Încercați să vă formați un concept eroic asupra a ceea ce înseamnă loialitatea. Ceea ce oamenii numesc în general loialitate este atât de evanescent. Încercați ca loialitatea să însemne pentru voi următoarele: observați că există momente trecătoare în trăirea dumneavoastră legată de alți oameni, când aceștia apar gradual iluminați de arhetipurile lor spirituale. Și apoi vin alte perioade – poate chiar perioade lungi – când ființa lor este ca și întunecată. Puteți învăța să vă spuneți, într-un astfel de moment: Spiritul mă face puternic. Mă gândesc la arhetipul prietenului meu, pe care l-am zărit odată. Nici o înșelăciune, nici o aparență nu pot să îmi smulgă vreodată această imagine. Luptați neîncetat pentru a păstra această viziune. Lupta în sine este loialitatea. În efortul de a fi loiali în acest sens, oamenii se apropie de semenii lor cu puterea și atitudinea unui înger păzitor.[i]

Am început articolul de față cu citatul lui Rudolf Steiner despre prietenie și loialitate, pentru că de curând m-a afectat profund scrisoarea unei prietene apropiate, scrisoare în care ea mă descria drept opusul a ceea ce ar trebui să fie un om care îl are ca ideal pe Christos și care – ca și ea – se află pe calea de inițiere antroposofică. Ca urmare, am fost nevoită să mă preocup mult în ultima vreme cu această situație, în încercarea de a înțelege ce a determinat-o pe prietena mea să se întoarcă atât de radical împotriva mea.

Unul dintre marile mele idealuri, un ideal pe care l-am trăit din plin în această viață, este cel de prietenie. În biografia mea sunt unele domenii mai dificile, în care am avut încercări sufletești și în care am în continuare teme biografice de rezolvat; dar sunt și domenii fericite, pentru care m-am considerat cu adevărat norocoasă și bogată în această viață. Unul dintre aceste domenii benefice din viața mea este cel legat de prietenie. Am avut toată viața parte de prieteni adevărați, care au intrat cu ușurință, ca de la sine, în viața mea; prieteni care m-au înțeles, m-au ajutat și chiar m-au salvat în diferite feluri. Am privit dintotdeauna prietenia ca fiind forma de iubire cea mai pură, nobilă, dezinteresată ce poate exista între oameni; o iubire care este cel mai puțin supusă iluziilor, ispitelor, aparențelor și amăgirilor; o iubire de la Eu la Eu, care se apropie cel mai mult de idealul christic al iubirii frățești dintre oameni.

Ceea ce s-a întâmplat între mine și prietena mea m-a rănit, m-a bulversat și mi-a reactivat niște întrebări serioase, cum este cea despre cauza conflictelor din comunitatea antroposofică, de-a lungul istoriei societății antroposofice și din prezent. Cum de antroposofii, care ar trebui să fie cel mai uniți între ei, să se iubească la un nivel profund și să se ajute, tocmai ei sunt cei care se atacă reciproc, uneori peste măsură? Se cunosc marile situații conflictuale din istoria societății antroposofice, cărora încă se încearcă să li se dea o explicație justă. Eu însămi am văzut în comunitatea antroposofică izbucnind conflicte de nerezolvat între oameni ce inițial erau prieteni, situații în care un om a întors spatele cu vehemență și irevocabil unui alt coleg antroposof, în care deodată nu a mai văzut nimic bun ca om – deci o atitudine opusă celeia pe care Rudolf Steiner o descrie ca ‘loialitate’. Cum de se ajunge totuși la aceste situații atât de radicale? Desigur, au existat în fiecare din aceste cazuri motive de conflict, au fost greșeli și lucruri în neregulă între cei doi – însă niciunul dintre acestea nu justifică o rupere totală a relației dintre doi oameni pe care îi leagă idealul dat de Christos și calea de cunoaștere antroposofică.

Conflictul dintre Rudolf Steiner și Profesorul Schröer

Am pornit ciclul despre Idealuri vs natura de la situația conflictuală dintre Rudolf Steiner și profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, conflict ce i-a produs tânărului Steiner o mare suferință și pe care îl menționează în autobiografia sa[ii]. Pe atunci, el frecventa grupul literal și cultural ce se aduna în jurul genialei poetese Marie Eugenie delle Grazie, unde erau oameni ce împărtășeau aceeași concepție despre viață ca și poetesa, concepție pe care ea a sintetizat-o în poemul Natura.

Aici, ea prezintă natura – creatoare a omului, drept entitate ce poartă în ea atât Medusa, cât și Sfinxul. Despre Medusa, știm din mitologie că era una dintre cele trei monștrii htonici numiți Gorgone, ce avea șerpi în loc de plete și împietrea pe oricine o privea. Sfinxul reprezintă enigma spirituală adresată omului, întrebarea cu care omul este întâmpinat la Pragul lumii spirituale: Cine ești tu? Poetesa descrie cum natura îl ține pe om în lanțuri, în timp ce îl ademenește cu idealuri pe nori de aur și îl face să se străduiască cu toate forțele înspre realizarea acestor idealuri. Apoi îl păcălește, îl face să cadă de pe nori și îl zdrobește triumfătoare, diavolească și crudă, fără a-i da vreodată vreo șansă să își realizeze idealurile. Această natură duală, purtătoare a legii eterne a distrugerii, ce așeză întrebări existențiale și idealuri în fața omului, strigă spre orice ideal necruțătorul ei: tu ești doar o iluzie, o ficțiune create de mine, pe care eu o arunc iar și iar înapoi în neant.  

Ceea ce Marie Eugenie delle Grazie denumește natură în poezia ei este de fapt o descriere artistică a trăirii pe care poetesa a avut-o despre abisul ce desparte omenirea de lumea spirituală și pe om de ființa sa arhetipală, de la care îi vin idealurile. De dincolo de abis, dinspre lumea spirituală, Eu-l superior al omului trimite idealurile spirituale pe care omul le are de realizat pe Pământ, însă din abis îl întâmpină pe om forțele opuse acestor idealuri, care îl trag în jos în eșec, în disperare, în neființă. Delle Grazie a avut o viziune foarte exactă a acestor forțe și ființe ce se opun realizării idealurilor omului, le-a simțit cum vin din partea instinctuală, inconștientă a străfundurilor omului, din aceeași direcție din care vin și idealurile sale – și le-a asimilat pe toate sub numele generic de natură, dar cu dubla ei aparență de Sfinx și de Medusa. Delle Grazie a scris poezia Natura în timp ce stătea la marginea abisului și privea cum acesta transformă tot ceea ce este bun, nobil și adevărat în ființa omului, în reversul său.

Rudolf Steiner descrie astfel concepția de viață a poetesei: “Ea a vorbit de-a dreptul genial despre această forță care se ridică din abisul existenței și pe care o are în puterea ei. Am plecat de la poetă adânc zguduit. Măreția felului de de a vorbi îmi impusese; conținutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-și găsească, totuși, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului mei suflet.”[iii] El mergea cu mare plăcere la seratele de la Delle Grazie, pentru atmosfera spirituală de acolo care îi era benefică; chiar dacă nu găsea un acord de idei, ceea ce conta cel mai mult pentru el era întâlnirea cu un „omenesc năzuitor, receptiv la spiritual”.[iv] Steiner admira și iubea oamenii pe care îi întâlnea la aceste serate; de aceea, a resimțit conflictul cu profesorul său, care i-a cerut să aleagă între el și Marie Eugenie delle Grazie, ca pe o sfâșiere a vieții sale sufletești, deoarece era legat de ambii printr-o iubire sinceră și prin venerație.

Dar ce anume l-a făcut pe Profesorul Schröer să aibă deodată o atitudine atât de radicală față de prietenia lui Steiner cu Marie Eugenie delle Grazie și cu cei din jurul ei? Era oare numai efectul acestui dezacord de idei, al contrastului dintre concepția lor despre viață și natură, in contrast cu armonioasa sa concepția goetheanistă despre natură? Nu. Declanșarea antipatiei profunde a lui Schröer a luat naștere după vizionarea piesei de teatru în casa poetesei, când ea a înfățișat în mod naturalist viața în aspectele ei cele mai zguduitoare, cu mari figure umane ce se ridicau în urmărirea idealurilor lor, dar care se prăbușeau în mod dramatic. Este rolul artei de a conduce omul înspre trăiri sufletești pe care în conștiența obișnuită nu le are; iar în acest caz, spectatorii au fost conduși sufletește în apropierea Pragului lumii spirituale, deci și în apropierea abisului.

Între lumea simțurilor – a conștienței de zi cu zi – și între lumea spirituală, la Pragul dintre ele se cască un abis, în apropierea căruia omul poate ajunge pe calea inițierii sau prin artă. Dar omul poate ajunge la prag – mai mult sau mai puțin conștient – și în crizele sale biografice, atunci când primește lovituri de destin sau când se confruntă cu întrebarea existențială despre răul din lume.

Unii spectatori la piesa lui delle Grazie, mai sensibili, au resimțit apropiere de abis ca pe o stare de rău, mergând până la răul fizic (crampele pe care cele două doamne care îl insoțiseră pe Schröer le-au avut în timpul reprezentării), sau ca și antipatie ce se manifestă cu o forță teribilă în subconștient, cum i s-a întâmplat Profesorului Schröer. Căci în același timp, spectatorul se confruntă cu abisul din el însuși, care îi infățișează contra-imaginea arhetipului său, ceea ce este aproape imposibil suportat dacă omul nu este pe o cale de inițiere și nu a ajuns încă să se cunoască pe el însuși ca ființă spirituală la Prag. Atunci omul, ca să se protejeze de o trăire pentru care încă nu este pregătit, neagă că trăirea de prag respectivă ar avea legătură cu el și proiectează acea frică și respingere teribilă asupra interlocutorului. În cazul de față, Karl Julius Schröer nu a mai suportat-o pe Marie Eugenie delle Grazie și nu numai că nu a mai venit niciodată la seratele ei, dar s-a și supărat teribil și pe tânărul Steiner pentru că a rămas în legătură de prietenie cu ea și cu cercul ei cultural. 

Idealurile și abisul, privite din punctul de vedere al științei spirituale

Ce sunt idealurile, din punctul de vedere al științei spirituale? În autobiografia sa, Rudolf Steiner definea idealismul ca pe „o umbră splendidă pe care nu lumea senzorială, ci cea spirituală o proiectează în sufletul omului și care reprezintă un îndemn de a ajunge, pornind de la această umbră, la lumea care a proiectat-o”.[v]

Idealurile noastre își au deci originea în lumea spirituală, acolo unde Binele, Adevărul și Frumosul sunt la ele acasă. În contrast cu această lume spirituală, stă realitatea de zi cu zi aici pe Pământ, cu încercările ei sufletești, cu probele ei de fiecare zi. Dar între conștiența noastră de zi cu zi, ce ne e dată prin simțuri și prin gândirea intelectuală, și starea de conștiență necesară pentru a percepe lumea spirituală se află Pragul lumii spirituale, cu abisul creat de către materialism.

Dar ce este este abisul? În ciclul Minuni cosmice, încercări ale sufletului și revelații spirituale,[vi] Rudolf Steiner descrie cum discipolul aflat pe calea cunoașterii poate ieși cu conștiența sa imaginativă în afara corpului fizic și, pătrunzând în primul domeniu suprasensibil, în cel eteric, este întâmpinat de un neant teribil, de abisul neființei, de anihilarea sa ca Eu, ceea ce îi produce o frică teribilă. Sau, la celălalt pol, omul poate să se scufunde în propriul suflet și din adâncuri îl întâmpină cel mai mare egoism posibil, din lumea compactă a instinctelor și a pasiunilor sale. Sufletul oscilează la pragul lumii spirituale între aceste două trăiri extreme – de pierdere totală de sine, sau de cădere în cel mai rău egoism de sine. De fapt, discipolul oscilează între cele două praguri ale lumii spirituale, cel înspre macrocosmos și cel înspre microcosmos. Numai dacă omul a primit în suflet impulsul lui Christos și ajuns imaginativ conștient în lăuntrul său sufletesc, poate simți compasiune față de toate ființele și este suficient de călit și de forjat ca Eu încât, odată ce iese imaginativ în depărtările cosmice, să își poată menține conștiența de sine și să nu fie pulverizat în neant. El poate avea atunci trăirea faptului cum din acest abis îi vin în întâmpinare gândurile cosmice pline de viață ale zeilor. Putem spune deci că abisul este un loc creat în lumea eterică de către gândirea materialistă, lipsită de viață a omenirii actuale și care îl desparte de lumea spirituală, de gîndurile vii, luminoase și pline de iubire ale zeilor.  

O cercetare biografică. Proba abisului în cunoașterea de sine și în relația cu celălalt

În ajun de Crăciun am primit, cum spuneam, scrisoarea dureroasă de la prietena mea. Eu mă cunosc pe mine suficient de bine, m-am văzut și trăit la Pragul lumii spirituale, unde mi-am întâlnit atât egoismul și răul din mine, cât și Eul meu superior, arhetipul meu spiritual; iar aceasta trăire de prag în cunoașterea de sine am avut-o de mai multe ori și din diferite puncte de vedere. Ca urmare, conținutul critic al scrisorii nu m-a impresionat, cel mult mi-am amintit de cuvintele lui Rudolf Steiner pentru aceste situații: “părerea acestui om despre mine nu schimbă valoarea mea ca om”. Ceea ce m-a rănit profund a fost că venea de la una dintre cele mai bune prietene ale mele, deci faptul că ea m-a putut vedea într-o lumina atât de neadevărată și de lipsită de iubire. Ne cunoaștem de peste 14 ani și în tot acest timp am avut o corespondență antroposofică bogată, intimă și profundă. Prietena mea este tot româncă, dar locuiește în altă țară și ne-am întâlnit în general doar o dată pe an, moment sărbătoresc de fiecare dată pentru mine. I-am admirat mereu noblețea sufletească, corectitudinea, gândirea logică și seriozitatea. Ea a avut de la început un loc special, înalt, în sufletul meu și m-am considerat norocoasă pentru prietenia cu ea. Ca urmare, am primit lovitura de la ea din plin, la fel de profund și în același loc special din sufletul meu.

Prietena mea mă ajutase mult sufletește prin corespondența dintre noi, la începutul prieteniei noastre, în vremuri dificile pentru mine. În acele timpuri, în contextul unor trăiri imaginative pe care aveam, propria mea gândire ca și forță sufletească îmi apărea cu chipul nobil al prietenei mele, ce mă sfătuia și îmi stătea alături – atât de importantă era pentru mine relația cu ea.  

În acest context, cineva poate înțelege efectul pe care l-a avut scrisoarea ei asupra mea. I-am trimis două scrisori de răspuns; în prima, mă afirmam cu demnitate ca om și o rugam să își ajusteze imaginea despre mine; în a doua, îi explicam pe larg mai multe despre mine și despre drumul meu spiritual, în speranța că mă va înțelege și nu mă va mai judeca atât de aspru; dar ea nu mi-a mai răspuns. Mult timp (am realizat ulterior că au fost 49 de zile) am tot încercat să înțeleg contextul care a făcut-o să mă judece și să mă respingă astfel. În strădania de a înțelege și în lipsa unui dialog cu ea, am mers înapoi pe firul amintirii, să îmi dau seama în ce moment s-a produc această fisură teribilă a relației, această pierdere totală a încrederii ei în mine. Dar de fiecare data când încercam să fac această cercetare sufletească retrospectivă a relației, eram perturbată de sentimentele mele de suferință, umilință, revoltă, supărare. Mai exact, ego-ul meu rănit mă împiedica să am obiectivitatea necesară pentru a înțelege ce anume a cauzat conflictul. Era o situație ce îmi perturba viața sufletească și spirituală,  încât uneori mă trezeam și noaptea chinuită cu aceeași întrebare. Într-o noapte pe la ora 3, m-am trezit brusc și eram sufletește la prag, în fața abisului negru, cu aceleași întrebări chinuitoare despre cauza conflictului. Era o trăire insuportabilă, căci din abis îmi veneau mult amplificate suferința și supărarea mea legată de prietenă; dar după un timp, de dincolo de abis a venit spre mine imaginea nobilă și luminoasă a prietenei mele. Mă tot luptam, ceva din mine nu voia să o primească, eram foarte supărată pe ea; dar în final am primit-o în suflet, am iertat-o – și am simțit că am făcut foarte bine, că am vindecat ceva la nivel profund. Mi se întâmplă să mă trezesc în miezul nopții cu aceste trăiri de prag, atunci când mă preocupă foarte mult o situație ce pare de nerezolvat. A venit și o zi în care m-am putut gândi – pentru prima dată de când primisem scrisoarea în cauză – cu seninătate și claritate, în liniște, cu iubire chiar, la această situație conflictuală și la prietena mea – și atunci am înțeles. Din acea stare de liniște și iubire senină mi-a venit răspunsul pe care îl căutam. Mi-am amintit că a fost o scrisoare în vară pe care prietena mea mi-a trimis-o și la care eu am amânat să îi scriu și până la urmă nu am mai răspuns deloc. Nu mai știu de ce nu i-am răspuns, nici nu cred că s-a mai întâmplat vreodată să nu îi răspund la vreo scrisoare, chiar și cu întârziere. (Vezi NOTA de la sfârșitul articolului). Nu am realizat atunci importanța acelei scrisori, nu am fost suficient de trează pentru a percepe contextul sufletesc. În ea, prietena mea îmi zicea, printre altele, că este copleșită de răul din lume și că nu reușește să mai vadă ceva bun dincolo de el. Mi s-a părut o întrebare mai degrabă retorică atunci; însă de-abia acum, retrospectiv, am fost suficient de trează în Eu-l meu încât să înțeleg că în acel moment, prietena mea era sufletește la pragul lumii spirituale în fața abisului, în încercarea de a-și explica răul din lume. Deși nu o spunea explicit, ea îmi cerea, în modul ei discret, ajutorul. Însă eu nu am fost acolo. Nu am ajutat-o, pentru că nu am înțeles, pentru că nu am auzit, pentru că într-adevăr eram prea ocupată cu problemele mele din acel moment, pentru că nu eram suficient de trează, pentru că ea nu mi-a cerut niciodată ajutorul în tot acest timp, pentru că în relația noastră ea era mereu sora cea mare și înțeleaptă și puternică ce le știa pe toate și care nu aștepta niciodata sfaturi sau ajutor de la mine. Și în acel moment, în care a stat singură în fața abisului, ea s-a gîndit la mine să îmi ceară ajutorul, să o ajut să înțeleagă. Eu nu i-am răspuns la mesaj, ceea ce ei i-a clătinat încrederea în mine – iar pragul spiritual dintre ea și lume, cu abisul și cu răul din lume, s-a transformat în sufletul ei în pragul spiritual dintre ea și mine; și din abisul dintre noi două, în loc să vină înspre ea ființa mea arhetipală, prietena mea a primit – inconștient – opusul acestei imagini, pe care a luat-o drept adevărată. Căci abisul asta face: inversează totul, neagă totul, transformă totul în opusul său. Iar omul trebuie să aibă puterea să reziste la frica teribilă și la tot ceea ce îl întâmpină dinspre abis și să treacă de acesta pentru a primi imaginea spirituală cea adevărată. Acela a fost momentul din care prietena mea nu m-a mai vazut pe mine, nu mi-a mai văzut ființa cea adevărată, ci opusul său – exact așa cum m-a și descris ulterior în scrisoarea sa.

Cine a avut întâlnirea conștientă cu abisul și s-a cunoscut pe el însuți la pragul lumii spirituale, atât în ceea ce i-a oferit drept contraimagine abisul (cele trei fiare care apar descrise în Lecțiile de clasă esoterică, drept contraimagini ale gândirii, simțirii și voinței lui, dar și opusul Eu-lui, contra-imaginea ființei sale arhetipale, caricatura nespus de dureroasă a ființei sale spirituale), acela nu se mai poate lăsa păcălit de către abis, în interacțiunea sa cu lumea și în relația cu ceilalți oameni. Însă pentru cei care nu au avut încă această cunoaștere profundă de sine, reversul pe care îl face abisul în suflet și de care nu sunt conștienți stă la originea conflictelor majore cu ceilalți, când deodată nu îi mai pot întrezări deloc în ființa lor cea adevărată. Omul face atunci tocmai opusul loialității, al prieteniei, așa cum o descrie Rudolf Steiner:

Încercați să vă formați un concept eroic asupra a ceea ce înseamnă loialitatea. Ceea ce oamenii numesc în general loialitate este atât de evanescent. Încercați ca loialitatea să însemne pentru voi următoarele: observați că există momente trecătoare în trăirea dumneavoastră legată de alți oameni, când aceștia apar gradual iluminați de arhetipurile lor spirituale. Și apoi vin alte perioade – poate chiar perioade lungi – când ființa lor este ca și întunecată. Puteți învăța să vă spuneți, într-un astfel de moment: Spiritul mă face puternic. Mă gândesc la arhetipul prietenului meu, pe care l-am zărit odată. Nici o înșelăciune, nici o aparență nu pot să îmi smulgă vreodată această imagine. Luptați neîncetat pentru a păstra această viziune. Lupta în sine este loialitatea. În efortul de a fi loiali în acest sens, oamenii se apropie de semenii lor cu puterea și atitudinea unui înger păzitor.[vii]

Odată ce am înțeles cum au stat lucrurile de fapt, odată ce am înțeles cauzele acestui conflict, nu am mai putut fi supărată pe prietena mea. Ca om ce știe câtă suferință și groază implică orice apropiere de abis, am simțit compasiune pentru prietena mea și o mare părere de rău pentru faptul de a nu-i fi auzit și înțeles chemarea în ajutor, când ea era sufletește la prag.   

Iertarea și restaurarea arhetipului celuilalt în suflet

Maeștrii spirituali ai omenirii spun că chiar dacă te superi pe un om, să nu te superi la nivel profund, ci doar exterior. Ei se referă la a avea grijă de acest arhetip spiritual al celuilalt, de imaginea ființei sale cea adevărată, chiar dacă pe plan exterior suntem supărați și nu vrem să mai interacționăm cu cel ce a greșit față de noi sau ne-a rănit profund. Însă adânc în suflet, să nu distrugem iubirea spirituală pentru acel om, căci consecințele sunt foarte grele apoi, în lumea spirituală.

Una dintre trăirile mele spirituale cele mai prețioase a fost când am perceput că Sinea mea spirituală aurie este formată din iubirea spirituală, eternă, pe care o am față de ceilalți oameni. Atunci când nu mai vedem nimic bun într-un om de care suntem legați karmic, ne intinam Sinea spirituală, ne îndepărtăm de ființa noastră spirituală. Prin iertare, restaurăm în noi această imagine arhetipală a celuilalt în suflet și totodată ne vindecăm o parte din sufletul nostru; aceasta are efect bun și asupra relației, chiar și când pe plan exterior alegem să nu mai interacționăm cu omul respectiv.   

Omenirea a trecut pragul

„Omenirea a trecut pragul”, spunea Rudolf Steiner[viii]. Dar nu a ajuns încă la lumea spirituală, ci este deocamdată blocată la prag, în fața abisului, prinsă în frica teribilă specifică apropierii de abis, fără puncte de sprijin, fără repere. Abisul ce îl întâmpină pe om la pragul lumii spirituale este un loc ce întoarce totul în opusul său. Pentru a putea ajunge să se întâlnească cu ființa lui cea adevărată de dincolo de prag, cu Eul superior, omul trebuie să aibă puterea mai întâi să treacă de imaginea, sau mai bine zis de trăirea opusă despre ființa sa, pe care i-o dă abisul. Oamenii, inconștient sau semiconștient, se presimt și se trăiesc pe ei înșiși în reversul lor cel mai îngrozitor la abis, se trăiesc ca opusul a ceea ce sunt de fapt – și nu suporta aceasta; și atunci proiectează aceasta asupra celuilalt. Celălalt, semenul lor, devine infernul, răul încarnat, dușmanul. „L’enfer, c’est les autres”[ix]. De aici, toate aceste manifestări sufletești nebunești din zilele noastre, în care oamenii ajung să se atace unii pe alții și în care pâna și cei care îți sunt prieteni, sau care ar trebui să îți fie prieteni și colaboratori pe calea spirituală, ajung să se întoarcă împotriva ta. Antroposofii sunt cel mai aproape de trăirea de prag în conștiența lor, ei fiind pe o cale de inițiere spirituală, și deci au aceste trăiri de prag din plin; dar ei trebuie să ajungă la nivelul de conștiență, de cunoașterea de sine și de iubire necesare pentru a rezista la o asemenea trăire.

De fiecare data când ne pierdem complet încrederea în valoarea ca om a celuilalt, forțele dușmane antroposofiei și evoluției omenirii au repurtat încă o victorie. Căci ce satisfacție mai mare pot avea ele, decât să îi vadă pe antroposofi învrăjbiți unii împotriva celorlalți, când tocmai ei au misiunea de a deveni cât mai conștienți pe calea de cunoaștere și de a ajuta lumea aceasta să meargă mai departe?

Omenirea a trecut pragul și antroposofii sunt primii care trebuie să facă acest lucru în mod conștient. Atunci, iubirea dintre ei va fi restaurată și de neclintit, căci ea va fi trecut de dificila probă a abisului. (articol scris de Delia Soare, pentru numărul 14 al revistei de antroposofie “Pământ iubit”)

---

[i] Rudolf Steiner, Sprueche, Dichtungen, Mantren, Ergaenzungband (GA 40a). Citat de Arthur Zajonc în Meditation as Contemplative Inquiry: When Knowing Becomes Love

[ii] 2 Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 28), Cap. VI

[iii] idem

[iv] idem

[v] idem

[vi] Rudolf Steiner, Minuni cosmice, încercări ale sufletului și revelații spirituale (GA 129), conferința a X-a

[vii] Idem 1

[viii] Rudolf Steiner, Pragul lumii spirituale în natură și în om, pe rsarchive.org

[ix] Jean-Paul Sartre, piesa de teatru Huis clos

NOTA: Între timp, am mers și mai departe și am înțeles de ce am omis să îi răspund la acel mesaj atât de important al prietenei mele, omisiune care a stat la baza ruperii relației noastre de prietenie. Voi încerca să explic acest lucru într-un alt articol. Asemenea uitări, inexplicabile conștienței obișnuite, au de obicei cauze sufletești profunde la un nivel inconștient – iar a vindeca sufletul înseamnă tocmai a aduce în lumina clară a conștienței Eu-lui aceste cauze obscure ale gesturilor noastre de voință sau ale omisiunii gesturilor respective. (D.S., 25 octombrie 2021).