Omul în căutarea sensului vieţii

Ce face o fiinţă umană când “nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viaţă ridicol de despuiată” ?

În cartea sa Omul în căutarea sensului vieţii, Viktor E. Frankl, psihoterapeut şi scriitor, descrie cu onestitate şi simplitate emoţionante trăirile sale ca deţinut în lagărele morţii de la Auschwitz, vreme de mai mulţi ani, timp în care a trecut prin orori greu de imaginat. În lagărul de concentrare totul conspira la a-l face pe deţinut să îşi piardă orice urmă de speranţa, orice voinţa de a mai trăi. Dar un lucru îi rămâne omului, ultima dintre libertăţile umane, ceva ce nu-i poate lua nimeni: „capacitatea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări”. Foamea, umilinţele îndurate, teama de a fi exterminat în orice moment, mânia adâncă au fost totuşi suportabile pentru el datorită amintirii însufleţite şi pline de iubire a soţiei iubite, încrederii sale în sinele etern al fiinţei umane, simţului umorului sau frumuseţii vindecătoare a vreunui colţ de natura.

În lagăr, oamenii ca el, intelectuali cu o constituţie fizică mai delicata, dar cu o viaţă sufletească intensă, reuşeau să se retragă uneori din ambianţa teribilă din jurul lor într-o viaţă lăuntrică plină de bogăţie, de libertate a spiritului. Aşa se explică aparentul paradox că astfel de oameni rezistau mai bine ororilor decât ceilalţi, mai robuşti.

Mergând printre bolovani spre locul de muncă, tremurând în întuneric şi frig, mânat de la spate de loviturile paznicilor din lagăr, Viktor Frankl trăia în acelaşi timp într-o altă realitate, în care chipul iubitei îi apărea într-o lumina suprapământeană, vorbindu-i şi încurajându-l cu iubire. În astfel de momente el a avut revelaţia că izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. “Sufletul meu era încă agăţat de chipul soţiei mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu ştiam dacă mai era în viaţă. Ştiam un singur lucru – un lucru pe care îl învăţasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric.” “Dacă aş fi ştiut în clipele acelea că soţia mea era moartă, cred că aş fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplarii chipului ei, iar conversaţia mea lăuntrică ar fi fost la fel de vie si de îndestulătoare. Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este mai tare ca moartea. “

El a fost dintre deţinuţii care au ales să îşi păstreze demnitatea, să nu îşi uite condiţia de om, găsind un sens mai înalt în suferinţă şi reuşind să se ridice deasupra unei sorţi potrivnice. Aceste momente când omul se ridică deasupra greutăţilor sorţii nu sunt totuşi suficiente pentru a susţine voinţa de a trai, pâna ce omul nu găseşte un înţeles mai cuprinzător suferinţei sale, aparent lipsită de sens. Viktor Frankl şi-a luat ca motto de viaţă ceea ce spunea Nietzsche: “Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice”. Când dr. Frankl a fost deportat în lagărul de la Auswichz, i-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl publice, o introducere în metoda sa, logoterapia. Dorinţa sa de a rescrie manscrisul l-a ajutat să supravieţuiască ororilor lagărului. Bolnav de febra tifoidă, a aşternut în scris, pe diferite bucăţele de hârtie, multe notiţe care să îl ajute mai târziu la refacerea manuscrisului. Convingerea sa a fost că tocmai această refacere a manuscrisului, realizată în barăcile întunecoase din lagărul de concentrare, l-a ajutat să reziste şi să supravieţuiască condiţiilor îngrozitoare şi bolii nemiloase.

Titlul original al cărţii a fost: A spune da vieţii în orice condiţii: o experienţă psihologică în lagărul de concentrare. Structurată în două părţi, prima parte este dedicată experienţei din lagăr, iar cea de-a doua descrie logoterapia pe scurt. Intenţia declarată a autorului când a scris această carte a fost să îi comunice cititorului, prin intermediul unui exemplu concret precum experienţa din lagăr, faptul că viaţa îşi păstrează un sens potenţial în orice condiţii, chiar şi în cele mai nefericite. Succesul avut de carte, vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, autorul l-a explicat drept expresie clară a suferinţei vremurilor noastre, când atâţia oameni întind mâna după o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la întrebarea “care este sensul vieţii ?”.

Născut la Viena într-o familie evreiască, Viktor Frankl a studiat medicina, specializându-se în neurologie şi psihiatrie. Timp de patru ani a lucrat la Spitalul General din Viena, la “Pavilionul sinucigaşilor”, tratând depresiile dificile ale pacienţilor săi. Punând stăpânire pe Viena, naziştii i-au interzis să mai trateze pacienţii din rasa ariană, considerându-l nedemn datorită identităţii sale evreieşti. Ulterior a devenit şeful departamentului neurologic al spitalului Rotshchild, singurul în care evreii erau admişi. De mai multe ori, opiniile sale medicale au salvat pacienţi care urmau să fie eutanasiaţi, conform programului nazist de “igienzare rasială” iniţiat de Hitler. La vârsta de 36 de ani s-a căsătorit cu Tilly Grosser, iar la 37 de ani a fost deportat în lagăr, aceeaşi soartă împărtăşind şi soţia şi părinţii săi. Experienţa sa de 3 ani petrecuţi în lagărele de concentrare şi în special perioada plină de suferinţă şi teroare din ultimele 6 luni din lagărele de la Auschwitz şi Dachau, când a fost simplu muncitor-sclav, aşteptându-se în orice moment să fie exterminat, l-a condus la a-şi dezvolta metoda sa de terapie prin voinţa de sens – logoterapia. Ideea care a stat la baza logoterapiei este că chiar şi în cele mai absurde, dureroase şi dezumanizante situaţii viaţa are un sens, chiar şi în mijlocul unei suferinţe extreme; suferinţa însăşi are un sens.

Viktor Frankl a întemeiat cea de-a treia şcoala vieneză de psihoterapie, logoterapia, după cea freudiană şi cea adleriană. Despre psihanaliza lui Freud am auzit cu toţii. Dar despre logoterapie, versiunea modernă şi personalizată de analiză existenţială a lui dr. Viktor Frankl, se ştie mult mai puţin. Dacă metoda lui Freud consideră drept cauză a nervozelor frustrarea din viaţa sexuală, logoterapia consideră drept cauză principală a nevrozelor frustrarea “voinţei de sens”, considerând că mai multe feluri de nevroze se datorează eşecului pacientului de a găsi un sens pentru propria existenţă şi un sentiment de responsabilitate pentru acesta.

Sănătatea mintală a omului se menţine tocmai prin tensiunea sufletească dintre ceea ce este omul şi ceea ce trebuie el să devină, prin strădania sa de a-şi realiza treptat potenţialului intrinsec al fiinţei sale. Fiecare situaţie de viaţă reprezintă o provocare şi o problemă pe care omul trebuie să o rezolve. În opinia dr. Frankl, omul nu trebuie să întrebe care e sensul vieţii sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că viaţa este cea care îl întreabă pe el aceasta: care e sensul pe care el îl dă în orice moment vieţii sale. Pe scurt, fiecare om este chestionat de către viaţă şi poate răspunde vieţii doar devenind responsabil pentru propria viaţă. Astfel, logoterapia vede în responsabilitate însăşi esenţa existenţei umane. Este demnă de menţionat aici şi plină de semnificaţii propunerea dr. Frankl ca Statuia Libertăţii de pe Coasta de Est a Statelor Unite să fie completată de către o Statuie a Responsabilităţii pe Coasta de Vest – proiect care este în desfăşurare.

Dar dr. Frankl atrage atenţia că nimeni nu poate spune altcuiva care este sensul vieţii sale, fiecare om trebuie să şi-l găsească pentru el însuşi şi să accepte responsabilitatea pe care i-o delegă propriul răspuns. Acest sens al vieţii sale trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în omul însuşi sau în sufletul său, adică omul să nu rămână un sistem închis în el. Este vorba aici despre transcederea de sine a existenţei umane, ieşirea în lume prin depăşirea egoismului: de exemplu, un ţel care trebuie îndeplinit, sau o persoană pe care să o cunoască cu adevărat. Cu cât omul se uită mai mult pe sine dăruindu-se unei cauze mai înalte pe care o slujeşte sau unei persoane pe care o iubeşte, cu atât el devine mai om, îşi exprimă tot mai mult în lume potenţialul său.

Logoterapeutul se ocupă de sensul care dormitează în fiecare situaţie de viaţă căreia omul trebuie să îi facă faţă. Acest sens se exprimă în lucruri concrete, aici, pe pământ – şi omul trebuie să devină conştient de ceea ce se poate face într-o anumită situaţie dată.
Conform logoterapiei, există trei căi principale pe care se ajunge la sens în viaţă. Prima constă în a crea ceva în lume sau a săvârşi o faptă. A doua, în dragostea pentru un alt om. Iar a treia – şi cea mai importantă – este transformarea unei tragedii personale într-o victorie, ridicarea deasupra suferinţei, deasupra unei sorţi care nu mai poate fi schimbată, dar în care omul alege să se depăşească pe sine, să se transforme, el fiind astfel “demn de suferinţa sa” . În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spunea: “Dacă există ceva mai puternic decât destinul, acesta este omul care reuşeşte să îşi poarte destinul cu demnitate.”

Ca psihoterapeut, Victor Frankl s-a străduit în permanenţă să afle cum pot fi ajutaţi oamenii să dobândească acel ceva specific uman, să intre în contact cu acea parte deosebită de libertate lăuntrică şi demnitate. Dar în final este alegerea fiecărui om de a-şi exprima sau nu latura sa profund umană: “Omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a facut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca nişte sfinţi. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte.”

Alături de logoterapia fundamentată de Viktor E. Frankl, se dezvoltă tot mai mult în lume o metodă nouă: consilierea biografică. Având aceleaşi principii de bază ca şi logoterapia, dar luând formă în contextul antroposofiei adusă de Rudolf Steiner, consilierea biografică este un ajutor nepreţuit în descoperirea “firului roşu” nevăzut şi plin de sensuri, ce străbate şi călăuzeşte viaţa fiecărui om. (Delia Soare)

A aduce idealurile pe pământ

Motto:  „If there is something more powerful than destiny, this must be the human being who bears destiny unshaken”. (Rudolf Steiner)

Un prieten a avut un vis, să facă o firmă şi s-a străduit cu entuziasm în acest sens. A rezultat o companie de succes. După un timp s-au ivit noi oportunităţi de dezvoltare, nişte cunoştinţe i-au propus să se asocieze şi să diversifice activitatea firmei. El a refuzat, fiindu-i teamă de complicaţii şi că lucrurile îi vor scăpa de sub control. Peste încă un timp, el a început să simtă tot mai des lipsa de chef, de pasiune în tot ceea ce făcea la firma sa. Şi acum se întreabă dacă această stare a sa nu are cumva legatură cu refuzul de a dezvolta firma la un moment dat.

O fată de şaptesprezece ani era pasionată de literatură, citea cu bucurie versurile poeţilor români şi şi-a dat seama că îşi doreşte mult să urmeze facultatea de litere. Cam în acelaşi timp, tatăl ei, un om autoritar, a întrebat-o unde alege să dea examen de admitere la facultate: la facultatea de mecanică sau la cea de electronică? A ales electronica şi acum, după mai bine de douăzeci de ani, lucrează în acest domeniu. Dar de o vreme încoace, de câte ori se duce la servici, simte că pierde energie.

O prietenă a ştiut încă de când era copil că marele ei ideal este să îşi întâlnească sufletul-pereche. Totuşi, s-a căsătorit cu cel de care era îndrăgostită, deşi îşi dăduse seama între timp că el nu o iubea şi deci nu era cel pe care ea îl căuta. Relaţia lor nu a mers şi după ani şi ani ea încearcă să afle de ce nu a avut atunci suficientă credinţă şi putere să îşi urmeze idealul şi să îl caute pe cel menit.

O altă femeie şi-a dorit foarte mult să aibă o familie cu trei copii. Pentru ea, asta însemna împlinirea ei în această viaţă. În urma unui control medical a aflat că nu poate să aibă copii. Deşi profesa într-un domeniu
care îi plăcea şi avea şi o situaţie materială bună, vestea că nu-şi va putea îndeplini idealul a dus-o într-o criză sufletească puternică şi mai apoi s-a îmbolnăvit. După o vreme, ea şi-a recăpătat speranţa de a avea o familie cu copii şi acum încearcă să reformuleze idealul ei, dar ţinând cont de condiţiile obiective din viaţa sa. Ea se gândeşte acum la varianta unei adopţii.

Şi fiecare dintre noi a avut cândva măcar un ideal, o stea minunată ce i-a luminat calea şi i-a umplut sufletul de bucurie, dar pe care l-a pierdut undeva pe parcurs. O parte a sufletului s-a ofilit atunci, aşa cum se ofileşte uneori o ramură dintr-un copac, deşi copacul creşte mai departe urmând anotimpurile vieţii. Idealul a rămas undeva, suspendat, ca un vis nostalgic. Şi totuşi idealul neîmplinit, sau împlinit doar parţial ne trimite încă lumina sa de stea, vrea să îl primim din nou în viaţa noastră şi să îl ajutăm să se întrupeze aici, pe Pământ. Însă anii, experienţele triste, ne-au aşternut peste suflet platoşă de pesimism şi nu mai ştim să îi mai vedem lumina, nu îi mai înţelegem graiul cristalin. Urmarea? Lipsa de entuziasm, pierdere de energie, crize sufleteşti şi aşa mai departe, pâna la boli, toate acestea menite fiind să ne atragă atenţia: încă mai e timp, încă mai poţi face ceva să aduci acest ideal în viaţa ta! Unii oameni au avut curajul să pună idealul în practică, dar undeva pe drum s-au lasat cuprinşi de teamă şi nu au ştiut să îl crească mai departe. Alţii s-au lasat zdrobiţi de autoritatea părinţilor sau a profesorilor sau de cauze exterioare nefavorabile şi nici măcar nu au îndrăznit să planteze vreodată sămânţa idealului în viaţa lor. Sau şi mai trist, atunci când îţi trădezi singur idealul, neavând suficientă încredere şi răbdare să îl urmezi. Dar sunt şi oameni care, după ce au trecut prin abisuri sufleteşti, prin boli, au ajuns la înţelepciunea că idealul ce pare mort poate fi încă reînviat, poate fi adus încă pe pământ, chiar dacă într-o formă diferită de cea pe care o crezuse iniţial potrivită.

Am citit de curând nişte discuţii pe tema: când te simţi împlinit ca om? Şi cineva spunea că atunci când reuşeşti să realizezi ceea ce ţi-ai propus. De la lucruri mici, de genul că azi mă duc la croitor să îmi repar sacoul, şi până la idealuri de viaţă, ca acelea amintite la început, ceea ce ne ajută să le punem în practică este voinţa noastră. De fapt, asta facem de dimineaţa şi până seara: încercăm să dăm expresie voinţei noastre şi aşa ne pregătim astăzi ziua de mâine. Voinţa, ca forţă sufletească, este cea prin care ne construim în fiecare moment viitorul. Dacă se spune că modul nostru de a gândi vine din trecut, din vieţi anterioare, voinţa este cea care ne îndreaptă spre viitor, prin ea noi ne construim nu numai ziua de mâine, ci şi următoarea întrupare.

Karma unui om ţine de secretele voinţei, iar problemele de karmă sunt probleme legate de voinţă, dupa cum ne spunea biograful olandez Rinke Visser la cursul său. Iar munca biografică este munca despre karma, este strădania de a înţelege ce este karma, cum acţionează ea în viaţa unui om. O prietenă de-a mea, ce nu crede în reîncarnare şi karma, îmi reproşa deunăzi, mai în glumă, mai în serios: „Voi, antroposofii, de câte ori nu merge ceva în viaţa voastră, de câte ori aveţi probleme, daţi vina pe karma! Şi eventual consideraţi că veţi îndrepta totul în altă viaţă, în loc să vă străduiţi acum să faceţi asta!” Poate că se mai întâmplă şi asta, dar karma nu înseamnă nicidecum o lege implacabilă căreia îi suntem supuşi toţi, sărmani muritori, într-o măsura mai mică sau mai mare… Rinke Visser încerca să explice, să simplifice acest concept misterios de „karma” spunând că în limba sanscrită karma înseamnă: fă ceea ce ai de făcut! Pare simplu, dar de unde ştiu ce am de făcut? Impulsurile de acţiune care îmi vin, sunt ele simple rezultate ale dorinţelor sufletului, sau au cauze spirituale, adică îmi vin de la partea spirituală a fiinţei mele? Spre deosebire de animale, omul are marele privilegiu că între dorinţa sa şi acţiunea sa el poate să interpună gândirea sa şi astfel să acţioneze conştient. Atâta timp cât nu ştim nimic despre karma, ea acţionează în viaţa noastră ca o blind law şi atunci spunem: am avut noroc în situaţia cutare, sau am avut ghinion, iar la fel spunem şi despre alţi oameni. Nu ne recunoaştem în situaţiile de destin în care suntem puşi, le atribuim întâmplării sau unei voinţe exterioare. Dar dacă încercăm să înţelegem cum acţionează karma, atunci avem posibilitatea să ne-o asumăm, deci să devenim tot mai liberi de constrângerea ei.

Rinke Visser, încercând să ne facă să înţelegem cum funcţionează karma, mai dădea o comparaţie aparent simplă: omul văzut ca o minge, iar o situaţie dificilă de viaţă ca o mână nevăzută ce vine şi strânge mingea, o deformează, deformarea aceasta fiind ceea ce s-ar putea numi o situaţie karmică. Iar omul trebuie să se străduiască să vadă mâna nevăzută, creându-şi „noi ochi”. A vedea mâna ce deformează mingea înseamnă a-i înţelege legitatea, mesajul, lecţia de viaţă şi a acţiona conform ei, a face ce ai de facut în această situatie de viaţă – şi pe măsură ce o vedem, „mingea” revine la forma iniţială, arată cam ca înainte de deformare; dar ea nu mai este ca înainte, ci este îmbogăţită lăuntric, dacă putem spune aşa. În plus, omul înţelege că mâna nevăzută, pe care de obicei o asimilează cu o „karmă rea” sau cu „ghinion”, este într-un anumit sens tot el. Şi deşi iniţial mâna pare neagră, rea, urâtă, dură, pe măsură ce el o înţelege devine tot mai luminoasă, transparentă, blândă şi modelează tot mai delicat omul în devenirea sa pământească. Pentru cine vrea să înţeleagă şi mai bine karma, Rinke Visser recomanda călduros ciclul de conferinţe „Manifestările karmei” de Rudolf Steiner, numindu-l un adevărat manual de biografie şi spunând că ar trebui să fie o carte de bază a antroposofilor şi a oricărui om care vrea într-adevăr să înţeleagă cum funcţionează această lege în viaţa sa. În anul 1910, când Rudolf Steiner a ţinut acest ciclu de conferinţe despre karmă, a observat că oamenii nu îşi dădeau încă seama de importanţa întelegerii karmei. În schimb, în ultimii ani, studiul biografiei şi metoda de consiliere biografică s-au dezvoltat foarte mult în lume, inclusiv în România.

Venim pe Pământ cu un bagaj spiritual, încercăm să aducem în lumea fizică nişte idealuri pe care le purtăm ca potenţialităţi în Eul superior. De obicei devenim conştienţi de aceste idealuri în jurul vârstei de 18 ani. Pe măsură ce reuşim să împlinim aceste idealuri, ne întrupăm tot mai bine ca fiinţe spirituale pe Pământ. Dar, cum povesteam în situaţiile de la început, apar diferite situaţii de viaţă constrângătoare, „mâini negre ce deformează mingea” şi împiedică împlinirea idealului, spunându-ne astfel că mai avem de înţeles o lecţie, mai trebuie să rezolvăm ceva între timp, poate o relaţie dificilă cu un alt om, poate să ne îndreptăm un defect sufletesc, până când vom şti forma corectă în care să aducem idealul respectiv pe Pământ. Dacă nu înţelegem lecţia, după un anumit timp va apare ceva ca o lipsă de entuziasm, o paralizie în voinţă sau chiar o criză sufletească, semn că situaţia a devenit acută şi că de data aceasta lecţia trebuie învăţată neapărat pentru a putea trece mai departe. Şi uneori omul de-abia în acest moment intră în contact cu voinţa sa spirituală; de-abia când totul pare lipsit de speranţă, omul are această capacitate extraordinară de a renaşte sufleteşte, mereu şi mereu, precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Si fiecare asemenea renaştere înseamnă apariţia unei noi forţe sufleteşti, pe care el o va folosi pentru a aduce pe pământ un ideal.  (Delia Soare)