Înspre Ființa cea adevărată a omului

Articolul de față este o prelucrare a conferinței pe care am ținut-o în luna iulie la Simpozionul de vară al Societății antroposofice din România de la Plopi, munții Apuseni.  Simpozionul a avut ca temă Întâlnirea cu Christos în eteric.

S-a vorbit în cadrul conferințelor anterioare și a grupelor de lucru despre Întâlnirea cu Christos în planul eteric și despre oameni care au avut astfel de întâlniri. S-a menționat și despre existența unei cărți în care astfel de evenimente sufletesc-spirituale, fundamentale pentru evoluția omului, au fost culese și publicate.

Știm că posibilitatea întâlnirii cu Christos în eteric este dată oricărui om în etapa actuală de evoluție a omenirii, indiferent dacă se află pe o cale de inițiere sau nu. Din relatările de până acum, putem observa că această trăire fundamentală are un caracter cu totul particular, individual, ce ține de biografia fiecărui om, așa cum ne-a povestit și Monica Culda în conferința de ieri.

Am citit de curând despre cele trei ipostaze ale Întâlnii cu Christos a celor doi discipoli pe drumul către Emaus, relatată în Noul Testament. Yeshayahu Ben-Aharon le consideră elementele de bază ale Întâlnirii cu Christos, pe calea de cunoaștere ale omului modern, și le detaliază în cartea sa Noua trăire a suprasensibilului: Christos ca: 1) prieten, 2) Învătător și 3) cel ce inițiază omul în secretele Împărăției sale. Avem deci și o clasificare a etapelor Evenimentului. 

Apare întrebarea importantă despre cum ne ajută calea antroposofică înspre a avea trăirea acestui Eveniment spiritual fundamental. O altă întrebare se ridică, și anume cea despre autenticitatea unor astfel de trăiri spirituale, iar Monica ne-a dat ieri niște criterii bune în acest sens, pe care le voi aminti și adăugi în cele ce urmează. Găsesc întemeiată remarca făcută de Marius Gabor cum că adesea antroposofii, pe baza celor studiate în Știința spirituală, și-au format anumite așteptări – le putem numi chiar prejudecăți – despre cum ar trebui să fie această întâlnire cu Christos în eteric. Ca urmare, chiar dacă au o astfel de trăire, o trec cu vederea sau nu o recunosc ca atare.

Christos, idealul de devenire al omului

Pe când pregăteam această conferință, o prietenă și colegă de antroposofie m-a întrebat despre ce am de gând să vorbesc. I-am răspuns că despre Ființa cea adevărată a omului, adică despre Christos ca ideal sau arhetip al omului, spre care toți oamenii tind în mod conștient sau mai puțin conștient în evoluția lor pământească. Răspunsul ei a fost că acest lucru nu este just, pentru că dacă lucrurile ar sta astfel, în finalul evoluției toți oamenii ar fi identici între ei și identici cu Christos. La prima vedere, obiecția ei părea întemeiată, însă chiar și pornind de la o analogie extrem de simplă, cea cu nenumăratele variante de plante existente pe pământ, care toate se raportează la aceeași idee de plantă descrisă de Goethe și numită de el planta primordială, putem vedea că acest lucru este posibil. Pentru mine, conferința de față este și o încercare de a răspunde la întrebarea prietenei mele.

Datorită firii mele idealiste, dar și pentru că am avut o trăire spirituală a arhetipului-Om, Christos, individualizat în ființa unui om apropiat mie, pentru mine Christos ca ideal înspre care tindem a fost mereu o idee de la sine înțeleasă.

În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner vorbește despre cum omul este singura ființă care nu are dinainte unită percepția sa de om cu noțiunea sa de om liber, ci trebuie să se străduiască el însuși înspre această unire și înspre a-și realiza idealul de spirit liber în ființa sa.

Aceeași idee, a strădaniei omului înspre unirea cu noțiunea arhetipală de Om sau cu idealul său de Om, sau – cum o numeam mai devreme – strădania înspre Ființa sa cea adevărată, este abordată de Rudolf Steiner în conferința Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (GA 127):

“Să ne imaginăm că o ființă ar apărea înaintea noastră ca un Ideal, ca un model a ceea ce omul ar trebui să fie. (…) Acest ideal este Christos ca ideal și ceea ce a avut loc la Botezul din Iordan este realitatea din spatele a ceea ce a fost descris aici. Idealul Omului a fost pus în mod concret pe Pământ o dată, în fața omului.“

O trăire biografică, despre Ființa cea adevărată a omului    

În conferința Ce face îngerul în corpul nostru astral (GA 182), Rudolf Steiner ne revelează că unul dintre impulsurile spirituale pe care ni el dăruiesc îngerii atunci când formează imagini în corpul nostru astral este ca în viitor fiecare om să vadă în semenul său ceva de natură divină. Este un ideal pentru evoluția umană ca în viitor, fiecare întâlnire a unui om cu un alt om să devină o faptă religioasă, o taină, prin care poate fi recunoscut nemijlocit chipul divinității, Eu-l său superior.

În prezent, putem avea o astfel de percepere a Eu-lui Superior al celuilalt atunci când întâlnim oameni de care suntem legați karmic și cu care avem ceva de reparat din trecut și ceva de lucrat împreună înspre viitor. Este ca și cum, la întâlnirea cu ei, îi recunoaștem, deși îi vedem pentru prima dată; sau, cum spunea un prieten, îngerul păzitor ne face semn ridicând pentru un moment vălul înspre lumea suprasensibilă, pentru ca noi să întrezărim Eu-l superior al celuilalt, Ființa sa cea adevărată. Acest lucru este cu atât mai posibil și mai impresionant când ne și îndrăgostim de celălalt, atâta timp cât relația sufletească este menținută într-un domeniu sufletesc pur, elevat.

O astfel de trăire, dar având un caracter cu totul deosebit, am avut-o în anii tinereții, la începutul relației cu cel ce urma să îmi devină soț și tată al copiilor mei: Lucian, pe care îl întâlnisem la Secțiunea de tineret antroposofic. Eram împreună pe balcon în amurg și stăteam de vorbă despre relația noastră. Eu eram foarte îndrăgostită și ne țineam de mână. Am simțit cum în venele de pe mâna sa coborâse un fel de voință pură, spirituală, intensă – și el m-a privit cu iubire nespusă și m-a îmbrățisat. Aveam ochii închiși și eram într-un spațiu sufletesc al iubirii dintre noi, când mi-a apărut deodată chipul său spiritual: un prinț auriu de o frumusețe, bunătate și noblețe sufletească de nedescris în cuvinte, care mă iubea nespus. Ființa aceasta, pe care o vedeam cu ochii sufletului, era Christos și era în același timp Lucian, iar fiecare trăsătură nobilă din ființa sa era rezultatul unei mari suferințe prin care trecuse și pe care o transformase. Am știut că ceea ce văd este Ființa cea adevărată a lui Lucian, așa cum va deveni el la sfârșitul evoluției sale omenești. A fost un dar al lumii spirituale pentru mine, o imaginațiune venită dinspre viitor, pe care am retrezit-o adesea în amintire în anii relației noastre și care m-a ajutat să trec peste încercările karmice dificile dintre noi. De-a lungul timpului, am putut vedea cum el și-a transformat și exprimat până în fizic unele dintre acele calități sufletești minunate văzute atunci ca potențialitate. Au trecut peste două decenii de atunci și este prima dată când povestesc public această trăire intimă și prețioasă pentru mine.

Îndrăznesc să spun că, așa precum l-am perceput suprasensibil pe Lucian atunci, suntem fiecare dintre noi, văzuți în Ființa noastră cea adevărată, și că așa vom deveni când ne vom transforma complet: Christos și în același timp Om total individualizat. Și pot afirma că nu este nicio contradicție între aceste două aspecte, ci dimpotrivă.

Relatări ale Întâlnirii cu Christos. Criterii de adevăr

La conferința de ieri, Monica Culda ne-a relatat despre câteva întâlniri biografice cu Christos: cea a lui Friederich Rittelmayer, cea a unui teolog, dar și ale unor oameni obișnuiți, care în situații disperate de viață au primit ajutor de la această ființă sublimă și ale căror relatări au fost adunate și publicate în cartea Ei l-au întâlnit pe Christos. Deși ei nu se aflau pe o cale spirituală, l-au recunoscut și au mărturisit despre întâlnirea lor cu Christos, iar relatările lor sunt în concordanță cu ceea ce știm de la Rudolf Steiner despre acest Eveniment. Sunt tot mai multe relatări de acest fel în lume, ceea ce nu e de mirare, întrucât Christos a venit pentru toți oamenii, indiferent de religia lor. Toate aceste trăiri biografice, despre oameni ce au primit ajutor în momente de cumpănă și care au putut astfel merge mai departe cu viața lor, trebuie primite cu reverență și nu cu judecata dură a intelectului.

La aceeași conferință s-a ridicat și problematica identificării juste a ființei spirituale percepută suprasensibil. Cum de știm că a fost El și nu o altă ființă suprasensibilă, de exemplu Lucifer, ce poate avea aceeași aparență impresionantă de lumină? Un criteriu menționat a fost dispoziția sufletească a omului după această întâlnire (simte nevoia să se laude cu această trăire sau nu; devine mai încrezut sau se simte mai umil; devine mai rupt de lume sau se simte mai legat de viață și de îndatoririle sale pământești, etc.). La întrebarea despre deosebirea dintre Christos și Lucifer, răspunsul lui Rudolf Steiner a fost: “Christos este cea mai pură și mai altruistă ființă“. Iar Emil Bock l-a descris pe Christos drept „bunătatea întruchipată”. Deci un alt criteriu pe care eu îl consider foarte important este simțirea inspirativă a calităților sufletești ale ființei cu care ne-am întâlnit suprasensibil. Aș menționa drept criteriu și calitatea vindecătoare, consolatoare a iubirii copleșitoare emanată de ființa lui Christos, cât și lumină aurie blândă în care mie mi s-a arătat. Emil Bock spunea că fundamentul lumii este făcut din aur spiritual, ceea ce pentru mine are mult sens.

Amintesc și clarificarea adusă de Marius Gabor, în cadrul grupei sale de lucru: de ce, după acest Eveniment spiritual al Întâlnirii cu Christos în eteric, nu sunt complet transformat, iar după un timp chiar cad în personalitatea de zi cu zi, cu defectele și neajunsurile ei? Răspunsul este: pentru că încă nu Îi fac loc în mine, sunt prea plin de mine – și deci nu pot încă rosti, precum apostolul Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! Căci ne putem raporta la trăirea arhetipală a întâlnirii cu Christos în Evenimentul de pe drumul Damascului, când Saul-Pavel a fost complet transformat în ființa sa.

Trăiri biografice, trăiri de prag și întâlnirea cu Christos

Multe dintre aceste relatări ale Întâlnirii cu Christos sunt de fapt trăiri de prag, în crize biografice. O  asemenea relatare care mie îmi este foarte aproape de suflet, despre Christos ce ne ajută în momentele grele, este cea a lui Novalis din Imnele Nopții:

Există vremuri pline de teamă  /  În care sufletul este adânc tulburat

Și totul, de departe, pare fantomatic.  /  Se infiltrează sălbatice spaime,

Treptat, aproape neauzit   /   Și nopți adânci  /  Îngroapă sufletul în griji.

Se clatină orice punct de sprijin, /  Niciun reazem nu mai este de încredere,

Vârtejul gândurilor nu se mai supune voinței. / Nebunia se apropie și ispitește irezistibil.

Pulsul vieții se oprește  / Și orice simț este tocit.

 

Cine-a înălțat crucea, /  Pavăza oricărei inimi?

Cine-n cer sălășluiește  / Și-ajută la frică și durere?        

Mergi la trunchiul minunat,  /  Dă curs dorului nespus.

Din el pornește o flacără  /  Și mistuie visul urât.

 

Salvat, un înger te trage din nou la țărm

Iar tu privești în jos, cu bucurie,

Spre țara făgăduinței.

În momentele biografice dificile, în crizele sale sufletești, omul ajunge inconștient aproape de pragul lumii spirituale și aici îi apare în suflet starea de lipsă de sens și depresia, apar sentimente de frică, nebunie și chiar groază, ce sunt trăiri specifice pragului dintre cele două lumi. Și de dincolo de prag poate veni în întâmpinarea omului Eu-l său superior, Christos, ce ii apare imaginativ ca cel care îl salvează.

Apariția lui Christos în încercările karmice dintre oameni

Christos poate apărea și în momentele dificile ale relației dintre oameni, deci la întâlnirea karmică dintre un om și alt om. Vă voi povesti un alt moment important din biografia mea, în care eu cred că se revelează cu claritate calitatea Sa de Domn al karmei.

Protagoniștii sunt aceiași de la relatarea biografică anterioară, adică eu și partenerul meu de viață, Lucian, dar după mai mulți ani și de data aceasta prinși într-o dureroasă ceartă conjugală. Acuze grave de ambele părți, cuvinte grele aruncate de la unul la celălalt, fiecare convins că are dreptate și neascultându-l pe celălalt – acesta era contextul, până când Lucian a ieșit din cameră și eu am rămas singură. Spațiul sufletesc dintre noi doi mi s-a arătat atunci ca fiind plin de săgeți și sulițe întunecate, otrăvitoare, rele – și eu mi-am apucat capul în mâini, nespus de dezamăgită de reacția mea, foarte descurajată, simțind din plin neputința de a rezolva vreodată problemele sufletești dintre noi, această karma dificilă adusă din viețile anterioare. Să nu mai menționez și faptul că eram pe o cale spirituală și încercam zadarnic, se pare, să devin un om mai bun…. M-am străduit să îmi amintesc ce îmi spunea el în timpul acestei cerți și am încercat să înțeleg punctul lui de vedere. Am avut revelația că și el suferea în relația noastră, nu doar eu. Înțelegând modul lui de a gândi, simțind ce simțea el, am fost deodată unită sufletește profund cu el prin compasiune și i-am simțit suferința ca și cum ar fi fost suferința mea. El nu mai era dușmanul meu, ci era fratele meu care suferea. Și m-am aflat în acel moment într-un vast spațiu auriu de iubire intensă și de bunătate. Eram în inima imensă a lui Christos și primeam iubirea Sa puternică, blândă și vindecătoare – și am știut că aceasta ar trebui să fie mereu starea de conștiență a oamenilor. Suntem în permanență în inima aurie imensă plină de iubire vindecătoare a lui Christos, dar suntem atât de închiși în ego-urile noastre, încât nu o putem simți. Numai în momentele deosebite în care ne deschidem cu adevărat inima prin compasiune pentru un alt om, putem simți și primi conștient iubirea enormă și neîntreruptă pe care Christos o are pentru noi. Ca urmare, săgețile și lăncile negre suprasensibile dintre mine și partenerul meu au dispărut și spațiul sufletesc dintre noi era acum curat. Mai mult, trăirea mea a fost că după acest Eveniment spiritual, karma grea dintre noi doi s-a redus la jumătate și relația noastră a fost în bună parte vindecată.

Pregătirea conștientă pe calea antroposofică a Întâlnirii cu Christos în eteric

Am vorbit despre trăiri biografice ale Întâlnirii cu Christos în eteric și voi cita mai jos o Întâlnire biografică deosebită. Protagonistul ei, Yeshayahu Ben-Aharon, a dezvoltat ulterior o cale de cunoaștere pornind de la indicațiile date de Rudolf Steiner, prin care omul poate re-crea în mod conștient o astfel de întâlnire cu Christos. Calea antroposofică nu ne este utilă doar pentru a înțelege și a putea explica și altora, cum spunea un prieten – ci ne ajută și să ne pregătim și să ne transpunem în mod conștient, pas cu pas, în starea de conștiență necesară Evenimentului spiritual fundamental al vremurilor noastre.

“Era în săptămâna dinaintea Paștelui 1975 când am simțit cum zidurile interioare și exterioare din jurul sufletului meu începeau să se deschidă. Am simțit că un flux de viață necunoscută, de mare frumusețe și intensitate, curgea în și prin mine. M-am trezit că trăiam în compania unei ființe și prezențe spirituale sublime, prin care deveneam de Sinele meu nou și autentic. Eram una cu această fiinţă şi în acelaşi timp deveneam eu însumi, martor la propria mea devenire şi participând conștient – deşi într-o stare de conștiență total diferită – în procesul spiritual de devenire a omenirii. Eram tot mai conștient de faptul că această ființă de fapt mă „învăța” ceva, demonstrându-mi un eveniment de naștere al unei Sine spirituale, precum şi devenirea și transformarea ei următoare. Această devenire a fost experimentată, simultan, ca fiind cosmică, umană și istorică, și o parte a unui infinit flux de viață.

Mi-au fost necesari mulți ani de studiu și de cercetare pentru a înțelege și a recapitula în mod conştient acest eveniment. În acest fel, mi-am dat seama că această Ființă sublimă, totuși atât de umană, este în esență o ființă a vieții, a devenirii și a transformării. Ea poate transforma, reînvia, mântui și „reînnoi” totul: moartea o transformă într-o nouă viața şi răul într-un bine superior. Experiența ei este o dovadă evidentă și o dovadă că acest impuls face parte din lumea spirituală reală și constituie cea mai adâncă resursă creativă și transformatoare a omenirii. Era totuși clar că această ființă depinde în întregime de noi în ceea ce privește evoluția umană și că acest proces de transformare trebuie înțeles că lucrând prin ființe umane, în timp și în istorie, maturându-se în noi doar treptat și prin multe dificultăți, pentru că este ceva atât de nou și încă în mare parte nerecunoscut de omenirea modernă.

Trebuie să subliniez – chiar dacă aceasta poate părea implauzibil unora – ca fără să fi accesat înainte documente exterioare sau tradiţii spirituale şi religioase, am experimentat această Fiinţă ca şi apariţie individuală a ceea ce este universal, Sinele spiritual al întregii omeniri şi al Pământului; şi că acest Sine spiritual al omenirii există ca şi fiinţă reală şi că este aceeaşi fiinţă care a învins moartea prin Misterul de pe Golgotha, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, şi care trăieşte de atunci ca potenţial creativ şi spiritual de transformare şi vindecare a omenirii şi a pământului.”

Drama de cunoaștere este dată în cartea sa, Noua experiență a suprasensibilului – Drama cunoașterii antroposofice a timpului nostru, iar pregătirea pas cu pas, pornind de la spiritualizarea percepției și a gândirii, în cartea Yoga cunoașterii – Cum să îți creezi un nou corp eteric și o nouă individualitate.

Închei cu relatarea atât de concisă și de plină de modestie a lui Rudolf Steiner din Autobiografia sa (GA 28), despre Evenimentul spiritual ce a avut loc în viața sa după o perioadă de grele încercări sufletești, în care la nivel eteric a trebuit să se lupte cu ființele ahrimanice:

“Adevăratul conţinut al creştinismului începea să înmugurească în sufletul meu ca fenomen de cunoaştere interioară. La răscrucea dintre secole, mugurele se desfăcuse tot mai mult. Înainte de sfârşitul secolului, sufletul meu a trecut prin încercarea descrisă. Faptul de a fi stat spiritual în faţa Misteriului de pe Golgotha, în cea mai lăuntrică şi mai serioasă sărbătoare a cunoaşterii, a fost evenimentul central al evoluţiei mele sufleteşti.”  (articol scris de Delia Soare și publicat în numarul 12 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 

Natura vs idealuri (II). Soarele din om

Articolul de față reprezintă transcrierea conferinței pe care am ținut-o la Casa Rudolf Steiner pe data de 21 decembrie 2019, în cadrul Simpozionului de Crăciun.

În prezentarea acestei teme, despre natura din om versus idealurile din om, voi porni  de la articolul pe care l-am publicat în numărul trecut al revistei Pământ iubit. În el se află cadrul ideatic de la care am început în cercetarea acestei teme, ideile de bază expuse într-un mod obiectiv, fără nimic personal. În cele ce urmează le voi relua, încercând să le leg cu trăirile mele biografice pe această temă, precum și cu ideea de Crăciun.

Abisul dintre om și natură

Povestea a început cu relatarea unei situații conflictuale din autobiografia lui Rudolf Steiner, în care el vorbește despre Marie Eugenie Delle Grazie și despre cercul artistic din jurul acesteia, acțiunea având loc în Viena, înainte de vârsta de 28 de ani a lui Steiner. În interacțiunea sa cu acest cerc cultural, el și-a format principalele idei din care a scris ulterior Filosofia Libertății. Pe când se lucra programul pentru acest simpozion și am spus numele temei, m-a sunase Mariana de la euritmie care voia să facă ceva artistic despre natură în cadrul aceluiași simpozion, în continuarea conferinței mea, așa că mi-a cerut niște detalii despre ce o să vorbesc. I-am spus pe scurt tema, pornind de la viziunea pesimistă a lui Delle Grazie despre natură versus idealuri și conflictul pe această temă dintre profesorul Schröer și tânărul Steiner. Ea m-a ascultat și și-a exprimat dezamăgirea, spunând că pentru ea natura este, dimpotrivă, ceva foarte prietenos, precum o prezintă și Goethe în opera sa – și în acest sens ar fi dorit ea să facă un număr artistic de euritmie. Ca urmare a acestei discuții, voi menționa și viziunea lui Goethe asupra naturii.

Observăm că avem dintr-o dată două curente diferite de raportare a omului la natură: cel al realismului dur, care vine prin Delle Grazie, în care natura este dușmană realizării oricărui ideal al omului, și cel al cărui reprezentant este Goethe, în care natura este înfrățită cu omul. Deci sunt aceste două direcții opuse între ele, ale raportării omului la natură în general – și la natura din om, în particular. Am făcut această specificație pentru că, pe parcursul acestei conferințe, o să urmăresc ca din când în când să punctez paralela foarte importantă dintre natura din om și natura exterioară, sau dintre microcosmos și macrocosmos.

Revenind la ceea ce povestea Rudolf Steiner în cartea sa despre întâlnirea biografică cu Marie Eugenie Delle Grazie, căreia i-a dedicat aproape un capitol întreg: el a auzit prima dată despre această poetă, dramaturgă și scriitoare de la profesorul său iubit, Karl Julius Schröer, care i-a vorbit foarte entuziasmat despre tânăra de numai 18 ani. Ea începuse să scrie și să publice încă de la vârsta de 16 ani, primise premii și era considerată genială, avea idei extrem de puternice și inovatoare, dar legate de curentul numit realism. La una dintre întâlnirile cercului de artiști care se formase jurul ei, din care făceau parte poeți, scriitori, filosofi, teologi, muzicieni, profesorul Schröer l-a invitat pe tânărul Steiner să vină cu el, fiindcă poeta voia să citească niște pasaje din cartea la care lucra, Robespierre. Eu nu am citit-o, dar Rudolf Steiner ne povestește despre ce era vorba în această carte cu următoarele cuvinte, referindu-se la pasajele pe care poetesa le-a citit la respectiva serată literară: “Am fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat și s-au prăbușit cu un tragism impresionant”, deci despre despre impactul dintre idealurile pe care le aveau personajele din drama Robespierre și realitatea concretă a destinului lor. La acest cerc cultural patronat de Delle Grazie se citea din Dostoevski, din Shakespeare, dar și din Toma de Aquino și se punea accent pe personaje dramatice, așa cum le știți din romanele lui Dostoievski sau din dramele lui Shakespeare, cu strădaniile, luptele, eșecurile lor, poetesa fiind pătrunsă de convingerea că omul va pierde întotdeauna în lupta cu natura. La serata la s-au dus profesorul Schröer împreună cu soția sa, cu o prietenă a soției și cu tânărul Rudolf Steiner, celor prezenți le-au fost prezentate scenete din noua dramă a poetesei. La sfârșit, profesorul Schröer a părăsit întîlnirea extrem de supărat și de revoltat de cele pe care le auzise, iar doamnele se simțeau rău, “aveau un fel de crampe”, erau afectate până la nivel fizic. Acesta a fost asupra lor impactul a ceea ce auziseră, deci atât de dure au fost trăirile din scenetele de un realism crud create de poetesă. Karl Julius Schröer nici nu a vrut să mai audă apoi de poetesă – și aici a avut loc primul conflict major și prima mare suferință din viața lui Rudolf Steiner, căci profesorul se aștepta ca nici el să nu mai frecventeze cercul cultural al acesteia. Schröer era de părere că nu trebuie să prezinți prin intermediul artei trăiri abisale, îngrozitoare, decăderi ale sufletului uman. Cei care mă cunoașteți știți că pentru mine tema abisului sufletului uman este o tema importantă în biografia mea, pe care am trait-o în modul cel mai direct și probabil de aceea am și rezonat cu relatările menționate. Despre profesorul Schröer știm din antroposofie ca era încarnarea lui Platon, iar în această întrupare era un mare adept al lui Goethe. El era atât de intim legat karmic de Goethe, încât Steiner ne spune în alt loc din opera sa – și acesta este un lucru care ține de misterele sufletești dintre un om și alt om și care, la fel, este o tema de mare interes pentru mine – că profesorul trăia, la nivel sufletesc, împreună cu Goethe, era ca și cum el era o prezență permanentă în viața lui, în casa lui – ca să vă dați seama cât de important era Goethe în biografia sa. Schröer i-a spus lui Steiner că nu este etic să prezinți prin artă, prin poezie aceste drame și căderi ale sufletului uman, aceste lucruri atât de teribile care i se pot întâmpla unui om, pentru că el este adeptul zicalei lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în armonie cu lumea. Știți deja că Goethe era reprezentantul celuilalt curent, în care omul trăiește în armonie cu lumea și cu natura, el având o relație cu totul specială cu natura, la care o să revin mai târziu.

Libertatea umană, în viziunea lui Rudolf Steiner

Dar cum privea Rudolf Steiner concepția de viață a lui Marie Eugenie Delle Grazie? Nu corespundea cu modul său de a privi lucrurile, dar – cei care ați citit autobiografia sa, dar și din alte conferințe ale sale, știți că el era foarte interesat de modul de a gândi al altor oameni, chiar dacă era complet diferit de modul său de a privi lucrurile. El avea această capacitate extraordinară de a putea prelua în el conținutul de gânduri al unui om și de a și-l însuși, ca și cum era al lui. Își dădea la o parte gândirea sa, deci avea acest altruism cu totul deosebit în gândire, putând să preia conținutul de gânduri al unui alt om și să le ducă până la capăt, să meargă mai departe cu ele ca și cum erau gândurile lui proprii, trăindu-le ca pe gândurile sale proprii. Acest lucru chiar a dus la niște situații ulterior, de genul celei cu omul de știință materialist Haeckel. Steiner l-a studiat pe Haeckel, admirând modul său de a gândi, efectiv și-a însușit modul acestuia de a gândi, încât cei care îl ascultau vorbind cu admirație despre concepția acestuia, care era la polul opus concepției sale spirituale și modului său de a gândi, au fost de-a dreptul contrariați de faptul că el vorbea admirativ despre el și îi lua apărarea materialistului Haeckel; unii chiar l-au acuzat într-un fel că s-a contrazis în concepția sa, că nu este consistent. Însă Rudolf Steiner știa acest secret, pe care l-a revelat în Filosofia Libertății, că în modul de a gândi al unui om – nu în gândurile sale, ci în modul profund de a gândi al unui om, se află ființa adevărată a omului. Și această idee vă rog să o rețineți fiindcă o să o reiau în final. Iată ce a zis Steiner despre Delle Grazie: “Conținutul ideilor ei era însă la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care îmi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: asemenea contraste trebuie să își găsească totuși armonia undeva în univers – ceea ce îmi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului meu suflet.”Ulterior, problematica a devenit mult mai complicată decât atât și el s-a ocupat efectiv de această problemă a contrastului dintre idealuri și natura umană. Dar pe atunci, cum spuneam, s-au format principalele lui idei din Filosofia Libertății, ca și răspuns la poemul Natura al lui Delle Grazie, poem pe care ea l-a publicat la puțin timp după serata literară amintită mai devreme. În acest poem, natura era slăvită “ca forță supremă care își bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viață numai pentru a-l înșela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reușit să îl amăgească”. Viziunea ei era împărtășită și de cei din cercul ei cultural, oameni foarte culți, cu care lui Rudolf Steiner îi făcea plăcere să poarte discuții pe diferite teme. Pentru el, aceste întâlniri au reprezentat unele dintre cele mai frumoase momente din perioada sa vieneză. El nu a renunțat la aceste serate, cum ar fi dorit profesorul său Schröer, supărat că el continua să se vadă cu acei oameni. Este plin de sens cum caracterizează Steiner cele discutate acolo, spunând că în acel cerc era o lumină a gîndirii, dar nu o lumină solară – ci o lumină argintie, lunară.

Ca răspuns dat poetesei la poemul Natura, Rudolf Steiner a scris un eseu sub formă de scrisoare, numit Natura și idealurile noastre. Am găsit această scrisoare în limba engleză pe rsarchive.org și am tradus-o în română și publicat-o în numărul trecut al revistei Pământ iubit si pe site-ul meu, o puteți citi acolo. El descrie scrisoarea sa de răspuns cu următoarele cuvinte: “Am vorbit în ea despre îndreptățirea aparentă pe care o are concepția poetei. Am spus că o concepție ce nu închide ochii în fața forțelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un “optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenței. Dar am vorbit și despre faptul că ființa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens și conținut vieții, și că această ființă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.” Se vorbea mai devreme într-o conferință despre organele din om, despre funcționarea înțeleaptă a parții naturale din noi despre care nu știm de fapt mare lucru și care, în mod obișnuit, când totul este în regulă, funcționează într-un mod liniștit, aproape neobservat. Însă omul, prin pasiunile, patimile, ispitele și prin atitudinea sa la încercările de destin poate perturba această funcționare foarte mult. Steiner îi opune acestei părți naturale, inconștiente din om, partea ideală conștientă, pe care omul o poate crea în sine însuși, în care el este complet liber și care nu are legătură și nu depinde de natura din el. El indică spre ideea de bază a viitoarei sale cărți, Filosofia libertății și înspre ce ce va însemna omul liber, spunând că în această zonă liberă din el, omul este atotsuficient. Când va fi un spirit liber, el va avea tot ceea ce îi trebuie din el însuși. Nu știu dacă vă dați seama ce înseamnă lucrul acesta. Gândiți-vă la câte adicții are omul modern! În scrisoarea lui, Steiner face referire la demnitatea umană, la omul care nu trebuie să depindă prin nimic de natură, de ceva ce vine din exteriorul ființei sale conștiente. Chiar și dacă o ființă divină, un zeu vine și îi dăruie omului cele mai minunate trăiri, o stare de beatitudine, o mare fericire, omul liber le respinge dacă el nu a contribuit cu nimic la dobândirea lor, pentru că sunt lucruri care îl fac neliber. Nu vorbim aici numai despre necesitățile naturale de bază, ci de niveluri mai rafinate de dependență. Orice ți-ar fi dăruit din exterior, exteriorul însemnând ceva ce nu are legătură cu ființa ta – deci nu exterior ca lume fizică, ci exteriorul Eu-lui tău, a ceea ce conștientizezi tu din tine însuți ca ființă – te poate face neliber și trebuie respins dacă nu este creat din tine însuți, în mod conștient și din iubire. Steiner face un apel extraordinar de mare la autonomia omului ca ființă ideatică, spirituală – și eu am încercat să înțeleg această idee de om liber, autonom, care nu depinde cu nimic de natură. Mi-am amintit că se spune în antroposofie că undeva în viitor omul va distruge natura exterioară și nu va mai putea să primească hrană de la natură sau oxigen pentru a respira – sunt deja semne evidente în acest sens, în lume. Omul, în evoluția sa, va trebui să devină capabil să își producă singur în ființa sa hrana, să își creeze singur propriul său oxigen lăuntric pentru a respira. Rudolf Steiner mai spune în scrisoarea sa ca noi, oamenii, nu mai putem aștepta o rezolvare a conflictelor, a acestor dizarmonii cu natura – care de fapt înseamnă răul din lume – din exterior, de la credința într-un Dumnezeu-Tată atotputernic transcendent. Nu Dumnezeu-Tatăl ne rezolvă probleme nouă, ca unor oamenii-copii, ci ne maturizăm și le rezolvăm noi înșine, cu propriile resurse. Omul matur, liber, își creează din el însuși tot ce are nevoie, fiindcă Dumnezeu s-a dăruit pe el însuși lumii și fiecare om poartă în voința lui spirituală, ca potențialitate, voința lui Dumnezeu. „Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale”. Omul are misiunea de a deveni conștient de acest lucru și de a se strădui să devină demn de potențialitate creatoare uriașă din el. Vedeți aici diferența enormă dintre ideile lui Rudolf Steiner și dintre ideile pesimiste ale lui Delle Grazie, cu privire la posibilitatea omului de a-și realiza idealurile în lume.

Scrisoarea de răspuns a fost publicată doar în câteva exemplare, unul dintre ele ajungând la profesorul Schröer care, după ce a citit-o, i-a spus supărat lui Steiner că, dacă aceasta este părerea lui, înseamnă că ei doi nu s-au înțeles niciodată unul pe celălalt și că se dovedește incapabil să ia în serios maxima lui Goethe, Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea. Pentru Schröer, cei din cercul cultural al poetesei manifestau “zgura spiritelor arse”.

Acesta a fost conflictul, legat de Marie Eugenie Delle Grazie și Karl Julius Schröer, și totodată prima mare durere din viața tânărului Rudolf Steiner. “Viața mea sufletească era cu adevărat sfâșiată, din cauză că eram legat și de unul și de celălalt printr-o iubire sinceră și prin venerație.”, spunea el în autobiografia sa. Dar tot în această perioadă s-au format ideile sale de bază cu privire la libertatea umană și la problematica abisului tot mai mare care se crează în ființa omului.

Revenind la Goethe, aș aminti aici versurile sale din Faust, foarte legate de tema noastră și care pentru mine sunt pline de sens:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

Impresia mea este că scrisoarea de răspuns a lui Steiner nu a avut un impact prea mare asupra poetei Delle Grazie. Ea a atras atenția într-un mod genial asupra tendinței tot mai mare a omului modern, de a se înstrăina de natură, aceasta ducând la scindarea în ființa sa între partea sa spirituală și cea naturală, între cele doua căscându-se un abis de netrecut. Despre poetesă se spune, într-un articol antroposofic de pe rsarchive.org, că reprezintă acel tip de om care are o genialitate înnăscută, o viziune, o măreție a ideilor, o capacitate de observare profunda a predispozițiilor în om, dar care nu merge mai departe să își dezvolte ceva nou, nu metamorfozează această capacitate adusă din vieți anterioare – ceea ce ea ar fi putut să facă dacă ar fi înțeles ideile lui Rudolf Steiner. Principala ei operă a fost creată din anii de genialitate ai tinereții, apoi ea nu a mai creat ceva deosebit.

Goethe și cunoașterea naturii

Pe de altă parte, îl avem pe Goethe, despre care știm că într-o viață anterioară a fost în legătură cu forțele naturii, chiar a avut o inițiere în acest sens, ce a avut ca rezultat ca în întruparea ca Goethe să aibă o relație cu totul specială cu natura. Copil fiind, el își pregătise pe o masă un fel de altar cu plante, pietricele din natură și încă de atunci manifesta această atitudine de iubire, de venerare a naturii și a forțelor ei. Pentru adultul Goethe, natura era o ființă cu care el avea o relație sufletească intimă și cu care putea să intre într-un dialog la nivelul inimii. El are și niște imnuri dedicate ființei naturii. Observațiile sale pure asupra naturii, deci fără să aducă în percepțiile sale prejudecăți sau ideile științelor naturale așa cum se dezvoltaseră în timpul său, l-au condus la concepția sa științifică, atât de apreciată de Rudolf Steiner. Pornind de la percepția pură, Goethe a reușit să ajungă astfel până la nivelul imaginativ, el a putut vedea imaginațiunea plantei originară, arhetipul spiritual al plantelor.

Putem să îl luăm pe Goethe ca și exemplu în relația sa armonioasă cu natura. Dar – și aici este o observație a mea legată de biografia lui Goethe – știm că la bătrânețe, când avea peste 70 de ani, s-a îndrăgostit de o fată de 16 ani și a cerut-o de soție. Acest lucru ne arată că, chiar dacă avea o armonie cu natura la nivel de gândire, la nivel de simțire, nu o avea însă și la nivel de voință – aici, natura din el încă îl păcălea în a cădea pradă dorințelor erotice ce duc la îndrăgostire. Voința sa nu era suficient de conștientizată, de pură, în ea se amesteca partea de dorință, de iluzie. Deci Goethe avea o relație foarte bună cu natura până la un anumit nivel, care se reflecta în structura și în biografia sa. Despre el, Steiner ne spune ca, deși a atins acest nivel imaginativ datorat capacității de percepere pură plină de iubire a naturii, el nu și-a metamorfozat gândirea pentru a ajunge la capacitatea de gândirea asupra gândirii, care l-ar fi condus la nivelul inspirativ de cunoaștere a naturii. Goethe avea chiar o repulsie față de gândirea filosofică, față de ceea ce înseamnă viața în gânduri pure. Dacă un om are imaginația și inspirația, atunci el are și intuiția – și deci poate avea cunoașterea completă. Deci, în ciuda maximei lui de Cunoaște-te pe tine însuți și trăiește în pace cu lumea, Goethe nu a ajuns până la nivelul foarte profund al cunoașterii de sine, nivel care i-ar fi permis sa se elibereze de constrângerea naturii din el.

Școala de la Chartres. Legătura dintre Zeița Natura și gândire. Demeter și Persefona

În prezent, relația omului modern cu natura este foarte departe de relația plină de iubire a lui Goethe cu natura. Învățăm despre natură la școală, vedem cum ea este prinsă și clasificată într-un sistem de noțiuni și legi abstracte și seci, așa cum rezultă din cercetările științifice materialiste în cadrul științelor naturii. Oamenii de știință nu mai intră într-o legătură sufletească cu natura, își folosesc doar observarea prin simțurile fizice, aparatura ce intensifică percepțiile acestor simțuri și gândirea moartă a intelectului, crezând că află astfel tainele profunde ale naturii. Mergând înapoi în timp, ajungem la Școala de la Chartres, în perioada dintre secolele 9-13. Acolo, ne spune Rudolf Steiner, încă se mai cultiva o relație sufletească cu zeița Natura, deși ea nu mai era percepută în mod direct de către om, așa cum era în timpuri mult mai vechi. Cei de la Chartres încă știau acest lucru, că Natura este o ființă spirituală, o zeiță. Ni se povestește despre învățătorii de la Chartres, Alanus ab Insulis, Betrandus Silvestris, Bertrand de Chartres și alții, cum le vorbeau studenților într-un mod atât de viu despre Zeița Natura, încât aceștia aproape că ajungeau să o perceapă, la rândul lor. Pe atunci, natura nu era acest dușman al omului care se opunea realizării idealurilor sale, nu era nici doar un catalog de noțiuni, imagini și legi abstracte, ci era o ființă cu care se putea intra într-un dialog sufletesc și care își revela tainele-i spirituale, legitățile sale spirituale eterne, celui care o putea percepe. Era o ființă spirituală care te putea pune în legătură cu înțelepciunea lumii și al cărei corp fizic era format din flori, copaci, stânci, din toate peisajele minunate pe care le observăm în jur.

Alanus ab Insulis are un poem celebru, Plângerea Naturii – m-am străduit să îl citesc, acest lucru nu este ușor – în care el descrie cu multe detalii ființa Naturii și cum ea deplânge cu tristețe decăderea legăturii omului cu natura, ca urmare a pasiunilor și viciilor acestuia. În același timp, acești învățători își dădeau seama că este ceva necesar în evoluția omului să apară gândirea intelectuală care îl rupe pe om de natură, căci aici de fapt au acționat mai întâi Lucifer prin aceea că omul a devenit prea legat de simțuri și de plăcerea pe care o obține prin simțurile legate de natură, afundându-se în pasiuni, iar aceasta a atras pe Ahriman care a prins gândurile și le-a secat de viață, ducând la gândirea moartă a intelectului. Legătura cu natura, adică legătura omului cu înțelepciunea divină din natură, cu forțele ei de viață și iubire, a fost ca urmare tot mai deteriorată, până când s-a ajuns la situația de scindare aproape totală, descrisă de Marie Eugenie Delle Grazie. Este o problemă mult mai importantă aici, decât pare la prima vedere, deoarece decăderea legăturii cu natura este în același timp decăderea gândirii, ruperea omului de legătura cu Înțelepciunea cosmică, zeița Natura fiind unul dintre aspectele de manifestare ale acestei înțelepciuni feminine divine. Odată cu dezvoltarea gândirii intelectuale, se produce acest abis dintre om și natură.

Dacă mergem și mai mult în urmă pe firul timpului, ajungem la vechii greci cu ale lor zeități și la Persefona, fiica zeiței Demeter, din legendele grecești. Există acest ciclu de conferințe foarte frumos al lui Rudolf Steiner, Minuni ale Lumii (GA 129), pe care sper să am timp să îl pot studia mai amănunțit. Demeter era zeița naturii la greci, iar fiica ei a fost răpită, violată de Hades-Pluto, zeul morții sau zeul lumilor din adâncurile pământului și de atunci ea este ținută prizonieră de Hades în lumea sa. Îl putem recunoaște în zeul Hades pe Ahriman. Vechii greci erau foarte conștienți de corespondența dintre microcosmos și macrocosmos, adică dintre organismul uman și lume, dintre natura din om și natura din lume. Persefona, fiica zeiței naturii și reprezentantă a vechii clarvederi, este de atunci ținută prizonieră în străfundurile organismului uman și în același timp în interiorul Pământului. În legendă, Demeter încearcă să își salveze fiica, dar tot ceea ce obține este o înțelegere cu Hades ca Persefona să stea șase luni din an în străfundurile Pământului și șase luni la suprafața Pământului – și aici puteți presimți legătura ei cu anotimpurile și cu ritmurile naturii în cursul anului. Rudolf Steiner ne explică în acest ciclu de conferințe cum Persefona, fiica Naturii, era clarvederea instinctivă din om, născută în mod natural. În epoca atlanteană, când omul încă trăia în armonie cu lumea, el era intim unit cu zeița Natura, care nu numai că îi forma organele, îi asigura respirația și îl hrănea, dar îi forma în același mod natural și fără niciun efort din partea omului și organele clarvederii, cu care omul percepea lumea spirituală. La fel cum în zilele noastre avem respirația creată în noi în mod natural, așa era în acele vremuri clarvederea naturală pentru om, el era într-o legătură permanentă cu Zeița Natura și ceea ce se năștea în el ca urmare a acestui fapt era Persefona, capacitatea naturală de clarvedere a sufletului. Persefona nu este numai un personaj de legendă, ci o ființă spirituală din lăuntrul sufletului uman, care poate fi percepută și cu care se poate intra în legătură. Pe măsură ce gândirea omului a devenit tot mai intelectuală, corpul omului s-a tot solidificat și atunci Hades a început să pună stăpânire pe Persefona, iar omul și-a pierdut treptat capacitatea de clarvedere.

Să ne întrebăm ce se întâmplă cu Persefona acum, cum stăm omul modern cu conștientizarea ei? Înainte, în vechea clarvedere, cea naturală, gând și percepție erau o unitate. Acum această unitate este ruptă și avem în schimb gândurile moarte ale intelectului, lipsite de viață, iar viața din Persefona a rămas în străfunduri, în zona subconștientului și este folosită de Ahriman în procesele de digestie, în procesele de întărire ale Ego-ului, ne spune Steiner – deci într-un fel, forțele ei sunt folosite tot înspre evoluția omului, ca etapă necesară în dezvoltarea sa, iar forțele ei de viață pot fi percepute prin iubirea erotică. O avem deci pe Persefona prizonieră, sfâșiată, abuzată în ființa omului modern și așteptând să fie eliberată. Acestea sunt procesele care se întâmplă în ființa umană – procese fiziologice – și care au corespondentul lor în procesele din străfundul Pământului. Nici noi, antroposofii, nu cunoaștem zeița prizonieră în adâncurile sufletului uman. Știm câte ceva despre vechea clarvedere, dar nu știm că aceasta este o ființă spirituală care așteaptă ca noi să o conștientizăm și să o eliberăm. Când studiem și cercetăm spiritual straturile Pământului, sau când studiem natura din macrocosmos, trebuie mai întâi să cercetăm natura din noi, să ne cunoaștem pe noi înșine până în profunzimi inconștiente. Dacă ajungem la Persefona din lăuntrul nostru, ea ne poate conduce la Persefona macrocosmică din straturile Pământului. Cunoaște-te pe tine însuți și tu vei cunoaște lumea; cunoaște lumea și tu te vei cunoaște pe tine însuți. Numai prin întâlnirea cu Christos eteric dobândim forțele pentru a o salva pe Persefona, iar ea adusă în conștiență și eliberată de forțele lui Hades-Ahriman devine noua clarvedere, obținută de data asta prin strădania omului; ea este chiar știința spirituală, Antroposofia. Putem presimți astfel către ce se îndreaptă legătura omului cu natura; mântuirea gândirii este totodată mântuirea naturii din om. În toată această expunere a mea, este vorba de a găsi legătura dintre planul spiritual și planul fizic, căci aceste două planuri sunt foarte rupte între ele.

Lupta dintre lumină și întuneric. Crăciunul primordial

Eu studiam aceste lucruri în ultima vreme și în paralel trebuia să țin o conferință la simpozionul de la Cluj, despre misterul Crăciunului, și studiind tema în cartea lui Rudolf Steiner Ideea Crăciunului și Taina Eului, am întâlnit o conferință foarte frumoasă în care Crăciunul este prezentat exact din același punct de vedere, drept rezolvare a dualității dintre Eu-l spiritual al omului și natură. Pentru mine a fost o mare bucurie, să studiez două teme ce aparent nu aveau nicio legătură una cu cealaltă și să descopăr că este de fapt una și aceeași mare temă. Și aici am ajuns la următorul punct al conferinței mele, pe care pe tablă l-am scris Crăciunul, Soarele din om. În conferința menționată, în care este vorba tot de legătura omului cu natura, cu exemplul lui Goethe și al imnurilor sale închinate ființei vii a naturii, aflăm că taina Crăciunului este de fapt lupta dintre lumină și întuneric în ființa umană, care reprezintă aceeași luptă dintre partea spirituală din om și partea naturală din om. La Crăciun serbăm victoria luminii asupra întunericului, din natură și în același timp din ființa umană – iată din nou această polaritate. La solstițiul de iarnă, înainte de Crăciun, avem cea mai scurtă zi din an și exact în această perioadă a fost așezat Crăciunul de către conducătorii spirituali ai omenirii. Până în secolul al patrulea, Crăciunul a fost sărbătorit la 6 ianuarie, apoi a fost mutat la 25 decembrie în perioada anului când forțele întunecate din natură, frigul, întunericul devin foarte puternice. Se poate observa corespondența cu forțele întunecate ale sufletului, cele de îngrijorare, de teamă, chiar starea de depresie, care și ele cresc în sufletele oamenilor în timpul Adventului. Este o perioadă de așteptare a nașterii pruncului, dar apare și o stare de neliniște. Întunericului exterior îi corespunde întunericul lăuntric, iar peste el se suprapune agitația sclipicioasă a cumpărăturilor de Crăciun și luminile artificiale ale decorațiunilor din oraș, cât să împiedice conștientizarea unor procese sufletești fundamentale. În suflet se desfășoară exact această luptă dintre lumină și întuneric: întunericul dat de procesele naturale, venite din zona inconștientă a voinței, și lumina spirituală pe care omul trebuie să și-o creeze din el însuși – acest Soare din om, pe care omul trebuie să îl nască în suflet. Aici se atinge taina Crăciunului, care este victoria luminii spirituale asupra întunericului materiei, iar despre acest lucru ne reamintim la fiecare Crăciun și îl retrăim în suflet.

Steiner ne spune cate ceva despre istoricul acestei sărbători a luminii care a existat cu mult înainte de nașterea pruncului Iisus și de Misteriul de pe Golgota. În epoci străvechi, pe când omul era una cu lumea spirituală, cu înțelepciunea lumii, era sărbătoarea unității. Apoi, odată intrarea principiului luciferic în evoluția umană, când a avut loc separarea sexelor și ființa omului s-a scindat, implicit a apărut și răul în lume. Ca urmare, în epoca persană sărbătoarea luminii a devenit sărbătoarea dualității, în care lumina se lupta cu întunericul. A treia etapă, cea actuală, este de haos spiritual, dar ne pregătim și ne îndreptăm către următoarea sărbătoare, cea a trinității. Unitate, dualitate, haos, trinitate. Posibilitatea pentru sărbătoarea trinității a apărut la răscruce de timpuri, odată cu întruparea Luminii primordiale pe Pământ într-un om, prin Misteriul de pe Golgotha. De atunci s-a dat omenirii posibilitatea ca lumina spirituală ce până atunci venea din exterior, să se poată naște din ființa omului – și am ajuns la acest Soare spiritual lăuntric, ce se naște în sufletul omului. Sărbătoarea de Crăciun ne amintește de fiecare dată despre momentul extrem de important de la jumătatea perioadei lemuriene, când corpurile fizic, eteric, astral ale omului erau pregătite în lumea fizică și în ele a coborât principiul spiritual al omului, Eu-l spiritual, dar acesta a coborât inconștient pentru om, a fost precum o sămânță de lumină așezată în întunericul materiei. Acesta a fost marele eveniment în evoluția omenirii, Crăciunul primordial – și este ceea ce retrăim, mai mult sau mai puțin conștient, la sărbătoarea de Crăciun. Nu este doar o amintire, ci este o forță activă în sufletul omului. În acest ciclu de conferințe, Steiner ne vorbește și despre jocurile de Crăciun – și aici vreau să fac un pic legătura cu impulsul Congresului de Crăciun, de care se vorbea aseară – el spune că oamenii, în urmă cu câteva sute de ani, au început să facă mici scenete cu Jocul de Crăciun, care inițial erau cumva în glumă, sau oricum nu foarte serioase, dar pe măsură ce interpretau aceste scenete, ceva se întâmpla și din sufletele lor începea să acționeze tot mai puternic acest impuls viu de Crăciun și sacraliza scenetele de Crăciun, iar ei deveneau tot mai pătrunși și mai serioși. Și mă gândeam aseară la discuțiile de aici, dacă nu este același lucru și cu impulsul Congresului de Crăciun. În strădania noastră către acest impuls, și el vine înspre noi și acționează în mod viu si intensificat în sufletul nostru. Este o analogie pe care am încercat să o fac, între impulsul primordial de Crăciun dat omului în mod inconștient de către lumea spirituală și impulsul de la Congresul de Crăciun ce poate fi preluat și dezvoltat conștient de către om, de această dată.

Soarele este ceva care acționează din exterior. Cum ajungem la capacitatea deosebită a omului de a naște Soarele din el însuși, în inima sa ? Cei care ați fost la conferința lui Iris Paxino, în care vorbea despre îngeri, ași auzit cum ea l-a întrebat odată pe îngerul ei păzitor, “Cum e inima ta?” Și îngerul i-a răspuns ca, spre deosebire de inima omului care este un Soare spiritual, inima îngerului este un întreg cosmos spiritual.

Soarele spiritual lăuntric. O trăire biografică

În preocuparea și cercetările mele cu tema de față am început să o leg cu trăiri spirituale din biografia mea. Ca și în personajele din dramele și poeziile lui Delle Grazie, și eu am avut niște idealuri când eram foarte tânără și am trăit cum ele s-au spart și eu m-am simțit “înșelată lăuntric de destin“. Rudolf Steiner, în scrisoarea menționată mai devreme, vorbește despre dualitatea dintre ființa ideală a omului și partea naturală din el, care îl ține în lanțuri, cum spunea Goethe:

Din puterea ce înlănțuie ființele
Se eliberează cel ce se poate depăși.

De la Steiner aflăm că această depășire de sine este prin cunoaștere: cunoașterea legilor materiei, cunoașterea legilor karmei. În momentul în care cunoști niște legi – și este și ideea din Filosofia Libertății – aceste legi nu mai au putere asupra ta în sensul că te constrâng, te fac să te simți neliber. Le cunoști, înțelegi aceste legi ale materiei, ale naturii care acționează în inconștient, sau chiar legile karmei. Un exemplu bun este atunci când faci un copil. Te-ai îndrăgostit, ai avut impresia că ai ales liber, dar ai fost, într-un fel, păcălit de destin; ai crezut că este o mare iubire dar de fapt trebuia să fii legat karmic de un anumit om și să faci un copil împreună cu acel om. Și apoi zici, cum, eu aveam idealuri de realizat, nu voiam să mă mărit și să fac jocul societății, eu credeam că sunt mai bună decât ceilalți oameni și am lucruri mărețe de înfăptuit în lume – și tot acolo am ajuns, la job, familie, copii, rate bancă – deci o viață aparent comună, precum a oricărui om de pe stradă. Din fericire, eu am fost mereu un om mai introspectiv din firea mea și am fost preocupată de biografie, am vrut să îi înțeleg legitățile ascunse, iar în acest sens am și primit multe daruri de la lumea spirituală. Așa că am putut să înțeleg într-o anumită măsură aceste legi ale karmei, despre ce este vorba în ele. Odată ce începi să le înțelegi, vezi ce lecții de viață îți aduc ele, cum vor să te transforme ca om – și înțelegi că de fapt ele nu îți vin din exteriorul ființei tale, deși par așa, ci vin de la Eu-l tău superior, adică tot de la tine însuți, dintr-o parte mai înaltă și mai înțeleaptă a ta, în care ești total de acord cu ele, căci ești chiar tu cel care ți le-ai impus. Și nu te mai poți simți neliber, ci în acord cu aceste legi, ele devin parte din tine și devii recunoscător pentru tot ce ți s-a întâmplat.

Voiam să vă spun un pic și despre cum am pornit această revistă de antroposofie, Pământ iubit, cum de i-am dat acest nume. Nu este întâmplător ales acest titlu, ci se leagă de niște trăiri de ale mele de pe la 11-12 ani. Uneori, când dormeam după-amiază, mă trezeam cu sentimentul că veneam de undeva unde era luminos și bun și frumos, era un alt acasă unde eram fericită și dintr-o dată coboram și ceva în mine se strângea, se chircea ca un ghemotoc, și din lumina minunată ajungeam în întuneric dureros – și de fapt eram eu coborând în corpul fizic, la trezire. Pe atunci nu puteam să îmi explic aceste lucruri, nu știam ce anume mă doare și de ce, era o suferință pe care nu puteam să o numesc, ca și copil, căci nu mă durea nimic fizic. Am avut de mai multe ori această trăire pe atunci, în care coboram din ceva luminos și fericit și în care eram liberă, în ceva întunecat și constrâns și dureros, și așa coboram pe Pământ în corpul fizic – era la nivel sufletesc relația mea cu Pământul, cu lumea fizică. Și în anii ce au urmat, Pământul îmi părea un loc oarecum întunecat, unde se trăiește greu, dar unde există totuși o lumină pe care eu o căutam și pentru care venisem aici, o lumină care nu știam exact ce reprezintă. Era un fel de mică lumină aurie ce apărea din când în când în diferite împrejurări și mă călăuzea prin viață, o luminiță călăuzitoare în acest loc întunecat în care am venit și în care nu mă simțeam acasă. Pe la adolescență m-am lămurit eu că ceea ce caut, spre ceea ce mă conduce această lumină nu poate fi decât sufletul meu pereche, un om anume pe care eu trebuie să îl găsesc și eu pentru el am venit aici pe Pământ, cu el mi-am dat întâlnire pe Pământ. Aveam eu explicațiile mele romantice, aveam idealurile mele – și toate s-au prăbușit la un moment dat, pe la 30 de ani. Destinul, cum ziceam, avea cu totul alte planuri pentru mine și m-am trezit prinsă, înlănțuită, ca sa zic așa, exact în situația de care mă ferisem – job de 8 ore, rate la bancă, casă și familie de îngrijit, iar primul meu copil plângea mult – și eu cel mai adesea eram într-o zonă tristă, întunecată la nivel sufletesc, în care mă străduiam să îmi fac datoria, le duceam pe toate cum puteam deși eram copleșită, nu mai simțeam bucuria de a trăi, nu mai aveam entuziasm pentru nimic, odată ce nu mai aveam idealurile luminoase ce mă țineau deasupra acestor lucruri. Mă simțeam prinsă în toate părțile în lanțurile karmei și nu știam cum să rezolv acest lucru. În acest context, a venit pe lume fetița mea Iris, cel de-al doilea copil al meu – este o poveste lungă. Și datorită ei am avut trăirea sufletesc-spirituală legată de Soarele spiritual din om. Se vedea de atunci că fiica mea, ca individualitate, avea o relație bună cu Pământul; am observat acest lucru încă de când eram însărcinată cu ea. Pe la jumătatea sarcinii era Paștele și îmi amintesc de o trăire deosebită, neobișnuită pentru mine care nu prea iubeam viața pe Pământ. Priveam atunci în jur și simțeam o mare bucurie că sunt pe Pământ, totul îmi părea frumos și toți oamenii erau buni și nu înțelegeam de ce oamenii se ceartă între ei, în această lume plină de iubire, bunătate și frumos ! Se știe că pe la jumătatea sarcinii mama poate simți Eu-l copilului in sufletul ei, iar aceasta este doar o parte din trăirea deosebită pe care am avut-o atunci de Paște, cu privire la sufletul fetiței mele ce se întrupa. După ce ea s-a născut, când o țineam brațe simțeam cum în zona inimii răsărea un Soare auriu bun, blând, consolator, de lumină vindecătoare, ce îmi lumina sufletul și mă făcea să mă simt împlinită. Viața era iar frumoasă, bună și plină de sens, simțeam iar bucuria de a trăi pe Pământ. Aveam această trăire când o luam în brațe pe Iris sau când doar mă gândeam la ea – este o trăire pe care uneori și acum, după mult timp, pot să o retrăiesc în amintire și să o recreez în suflet. Rudolf Steiner spune că, dacă vrem să observăm cel mai spiritual lucru care se manifestă în lumea fizică, să privim un copil în primii 2-3 ani de viață. După această vârstă, Eul spiritual al copilului începe să se afunde în materie, în corpul său fizic și mai târziu omul va trebui să se străduiască să îl scoată conștient la iveală din el. În acei ani de încercări sufletești și spirituale, legătura sufletească de iubire cu fiica mea, Soarele spiritual ce apărea între inimile noastre, m-a susținut mult și mi-a dat echilibru. Această legătură deosebită a durat până la adolescență, apoi lucrurile s-au schimbat și s-au reformulat între noi – știți că la adolescență se naște corpul astral al omului care aduce cu el karma, teme de rezolvat, așa că adolescenții sunt ocupați cu propriile lor trăiri, se naște Ego-ul lor cu care au și ei de lucrat pe calea individualizării de sine. Fiica mea este acum o adolescentă normală, care are calitatea de a fi acasă pe Pământ, ea are fermitate în deciziile ei și înțelepciune în lucrurile care privesc viața de zi cu zi.

Am simțit această iubire și armonie de Soare auriu bun, blând și vindecător, pe care a adus-o Iris în viața mea, ca pe un dar din partea lumii spirituale, sau din partea ei ca individualitate, să mă ajute cu karma mea. Din familia noastră, ea este cea care are o legătură bună cu Pământul, legătură formată și adusă din alte vieți și astfel ea a putut să fie în copilăria ei, pentru cei din jur, ca o lumină de iubire. Eu încă mă străduiesc să îmi formez această legătură prețioasă de iubire aurie cu Pământul, cu lumea, în această viață.

Cred că toți avem acest Soare lăuntric din om, în inima noastră, ne este dat ca potențialitate, dar trebuie să ajungem să îl naștem în sufletul nostru, în mod conștient. Mie atunci mi-a fost dat să în observ, să îl trăiesc prin intermediu iubirii cu un alt om, în acest caz prin iubirea de mamă. Rudolf Steiner spune că iubirea de mamă este răspunsul mamei la iubirea pe care copilul o aduce pentru ea din lumea spirituală. Eu am o legătură karmică puternică, de iubire, cu ambii copii ai mei, dar în moduri foarte diferite; ei m-au ajutat enorm în destinul meu pământean și am înțeles de ce era important pentru mine să devin mamă, să am această experiență și sunt norocoasă și recunoscătoare că copiii mei m-au ales să le fiu mamă.

Oamenii solari au fermitate, claritate și echilibru în modul în care își creează destinul pe Pământ, ceea ce pentru alți oameni este mai degrabă o bâjbâire, o strădanie cu suișuri și coborâșuri. Ei aduc deja cu ei forțele necesare pentru a-și îndeplinesc cu bucurie idealurile pământene și nu resimt această prăpastie uriașă între idealuri și natură, între lumea spirituală și lumea fizică. Au deja partea mediană, Eu-l christic, drept punte între cele două lumi și pot aduce iubire și armonie în lume, ei sunt “făcătorii de pace”.

Nașterea conștientă a Soarelui spiritual în suflet

Și am ajuns la întrebarea: Cum ne naștem în mod conștient acest Soare spiritual în suflet ? Cum facem ca această lumină spirituală aurie de iubire și armonie să fie în permanență a noastră, cu noi, creată prin strădania noastră ? Mie, acest Soare lăuntric mi-a mai apărut în inimă doar când iubeam cu adevărat, când simțeam compasiune, când înțelegeam profund pe cineva – în aceste momente apare iar în sufletul meu. Idealul este să îl crez din mine, în mod permanent și apariția sa să nu depindă de ceva sau de cineva din exterior. Cum creăm în noi Soarele spiritual lăuntric ? Avem doar un germene, o sămânță a Eu-lui spiritual, implantată în întunericul materiei de către zei, cum spuneam mai devreme. Și aici este legătura cu Filosofia Libertății, pe care citind-o și practicând-o just, putem ajunge să ne formăm o zonă sufletească de gânduri pure, spirituale. De fapt, nu este vorba numai de gândurile noastre purificate (prin studiul Filosofiei Libertății și studiul meditativ al antroposofiei), ci și de percepțiile noastre purificate (prin observarea goetheanistă). Primim înțelepciunea lumii pe două căi: pe calea lăuntrică, în spiritualizarea gândirii și pe cale exterioară, prin percepția prin simțuri. Spiritualizarea gândirii plus spiritualizarea percepțiilor pe care le avem în cunoașterea de sine și în cunoașterea lumii, duc la formarea unui înveliș pur, un pocal pur în suflet. În acest pocal pur pe care omul îl construiește în sufletul său poate coborî Eu-l Superior și omul are de acum acest pocal cu Soarele lăuntric luminând în zonele de suflet unde mai înainte era întuneric, era necunoaștere. Îl putem pune în legătură cu imaginea mamei cosmice Sophia-Maria, înțelepciunea cosmic-omenească pură, cu pruncul Iisus-Christos auriu în brațe. Din sufletul purificat și înțelept, cu care se unește spiritul, ia naștere Soarele lăuntric. Îl presimțim și îl trăim prin iubirea adevărată pentru ceilalți oameni, până când ajungem noi înșine un Soare spiritual ce poare să lumineze drumul celorlalți oameni.

Cred că observați firul de legătură dintre Soarele lăuntric, Cupa Graalului și Piatra fundamentală a iubirii pusă la Congresul de Crăciun din 1923-1924 de către Rudolf Steiner, despre care vorbeam aseară. Vedeți calea de la ceea ce sărbătorim de Crăciun, acest Eu superior pe care zeii l-au coborât ca pe o sămânță în străfundurile inconștiente ale omului, și până la Piatra fundamentală aurie christică a Congresului de Crăciun, spre care tindem, ca spre cel mai mare ideal al evoluției omului. Trecem în acest drum de transformare de sine, de inițiere, și prin tema Graalului, cu Parsifal și cu transformarea lui Kundry prin forțele compasiunii christice – Kundry, reprezentanta naturii decăzute din om, este chiar mesagera Graalului.

Cele două praguri ale lumii spirituale. Noile Misterii ale iubirii

În imaginea cu copilul care se naște în ieslea de Crăciun, în frig, în întuneric, ajutat doar de către boul și măgarul care suflă aer cald asupra lui, boul reprezintă forțele de voință îmblânzite, iar măgarul – corpul fizic ce se pune în slujba nașterii spiritului în om. Copilul din iesle este totodată lumina aurie pe care o întâlnim la pragul lumii spirituale, în acel întuneric îngrozitor cu toate încercările sufletești la care suntem supuși acolo, la trecerea pragului. Din acel întuneric, primim în conștiență o sămânță, precum un prunc auriu ce se naște și pe care apoi trebuie să îl creștem mai departe. Nu putem trece pragul înspre lumea spirituală, atâta timp cât încă avem de lucrat, de transformat trăsături ale sufletului, dar ne întoarcem cu un nou impuls spiritual de transformare de sine în lumea fizică. Putem numi trăirea aceasta Crăciunul lăuntric din om, când în om se naște germenele Eu-lui său superior.

Am vorbit despre pragul dintre om și lumea spirituală, dar mai este încă un prag, despre care nu se vorbește așa explicit și care este o temă care mă interesează mult, deoarece face parte nemijlocit din destinul meu: pragul spiritual dintre un om și alt om – Noile Misterii sau misteriile iubirii. Deci nu avem doar pragul dintre om și lumea spirituală, sau dintre om și Eul său superior – trecând peste prăpastia ce desparte lumea simțurilor de lumea spirituală, natura de spirit – ci avem și pragul dintre un om și alt om. Cum ajung ca, din centrul ființei mele, să intru în legătură cu centrul ființial al unui alt om ? Nu vorbim doar despre pragul pe verticală, microcosmos-macrocosmos, ci și pe orizontală, microcosmos-microcosmos – și acestea două praguri ce pot fi trecute înspre lumea spirituală formează semnul crucii, semnul lui Christos. Am menționat mai devreme despre capacitatea deosebită a lui Rudolf Steiner de a înțelege, de a prelua în suflet gândurile unui alt om, ca și cum ar fi fost ale lui și ducându-le mai departe, până întâlnea ființa spirituală a celuilalt. În gândire suntem cel mai altruiști, iar la polul opus, în voință, suntem cel mai egoiști. Pentru a întâlni un om în ființa sa profundă, să pornim de la a-I înțelege modul său de a gândi, în care se află Eu-l său cel adevărat.

Michaela Glöckler descria etapele întâlnirii dintre un om și alt om, vorbind despre ceea ce înseamnă să ierți: pot să îmi las gândirea mea la o parte, să primesc gândirea celuilalt, înțelegând modul său de a gândi, apoi cobor în inimă și încerc să simt ce simte celălalt, să empatizez cu el, iar apoi se poate întâmpla ca, pentru un moment, să mă întâlnesc cu celălalt și la nivelul intuitiv – pentru o clipă sunt una cu celălalt și îl pot înțelege total, pot fi în locul său și înțeleg de ce a acționat într-un anumit mod într-o anume situație. Și dacă în acel moment simt compasiune pentru el, deși m-a rănit, abia atunci îl pot ierta, pentru că l-am înțeles cu toată ființa mea. Poate că ați avut această trăire, eu am trăit și starea extraordinară de a mă simți cu adevărat înțeleasă de un om, dar și să îl înțeleg eu pe un alt om. Ești una cu acel om și îl înțelegi profund. Și atunci se întâmplă un mister, este ca și cum acel om s-ar naște în tine, pentru că pentru un moment l-ai înțeles cu adevărat, l-ai trăit ființial în tine, ceva profund din omul respectiv rămâne pentru totdeauna în tine, un germene adevărat de iubire ce poate fi crescut mai departe – și cumva devii responsabil pentru acel om. Este reversul situației dintre Cain și Abel, când s-a născut egoismul în lume – Cain l-a omorât pe Abel și când Dumnezeu l-a întrebat unde este fratele sau, el a răspuns: Sunt eu păzitorul fratelui meu ?

Odată ce pentru un moment ai trăit ființa spirituală a celuilalt în tine, ești unit în eternitate cu el, devii păzitorul fratelui tău, el nu mai este un străin și nu mai poți fi indiferent față de el – și faci reversul acestui egoism primordial: Da, eu sunt păzitorul fratelui meu. Dacă în cel mai mare conflict te oprești pentru un moment din cearta cu celălalt și pentru un moment îl asculți în mod real, lăsându-le pe ale tale deoparte, îl înțelegi cum gândește, încerci să te pui în locul său să simți ce simte el și dintr-o dată se poate întâmpla acel mister că ești una cu el – acest mister prin care celălalt se naște în tine ține de acțiunea Soarelui spiritual din om ce armonizează, prin care certurile și conflictele dintre oameni sunt rezolvate și iubirea circulă în lume, de la inimă la inimă, de la om la om. Se poate să nu te înțelegi cu un om, dar dacă odată l-ai înțeles cu adevărat, cumva îl porți de acum în tine, ai un punct auriu în relația sufletească cu el, de la care poți dezvolta mai departe o relație bună cu el. El nu mai este dușmanul tău, ci devine fratele tău. Și acest lucru cred eu că se leagă în modul cel mai direct de Noile Misterii ale iubirii și de punerea Pietrei fundamentale în inimi.

(Conferință publicată în nr. 10 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”).
.

Spiritualizarea gandirii

Ca gandirea este o fiinta vie,  acesta este un lucru greu de acceptat si de inteles de catre omul modern, care considera ca gandurile sunt doar ceva abstract, secretat de creier. Ca modul nostru de a gandi are o importanta coplesitoare atat pentru viata noastra, cat si pentru evolutia intregii omeniri si a Pamantului, este un fapt pe care orice om onest si nepartinitor va trebui sa il recunoasca. Despre spiritualizarea gandirii prin metoda data in Filosofia Libertatii, despre cunoasterea de sine si despre legatura cu intelepciunea cosmica voi incerca sa fac o introducere in cele ce urmeaza.

De la Isis-Sophia la Antroposofia, in istoria omenirii

In urma cu mii de ani, oamenii nu aveau gandirea individualizata de acum, dar aveau o percepere directa a intelepciunii cosmice, erau in mod nemijlocit uniti cu ea.
Dupa momentul interventiei fortelor luciferice in evolutia omenirii, cunoscut in limbajul biblic drept ‘moment al caderii in pacat’, cand aceasta fiinta materna cosmica nu mai putea fi perceputa in mod direct, a aparut necesitatea Centrelor de misterii, prin intermediul carora oamenii inca puteau sa intre in legatura cu Isis-Sophia, cu ajutorul unui maestru spiritual. Avem initierea in misteriile lui Isis, mama-feciorelnica inteleapta, marea zeitate feminina in Egiptul antic.

Isis… tot ce exista e tesut in valul ei dintotdeauna. Valul ei cuprinde piatra, floare, pasare, animal, stele – viata, intr-un cuvant. „Eu sunt ceea ce este, ce-a fost si ce va fi”.

In urma cu aproximativ 2500 de ani, intelepciunea cosmica, Isis-Sophia, a inceput sa coboare din ceruri catre omenire, pentru ca omul sa o poate cuprinde prin gandire in propriul suflet. Si avem deja inceputul filosofiei grecesti cu Socrate care a incercat sa creeze aceasta punte intre Sophia si viata pe pamant, prin virtuti, prin care omul putea sa duca o viata inteleapta pe pamant, in armonie cu legile cosmice. Il avem pe Platon, care inca avea o legatura directa cu lumea ideilor. Ceea ce in misterii era perceput ca o fiinta, era acum trait ca si lume vie a ideilor si adus in suflet inspirativ ca idei spirituale. Deci pe vremea lui Platon inca trebuia sa faci acest gest sufletesc de deschidere in sus pentru a intra in legatura cu lumea de idei si a le primi in constienta. Apoi il avem pe Aristotel, elevul lui Platon. 800px-Sanzio_01_Plato_AristotleStiti cu totii tabloul lui Raphael cu Scoala din Atena, in care Platon arata in sus si Aristotel arata inspre Pamant. Aristotel, cu gandire lui legata de creier, de intelect, putem spune ca ‘a omorat’, intr-un fel, intelepciunea cosmica si a adus-o in ganduri clare in viata pamanteasca. Isis-Sophia devine Philosophia (iubirea de intelepciune), deci intelepciunea cosmica pusa in ganduri omenesti.
Un moment extrem de important in evolutia omenirii a fost Misterul de pe Golgotha, in care avem problematica cu cele doua Marii, deci intelepciunea cosmica se exprima intr-o forma incarnata in cele doua Marii: Maria nathanica ce reprezenta intelepciunea pura divina nepervertita de fortele luciferice si Maria solomonica, avand multe incarnari in urma si reprezentand intelepciunea dobandita prin suferinta si iubire de catre fiinta omeneasca de-a lungul vietilor pamantesti. Prin ele doua avem cele doua aspecte ale gandirii, cea cosmica si cea umana, fiindca in momentul in care in planul evolutiei omenirii s-a hotarat sa se dea gandirea cosmica omenirii, aceasta s-a facut cu intentia ca oamenii sa o metamorfozeze prin fiinta lor si sa o daruiasca inapoi intr-o forma noua lumii spirituale, deci sa se ajunga la aceasta noua intelepciune divin-umana.  Si avem acest proces prezentat in mod arhetipal in problematica celor doua Marii. Maria solomonica reuseste sa transforme prin experientele ei de viata toata aceasta intepciune pe care o aduce din urma, se confrunta in aceasta viata in mod arhetipal cu toata incercarile sufletesti de care are parte o femeie intr-o viata pamanteasca si reuseste sa isi spiritualizeze, sa isi purifice gandirea atat de mult, incat la un moment dat sa se poata uni sufleteste cu Maria nathanica, ce era deja in lumea spirituala – si atunci se reface unitatea primordiala in gandire, dar continand in ea rodul intelepciunii dobandite pe Pamant. Deci ele reprezinta in mod arhetipal intelepciunea divin-umana, asa cum ar trebui sa o dezvolte fiecare om in sufletul sau, caci omul poarta in suflet ca si potentialitati aceste doua aspecte. In primele secole dupa Evenimentul de pe Golgotha, in misterii nu se vorbea despre intelepciunea cosmica, ci despre puterea creatoare a Zeitei-Natura. De-abia din secolele VIII-IX oamenii au inceput sa aiba sentimentul ca nu mai primesc gandurile inspirativ din lumea spirituala, ci ca isi formeaza propriile ganduri. Acest proces s-a oglindit in disputele din perioada medievala dintre nominalisti si realisti. Albertus Magnus si Toma de Aquino, ca reprezentanti ai realismului, inca percepeau ceva spiritual in ganduri; obiectele observate aduceau cu ele si ceva din fiinta lor. Insa nominalistii, cum ar fi franciscanii, spuneau ca gandurile sunt doar ceva abstract, create de catre suflet – ele nu mai cuprind in ele nimic din sufletul lumii. Se poate spune ca nominalismul a castigat tot mai mult teren, pana in zilele noastre. Toma de Aquino s-a straduit foarte mult sa arate daca prin gandire omul poate sa isi primeasca nemurirea – deci sa aduca in legatura gandirea cu invierea data de Iisus Christos, sa reuneasca mama si fiul – dar nu a reusit, murind cu aceasta intrebare arzatoare. In schimb, franciscanii sau nominalistii spuneau ca trebuie sa dai la o parte gandirea ca sa intri in legatura cu lumea spirituala, caci numai prin credinta mai poti intra in legatura cu lumea divina. Ceea ce Toma de Aquino nu a reusit, avea sa indeplineasca mai tarziu Rudolf Steiner, aducand omenirii Antroposofia ca fiind calea catre Graal. In pocalul pur creat de gandirea spiritualizata, poate cobori entitatea lui Christos.

Cam acesta ar fi, foarte pe scurt, istoria gandirii in evolutia omenirii. In filosofia actuala sunt doua curente foarte interesante, de fapt unul este Antroposofia ce continua curentul michaelic al realistilor, in care gandirea este legata in mod nemijlocit de entitatea christica, iar celalalt este continuarea curentului nominalist, pe care il observam la majoritatea ganditorilor, care s-au straduit la randul lor sa spiritualizeze aceasta gandire.

Cele doua aspecte ale spiritualizarii gandirii

In conferinta pe care a tinut-o la Colmar (1) , Yeshayahu Ben Aharon vorbeste despre acesti ganditori moderni si contemporani ce vin din curentul nominalist, aratand ca unul dintre ei, Gilles Deleuze, renumit filosof francez al secolului XX, a reusit sa isi spiritualizeze gandirea intr-un mod remarcabil, ajungand la a experimenta ca CEVA  gandeste in el. Ateu fiind, a ajuns la trairea ca ‘nu eu, ci o fiinta, ceva viu, gandeste in mine’. Dar ceea ce nu a reusit el a fost ca, odata ajuns in acest punct, deci la pragul lumii spirituale (lumea eterica a fortelor de viata), sa isi mentina constienta de sine si sa mearga mai departe – tocmai fiindca nu avea si celalalt aspect in transformarea gandirii, cel al individualizarii, pe care il da Christos si pe care noi pe calea antroposofica il cunoastem. Deci spiritualizarea gandirii are aceste doua aspecte: purificarea si elevarea gandirii de elementele din fizic pana la trairea ca ‘nu eu gandesc, ci ceva gandeste in mine’, adica o fiinta plina de viata, asa cum descrie si Rudolf Steiner in Filosofia Libertatii, ca prim aspect, gest in sus, gandirea ce isi deschide aripile inspre cosmos; iar celalalt gest, pe care trebuie sa il faca un om pe aceasta cale, este stradania inspre cunoasterea de sine, deci gestul in jos, o coborare constienta, curajoasa si onesta in launtrul sufletesc. In primul gest omul se deschide, cu intrebarile puse de catre vointa sa spirituala, inspre gandirea cosmica si primeste raspuns; iar celalat gest este ca, inarmat cu lancea spiritualizata a gandirii, coborirea constienta in propriul suflet, pe care o descrie foarte frumos Rudolf Steiner in autobiografia sa, ca fiind noua cale mistica. Nu mai este vorba de ceea ce faceau misticii in trecut, coborand cu simtirea lor in launtrul sufletului, dand la o parte gandirea, ca sa il intalneasca pe Dumnezeu acolo, dar de fapt intalneau ceva destul de nebulos si foarte subiectiv. Ci este coborarea in sine in mod constient, cu limpezimea gandirii spiritualizate si care duce nu numai la cunoasterea de sine, ci si la perceperea obiectiva a lumii spirituale.

Deci este gestul pe care acest filosof contemporan, Gilles Deleuze, nu l-a facut, gest care l-ar fi putut duce la intalnirea cu Eul superior, Christos si deci la individualizare.
Pe calea de cunoastere obiectiva de sine descrisa de Rudolf Steiner, cand coborarea in suflet se face impreuna cu continutul luminos al gandirii, se urmareste la a se ajunge la o traire obiectiva la pragul lumii spirituale, unde elementul personal si cel spiritual se separa unul de celalalt, nu ne mai apar amestecate, ci clar delimitate. In acest punct omul se poate cunoaste pe el insusi, stie ce mai are de transformat in el si catre ce anume tinde in dezvoltarea sa.

O intalnire cu Fiinta Gandirii, in cunoasterea de sine

In biografia mea, aceasta tematica a spiritualizarii gandirii este de un interes aparte, caci cu ea a inceput drumul meu spiritual. La varsta de 22 de ani am avut prima traire de prag, legata in mod nemijlocit de problematica gandirii. Eram atee si ma confruntam cu o depresie datorata prapastiei dintre idealurile mele de om la inceput de drum in viata si ceea ce imi oferea de fapt viata reala, ca urmare eram descurajata, dezorientata si plina de ganduri negre, viata parandu-mi fara sens. In acest context sufletesc, m-am trezit brusc din somnul de dupa-amiaza, in camera mea din caminul studentesc, ingrozita: pe pieptul meu statea cu ghearele un vultur mare negru si plin de rautate, despre care imi dadeam seama ca nu face parte din lumea fizica, ci din alta lume. Am stiut ca este moartea care a venit sa ma ia si, pe langa frica teribila, simteam ca sunt trasa intr-un somn adanc despre care stiam ca este somnul mortii si ca trebuie sa ma lupt ca sa raman treaza. Am incercat sa ma misc si sa-mi fac semnul crucii, cerandu-i in gand ajutor unui Dumnezeu in care nu credeam pana in acel moment, dar intregul corp imi era paralizat si ma simteam complet neputincioasa. Cu un efort imens de vointa am reusit cu greu sa misc doar degetul mic de la mana stanga, cu care am schitat semnul crucii. Vulturul negru a disparut si eu mi-am revenit. Din acel moment, ceva s-a schimbat in mine, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata. Imi dadeam seama ca nu am cu cine discuta aceasta traire iesita din comun, ce parea atat de incredibila si care imi schimbase complet modul de a vedea lucrurile. Eram asaltata de intrebari carora le cautam raspuns: ce era cu vulturul cel negru si din ce lume venea el ? Exista intr-adevar Dumnezeu, caci imi era clar ca primisem o forta cand ii cerusem ajutorul? Si daca exista, ma poate ajuta sa aflu care e sensul vietii in general si al vietii mele, in particular? Cu aceste intrebari existentiale a inceput drumul meu solitar de cautare a sensurilor, care peste un an ma conducea la antroposofie. Din cartile lui Rudolf Steiner am aflat ca intalnirea cu vulturul a fost o traire de prag, iar vulturul reprezenta forta gandirii nespiritualizate inca de catre Eu si cazuta prada fortelor ahrimanice. Insa, asa cum imi explica peste mult timp de atunci buna si inteleapta mea prietena Andrea Dumitrescu, intalnirea cu vulturul nu a fost o imaginatiune completa, eu vazand numai partea subiectiva ce trebuie transformata, insa nu si partea ideala, spirituala a gandirii, catre care trebuie sa tind.
Peste niste ani de la acel moment am avut insa si intalnirea la prag cu fiinta spirituala arhetipala a gandirii. Aceasta a avut loc in urma cu zece ani, pe cand treceam in biografia mea printr-o perioada plina de incercari sufletesti si spirituale. david-newbattPe neasteptate mi-a aparut o fiinta suprasensibila feminina, inalta, frumoasa si pura ce ma privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si intelepciune. Ea era unita cu mine prin umarul meu si era o aparitie eterica, cumva alb-argintie transparenta. In acel jet de viata, iubire si intelepciune eram nespus de fericita si de implinita si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, in aceasta imaginatiune: fiinta aceasta sublima era inconjurata in cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeasi natura cu vulturul de demult, care tot sareau incercand sa ajunga la jetul de apa vie si sa bea din el. Imi inspirau rautate si frica, temerea mea in acel moment era sa nu ii faca rau fiintei sublime. Socant era si ca simteam foarte intens si in acelasi timp doua sentimente atat de contradictorii: bucuria de a sta in preajma fiintei sublime, in fortele de viata revarsate de ea, pe de o parte, si frica intensa de creaturile ahrimanice ce o inconjurau. Retrospectiv privind, imi dau seama ca fiinta feminina si aceste fiinte ahrimanice faceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice traire de prag, arata acest dublu aspect inspre cunoasterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat in gandirea mea – acele fiinte ahrimanice erau propriile mele prejudecati, ganduri de judecata la adresa mea si a lumii, aspectele de gandire moarta a intelectului, deci partea din gandire cazuta in stapanirea fortelor ahrimanice. Iar fiinta sublima era fiinta spirituala a gandirii, arhetipul Sophiei – intelepciunea cosmica, asa cum traieste ea in sufletul meu si catre care trebuie sa tind pana cand ma voi putea uni pe deplin cu ea.
De data aceasta, imaginatiunea a fost completa, cu al sau mesaj-forta clar de a-mi spiritualiza pe mai departe gandirea.

Spiritualizarea gandirii prin studiul antroposofiei si prin metoda data in Filosofia Libertatii

Pe calea antroposofica se stie ca exista doua cai de spiritualizare a gandirii date de Rudolf Steiner: una este studiul antroposofiei, ceea ce facem atunci cand studiem gandurile date in stiinta spirituala; ele initial ne apar ca ganduri intelectuale, tiparite,  pe care le citim din carte si pe care ne straduim sa le re-inviem in propriul suflet. Mi-a placut odata, cand am fost la o intalnire intre filosofii Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu, cand primul povestea cum vede el acest lucru: eu sunt atras de ideile cuiva, le citesc si le ‘diger’ in suflet o perioada, ma preocup cu ele, traiesc cu ele, pana cand ele devin ale mele si le exprim apoi din mine ca fiind ale mele, le re-nasc din mine, cu amprenta mea individuala – ele sunt de acum ideile mele. Deci in acest sens vorbim despre studiul antroposofiei, in care parcurgem acest proces de studiu meditativ cu gandurile lui Rudolf Steiner. Biograful Rinke Visser spunea ca de fapt sunt sapte niveluri de cunoastere, din ce in ce mai profunde, primul fiind citirea obisnuita, intelectuala. Aceasta este una dintre cai prin care noi ne spiritualizam gandirea.
Cealalta cale, mai grea si mai sigura, este cea data prin studiul Filosofiei Libertatii. Multi antroposofi au o retinere fata de aceasta carte, pentru ca li se pare ca este prea ‘uscata’, datorita limbajului filosofic specific.

Intrebat care dintre cartile lui ar vrea cel mai mult sa o salveze in cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a raspuns fara sa ezite: Filosofia Libertatii.

Intr-o conversatie cu Rudolf Steiner in anul 1922, Walter Johannes Stein a intrebat: „Ce va ramane din munca dumneavoastra, peste cateva mii de ani? Rudolf Steiner a raspuns: „Nimic in afara de Filosofia Libertatii”, si apoi a adaugat: „Dar totul este continut in ea. Daca cineva realizeaza actul de libertate descris acolo, el gaseste intregul continut al Antroposofiei”.

Deci cine isi spiritualizeaza gandirea conform metodei data in Filosofia Libertatii va avea acces in mod direct – sub forma de ganduri vii – la intelepciunea cosmica adusa omenirii de catre Rudolf Steiner.
In urma cu vreo 20 de ani, pe cand eram proaspat venita in antroposofie, domnul Lazar Pasca ne incuraja pe noi, tinerii, sa tinem cate o conferinta – si eu atunci am ales sa vorbesc despre Filosofia Libertatii. Filosofia-Libertatii_R-Steiner_sait_7Eram foarte incantata de ea, iar Sorin Stefanescu tinea acest curs cu noi, cei de la sectiunea de tineret de atunci. Acum pot sa spun ca la vremea respectiva nu intelegeam prea mult din aceasta carte, dar ii presimteam deja importanta deosebita. Prima intalnire cu Filosofia Libertatii a fost cand doamna Paxino, vorbind despre aceasta carte, a luat creta si a scris pe tabla: “A gandi este diferit de a avea ganduri”, care a fost pentru mine o revelatie. In general, noi avem ganduri citite sau primite din diferite surse, pe care le spunem mai departe si ne inchipuim ca gandim. Nu este asa. Nici cand citim antroposofie, nu inseamna ca gandim. Exista aceasta posibilitate pe care o aminteam mai sus, de a face ca gandurile din antroposofie sa devina ale noastre, prin preocupare meditativa sustinuta si invierea lor in propriul suflet. Nici simpla citire a Filosofiei Libertatii nu inseamna prea mult. Am intalnit antroposofi care au citit-o, cineva se lauda ca o citise chiar de 30 de ori, dar nu se observa ca ar fi schimbat in bine, ci devenise doar foarte mandru si se enerva usor cand era contrazis. Deci nu este vorba de un citit obisnuit al acestei carti exceptionale, ci este ceva mult mai mult, o astfel de transformare a gandirii incat ea devine organ de perceptie a gandurilor vii din lumea gandurilor, la fel cum ochiul este organ de perceptie a luminii si urechea, a sunetului.

Legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?

Am citit de curand cartea lui Serghei Prokofieff despre legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale, intitulata „Pazitorul pragului si Filosofia Libertatii”.  Nu citesc des Prokofieff, dar cand am o anumita tema de studiu, la el gasesc subiectul respectiv tratat intr-un mod foarte amplu si lamuritor. In aceasta carte, autorul arata cum Filosofia Libertatii te pregateste si te conduce pana la pragul lumii spirituale. Desi nu trecem inca pragul in lucrul cu ea, in sensul ca nu avem perceptii suprasensibile ale fiintelor spirituale, se ajunge totusi la o stare de constienta deosebita prin lucrul cu aceasta carte, care nu mai este constienta de zi cu zi. Iar cealalta carte de baza din antroposofie, „Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale?”, este cea care ne ajuta sa ne cream organe de percepere pentru lumea suprasensibila, sa putem avea perceptii dincolo de prag. Deci este tratata aceeasi problematica, vazuta din doua puncte de vedere: inainte de pragul lumii spirituale si dupa pragul lumii spirituale. O data percepem lumea spirituala in idei clare, pure si pline de viata, inainte de prag, iar apoi ne formam si organele sufletesti de perceptie pentru a si ‘vedea’ lumea spirituala. Si ceea ce uneste  aceste doua carti – si care este un fapt foarte important – este tocmai capacitatea sufleteasca obtinuta prin spiritualizarea gandirii. Aceasta este, de altfel, capacitatea cu care putem trece dincolo de prag, caci se stie ca restul, adica gandurile obisnuite, materialiste, moarte, prejudecatile cu care venim din lumea fizica trebuiesc lasate la prag – cu ele nu putem trece dincolo. Se spune ca gandirea este aceeasi in toate lumile. Dar este vorba despre aceasta gandire spiritualizata si care este a noastra pentru totdeauna de acum – si o putem duce intr-adevar in toate lumile. Orice alte ganduri care ni se pare ca sunt ale nostre, pe care credem ca le-am inteles dar nu este asa de fapt, trebuie sa le lasam la pragul lumii spirituale, nu putem trece cu ele dincolo. Gandirea spiritualizata inseamna ca gandirea devine vointa pura, creativa, ea devine o capacitate fundamentala a sufletului.
Chiar si cand o numim organ de percepere a lumii ideilor, acest lucru suna foarte abstract, desi Steiner ne atrage atentia ca gandirea este o fiinta vie, o realitate calda si luminoasa, patrunsa de iubire:

Dificultatea de a observa gândirea, în fiinţa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator îşi îndreaptă atenţia asupra acestei fiinţe, ea se sustrage cu prea multă uşurinţă examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracţie moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracţie, ne vedem uşor constrânşi a păşi pe tărâmul „plin de viaţă” al misticei sentimentului sau chiar şi pe acela al metafizicii voinţei. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde fiinţa realităţii în „simple gânduri”. Dar, cel ce reuşeşte să aibă într-adevăr viaţă în gândire, acela va recunoaşte că bogăţia lăuntrică şi experienţa, plină de linişte şi, în acelaşi timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieţi în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voinţă, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăţiei ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conştienţa obişnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activităţile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta uşurinţă, ca gândirea. Voinţa şi simţirea încălzesc sufletul omenesc chiar şi în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăieşte numai în amintire, ne lasă mult prea uşor rece; ea face impresia că secătuieşte viaţa sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realităţi, o puternică umbră a unei realităţi luminoase şi calde, care se scufundă şi pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăşi activitatea gânditoare şi care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecţie este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca fiinţă întâlneşte atât sentimentul, cât şi voinţa, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce îşi abate atenţia de la gândire şi se îndreaptă numai înspre simţire şi voinţă, pierde din ele adevărata realitate. (citat din Filosofia Libertatii GA 4, de Rudolf Steiner)

Prin procesul de observare a gandirii, starea exceptionala despre care este vorba in Filosofia Libertatii, se ajunge la situatia in care gandirea ca si organ de perceptie si gandurile ca si obiecte ale perceptiei sunt de aceeasi natura, sunt create de catre noi insine si ne dau cunoasterea in unitatea lor, deci este un proces in care putem avea deplina incredere, ca si punct de sprijin in intelegerea lumii. La conferinta sa de ieri, Dan Botez descria cum era viata omului in Lemuria, cand omul inspira si expira sufletul lumii, la fel precum azi inspiram si expiram aerul – deci omul era una cu intelepciunea cosmica, pe care o percepea nemijlocit. Intr-un fel, putem spune ca percepea direct gandurile cosmice, era una cu ele. In limbajul Filosofiei Libertatii, perceptia si notiunea erau o unitate. Apoi,  in evolutia omenirii s-au infiltrat fortele luciferice, ceea ce a dus la o divizare in fiinta umana. Ceea ce inainte era un singur pol prin care omul cunostea direct lumea, se separa in doi poli, care ulterior se dezvolta in fiinta umana ca si polul gandirii si polul perceptiei (al organelor de simt). Ceea ce ne venea ca o unitate – cunoasterea lumii – ne vine acum pe doua cai: perceptie si notiune. De aceea ne apare lumea scindata si greu de inteles, desi ea este o unitate in sine. Noi, oamenii, suntem de fapt scindati. Orice lucru il cunoastem astfel, pe doua cai: il percepem prin simturi si apoi aducem notiunea corespunzatoare cu ajutorul gandirii noastre, de exemplu cand vedem un copac. Am pornit de la un pol de cunoastere in fiinta umana, s-a ajuns la scindarea in doi poli de cunoastere (pervertiti de catre entitatile luciferice si ahrimanice) si trebuie sa ajungem sa re-unim din nou constient acesti doi poli intr-unul: perceptia si gandirea, dar dupa ce ii purificam. In Filosofia Libertatii acest lucru este realizat in zona gandirii si astfel dualitatea din fiinta omului este depasita, prin observarea gandurilor cu insesi gandirea. Perceptia si notiunea sunt de aceeasi natura, deci in acest proces refacem unitatea dintre polul perceptiei si cel al gandirii. Se incearca astfel sa se gaseasca si sa se dezvolte o zona din suflet in care unitatea originara a sufletului sa poata fi regasita, o putem numi ‘zona mantuita a sufletului’, care este gandirea spiritualizata, si care devine un organ de percepere a ideilor, cu care se poate trece cu incredere pragul lumii spirituale. Exista o carte scrisa de Florin Lowndes, in care el arata ca tot ce ai de facut pe calea initierii este sa studiezi Filosofia Libertatii si sa iti transformi gandirea si gata, esti in lumea spirituala. Nu este chiar asa, desi este o idee care ma atragea si pe mine in trecut si am avut multe discutii pe tema asta, inclusiv cu prietena mea cea inteleapta Andrea, care il contrazicea categoric pe acest autor. Rudolf Steiner spune ca daca omul trece prin procesul de spiritualizare a gandirii oferit in Filosofia Libertatii,  ajunge sa aiba acces direct la intreaga antroposofie – dar sub forma de ganduri vii. Nu are inca si organele de perceptie suprasensibila pentru fiintele lumii spirituale, ci ele ii apar numai sub forma de ganduri vii. Dar prin gandirea spiritualizata, prin aceasta zona mantuita din suflet, omul intuieste natura specifica, launtrica a fiintelor spirituale, le aude ‘cuvantul interior’. Insa nu le si “vede” , este ca si cum nu ar avea inca organe de perceptie pentru ea. Nu este suficient sa lucrezi numai cu aceasta carte; este foarte mult, foarte important, dar nu si suficient. Si apoi am gasit acest lucru explicat in Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale. cum_se_dobandesc_cunostinteExista acel capitol in care Rudolf Steiner explica activarea chakrelor ca si organe de perceptie sufleteasca, spunand cum omul si le poate dezvolta in mod corect. Dar acolo el mai face o observatie extrem de importanta, care am vazut ca este in general trecuta cu vederea de catre antroposofi. Vorbeste despre acel organ deosebit care se formeaza in corpul eteric al omului, in zona inimii. Discipolul isi lucreaza florile de lotus – organele de perceptie supradensibila, cu care percepe fiintele lumii spirituale, dar inca nu stie sau nu este sigur ce sunt aceste perceptii suprasensibile.

Ceea ce ii da cuvantul launtric al fiintelor pe care le observa, deci esenta fiintei lor, este acest centru eteric deosebit. Calea data aici este ca ne dezvoltam si punem in miscare florile de lotus si ele pun in miscare curentii eterici, care la randul lor duc la dezvoltarea treptata a acestui organ eteric foarte deosebit din zona inimii, care este inima eterica de care ne vorbea Marius Gabor ieri.

Când discipolul a ajuns atât de departe în instruirea ocultă încât florile de lotus, caracterizate în capitolele precedente, încep să se pună în mişcare, atunci el a realizat în parte condiţiile care provoacă curenţi şi mişcări cu totul precise în corpul său eteric. Scopul acestei evoluţii este formarea, în regiunea inimii fizice, a unui fel de centru, din care să pornească curenţi şi mişcări de cele mai felurite forme şi culori spirituale. În realitate, acest centru nu este un simplu punct, ci o formaţiune extrem de complicată, un organ minunat. El luminează şi sclipeşte spiritual în culorile cele mai felurite, prezentând forme de mare regularitate, care se pot modifica cu repeziciune. Alte forme şi alţi curenţi de culoare pornesc, din acest organ, spre părţile restului corpului, pe care chiar îl depăşesc, străbătând şi luminând întregul corp sufletesc. (…) 

Acum a sosit şi timpul ca întreg sistemul de curenţi şi de mişcări să-şi primească centrul în regiunea inimii. Aceasta se produce tot prin continuarea exerciţiilor de concentrare şi meditare. S-a atins astfel treapta pe care omul este dotat cu „cuvântul interior“. De aici înainte toate lucrurile primesc pentru om o nouă semnificaţie. Într-un anumit sens, ele devin audibile spiritual în fiinţa lor cea mai lăuntrică; ele vorbesc omului despre natura lor propriu-zisă. (citat din Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale?, GA 7, de Rudolf Steiner)

Intelegerea mea si ideea noua pe care vreau sa v-o aduc aici este ca, prin metoda de spiritualizare a gandirii data in Filosofia Libertatii se lucreaza direct la formarea corecta si sigura a acestui organ eteric esential, care este de fapt purtatorul Eului superior. Deci in aceasta zona creativa originara de ganduri pure, Eul superior al omului poate sa traiasca in constienta omului, la fel cum in gandurile noastre de zi cu zi Ego-ul – sau Eu-l de zi cu zi al omului – traieste. Si va dati seama cat de important pe calea spirituala este ca omul sa isi fi dezvoltat bine acest organ. In carte se spune clar ca este organul care percepe ‘cuvantul interior’, adica echivalentul intuitiei din Filosofia Libertatii. Intuitia ne da identitatea fiintei pe care o percepem si este acea forma de iubire spirituala, fara pic de egoism, caci in intuitie suntem una cu fiinta respectiva si ii simtim esenta, ii auzim ‘cuvantul launtric’, la fel cum in iubire suntem una cu fiinta pe care o iubim. Aici se poate observa ca gandirea spiritualizata, pana la nivel de intuitie, este de fapt iubire spirituala, iubire pura, acea iubire lipsita complet de elementul personal, despre care vorbea Platon. Gandirea spiritualizata este iubire pura. Are antipatie fata de dezvoltarea gandirii doar cel ce nu intelege acest lucru de o coplesitoare importanta.
Deci prin dezvoltarea acestui organ suprasensibil, nu numai ca avem trairi suprasensibile, dar stim si despre ce este vorba, stim exact ce am perceput, cine este aceasta fiinta suprasensibila pe care am intalnit-o. Daca ne dezvoltam numai chakrele, nu si acest organ al gandirii pure, putem sa fim amagiti. Se poate dezvolta acest organ eteric al inimii pornind de la dezvoltarea chakrelor, dupa pasii descrisi in carte, dar este o cale mai putin precisa si sigura. Pe cand, daca omul isi dezvolta acest organ al Eu- lui prin metoda din Filosofia Libertatii, el va avea certitudinea in ceea ce percepe din lumea suprasensibila.

Problematica aceasta a cunoasterii este explicata de Rudolf Steiner in cartea Misiunea lui Michael, in care vorbeste despre noua yoga a cunoasterii, sau yoga michaelica, drept calea moderna de initiere. In ea arata cum inainte, in perioada lemuriana, omul prin inspiratie si expiratie era in legatura directa cu sufletul lumii. Aceasta nu mai este valabil azi, cum aminteam si mai sus: sufletul lumii nu mai poate fi cunoscut prin respiratie. Ceea ce i-a luat locul in zilele noastre este ce auzisem in urma cu mai mult timp la domnul Paxino: el spunea ca prana nu se mai ia prin respiratie, ci prin simturi, in special prin vaz. Acum omul inspira gandirea cosmica prin simturile purificate si expira gandirea sa-vointa pura, intr-o zona a sufletului in care unitatea intre om si lume este refacuta.

Stiti ca in fiinta umana, in zona aceasta metabolica si a instinctelor se ascunde totodata zona sa cea mai spirituala, cea mai creativa si cea mai individuala a omului si care este vointa sa spirituala. Deci iata cei doi poli despre care vorbeam. Avem gandirea cosmica si gandirea-vointa spiritualizata a omului, iar in gandirea purificata se poate face acest schimb intre om si gandirea cosmica. Nu eu, ci CEVA gandeste in mine. Cand gandesc, eu devin una cu cursul evenimentelor cosmice.
Gandirea cosmica pe care o primim prin simturile spiritualizare poate sa intalneasca gandirea spiritualizata si omul si lumea redevin una. Este o cale descrisa in amanunt si foarte esoteric in cartea lui Yeshayahu ben Aharon, Cognitive Yoga – Cum sa iti creezi un nou corp eteric si o noua individualitate.Cog+Yog+Cover+1(1) Am participat la scoala sa (Global School for Spiritual Science) pentru doi ani si am si studiat cartea sa intr-o prima etapa, practicand si exercitiile date in ea.  In aceasta carte, autorul dezvolta prin propria sa experienta si continua calea de initiere moderna data de Rudolf Steiner in Misiunea lui Michael, pornind de la ceea ce omul poseda deja: gandirea sa intelectuala si perceptia clara data prin simturi. Se arata pas cu pas spiritualizarea perceptiei prin organele de simt: vaz, miros, etc. si cum se unesc apoi cu gandirea spiritualizata conform metodei din Filosofia Libertatii, ajungandu-se in final atat la a trai impreuna cu gandirea cosmica, cat si la adevarata individualizare a omului, deci la intalnirea cu Christos in plan eteric. Un capitol deosebit este dedicat Evenimentului in gandire, unde se arata cum gandirea intelectuala poate fi reinviata din mormantul capului prin trairea Misteriul de pe Golgotha in planul gandirii.

Exercitii practice pentru spiritualizarea gandirii

Eu si colegii mei de la grupa noastra de antroposofie practica de vineri cercetam aceste procese in gandire, pornind initial de la exercitiul de concentrare si de la conferinta lui Rudolf Steiner despre cele trei porti (GA 57), in care se descrie spiritualizarea gandului la prag. La prima poarta, Poarta mortii, omul se intalneste cu Ahriman si deci cu fortele mortii in gandire. A doua poarta – Poarta elementelor- este legata de transformarea simtirii si a treia – Poarta Soarelui – este legata de transformarea vointei. La prima poarta, gandul se poate transforma de la un gand mort la un gand viu, ce ne apare ca un cap inaripat de inger. Se poate porni de la un gand simplu pe care il asezam in fata sufletului intr-un mod cat mai exact si il mentinem cu vointa noastra – si vine un moment in care gandul se insufleteste, capata o viata launtrica si o vointa proprie si prin el noi putem trecem de prima poarta. Dintr-o data simtim ca gandirea noastra prinde aripi. Aici se face referire la chakra gandirii cu doua petale, aflata intre sprancene, care se activeaza constient. Se atrage atentia si asupra trairilor de prag respective: izolare, frica, instrainare de lume, dar numai asumandu-si acest lucru, cu curaj michaelic, omul poate trece de primul prag, cel in gandire. La un curs pe care l-am facut cu Scott Hicks de la Global School for Spiritual Science am facut o alta varianta a acestui exercitiu. Se incerca trecerea constienta de la perceptia cat mai pura a obiectului la notiunea obiectului, deci de la forma sa particulara in plan fizic catre idea, arhetipul sau. Si aici se putea simti ca era o prapastie, un abis intre cele doua. Iar ceea ce ne poate trece peste acest abis ce desparte lumea fizica si cea spirituala este Christos. Deci chiar pornind de la acest mic exercitiu cineva se poate intalni cu entitarea lui Christos, la primul prag. El este cel ce ne ajuta sa re-inviem gandurile moarte la acest prim prag, el este cel care aduce viata in gandire. Yeshayahu Ben Aharon spunea ca prima data cand a citit Filosofia Libertatii, s-a intalnit cu fiinta lui Christos. (2) Cele doua petale ale chakrei gandirii sunt ca un fel de maini eterice. In exercitiul de concentrare: daca in plan fizic mutam un scaun cu mainile fizice, in planul reprezentarii mutam reprezentarea scaunului de colo colo cu aceste maini eterice, de fapt cu vointa noastra adusa in gandire. De curand am intalnit o conferinta tinuta demult in Romania, in care Serghei Prokofieff vorbea despre acelasi lucru: in prima parte a Filosofiei Libertatii, Stiinta libertatii, care este despre a-ti dobandi libertatea in gandire, Michael sta in fundal si intinde mainile catre mainile noastre spirituale. Si numai astfel poate el intra in legatura cu noi, caci el este o fiinta ce respecta libertatea omului si incearca sa nu intre in legatura cu omul in afara acestei zone de libertate, formata din ganduri pure. Iar in a doua parte, Realitatea libertatii, este vorba despre spiritualizarea vointei. Iar aici Michael asteapta fapta justa, libera a omului, izvorata din intuitiile sale spirituale din zona ideala, eliberata, a gandirii.

Pornind de la spiritualizarea gandirii, de la purificarea ei si ajungand pana la transformarea si invierea gandurilor, putem ajuta la eliberarea „sufletului lumii rastignit pe trupul pamantului”, atat in fiinta noastra, cat si pentru omenire si Pamant. Caci:

Isis-Sophia, Intelepciunea lui Dumnezeu,

Ea a fost omorata de catre Lucifer

Si pe aripile puterilor cosmice

A fost dusa in infinitul spatiu al Universului.

Vointa lui Christos lucrand in om

O sa o smulga lui Lucifer si

pe corabiile  intelepciunii spirituale

va trezi in sufletele umane pe Isis-Sophia

Intelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner)

______________

(Idei prezentate la Simpozionul de Pasti 2018 de la SAR, de catre Delia Soare)

________________

(1)

https://www.academia.edu/32557859/The_Colmar_lecture

(2) Articolul despre Cognitive Yoga publicat in nr.1 al revistei de antroposofie Pamant Iubit

„Pamant iubit” – revista de antroposofie

A aparut primul numar al revistei trimestriale de antroposofie „Pamant iubit”, in varianta tiparita (vedeti mai jos cuprins si detalii). Daca va intrebati de ce i-am ales acest nume:

Pentru stiinta moderna materialista, planeta Pamant este doar una dintre planetele Sistemului Solar, formata in urma cu mai bine de patru miliarde de ani din nebuloasa din care s-au desprins si celelalte planete si Soarele. Mai apoi, au aparut primele celule vii, ce au evoluat in organisme pluricelulare si in forme de viata tot mai complexe, culminand cu omul. Tot de la stiinta moderna aflam ca pamantul nu are lumina proprie, ci o primeste de la Soare.
In mitologie, avem Pamantul sau Gheea, perechea feminina si iubitoare a Cerului, iar din iubirea si colaborarea dintre aceste elemente primordiale, se naste – si le uneste in fiinta sa – omul.
Iar in Geneza biblica ni se spune ca la inceput, Dumnezeu a creat cerul si pamantul, iar apoi a luat „tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata”.

Din orice punct de vedere am privi planeta Pamant, reiese ca evolutia omenirii si a pamantului formeaza o unitate indestructibila. Dar care este relatia personala a fiecarui om cu „planeta albastra” ?

Copil fiind, ma simteam ca si cum as fi fost aruncata pe Pamantul strain si intunecat dintr-o alta lume, buna si luminoasa, care era „casa mea”. Totusi, in acest intuneric pamantesc stralucea o mica lumina calauzitoare, a carei semnificatie aveam sa o aflu mult mai tarziu. A trebuit sa depasesc incercari sufletesti, am trecut prin moarte si renastere in sufletul meu, ajutata de acea lumina ca de stea – si am trait acel moment minunat in care am simtit cum lumea spirituala din care venisem si pamantul sunt o unitate. Am inteles atunci ceea ce voia sa spuna Goethe prin versurile sale: “Şi cât timp aceasta n-o ai,/ Această: Mori şi Devino !,/ Eşti doar un palid musafir / Pe acest întunecat Pământ.“ A fost doar inceputul unui lung drum, a unei noi iubiri pentru mine: pamantul iubit, care de acum devenise patria mea, noua mea casa.

Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, aflam ca in toate vechile misterii de initiere, in ajunul sarbatorii de Craciun, discipolii invatau sa perceapa Soarele de la miezul noptii, lumina ce se naste din intunericul cel mai adanc al materiei. Caci „mersul evoluţiei umanităţii este: de la lumină, prin întuneric, la lumină” (GA 96). In urma cu milioane de ani, Pamantul, Soarele si Luna erau unite si nediferentiate, dar nu intr-o nebuloasa cum spune stiinta moderna, ci in lumina spirituala. Nu exista o lumină solară ca cea de azi, care cade din exterior asupra fiinţelor şi lucrurilor, ci o lumină-forta spirituală ce strălucea în acelaşi timp în interiorul fiecărui om, iar omul percepea nemijlocit lumea spirituala. Mai apoi, Soarele s-a separat de Pământ, iar lumina a căzut din afară asupra Pământului. Odata cu retragerea Soarelui din Pământ, si in interiorul omului se facuse întuneric, caci omul trebuia să înveţe să cunoască lucrurile Pământului cu simţurile sale exterioare. In evolutia sa, el se indreapta spre starea în care va regasi in mod constient lumina stralucind din interior, omul superior, omul-spirit. In acelasi timp, Pamantul, primind in el pe Christos in momentul Misteriului de pe Golgotha, incepe sa lumineze din interior si se transforma intr-o stea, evoluand mai departe impreuna cu intreaga omenire. (scris de Delia Soare, ca Editorial la revista „Pamant iubit”, numarul de iarna 2017-2018)

Din continutul acestui numar de iarna:

Gheorghe Paxino – De la uimire la venerație
Sorin Ștefănescu – Despre Spiritele popoarelor
Sanda Dale – Pe urmele dorului
Yeshayahu Ben-Aharon – Yoga cunoașterii
Christoph Lesigang – Basmul piticului Tartahot
Bogdan Geantă – Celălalt
Torbjørn Eftestøl – Muzica, model de viață – si potential de dezvoltare
Bogdan Szabo – Despre nevoia de comunitate
Delia Soare – Friedrich Nietzsche, un martir al cunoasterii
Dirk Kruse – In Memoriam: Geo Aur

Colectivul de redactie: Bogdan Szabo, Sanda Dale si Delia Soare.

Pictura de pe coperta: Doris Harpers

ABONAMENTE aici:  http://terraact.ro/

 

Taina abisului (Introducere)

In urmă cu ceva timp incepusem să scriu cartea „Taina abisului”, pornind de la o experienţă personală. A trebuit  să mă opresc curând, căci nu eram suficient de puternică să o pot scrie, încă mă afecta amintirea celor trăite, căci a-ţi aminti cu adevarat nişte experienţe suprasensibile înseamna a le retrăi, într-o anumită măsură.  

Nu am vrut nici să scriu ceva senzaţional şi să am succes de public, deşi ar fi foarte simplu acest lucru, prin însăşi natura trăirilor pe care un om le poate avea într-o astfel de situaţie de viaţă. De asemenea, nu am vrut niciun moment să mă disculp în faţa celor care m-au judecat şi şi-au pierdut cumva încrederea în mine pentru că am ajuns atunci în „lumea mută de lumină”, cum o numeşte Dante. Şi m-a reţinut şi dorinţa de a nu implica în această carte oameni care mi-au fost atât de aproape şi m-au ajutat, dar vor să rămână anonimi, sau oameni care au avut un mare rol atunci dar care, din motive personale sau poate determinate de raţiuni mai înalte, au ales să se dezică de orice implicare. Le respect alegerea, inclusiv acestora din urmă, oricât de dureros a fost pentru mine acest lucru. Consider că este o problemă de karma, dar şi că fiecare om, mai ales când se află pe o cale spirituală, îşi asumă consecinţele alegerilor pe care le face. Aşa că le mulţumesc că au intermediat acest episod în biografia mea.

Între timp, am încercat şi să ajung la o înţelegere cât mai obiectivă a celor trăite, la a descrie o experienţă atât de personală într-un mod în care oricine trece prin aşa ceva sa îşi poată recunoaşte şi înţelege trăirile sufleteşti.

Deci m-am reapucat de scris această carte şi le mulţumesc prietenilor care m-au încurajat şi s-au bucurat că am curajul „să aduc o lumină în întuneric” şi să-i ajut astfel şi pe alţi oameni aflaţi într-o asfel de situaţie de viaţă. Nu ştiu cât anume am să păstrez în carte din introducerea de faţă, scrisa in 2014, dar o republic ca şi articol în sine pe acest blog.

1.  Abisul ca temă biografică Se spune că fiecare om are, în calitatea sa de fiinţă spirituală întrupată pe Pământ, o misiune în această existenţă pământească. În biografia sa, prima parte a vieţii este dedicată identificării şi rezolvării temelor de viaţă majore, ceea ce duce şi la cunoaşterea de sine şi la aflarea misiunii de viaţă. Cea de-a doua parte a vieţii ar trebui să fie dăruită punerii în practică a acestei misiuni de viaţă, ca dar către ceilalţi oameni. Pentru mine, unul din aspectele biografice cele mai importante a fost explorarea şi aflarea a ceea ce s-ar putea numi “Taina abisului”, iar această carte va fi despre misterele şi semnificaţia abisului.

Este o temă pe care am atins-o încă de când eram copil, în unele trăiri sufleteşti şi în coşmaruri, iar apropierea de trăirea abisului s-a intensificat în perioada adolescenţei, în unele stări de depresie şi de lipsă de sens pe care le simţeam uneori, ca o umbră a stărilor de mare idealism si bucurie specifice vârstei. Întâlnirea cu antroposofia a venit în urma căutărilor mele asidue de a afla sensul vieţii, iar tema abisului a rămas ca şi temă de interes şi cercetare, dar şi ca trăire semnificativă în momente biografice importante din viaţa mea.

“Dacă priveşti înspre abis, şi abisul va privi înspre tine”, spunea filosoful Nietzsche. Despre el se ştie că a murit nebun, pierzându-se pe sine în propriul abis sufletesc. Acest lucru ar fi în măsură să ne îndepărteze în grabă de dorinţa de a desluşi tainele abisului. Însă celor ce vor să se cunoască pe ei înşişi în mod serios, le propun un act de curaj michaelic: să privim împreună înspre abis, prin intermediul acestei cărţi. Deoarece am trăit o experienţă de excepţie pe fundul abisului, având capacitatea să văd imaginativ ce se afla acolo şi reuşind sa mă şi întorc, mi-as dori sa pot fi călăuza celor ce vor să desluşească, la rândul lor, o parte din misterele abisului. Trăirea abisului este una dintre cele mai dificile trăiri sufleteşti si am vrea mai degrabă să nu avem de-a face cu aşa ceva, deşi toţi îl purtăm în străfunduri de suflet, fie că îl recunoaştem, fie că nu. Abisul este o problemă a întregii omeniri, căci pe măsură ce omul s-a îndepărtat de lumea spirituală, această prăpastie dintre lumea fizică şi lumea spirituală a devenit tot mai mare. Însă convingerea mea dintotdeauna a fost că adevarul este cel care, luminând un lucru oricât de urât şi de rău, îl poate înfrumuseţa şi metamorfoza în bine – şi în spiritul acestei idei scriu cartea de faţă. În plus, aşa cum îmi spunea biograful Rinke Visser, din abis te întorci întotdeauna cu un “bulgăre de aur”.

2. Ce este abisul ?

În urmă cu mai mulţi ani, în cadrul conferinţelor pe care le ţinea la sediul Societăţii antroposofice, domnul Lazăr Paşca ne spunea o poveste cu tâlc, despre trei prieteni care au plecat într-o călătorie departe, dincolo de pragul ce desparte lumea fizică de lumea spirituală. Ce primejdii au întâlnit ei în drumul lor, ne putem face o idee daca ne amintim de lumea basmelor, în care călătorii treceau peste prăpăstii, prin păduri întunecoase cu creaturi sălbatice, balauri, zmei, vrăjitoare rele ce hrăneau fiarele şi alte fiinţe ale întunericului. Ele reprezintă, într-o formă imaginativă, pericolele sufleteşti pe care călătorul, pe drumul său, le întâlneşte şi trebuie să le învingă. Dintre cei trei prieteni, doar unul s-a mai întors. Din ceilalţi doi, unul şi-a aflat moartea, iar celălalt a înnebunit. Cel ce s-a intors a fost întrebat ce a văzut în călătoria sa şi el a răspuns că dincolo s-a întâlnit cu el însuşi.

Un alt basm impresionant şi sugestiv este “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, scris de Petre Ispirescu. Copilul nu voia să se nască pe pământ, până când nu i se promitea mai mult decat ce îi poate oferi viaţa în mod obişnuit. El îşi dorea “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi tatăl său i le-a promis, dar mai târziu nu a avut de unde să i le dea. Când a crescut, prinţul a plecat să le găsească şi după ce a trecut prin mai multe probe sufleteşti, a ajuns într-un castel unde locuiau trei prinţese frumoase şi unde a găsit ceea ce căuta. Preţul ce i s-a cerut la schimb a fost uitarea: să uite tot ce a trăit până atunci, să nu îşi mai amintească de cei dragi lui. El a trăit fericit o bună perioadă de timp, însă odată, vânând un iepure, a călcat din greşeală în Valea Plângerii, un loc unde i se interzisese să pună piciorul. Şi imediat i-a revenit amintirea despre el aşa cum era în viaţa pământească, despre părinţi, despre ceilalţi oameni – şi un dor nespus i-a produs o mare suferinţă. Încât nu a putut să mai facă nimic decât să plece în căutarea a ceea ce iubise cândva pe pământ. Iar la capătul acestei căutări îl aştepta moartea. În basm se descriu foarte sugestiv fuga sufletului de greutăţile vieţii si de efemeritatea ei în lumea suprasensibilă minunată şi ispititoare a lui Lucifer, uitarea şi căderea mai apoi in abisul disperării, urmată de moartea dată de Ahriman. Capacitatea de amintire este specifică Eu-lui, iar pierderea ei face referire la pierderea Eu-lui omului.

Toate acestea sunt procesele sufleteşti arhetipale prin care poate trece un suflet, descrise imaginativ în multe poveşti şi basme. Omului cu o conştienţă obişnuită apropierea sufletească de abis îi apare ca şi stare de depresie sau chiar de lipsă de sens, mergând până la starea de disperare profundă, când în suflet este numai beznă. Însă conştienţei clarvăzătoare, sau omului ce poate privi dincolo de lumea fizică cu “ochii sufletului”, abisul se înfăţişează drept loc populat de fiinţe create de mintea omenească: ideile spirituale pe care nu le-a înţeles până la capăt, prejudecăţile sale, fricile pe care le poartă în suflet, fapte ce îşi aşteaptă compensarea karmică, iar dincolo de acestea se pot revela legităţi şi entităţi spirituale.

william-blake-divine-comedy-infernoPrin dezvoltarea nobilă a sufletului, prin exerciţii de concentrare şi meditaţie date de ştiinţa spirituală, dar şi prin cunoaşterea de sine, omului îi pot creşte “aripi de suflet” şi poate trece peste abisul de la pragul lumii spirituale, fără a se pierde pe sine. Lumea fizică şi cea spirituală devin atunci una pentru el, aşa cum au fost ele dintotdeauna.

Însă în evoluţia omenirii, odată cu creşterea egoismului şi cu scindarea tot mai puternică dintre gândirea intelectuală şi suflet, abisul sufletesc sau prăpastia dintre lumea fizică şi lumea spirituală a crescut tot mai mult, până când a devenit de netrecut pentru majoritatea oamenilor. Doar foarte puţini se încumetau să îl treacă, una din căi fiind iniţierea din vechile misterii orfice, în Grecia antică. Însă a trece prin abis (sau prin Infern), a-ţi salva sufletul căzut pradă fiinţelor abisului, devenea tot mai greu, mai problematic, aşa cum se arată în legenda lui Orfeu în Infern. Acesta a încercat să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu a eşuat în a o salva, datorită îndoielii ce îi cuprinsese sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa intelectualizată, ce nu mai poartă in ea legile spiritului.

În evoluţia omenirii era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul sub-natural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală. Că omului i s-a dat deja forţa de a trece de abis putem vedea în călătoria în Infern a lui Dante, din Divina Comedie, sau în legenda lui Parsifal – “Cel ce străbate valea”- şi a sa căutare a Cupei Graalului.

3. O prezentare a unei experienţe personale

La Simpozionul de Paşti al Societăţii Antroposofice am ţinut o prezentare despre Taina Abisului, chiar în Sâmbăta Mare, când era momentul Coborârii în infern al lui Christos, după Moartea pe cruce. Prin coborârea în infern, în „închisoarea duhurilor” sau a sufletelor ce şi-au pierdut identitatea, Christos le-a dat puterea de a-şi regăsi şi exprima umanitatea din ele, chiar şi în acele grele condiţii sufleteşti. Ştiam acest lucru din experienţa mea în abis şi am considerat că este de datoria mea să o spun şi altora – deci am vorbit despre trăiri la prag, despre căderea în abis şi despre cum un om care a primit impulsul christic poate ieşi totuşi din abis, spre deosebire de un om care nu l-a primit niciodată în suflet. O astfel de personalitate ce s-a pierdut în abis şi a murit nebun a fost filosoful Nietzsche, o individualitate deosebită, “un luptător contra timpului său”. Rudolf Steiner îl admira mult pe filosoful german pentru curajul său extraordinar în gândire, nemaiântâlnit până atunci la niciun alt om. Ca şi Nietzsche ar fi evoluat omenirea – spunea Rudolf Steiner – dacă nu ar fi primit deloc impulsul adus omenirii prin Misterul de pe Golgotha.

Când am ţinut această prezentare, se impliniseră deja şapte ani de la momentul biografic al căderii mele, când eu însămi fusesem în situaţia de a ajunge doar o umbră pierdută în abis. Datorită faptului că mă aflam pe o cale spirituală, dar şi ca eveniment pre-destinat din biografia mea, căderea mea a fost o experienţă excepţională, deoarece am putut avea perceptii imaginative ale fenomenelor şi fiinţelor ce sălăşluiesc în abis. Atunci, în acea situaţie foarte dificilă, în care mă luptam neputincioasă pentru sufletul meu, a avut loc întâlnirea cu Eul Superior, cu Christos, ca cel mai important eveniment al vieţii mele. Şi astfel am înţeles taina ce se ascunde în prima faptă pe care Christos a făcut-o după moartea pe cruce, când, în Sâmbăta Mare, a coborat în infern, în abisul umanităţii, unde oameni-umbră rătăceau şi sufereau nespus. Prin prezenţa sa plină de iubire, de compasiune, Christos le-a reamintit despre fiinţa lor cea adevărată, daruind o nouă forţă omenirii: posibilitatea ca, chiar şi în această situaţie îngrozitoare, omul să îşi poată manifesta umanitatea din el şi astfel să poată ieşi din abis.

Unul din articolele pe care le-am scris la cateva luni de la evenimentul biografic al trăirii abisului a fost “O poveste de dragoste în infern”, pe care l-am publicat în revista de antroposofie on-line pe care o redactam pe atunci (“Pământ iubit”). În acest articol despre experienţa autobiografică a lui Dante în Infern am încifrat şi povestea reală a căderii mele în abis, o parte din trăirile mele sufleteşti, întâlnirea cu Eul Superior şi ieşirea din abis. Peste spaţiu şi timp, Dante Alighieri mi-a întins mâna şi m-a ajutat să înţeleg călătoria mea în infern, asemănătoare cu cea prin care el trecuse.

La vremea respectivă nu am putut scrie mai mult despre această experienţă personală. A fost nevoie de o lungă perioadă în care, pe de o parte, să înţeleg tot mai mult cele ce le-am trăit atunci, pe de altă parte să ajung să mă iert treptat pentru greşelile spirituale ce m-au condus la a cădea în prăpastia cea fără de lumină. Am fost şi eu în situaţia fiului rătăcitor din Evanghelia după Luca pe care Tatăl îl primeşte cu braţele deschise, căci “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar odată ce am înţeles că această cădere a mea făcea parte din planul meu de evoluţie, din misterele biografiei şi karmei mele, am putut să merg mai departe, să îmi regăsesc liniştea sufletească şi să o transform intr-o experienţă ce poate fi împărtăşită şi folositoare şi altor oameni. Nu mi-a rămas decât să acţionez în sensul cuvintelor lui Rudolf Steiner, adica să scot din această trăire înţelepciune: “Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;  Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Atât Taina abisului, cât şi Taina Răului, ambele făcând parte din cele şapte taine oculte, sunt mistere pentru fiinţele ierarhiilor spirituale, pe care ele vor să le lămurească. Omul, ce face parte din cea de-a zecea ierarhie spirituală, aflat pe calea dezvoltării libertăţii, este singurul care poate greşi, deoarece numai el are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Celelalte ierarhii spirituale nu pot greşi, ele sunt în permanenţă în legatură cu lumea spirituală şi fac binele. Un prieten drag şi înţelept, antroposof, mi-a spus că, prin faptul că am căzut în abis şi am şi perceput şi conştientizat aceste trăiri, lumea spirituală a putut privi împreună cu mine ce se întâmpla acolo şi totodată înţelege mai mult omul. Căci cum de un om poate alege greşit, cum de se poate rătăci şi cădea atât de rău, reprezintă un lucru pe care fiinţele ierarhiilor spirituale îşi doresc să îl poată înţelege.

4. Taina abisului în antroposofie: “Reprezentantul Omenirii”

Representative of HumanitySe spune că, pentru a putea trăi cu adevarat viaţa, trebuie mai întâi să poţi muri sufleteşte şi să reînvii. Goethe a exprimat acest lucru prin versurile: “Şi cât timp aceasta n-o ai, Această: Mori şi Devino !, Eşti doar un palid musafir Pe acest întunecat Pământ.“ In mod similar, cel ce trece prin nebunie şi o depăşeşte, îşi însănătoşeşte gândirea. În antroposofie, o apropiere de semnificaţia abisului este sugerată artistic în statuia creată de Rudolf Steiner şi de Edith Maryon, “Reprezentantul omenirii”. În statuie sunt reprezentate artistic procesele din sufletul omului, sau omul între Lucifer şi Ahriman. În stânga statuii se văd Lucifer şi Ahriman, ce îşi depăşesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Căci domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze numai în gândirea omului. Însă ei ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, în timp ce Ahriman este cel ce aduce moartea sufletului. Îl vedem deci pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi. El nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă şi urâtă şi capul spân, iar cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, este reprezentată în stânga sus, deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. În partea dreaptă a statuii, avem o a doua situaţie, când prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer nu poate suporta puritatea ce radiază din fiinţa plină de nobleţe a lui Christos şi se aruncă în abis, frângându-şi singur aripile de vultur. Ţine de Taina abisului faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte in abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat intr-o noua intelepciune, prin intermediul Duhul Sfânt.

5. Ce veţi găsi în cartea mea

În această carte veţi afla, pe lângă relatarea experienţei mele în abis, un studiu amplu asupra abisului, privit din mai multe puncte de vedere. Aici îşi vor găsi locul relatări ale trăirii abisului din literatură, reprezentări din artă, dar şi biografii ale celor ce au trăit ce înseamnă o cădere în abis, precum călătoria în Infern a lui Dante, în Divina Comedie. Un capitol îi este dedicat lui C.J. Jung, cu remarcabilele sale experienţe privitoare la călătoria în abis. Ceea ce iniţial a fost eveniment de destin pentru psihanalist, mai apoi a devenit coborâre deliberată în străfunduri sufleteşti, explorare ştiinţifică a zonelor ascunse ale sufletului uman, în vederea elaborării operei sale psihanalitice. Apropierea de abis, ca şi stare de depresie, este şi subiect al pshihologiei şi psihoterapiei. Deasemenea, pierderea totală a sufletului în abis, sau nebunia, va fi expusă, împreună cu cazul atât de special al lui Nietzsche. În ortodoxism avem pilda fiului rătăcitor, dar şi Scara virtuţilor a lui Ioan Scărarul, pictura de la Mănăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, în care sunt reprezentate artistic sufletele ce cad în abis şi posibila lor mântuire. În limba engleza, a te îndrăgosti se traduce prin “a cădea în iubire” (falling in love) şi aici înţelepciunea spiritului limbii aminteşte de legătura dintre abis şi sexualitate, pe care o tratez într-un alt capitol, împreună cu tema mitului sufletelor-pereche. Un alt capitol va fi despre trecerea de la vechea iniţiere la noua iniţiere, de la misteriile antice, la Ioan Botezătorul şi mai apoi la Parsifal, cu a sa căutare a Cupei Graalului. În antroposofie, taina abisului este legată de trăirile la pragul lumii spirituale şi face trimitere la eliberarea Sophiei din abis. Dar şi în plan social, Rudolf Steiner ne vorbeşte despre ceva ce putem deja observa în zilele noastre: abisul din planul social şi economic, disperarea pe care o resimt oamenii înlănţuiţi de sistemul bancar, prin datoriile financiare cărora nu le mai pot face faţă. Abisul nu mai este doar o stare sufletească, ci capată tot mai mult o expresie fizică în lumea în care trăim. Toate aceste aspecte, dar şi multe altele referitoare la semnificaţia abisului, le veţi putea intalni  în cartea la care lucrez. (scris de Delia Soare, 28 noiembrie 2014 si publicat in revista „Antroposofia”, nr. 11)

Richard Wagner, în căutarea Sfântului Graal

Un spectacol la Opera Română, “Olandezul zburător”, mi-a prilejuit de curând o primă întâlnire cu muzica lui Richard Wagner. Încă din uvertură mi s-a revelat caracteristica sufletească a marelui compozitor german: la început muzica puternică, pasională, neliniştitoare m-a copleşit şi m-a făcut să-mi amintesc că sunt mulţi cei ce nu suportă creaţia wagneriană. Mai apoi, muzica se metamorfozează, devenind blândă, lirică, liniştitoare, nespus de profundă. M-am lăsat învăluită şi purtată de acordurile sublime – suficient cât să-mi trezească interesul pentru cel considerat cel mai mare compozitor german, artist şi om “de o genialitate remarcabilă”, cum îl caracteriza Rudolf Steiner, în una din multele sale conferinţe dedicate lui Wagner.

Subiectul operei, dar şi punerea specială în scenă, cu efecte impresionante de lumini şi forme redând elemente supranaturale, au fost şi ele pe măsura muzicii. Senta, fecioara ce îşi aşteaptă ursitul şi îşi presimte destinul, se sacrifică fără ezitare pentru a-l izbăvi pe cel iubit, pe olandezul blestemat să rătăcească veşnic pe mare. Sufletele celor doi îndrăgostiţi rămân unite pentru totdeauna în iubire, în tăramul de dincolo de moarte.

“Olandezul zburator” este una dintre primele drame muzicale ale lui Wagner, scrisă la vârsta de 29 de ani. Încă din ea se vădeşte o temă majoră a biografiei lui Richard Wagner: mântuirea sufletului prin intermediul elementului feminin.

Iubirea

“Cum niciodată în viaţă nu m-am bucurat de adevărata fericire a iubirii, voi ridica un monument acestui cel mai minunat vis dintre toate, în care, de la început până la sfârşit, iubirea să găsească, măcar o dată, împlinire deplină. Am conceput ‘Tristan şi Isolda’, cea mai simplă, dar şi cea mai pasională creaţie muzicală imaginabilă, iar cu ‘steagul negru’ care flutură în final mă voi acoperi eu însumi – ca să mor.”
Aşa îi scria Wagner prietenului său Franz Liszt în anul 1854, pe când avea 41 de ani. Opera sa “Tristan şi Isolda” a fost creată din revărsarea de inspiraţie artistică din timpul iubirii intense pentru Mathilde Wesendonk, soţia negustorului german ce l-a finanţat în veşnicele sale perioade de criză materială.

“Tristan si Isolda” este transpunerea fidelă, fascinantă în muzică a trăirilor ce însoţesc unirea a doi îndrăgostiţi. Ziua, Isolda aparţine regelui Marc, soţul ce-i fusese desemnat; atunci, cei doi îndrăgostiţi trebuie să se poarte ca şi cum nu ar simţi nimic unul pentru celălalt. Ziua este pentru ei doar un spaţiu al minciunii, convenţiilor şi suferinţei. Noaptea este tărâmul cel real, în care ei pot fi sinceri, dăruindu-se total iubirii şi pasiunii dintre ei, în acel domeniu în care iubirea îşi poate găsi deplină împlinire. Isolda este atunci ca şi absorbită în sufletul lui Tristan, devenind parte din el – ei doi devin Unul, un om nou. Îndrăgostiţii visează să rămână uniţi pentru totdeauna, în întunericul perpetuu al morţii iluminat doar de iubirea lor. Este, într-un fel, o presimţire a „Soarelui de la miezul nopţii”, o întrezărire a Sfântului Graal într-o misterioasă altă lume ascunsă în faldurile nopţii şi ale morţii. Pentru Wagner, moartea îndrăgostiţilor nu are loc în natură sau în realitatea socială, ci ei mor unul în celălalt, unul pentru celălalt. Tărâmul minunat al iubirii, al nopţii, triumfă asupra morţii. Ca rezultat al acestui sacrificiu de sine, se pierde egoismul ce se află iniţial în iubirea pasională. Acest motiv străbate toata opera lui Wagner, în forme mai mult sau mai putin evidente. Iniţial adept al lui Schopenhauer, Wagner se ridică deasupra ideii acestuia de “negare a voinţei” (şi implicit a sexualităţii), înspre ideea de purificare a voinţei (şi deci a sexualităţii).

La premiera operei “Tristan si Isolda”, publicul a fost purtat muzical în tânjirea dureroasă, a trăit cromatismul dorinţei celor doi îndrăgostiţi, încărcătura erotică, apoi transcenderea uniunii fizice, tandreţea profundă şi bucuria deplină a sufletelor dansând fericite, depăşind lumea simţurilor înspre o altă lume. Este tărâmul iubirii, o lume care se deschide nu dorinţei, ci numai iubirii reciproce. Unii spectatori, puritani sau conservatori, au considerat această muzică lipsită de sfinţenie, impură, chiar revoltătoare; alţii au apreciat-o drept cea mai frumoasă operă wagneriană.

http://www.youtube.com/watch?v=J8UzmAgGdlU&feature=related

“Există o formă nobilă a dorinţei, când elementul pasional este biruit – şi acest lucru a încercat Wagner să îl rezolve în a sa dramă muzicală ‘Tristan şi Isolda’ “ (Rudolf Steiner). Rezolvarea finală avea să vină peste mulţi ani, odată cu compunerea dramei muzicale sacre “Parsifal”.

Creaţia artistică

Richard Wagner s-a ocupat în timpul vieţii sale cu cele mai profunde studii despre relaţiile umane, despre secretele sufletului omenesc, despre ceea ce se ţese nevăzut între un suflet şi alt suflet. Muzica sa este inspirată tocmai de aceste legături sufleteşti misterioase dintre oameni. Temele wagneriene sunt poeme ce-şi au originea în vechi mituri, pe care el le străbate cu viaţă şi forţă şi astfel ele au efect spiritual asupra sufletului. Înainte de el nu se cunoşteau prea multe în Germania despre misterii şi personajele pe care el le-a prezentat în operele sale.
Când compozitorul german avea 37 de ani, a avut loc premiera dramei muzicale “Lohengrin”. În ea este vorba despre un moment de iniţiere, Lohengrin fiind mesagerul Sfântului Graal. Este totodată şi momentul de “chemare” al lui Wagner înspre ceea ce avea să fie misiunea vieţii lui: aducerea sub formă artistică a ideii despre noul creştinism, aşa cum a exprimat-o ulterior în “Parsifal”.
La 40 de ani, textul Tetralogiei sale “Inelul Nibelungilor” era finalizat. Întâlnind-o pe Mathilde Wesendonk, el lasă lucrul la Tetralogie de-o parte şi se apucă de drama “Tristan şi Isolda”, reluând lucrul la prima peste mai mulţi ani. În 1869, când avea 56 de ani, are loc premiera dramei “Aurul Rhinului”, prima din ciclul celor patru. Wagner se apropie tot mai mult de misterele evoluţiei omenirii, de legile nevăzute care guvernează lumea. Miturile germane din care s-a inspirat în scrierea libretelor descriu cursul evoluţiei umanităţii, în imagini simbolice. Wotan este marele iniţiat altanteean, iar viteazul Siegfried – modelul arhetipal al omului nou. În Siegfried el a vrut să portretizeze omul perfect, armonios, în contrast cu omul modern tehnologizat, aservit intereselor economice. În urma omorârii balaurului şi scăldarii în sângele acestuia, Siegfried devine invulnerabil, cu excepţia unui mic loc între omoplaţi – acolo unde mai târziu Iisus Christos îşi va spriji crucea, tocmai pe acea vulnerabilitate. Lui Siegfried îi lipseşte ceva ce numai creştinismul îi poate aduce.

În cele patru drame muzicale ce compun Tetralogia, tema iubirii, a mântuirii adusă de iubita ce se sacrifică, este reluată. Inelul Nibelungilor, făcut din aurul furat de la Fecioarele Rhinului, semnifică străvechea înţelepciune ascunsă în suflet. Inelul conferă celui ce-l deţine putere absolută şi înţelepciune. Viteazul Siegfried îl recuperează de la Alberich, cel ce a renunţat la iubire pentru putere, şi îl oferă Brunhildei ca inel de logodnă. În comentariile sale despre opera wagneriană (“Richard Wagner în lumina antroposofiei”, GA 92), Rudolf Steiner mentionează că, după separarea sexelor, inelul este necesar pentru a uni din exterior ceea ce era cândva o unitate în interior. Forţa care înainte de separarea sexelor se afla în sufletul omului poate fi acum găsită în unirea exterioară dintre o femeie şi un barbat ce se iubesc, până când omul va putea cununa în mod armonios în sufletul său principiile masculin şi feminin.

Omul – planta inversată
În ciclul “Misterul creştin” (GA 97), Rudolf Steiner ne atrage atenţia că în Richard Wagner se află o înţelepciune adâncă, rezultat al unei instruiri anterioare în misterii de iniţiere. Urmărind evoluţia sa în această viaţă, se pot observa impulsurile minunate şi înţelepte acţionând în creaţia sa, răsar treptat adevărurile care au fost cultivate dintotdeauna în şcolile secrete de iniţiere. Ca şi la alţi mari artişti, aceste impulsuri şi trăiri spirituale nu apar în formă conştientă în sufletul său, ci se exprimă în mod sugestiv şi plin de forţă în creaţiile artistice. Muzica lui Wagner din “Parsifal” este inspirată din înaltul tărâm spiritual numit şi “Muzica Sferelor”, iar un om care are dezvoltată facultatea spirituală de inspiraţie poate înţelege mai mult din muzica sa decât ar putea fi exprimat prin cuvinte.

La varsta de 44 de ani, în Vinerea Mare a anului 1857, Richard Wagner se afla în faţa vilei Wesendonk din Zurich şi privea natura ce germina, răsărea, înflorea. În acele momente a primit el ideea deosebită a legăturii dintre natura ce renaşte şi moartea Mântuitorului pe cruce. În sufletul său a apărut sentimentul pe care l-au avut dintotdeauna discipolii Graalului: idealul caliciului, evoluţia de la puritatea caliciului vegetal la Potirul Graalului. Aceeaşi forţă de procreare spirituală acţionează atât în regnul vegetal, cât şi în regnul animal şi în cel uman. Numai că ceea ce la plante se petrece în candoare şi deplină castitate, la om şi la animale este întreţesut cu pasiuni. Iar transformarea înseamnă eliberarea acestui proces de sub puterea simţurilor. Omul este, într-un fel, planta inversată: rădăcina plantei corespunde capului uman, iar caliciul plantei deschis cast spre cer corespunde organelor de reproducere ale omului, ce se îndreapta înspre centrul pământului. Precum caliciul florii primeşte raza de lumină a soarelui, la fel floarea sufletului uman purificat primeşte lancea iubirii – puterea spirituală a omului.

Din acel moment, în sufletul său a trăit impulsul de a răspândi în lume misterul Sfântului Graal sub formă muzicală. Mai târziu el a căutat sunetele cele mai pure, mai potrivite prin care să poată exprima această evoluţie. La baza libretului operei “Parsifal” stă creaţia poetică a lui Wolfram von Eschenbach.

Prin muzica sa, el a reuşit să exprime ceva ce nu ar fi putut fi redat numai prin intermediul artei dramatice: misterele Sfântului Graal. Cunoscător profund al acestor mistere ale evoluţiei, Richard Wagner a putut afla dispoziţia evlavioasă pentru a compune Parsifal pentru că presimţea ceea ce uneşte moartea Mântuitorului pe cruce cu misterul transformării sângelui. Sângele curs din rănile lui Iisus Christos şi despre care se spune că a fost strâns în Potirul Sfântului Graal este intim legat de evoluţia întregii omeniri.

Subiectul dramei muzicale “Parsifal”

Cele mai vechi legende despre Graal spun ca este vorba despre Cupa Sfântă din care Iisus Christos a oferit pâine şi vin la Cina cea de taină şi în care Iosif din Arimatea a strâns sângele ce a curs din rănile Mântuitorul răstignit. Lancea care a cauzat rana sa şi caliciul pur au fost aduse de îngeri, care le-au ţinut suspendate în aer până când Titurel le-a găsit şi a construit pe Monsalvat un castel în care să le păstreze. Doisprezece cavaleri s-au adunat ca să păzească şi să slujească comoara. Sfântul Graal îi avertiza de pericole, le dădea tot ce aveau nevoie pentru a trăi şi ori de câte ori îl priveau, dobândeau noi puteri spirituale.
Pe lângă castelul Sfântului Graal cu cavalerii săi, exista şi Castelul magic al lui Klingsor, în care acesta era înconjurat de cavaleri duşmani ai Graalului. După cum explică Rudolf Steiner în conferinţa “Richard Wagner în lumina antroposofiei” (GA 92), aici suntem confruntaţi cu două tipuri de creştinism: primul, reprezentat de cavalerii Sfântului Graal; cel de-al doilea, reprezentat de cavalerii din jurul lui Klingsor, care au devenit ascetici şi de aceea nu pot atinge cunoaşterea profundă a lumii spirituale. Klingsor, în dorinţa sa de a deveni stăpân al Graalului, a ales castrarea pentru a nu mai cădea pradă simţurilor. Însă el nu a dobândit putere asupra pasiunilor, ci doar nu le mai poate satisface senzorial, trăind de acum într-o atmosferă grea încărcată de dorinţe pasionale. În grădina castelului lui sunt prinse în vrajă fetele-flori, iar cea care slujeşte intereselor sale de a atrage în vraja iubirii senzuale cât mai mulţi cavaleri ai Graalului este Kundry.

Anfortas şi cavalerii Graalului se străduiesc înspre o zonă spirituală mai înaltă, la care se ajunge prin ridicarea deasupra vieţii senzoriale până într-un domeniu al iubirii purificate, însă nu prin constrângere, ci prin cunoaştere. Dar ei nu au încă suficientă forţa spirituală pentru aceasta. Anfortas, regele Graalului, cade pradă farmecelor lui Kundry, este rănit şi lancea îi e furată de Klingsor. Din acest moment, orice apropiere de Sfântul Graal îi provoacă mari suferinţe. Toţi locuitorii castelului Monsalvat suferă din această pricină şi îl aşteaptă pe cel care le va putea vindeca regele. Acel salvator este Parsifal (“Strabate-valea”).

Parsifal trebuie să treacă prin mai multe probe, până ajunge la cel mai înalt stadiu spiritual: sentimentul unităţii cu întreaga existenţă. Prima etapă este învăţarea compasiunii, trecând şi prin simţirea compasiunii celei mai profunde pentru animale. Următoarea etapă este ridicarea deasupra dorinţei senzoriale, prin cunoaştere, fără a o reprima exterior. El este tentat de Kundry şi când e gata să-i cedeze, în acel momentul critic se ridică totuşi deasupra pasiunii. Kundry, partea sufletească feminină care se referă la sexualitatea ce încearcă să îl tragă pe om în jos, este învinsă. O formă nouă de iubire îşi trimite asupra lui razele, ca un soare ce răsare: iubirea curată a sufletului eliberat de pasiuni. Sufletul uman poate trezi în el un suflet care purifică tot ceea ce îi este transmis prin simţuri. Din această substanţă curată, virginală, se va naşte Eu-l christic; în suflet, Fecioara Maria dă naştere pruncului Iisus. Elementul feminin uman al sufletului moare şi este înlocuit cu un element feminin înalt, care îl ridică pe om către spirit. Un element important în acest mister îl reprezintă faptul că iniţial Kundry este mesageră a Graalului.

Parsifal devine Rege al Graalului pentru că mântuieşte ceea ce odinioară a fost în robia simţurilor şi aduce astfel în lume un nou principiu al iubirii.

Emanciparea de iubirea dependentă de simţuri este misterul pe care compozitorul l-a întreţesut în “Parsifal”. Rudolf Steiner spune că fără “Parsifal”, Wagner nu ar fi atins idealul străduinţelor sale de-o viaţă.

http://www.youtube.com/watch?v=t1KTL9dq0ww&feature=related

Festivalul de la Bayreuth

La Bayreuth se află casa în care Richard Wagner şi-a găsit liniştea, înconjurat de familie: cea de-a doua soţie a sa, Cosima (fiica lui Franz Liszt), şi cei trei copii ai lor. Aici, în ultimii săi ani, a lucrat să finalizeze drama muzicală “Parsifal”. Premiera sa a avut loc în anul 1882, pe când compozitorul german avea 69 de ani. Cosima a fost cea care l-a susţinut şi în proiectul măreţ de a-şi construi o clădire de operă în care să poată prezenta dramele sale muzicale.
Richard Wagner resimţea din plin diferenţa dintre oamenii moderni şi cei ai Evului Mediu; pe atunci, demult, tot ce se construia era o expresie a sufletului; casa, localitatea, oraşul erau forme artistice, pline de semnificaţii, iar omul se simţea în armonie cu ele, în timp ce acum totul e produs de maşini. Cum cursul evoluţiei nu poate fi întors, intenţia sa a fost să construiască un templu modern în care arta în forma ei completă să poată să-l ridice pe spectator deasupra urâtului, dizarmoniei din lume. Aşa a apărut festivalul de la Bayreuth cu clădirea în care se prezintă opera wagneriana şi la care vin şi asistă oameni din întreaga lume. Sprijinul financiar pentru construcţia clădirii operei i-a fost asigurat de regele Ludovic al II-lea al Bavariei, admirator înflăcărat şi prieten al lui Wagner.
Festivalurile „Richard Wagner” de la Bayreuth conţin ceva din atmosfera Misteriile antice. Ele încearcă unirea a două curente de civilizaţie: primul constă în reînnoirea misteriilor din Grecia, celălalt încearcă să aducă un nou creştinism, în care arta, religia şi ştiinţa să devină din nou o unitate, aşa cum erau în misteriile greceşti din antichitate. Richard Wagner a simţit că creştinismul este chemat să reunească totul şi a exprimat această idee prin intermediul dramei muzicare sacre “Parsifal”. Aprofundarea religioasă a artei l-a dus la o înţelegere profundă a creştinismului.
Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie această casă de mine numită. Aceste cuvinte le scria Richard Wagner pe casa construită de el în Bayreuth. El îşi dorise intens această casă. El îşi simţise întreaga viaţă ca pe o străduinţă şi căutare zadarnică. Wagner a găsit pacea căutărilor sale în drama sa sacră Parsifal.” (Rudolf Steiner)    (scris de Delia Soare, mai 2012. Publicat în nr. 1 al revistei „Antroposofia„)

Ioan Botezătorul şi Sânzienele

În mitologia românească, se spune că în Noaptea de Sânziene cerurile se deschid.

Tot atunci, se zice, se pot vedea fete frumoase, vesele şi seducătoare, aproape imateriale, îmbrăcate în văluri fine, translucide și cu părul despletit. Sânzienele – entități astrale – cantă şi dansează în văzduh la lumina lunii, în munţi sau pe maluri de ape, în poieni sau la răspântii.

Dansul lor reprezintă imaginativ jocului forţelor de zămislire din natură, ce pot fi atât pure, cât şi impure. Aceleași forţe de reproducere acționează atât în lumea plantelor, cât şi în lumea animalelor şi la oameni, numai că ceea ce la plante se manifesta pur, la om şi la animale este întreţesut cu pasiuni.Dansul sanzienelor

Despre Sânziene se mai ştie ca pot deveni nervoase si răzbunatoare, în această ipostază fiind similare cu Eriniile din mitologia greacă sau cu Furiile, la romani. Ele au legatură cu vechea clarvedere, cea lunară, instinctuală, în care omul are imaginaţiuni ca în stare de vis.

Peste sărbătoarea păgână de Sânziene (sau “Drăgaica”) de pe 24 iunie se suprapune o mare sărbătoare creştină, cea a naşterii lui Ioan Botezătorul, considerat de către Biserică drept cel mai mare dintre sfinţi. Sarbatoarea de Sânziene este una dintre cele trei mari zile dedicate lui Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Iisus Christos. Pe 7 ianuarie se celebrează Boboteaza, când Ioan îl botează cu apă pe Iisus Christos în apa Iordanului, în timp ce pe 29 august este zi de tristețe, cu post şi rugăciune: ziua tăierii capului lui Ioan Botezătorul.

Născut din părinţi în vârstă, concepţia lui Ioan a fost curată, departe de forţele pasionale care intervin de obicei în astfel de momente. Ioan Botezătorul este numit ca fiind “cel mai mare dintre cei născuţi din femeie” şi aici se face referire la capacitatea sa deosebită de clarvedere, dar de tip vechi, adică provenită pe linie ereditară. Ioan şi-a trăit viaţa retras în natură, mai exact în pustiu, departe de lume şi de ispitele ei. Îmbrăcat într-o haină din păr aspru de cămilă, el se hrănea cu miere şi lăcuste, trăind ca un ascet, pentru a-şi purifica sufletul, dupa metoda vechii initieri. El a avut astfel capacitatea de a-l recunoaşte pe Iisus Christos în ziua Botezului din Iordan şi să vadă porumbelul – Duhul Sfânt – coborând asupra sa.

Omul zilelor noastre are în suflet o parte copilăroasă, inocentă: esenţa omului dinainte de căderea în păcat – şi o parte “bătrână”: cea supusă forţelor luciferice, sau cea căzută sub stăpânirea “păcatului original”. Dacă natura copilăroasă din om este trezită, atunci ea devine receptivă înspre a primi principiul lui Christos. La partea inocentă a sufletului uman facea apel Ioan Botezătorul când predica oamenilor venirea lui Christos: “Schimbaţi-vă dispoziţia sufletească, Împărăţia Cerurilor se apropie! “. Ioan îi boteza cu apă din Iordan, pentru a-i ajuta să devină conştienţi de partea păcătoasă din ei, dar şi să îşi amintească de partea curată şi pură din ei, de “copilaşul” din suflet. Cât priveşte partea “bătrână” a sufletului, cea căzută sub influenţa forţelor luciferice, oricât de dezvoltată şi de înţeleaptă ar fi aceasta, ea singură nu îl poate recunoaşte pe Christos, ci dimpotrivă îl respinge si îl defăimează. La aceste forţe sufleteşti de înţelepciune rece facea referire Ioan când îi mustra pe farisei şi pe saduchei, numindu-i “Fii ai Şarpelui”. În aceeaşi idee, Iisus Christos le spune oamenilor: “Deveniţi precum copilaşii pentru a vă putea apropia de Împărăţia cerurilor”.

În timp ce fariseii şi saducheii, cu toată ştiinţa şi pregătirea lor spirituală şi religioasă, nu l-au putut recunoaşte pe Iisus Christos, ceilalţi oameni – cei aşa-zis “păcătoşi”, dar care aveau totuşi partea copilăroasă trezită in ei, l-au putut recunoaşte şi primi în suflet pe Fiul trimis de Dumnezeu-Tatăl.

Ioan Botezatorul - Leonardo da VinciIoan Botezătorul era ultimul şi cel mai mare iniţiat conform vechii căi de iniţiere, cea prin purificarea corpului astral departe de lume. El spunea despre Iisus Christos, în momentul Botezul din Iordan, subliniind schimbarea ce urma sa vină în omenire: “Acesta trebuie să crească, în timp ce eu trebuie să mă micşorez”. Ioan boteza cu apă, iar Iisus Christos botează cu Duh Sfânt. Odată cu venirea lui Christos, s-a dat omului o nouă forţă: posibilitatea de a se apropia de Împărăţia Cerurilor fără a se mai izola de viaţa lumească, ci în mijlocul îndatoririlor pământeşti de zi cu zi. Este noua forţă de clarvedere, posibilitatea de a-l vedea pe Christos în plan eteric, precum cândva oamenii l-au văzut şi trăit în plan fizic, atunci când Iisus Christos a venit pe pământ. Această nouă capacitate de clarvedere apare ca o forţă în sufletul multor oameni şi ea trebuie recunoscută, înţeleasă şi cizelată, printr-o educaţie ezoterică corespunzătoare. Este rolul ştiinţei spirituale adusă de Rudolf Steiner de a  îndruma omenirea către acest eveniment.

Că vechea iniţiere, cea prin ascetism şi izolare de lume, nu mai este valabilă din acel moment la rascruce de timpuri, ne-o arată şi modul în care Ioan Botezătorul a fost omorât de către Irod, cel manipulat de soția sa, Irodiada şi de fiica acesteia, Salomeea. Dacă naşterea lui Ioan poate fi pusă în legătură cu dansul nevinovat al Sânzienelor, moartea lui Ioan are legătură cu un alt dans: cel senzual, fascinant şi pervers al Salomeei. Aici, forţele sexuale dezlănţuite l-au vrăjit pe Irod, au pus stăpânire pe mintea sa şi l-au determinat să facă ceea ce în stare de luciditate nu ar fi făcut vreodata: să ordone moartea lui Ioan Botezătorul, prin decapitare.

Dansul jucăuş şi inocent al Sânzienelor şi dansul pervers şi distructiv al Salomeei pot fi privite imaginativ drept forme diferite de manifestare sufletească a aceloraşi forţe naturale sexuale existente în fiecare om; depinde numai de om ce direcţie le dă.  Capul lui Ioan Botezătorul, adus pe o tavă de o formă feminină oribilă specifică, este simbolul magiei negre, în care forţele ereditare de clarvedere sunt deturnate şi folosite înspre slujirea răului, prin intermediul sexualităţii. Avem aici opusul imaginii Cupei curate de aur a Graalului, cu raza de lumină ce o atinge şi cu porumbelul sfânt deasupra ei: simbolul forţelor clare, curate şi blânde ale gândirii, trecute prin inimă, ce stăpânesc şi transformă în mod conştient forţele ereditare şi înnobilează sexualitatea umană. (scris de Delia Soare, publicat in nr. 5 al revistei „Antroposofia”.)