Arhive etichetă: credinta

Destin, soartă și înțelepciunea biografiei

Publicat pe de
1

Ideea acestui articol a pornit de la unul din pasajele celei mai recente cărți a lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie. Din conținutul acestei cărți, ce stârnește controverse prin ideile sale ateiste de tip nou, am putut fi de acord doar cu ideile din capitolul despre soartă și destin. Cartea este însă remarcabilă ca și descriere a dramei intelectualului modern în prezent, prins în dureroasa luptă sufletească dintre exigențele științifice ale gândirii intelectuale, pe de o parte, și ”foamea după Christos” a inimii  sale[i], pe de altă parte.

Inițial, am crezut că această dramă a cunoașterii din zilele noastre este cea care mi-a suscitat în mod deosebit interesul, în calitate de om care vrea să înțeleagă lumea și cercetător biografic. Apoi, am realizat că este o dramă pe care am întâlnit-o și la un alt om drag apropiat mie – și de aceea este cu atât mai important pentru mine să o înțeleg. În încercarea mea de a urmări parcursul sufletesc al autorului înspre aceste idei filosofic-ateiste, am mers pe firul cărților scrise de el, din care am citit o parte. Așa am regăsit în jurnalul meu literar însemnări de pe vremea când îmi găseam alinare în cărțile lui Gabriel Liiceanu; iar acesta a fost momentul în care interesul meu s-a transformat și într-un demers de autocunoaștere.       

În Isus al meu, prima carte din trilogia la care lucrează în prezent, strădania domnului Liiceanu a fost să înțeleagă cum a fost posibilă apariția creștinismului, pornind de la omul Isus care nu avea cum să fie Fiul lui Dumnezeu, și dintr-o faptă care este imposibil de crezut pentru omul modern, adept al științei: moartea și Învierea pe cruce. El ajunge la explicația “Marii minciuni albe” spusă de Iisus, o minciună pe care acest om nespus de bun a creat-o din iubire pentru semenii săi, ca alinare dată omenirii împotriva suferinței provocate de ideea morții. Isus nu poate fi Fiul lui Dumnezeu, pentru că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, crede scriitorul. ”Misterul christic ar putea fi atunci rezolvat spunând că Isus a forțat pentru noi toți transcendența (dându-i un chip și un nume și creându-și o origine divină) dintr-o prea mare iubire.”[ii]

În cea de a doua carte a trilogiei, Ce gîndește Dumnezeu? Puțină teologie, autorul limitează dreptul religiei de a de pronunța în probleme de cunoaștere ce țin de domeniul științei și chestionează necesitatea omului de a crede în  Dumnezeu. După spusele sale, cartea nu ar fi scrisă împotriva ideii de Dumnezeu, ci intenția sa este să înțeleagă de ce oamenii au nevoie să creadă, să se raporteze la ”Ceva” aflat mai presus de ei sau, în spiritul Confesiunilor augustiene, la ”Ceva” aflat foarte adânc în sufletele lor.

Povestea acestei căutări disperate, autentica neliniște metafizică aflată la originea acestei cărți a început încă din tinerețe, când filosoful Gabriel Liiceanu a simțit necesitatea interogării, a exprimării îndoielii față de evenimentele petrecute în urmă cu mai bine de două milenii și care stau la baza creștinismului. Așa a ajuns să vadă religiile lumii drept creații ale minții și imaginației omenești, ce au trecut granița dintre imaginar și real și acum sunt considerate reale de către adepții lor. Este util a se observa câteva etape în biografia și în opera sa, care pot ajuta la înțelegerea concepției despre lume de tip ateist modern la care a ajuns scriitorul la vârsta de 80 de ani.   

De la energia erotic-creatoare a scrisului, la luciditatea intelectului ce neagă și distruge

În urmă cu vreo 12 ani am avut o perioadă mai dificilă în biografia mea, în care mi-a găsit alinare citind cărțile domnului Liiceanu. Ca orice idealist ce tocmai trecuse printr-o dezamăgire, mă străduiam să înțeleg contrastul nemilos dintre o realitate luminoasă sufletească, înaltă și ferice pe care o trăisem și pierdusem, pe de o parte, și absurditatea, banalitatea scenariului din planul fizic, pe de altă parte. Speram că poate mitul platonician, pe care îl regăsisem în interpretarea lui Gabriel Liiceanu, cel despre cele două lumi: prima, cea a ideilor absolute și a doua, lumea fizică, unde ideile sunt urâte, corupte, copii nereușite a primelor sau idei “la mana a doua”, ar putea explica acest contrast. Ceea ce căutasem dintotdeauna fusese unitatea acestor două lumi: armonia dintre idealul de iubire și exigențele planului fizic; unitatea dintre imaginea sufletesc-spirituală nobilă, însuflețită, plină de bunătate și tandrețe a chipului iubit, și cea a manifestarilor sale “in carne si oase”, aici pe pământ – dar nu o găsisem încă.

M-am bucurat să descopăr sufletul lui Gabriel Liiceanu în cartea sa confesiune, Scrisori către fiul meu și în jurnalul Ușa interzisă. Deși nu îl întâlnisem niciodată în realitate, simțeam, citindu-l, că îl cunosc. Mă strecuram în gândurile cele mai intime din jurnalului său, trăiam ce trăia el și totul era o vrajă într-o altă lume, eram sedusă de ideile lui. Citindu-l, era ca și cum îl întâlneam pe autor și în același timp mă întâlneam și cu mine însămi, într-o zonă rară, mai curată, mai clară, în care eram uniți sufletește. Eram și sub efectul conferinței sale Ce ne facem cu calul negru?, pe care o ascultasem citită de autor cu vocea sa frumoasă, plină și masculină. Conținutul dizertației mi-a adus atunci două suflete aproape, doi idealiști: Platon și Liiceanu, în aceeași eternă căutare a înțelegerii fenomenului de îndrăgostire. Nu era orice îndrăgostire, ci cea așteptată înfiorat și dureros, ani de zile: cea pentru sufletul-pereche. Îl consideram pe Gabriel Liiceanu din aceeași ”familie sufletească” din care făceam parte și eu: familia celor ce au crezut cu disperare în suflet-pereche, înca din adolescență, așteptând ani și ani “marea întâlnire”, cum o numea el. În plus, căutarea sensurilor, lupta lăuntrică cu “calul negru”, elevarea spiritului combinată cu firea pasională și iubitoare de frumos, căutarea extazului, a bucuriei… Ne unea deci o lume sufletească în care abisul era îngemănat cu cea mai mare fericire, iar sufletele dansau într-un echilibru mereu fragil deasupra unei prăpăstii.

Cartea sa, Scrisori catre fiul meu, îmi părea o operă de artă în cuvinte. Când o citeam, era ca și cum mi se deschidea o lume sufletească strălucitoare, nemărginită, din care cuvintele se țeseau în forme nemaiauzite și măiestre: lumea sufletească a lui Gabriel Liiceanu. Pentru a suporta cenușiul, rutina și greul vieții mele de atunci, mă refugiam într-o altă lume, cea a cuvintelor, a scrisului său.

În jurnalul său, Întâlnire cu un necunoscut, scriitorul caracteriza starea în care își scria cărțile drept erotică. De la pat, desprins din extazul amoros cu iubita, la birou, într-o efuziune erotic-creatoare – așa își descria pe atunci arcul său ca scriitor. La acea vreme, îmi notam în jurnal:  

“Citindu-l pe Gabriel Liiceanu, cu ideile sale aflate între erotism, arta scrisului și cunoaștere, îmi amintesc de un alt luciferic, Nikolai Berdiaev, cu a sa carte uimitoare Sensul creației. Dacă în starea aceasta erotic-inspirativă scrie el, atunci nu mă mai mir de efectul de vrajă, de înlănțuire sufletească pe care-l are scriitura sa asupra mea. Am simțit de la început, citindu-l, energiile erotic-creativ-gânditoare. Seducția prin scris. Nu mă mai mir de limitele cunoașterii pe care și le impune, conform modelului kantian. Și totuși, Liiceanu consideră ca cea mai elevată treaptă spirituală la care poate ajunge un om este să comunice cu îngerii și cu oamenii înțelepți ce au trecut deja pragul lumii de dincolo – cu defuncții. Iar dincolo de pasajele seductive, apare și claritatea de cristal, firul logic prin care își exprimă ideile, înălțimea rarefiată la care gândirea planează cu ușurință, în înțelegerea lumii. Gândirea sa, pe care eu o admir.”

“Să citesc Întâlnire cu un necunoscut a devenit bucurie pură. Nu mai are nimic erotic, seductiv în componență. (..) Mă întâlnesc cu mine, citindu-l. Nu știu cum vine asta. Trebuie că e întâlnirea fiecărui cititor cu “necunoscutul” din el, așa cum a și intenționat când a scris cartea. De-abia aștept să-i citesc cărțile ca să le iau de la capăt, pe îndelete. Cu firea mea repezită, le-am “devorat” în loc să le citesc. Dar am fost prea fascinată de scriitura sa. M-a ajutat să trec mai ușor peste aceste zile cenușii și triste.”

Dacă nu aș fi scris în jurnal, aș fi uitat de cât de important a fost scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu în acea perioadă a vieții mele.

Prin anul 2001, domnul Liiceanu dădea un interviu Eugeniei Vodă la emisiunea Profesioniștii. Tocmai scrisese Declarație de iubire și ca ecou al acestei cărți, el a vorbit foarte frumos despre întâlnirile importante pe care un om le are în viață:

“Fiecare individ este suma întâlnirilor sale esențiale. Suntem în atâtea feluri câți oameni cunoaștem, fiecare individ ne vede altfel, sau fiecare om pe care îl întâlnim provoacă altceva din interiorul nostru. Splendoarea unui om este până la urmă dată de întâlnirile privilegiate ale vieții lui, atunci când el întâlnește acei oameni care fac să iasă din el tot ce e mai minunat, bunătatea, umorul, inteligența, generozitatea lui – aceia sunt oamenii importanți ai vieții sale. Avem nevoie de acest zid afectiv protector format în jurul nostru de iubirea oamenilor care ne iubesc, pentru a putea înainta în viață.”

Însă tot în acest interviu se întrevăd deja umbrele tot mai adânci din concepția sa despre viață, umbre ce culminează în prezent în trilogia menționată. El vorbește în acel interviu despre iluziile de care are nevoie un om pentru a trăi greutățile vieții, iar prin iluzie înțelege ceea ce îl trage înainte pe om și îl ajută să suporte încercările vieții, dar care nu are realitate în sine. Despre Cioran, spune că mai avea doar o singură iluzie, scrisul.  

Deci ceea ce în tinerețe erau pentru el idealuri, s-au transformat, până în cel de-al șaselea deceniu de viață, în iluzii, iar după încă două decenii au devenit în prezent doar minciuni, fie ele “albe”. Energia creatoare seducătoare din scrisul său, la impactul cu dezamăgirea, s-a transformat în energia rece și clară a negării intelectuale, în respingere a tot ceea ce a însemnat cândva ideal.

Despre idealurile care neînrădăcinate în realitate și în ființa lui Christos devin prada lui Lucifer, apoi lui Ahriman, am scris în articolul meu din numărul anterior. Tot acolo am scris despre cum omul dezamăgit ce trece prin moartea idealurilor și cu aceasta și prin moartea unei părți a sufletului său, poate reînvia aceste idealuri prin impulsul christic, înspre forma eternă și adevărată a lor. Dar este nevoie de această credință în Christos, pentru a trece prin această alchimie nespus de prețioasă a sufletului. De la ideal, trecând prin moartea idealului și înviere, se poate ajunge la adevăr. (va continua)

(de Delia Soare, publicat în nr. 22 al revistei de antroposofie Pământ iubit)

[i] Tatiana Niculescu, articolul Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie – note de lectură, pe contributors.ro

[ii] Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie

Omul în căutarea sensului vieţii

Publicat pe de
14

Ce face o fiinţă umană când “nu mai are nimic de pierdut, în afară de această viaţă ridicol de despuiată” ?

În cartea sa Omul în căutarea sensului vieţii, Viktor E. Frankl, psihoterapeut şi scriitor, descrie cu onestitate şi simplitate emoţionante trăirile sale ca deţinut în lagărele morţii de la Auschwitz, vreme de mai mulţi ani, timp în care a trecut prin orori greu de imaginat. În lagărul de concentrare totul conspira la a-l face pe deţinut să îşi piardă orice urmă de speranţa, orice voinţa de a mai trăi. Dar un lucru îi rămâne omului, ultima dintre libertăţile umane, ceva ce nu-i poate lua nimeni: „capacitatea de a-şi alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări”. Foamea, umilinţele îndurate, teama de a fi exterminat în orice moment, mânia adâncă au fost totuşi suportabile pentru el datorită amintirii însufleţite şi pline de iubire a soţiei iubite, încrederii sale în sinele etern al fiinţei umane, simţului umorului sau frumuseţii vindecătoare a vreunui colţ de natura.

În lagăr, oamenii ca el, intelectuali cu o constituţie fizică mai delicata, dar cu o viaţă sufletească intensă, reuşeau să se retragă uneori din ambianţa teribilă din jurul lor într-o viaţă lăuntrică plină de bogăţie, de libertate a spiritului. Aşa se explică aparentul paradox că astfel de oameni rezistau mai bine ororilor decât ceilalţi, mai robuşti.

Mergând printre bolovani spre locul de muncă, tremurând în întuneric şi frig, mânat de la spate de loviturile paznicilor din lagăr, Viktor Frankl trăia în acelaşi timp într-o altă realitate, în care chipul iubitei îi apărea într-o lumina suprapământeană, vorbindu-i şi încurajându-l cu iubire. În astfel de momente el a avut revelaţia că izbăvirea omului este prin dragoste şi în dragoste. “Sufletul meu era încă agăţat de chipul soţiei mele. Un gând îmi trecu prin minte: nici măcar nu ştiam dacă mai era în viaţă. Ştiam un singur lucru – un lucru pe care îl învăţasem deja bine: dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric.” “Dacă aş fi ştiut în clipele acelea că soţia mea era moartă, cred că aş fi continuat să mă dăruiesc, netulburat de acest fapt, contemplarii chipului ei, iar conversaţia mea lăuntrică ar fi fost la fel de vie si de îndestulătoare. Pune-mă ca o pecete pe inima ta, căci dragostea este mai tare ca moartea. “

El a fost dintre deţinuţii care au ales să îşi păstreze demnitatea, să nu îşi uite condiţia de om, găsind un sens mai înalt în suferinţă şi reuşind să se ridice deasupra unei sorţi potrivnice. Aceste momente când omul se ridică deasupra greutăţilor sorţii nu sunt totuşi suficiente pentru a susţine voinţa de a trai, pâna ce omul nu găseşte un înţeles mai cuprinzător suferinţei sale, aparent lipsită de sens. Viktor Frankl şi-a luat ca motto de viaţă ceea ce spunea Nietzsche: “Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice”. Când dr. Frankl a fost deportat în lagărul de la Auswichz, i-a fost confiscat un manuscris pe care tocmai urma să îl publice, o introducere în metoda sa, logoterapia. Dorinţa sa de a rescrie manscrisul l-a ajutat să supravieţuiască ororilor lagărului. Bolnav de febra tifoidă, a aşternut în scris, pe diferite bucăţele de hârtie, multe notiţe care să îl ajute mai târziu la refacerea manuscrisului. Convingerea sa a fost că tocmai această refacere a manuscrisului, realizată în barăcile întunecoase din lagărul de concentrare, l-a ajutat să reziste şi să supravieţuiască condiţiilor îngrozitoare şi bolii nemiloase.

Titlul original al cărţii a fost: A spune da vieţii în orice condiţii: o experienţă psihologică în lagărul de concentrare. Structurată în două părţi, prima parte este dedicată experienţei din lagăr, iar cea de-a doua descrie logoterapia pe scurt. Intenţia declarată a autorului când a scris această carte a fost să îi comunice cititorului, prin intermediul unui exemplu concret precum experienţa din lagăr, faptul că viaţa îşi păstrează un sens potenţial în orice condiţii, chiar şi în cele mai nefericite. Succesul avut de carte, vândută în milioane de exemplare în întreaga lume, autorul l-a explicat drept expresie clară a suferinţei vremurilor noastre, când atâţia oameni întind mâna după o carte al cărei titlu promite să dea un răspuns la întrebarea “care este sensul vieţii ?”.

Născut la Viena într-o familie evreiască, Viktor Frankl a studiat medicina, specializându-se în neurologie şi psihiatrie. Timp de patru ani a lucrat la Spitalul General din Viena, la “Pavilionul sinucigaşilor”, tratând depresiile dificile ale pacienţilor săi. Punând stăpânire pe Viena, naziştii i-au interzis să mai trateze pacienţii din rasa ariană, considerându-l nedemn datorită identităţii sale evreieşti. Ulterior a devenit şeful departamentului neurologic al spitalului Rotshchild, singurul în care evreii erau admişi. De mai multe ori, opiniile sale medicale au salvat pacienţi care urmau să fie eutanasiaţi, conform programului nazist de “igienzare rasială” iniţiat de Hitler. La vârsta de 36 de ani s-a căsătorit cu Tilly Grosser, iar la 37 de ani a fost deportat în lagăr, aceeaşi soartă împărtăşind şi soţia şi părinţii săi. Experienţa sa de 3 ani petrecuţi în lagărele de concentrare şi în special perioada plină de suferinţă şi teroare din ultimele 6 luni din lagărele de la Auschwitz şi Dachau, când a fost simplu muncitor-sclav, aşteptându-se în orice moment să fie exterminat, l-a condus la a-şi dezvolta metoda sa de terapie prin voinţa de sens – logoterapia. Ideea care a stat la baza logoterapiei este că chiar şi în cele mai absurde, dureroase şi dezumanizante situaţii viaţa are un sens, chiar şi în mijlocul unei suferinţe extreme; suferinţa însăşi are un sens.

Viktor Frankl a întemeiat cea de-a treia şcoala vieneză de psihoterapie, logoterapia, după cea freudiană şi cea adleriană. Despre psihanaliza lui Freud am auzit cu toţii. Dar despre logoterapie, versiunea modernă şi personalizată de analiză existenţială a lui dr. Viktor Frankl, se ştie mult mai puţin. Dacă metoda lui Freud consideră drept cauză a nervozelor frustrarea din viaţa sexuală, logoterapia consideră drept cauză principală a nevrozelor frustrarea “voinţei de sens”, considerând că mai multe feluri de nevroze se datorează eşecului pacientului de a găsi un sens pentru propria existenţă şi un sentiment de responsabilitate pentru acesta.

Sănătatea mintală a omului se menţine tocmai prin tensiunea sufletească dintre ceea ce este omul şi ceea ce trebuie el să devină, prin strădania sa de a-şi realiza treptat potenţialului intrinsec al fiinţei sale. Fiecare situaţie de viaţă reprezintă o provocare şi o problemă pe care omul trebuie să o rezolve. În opinia dr. Frankl, omul nu trebuie să întrebe care e sensul vieţii sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că viaţa este cea care îl întreabă pe el aceasta: care e sensul pe care el îl dă în orice moment vieţii sale. Pe scurt, fiecare om este chestionat de către viaţă şi poate răspunde vieţii doar devenind responsabil pentru propria viaţă. Astfel, logoterapia vede în responsabilitate însăşi esenţa existenţei umane. Este demnă de menţionat aici şi plină de semnificaţii propunerea dr. Frankl ca Statuia Libertăţii de pe Coasta de Est a Statelor Unite să fie completată de către o Statuie a Responsabilităţii pe Coasta de Vest – proiect care este în desfăşurare.

Dar dr. Frankl atrage atenţia că nimeni nu poate spune altcuiva care este sensul vieţii sale, fiecare om trebuie să şi-l găsească pentru el însuşi şi să accepte responsabilitatea pe care i-o delegă propriul răspuns. Acest sens al vieţii sale trebuie descoperit mai degrabă în lume decât în omul însuşi sau în sufletul său, adică omul să nu rămână un sistem închis în el. Este vorba aici despre transcederea de sine a existenţei umane, ieşirea în lume prin depăşirea egoismului: de exemplu, un ţel care trebuie îndeplinit, sau o persoană pe care să o cunoască cu adevărat. Cu cât omul se uită mai mult pe sine dăruindu-se unei cauze mai înalte pe care o slujeşte sau unei persoane pe care o iubeşte, cu atât el devine mai om, îşi exprimă tot mai mult în lume potenţialul său.

Logoterapeutul se ocupă de sensul care dormitează în fiecare situaţie de viaţă căreia omul trebuie să îi facă faţă. Acest sens se exprimă în lucruri concrete, aici, pe pământ – şi omul trebuie să devină conştient de ceea ce se poate face într-o anumită situaţie dată.
Conform logoterapiei, există trei căi principale pe care se ajunge la sens în viaţă. Prima constă în a crea ceva în lume sau a săvârşi o faptă. A doua, în dragostea pentru un alt om. Iar a treia – şi cea mai importantă – este transformarea unei tragedii personale într-o victorie, ridicarea deasupra suferinţei, deasupra unei sorţi care nu mai poate fi schimbată, dar în care omul alege să se depăşească pe sine, să se transforme, el fiind astfel “demn de suferinţa sa” . În aceeaşi idee, Rudolf Steiner spunea: “Dacă există ceva mai puternic decât destinul, acesta este omul care reuşeşte să îşi poarte destinul cu demnitate.”

Ca psihoterapeut, Victor Frankl s-a străduit în permanenţă să afle cum pot fi ajutaţi oamenii să dobândească acel ceva specific uman, să intre în contact cu acea parte deosebită de libertate lăuntrică şi demnitate. Dar în final este alegerea fiecărui om de a-şi exprima sau nu latura sa profund umană: “Omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a facut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca nişte sfinţi. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte.”

Alături de logoterapia fundamentată de Viktor E. Frankl, se dezvoltă tot mai mult în lume o metodă nouă: consilierea biografică. Având aceleaşi principii de bază ca şi logoterapia, dar luând formă în contextul antroposofiei adusă de Rudolf Steiner, consilierea biografică este un ajutor nepreţuit în descoperirea “firului roşu” nevăzut şi plin de sensuri, ce străbate şi călăuzeşte viaţa fiecărui om. (Delia Soare)