţi.

Mă întorc şi eu  la îndatoririle mele pămanteşti de zi cu zi… Poate peste alţi câţiva ani voi găsi înţelesuri noi “adevăratului Pescăruş Jonathan, care trăieşte în noi toţi”, cum ni l-a dedicat creatorul său. (Delia Soare)

Mitul sufletelor-pereche

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”

Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.

O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”

În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?

Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.

Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin indragostirea coplesitoare de un alt om, pe care il crede suflet-pereche. Si această iubire Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini,  intr-o zona sufleteasca ce nu vrea sa aiba de-a face cu lumea fizica, cu greutatile si responsabilitatile pe care aceasta le implica. Pe de altă parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său numai în plan material, în unirea fizică cu un alt om. Aflat in aceasta situatie, prins intre Lucifer si Ahriman, omul devine tot mai egoist si mai indepartat de indatoririle sale pamantesti şi îşi pierde treptat Eul adevarat, legatura sa cu arhetipul Om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.

„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat. (scris de Delia Soare, în primavara 2009)

A aduce idealurile pe pământ

Motto:  „If there is something more powerful than destiny, this must be the human being who bears destiny unshaken”. (Rudolf Steiner)

Un prieten a avut un vis, să facă o firmă şi s-a străduit cu entuziasm în acest sens. A rezultat o companie de succes. După un timp s-au ivit noi oportunităţi de dezvoltare, nişte cunoştinţe i-au propus să se asocieze şi să diversifice activitatea firmei. El a refuzat, fiindu-i teamă de complicaţii şi că lucrurile îi vor scăpa de sub control. Peste încă un timp, el a început să simtă tot mai des lipsa de chef, de pasiune în tot ceea ce făcea la firma sa. Şi acum se întreabă dacă această stare a sa nu are cumva legatură cu refuzul de a dezvolta firma la un moment dat.

O fată de şaptesprezece ani era pasionată de literatură, citea cu bucurie versurile poeţilor români şi şi-a dat seama că îşi doreşte mult să urmeze facultatea de litere. Cam în acelaşi timp, tatăl ei, un om autoritar, a întrebat-o unde alege să dea examen de admitere la facultate: la facultatea de mecanică sau la cea de electronică? A ales electronica şi acum, după mai bine de douăzeci de ani, lucrează în acest domeniu. Dar de o vreme încoace, de câte ori se duce la servici, simte că pierde energie.

O prietenă a ştiut încă de când era copil că marele ei ideal este să îşi întâlnească sufletul-pereche. Totuşi, s-a căsătorit cu cel de care era îndrăgostită, deşi îşi dăduse seama între timp că el nu o iubea şi deci nu era cel pe care ea îl căuta. Relaţia lor nu a mers şi după ani şi ani ea încearcă să afle de ce nu a avut atunci suficientă credinţă şi putere să îşi urmeze idealul şi să îl caute pe cel menit.

O altă femeie şi-a dorit foarte mult să aibă o familie cu trei copii. Pentru ea, asta însemna împlinirea ei în această viaţă. În urma unui control medical a aflat că nu poate să aibă copii. Deşi profesa într-un domeniu
care îi plăcea şi avea şi o situaţie materială bună, vestea că nu-şi va putea îndeplini idealul a dus-o într-o criză sufletească puternică şi mai apoi s-a îmbolnăvit. După o vreme, ea şi-a recăpătat speranţa de a avea o familie cu copii şi acum încearcă să reformuleze idealul ei, dar ţinând cont de condiţiile obiective din viaţa sa. Ea se gândeşte acum la varianta unei adopţii.

Şi fiecare dintre noi a avut cândva măcar un ideal, o stea minunată ce i-a luminat calea şi i-a umplut sufletul de bucurie, dar pe care l-a pierdut undeva pe parcurs. O parte a sufletului s-a ofilit atunci, aşa cum se ofileşte uneori o ramură dintr-un copac, deşi copacul creşte mai departe urmând anotimpurile vieţii. Idealul a rămas undeva, suspendat, ca un vis nostalgic. Şi totuşi idealul neîmplinit, sau împlinit doar parţial ne trimite încă lumina sa de stea, vrea să îl primim din nou în viaţa noastră şi să îl ajutăm să se întrupeze aici, pe Pământ. Însă anii, experienţele triste, ne-au aşternut peste suflet platoşă de pesimism şi nu mai ştim să îi mai vedem lumina, nu îi mai înţelegem graiul cristalin. Urmarea? Lipsa de entuziasm, pierdere de energie, crize sufleteşti şi aşa mai departe, pâna la boli, toate acestea menite fiind să ne atragă atenţia: încă mai e timp, încă mai poţi face ceva să aduci acest ideal în viaţa ta! Unii oameni au avut curajul să pună idealul în practică, dar undeva pe drum s-au lasat cuprinşi de teamă şi nu au ştiut să îl crească mai departe. Alţii s-au lasat zdrobiţi de autoritatea părinţilor sau a profesorilor sau de cauze exterioare nefavorabile şi nici măcar nu au îndrăznit să planteze vreodată sămânţa idealului în viaţa lor. Sau şi mai trist, atunci când îţi trădezi singur idealul, neavând suficientă încredere şi răbdare să îl urmezi. Dar sunt şi oameni care, după ce au trecut prin abisuri sufleteşti, prin boli, au ajuns la înţelepciunea că idealul ce pare mort poate fi încă reînviat, poate fi adus încă pe pământ, chiar dacă într-o formă diferită de cea pe care o crezuse iniţial potrivită.

Am citit de curând nişte discuţii pe tema: când te simţi împlinit ca om? Şi cineva spunea că atunci când reuşeşti să realizezi ceea ce ţi-ai propus. De la lucruri mici, de genul că azi mă duc la croitor să îmi repar sacoul, şi până la idealuri de viaţă, ca acelea amintite la început, ceea ce ne ajută să le punem în practică este voinţa noastră. De fapt, asta facem de dimineaţa şi până seara: încercăm să dăm expresie voinţei noastre şi aşa ne pregătim astăzi ziua de mâine. Voinţa, ca forţă sufletească, este cea prin care ne construim în fiecare moment viitorul. Dacă se spune că modul nostru de a gândi vine din trecut, din vieţi anterioare, voinţa este cea care ne îndreaptă spre viitor, prin ea noi ne construim nu numai ziua de mâine, ci şi următoarea întrupare.

Karma unui om ţine de secretele voinţei, iar problemele de karmă sunt probleme legate de voinţă, dupa cum ne spunea biograful olandez Rinke Visser la cursul său. Iar munca biografică este munca despre karma, este strădania de a înţelege ce este karma, cum acţionează ea în viaţa unui om. O prietenă de-a mea, ce nu crede în reîncarnare şi karma, îmi reproşa deunăzi, mai în glumă, mai în serios: „Voi, antroposofii, de câte ori nu merge ceva în viaţa voastră, de câte ori aveţi probleme, daţi vina pe karma! Şi eventual consideraţi că veţi îndrepta totul în altă viaţă, în loc să vă străduiţi acum să faceţi asta!” Poate că se mai întâmplă şi asta, dar karma nu înseamnă nicidecum o lege implacabilă căreia îi suntem supuşi toţi, sărmani muritori, într-o măsura mai mică sau mai mare… Rinke Visser încerca să explice, să simplifice acest concept misterios de „karma” spunând că în limba sanscrită karma înseamnă: fă ceea ce ai de făcut! Pare simplu, dar de unde ştiu ce am de făcut? Impulsurile de acţiune care îmi vin, sunt ele simple rezultate ale dorinţelor sufletului, sau au cauze spirituale, adică îmi vin de la partea spirituală a fiinţei mele? Spre deosebire de animale, omul are marele privilegiu că între dorinţa sa şi acţiunea sa el poate să interpună gândirea sa şi astfel să acţioneze conştient. Atâta timp cât nu ştim nimic despre karma, ea acţionează în viaţa noastră ca o blind law şi atunci spunem: am avut noroc în situaţia cutare, sau am avut ghinion, iar la fel spunem şi despre alţi oameni. Nu ne recunoaştem în situaţiile de destin în care suntem puşi, le atribuim întâmplării sau unei voinţe exterioare. Dar dacă încercăm să înţelegem cum acţionează karma, atunci avem posibilitatea să ne-o asumăm, deci să devenim tot mai liberi de constrângerea ei.

Rinke Visser, încercând să ne facă să înţelegem cum funcţionează karma, mai dădea o comparaţie aparent simplă: omul văzut ca o minge, iar o situaţie dificilă de viaţă ca o mână nevăzută ce vine şi strânge mingea, o deformează, deformarea aceasta fiind ceea ce s-ar putea numi o situaţie karmică. Iar omul trebuie să se străduiască să vadă mâna nevăzută, creându-şi „noi ochi”. A vedea mâna ce deformează mingea înseamnă a-i înţelege legitatea, mesajul, lecţia de viaţă şi a acţiona conform ei, a face ce ai de facut în această situatie de viaţă – şi pe măsură ce o vedem, „mingea” revine la forma iniţială, arată cam ca înainte de deformare; dar ea nu mai este ca înainte, ci este îmbogăţită lăuntric, dacă putem spune aşa. În plus, omul înţelege că mâna nevăzută, pe care de obicei o asimilează cu o „karmă rea” sau cu „ghinion”, este într-un anumit sens tot el. Şi deşi iniţial mâna pare neagră, rea, urâtă, dură, pe măsură ce el o înţelege devine tot mai luminoasă, transparentă, blândă şi modelează tot mai delicat omul în devenirea sa pământească. Pentru cine vrea să înţeleagă şi mai bine karma, Rinke Visser recomanda călduros ciclul de conferinţe „Manifestările karmei” de Rudolf Steiner, numindu-l un adevărat manual de biografie şi spunând că ar trebui să fie o carte de bază a antroposofilor şi a oricărui om care vrea într-adevăr să înţeleagă cum funcţionează această lege în viaţa sa. În anul 1910, când Rudolf Steiner a ţinut acest ciclu de conferinţe despre karmă, a observat că oamenii nu îşi dădeau încă seama de importanţa întelegerii karmei. În schimb, în ultimii ani, studiul biografiei şi metoda de consiliere biografică s-au dezvoltat foarte mult în lume, inclusiv în România.

Venim pe Pământ cu un bagaj spiritual, încercăm să aducem în lumea fizică nişte idealuri pe care le purtăm ca potenţialităţi în Eul superior. De obicei devenim conştienţi de aceste idealuri în jurul vârstei de 18 ani. Pe măsură ce reuşim să împlinim aceste idealuri, ne întrupăm tot mai bine ca fiinţe spirituale pe Pământ. Dar, cum povesteam în situaţiile de la început, apar diferite situaţii de viaţă constrângătoare, „mâini negre ce deformează mingea” şi împiedică împlinirea idealului, spunându-ne astfel că mai avem de înţeles o lecţie, mai trebuie să rezolvăm ceva între timp, poate o relaţie dificilă cu un alt om, poate să ne îndreptăm un defect sufletesc, până când vom şti forma corectă în care să aducem idealul respectiv pe Pământ. Dacă nu înţelegem lecţia, după un anumit timp va apare ceva ca o lipsă de entuziasm, o paralizie în voinţă sau chiar o criză sufletească, semn că situaţia a devenit acută şi că de data aceasta lecţia trebuie învăţată neapărat pentru a putea trece mai departe. Şi uneori omul de-abia în acest moment intră în contact cu voinţa sa spirituală; de-abia când totul pare lipsit de speranţă, omul are această capacitate extraordinară de a renaşte sufleteşte, mereu şi mereu, precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Si fiecare asemenea renaştere înseamnă apariţia unei noi forţe sufleteşti, pe care el o va folosi pentru a aduce pe pământ un ideal.  (Delia Soare)