Cazul lui August Strindberg. Deteriorarea unui arhetip sufletesc-spiritual

Unul dintre destinele care m-au impresionat cel mai mult și pe care Rudolf Steiner îl prezintă în volumul patru din ciclul Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, este cel al unuia dintre cei mai mari scriitori suedezi, August Strindberg. (Nota 1) Am reluat această temă de curând printr-o postare pe un grup de discuții antroposofice, în care priveam destinul său de-a lungul a patru vieți ale sale, așa cum ne sunt prezentate de Rudolf Steiner și Wilfried Hammacher (Nota 2), dar din punctul de vedere al unei legături sufletesc-spirituale pervertite cu o imaginațiune-arhetipală, în acest caz cea a zeiței Isis-Sophia, eternul feminin.

Într-un articol anterior (Nota 3) vorbisem despre aceeași temă, dar privitoare la imaginațiunea arhetipală de Crăciun, despre care Emil Bock ne spune că în actuala etapă de evoluție a omenirii, cea a dezvoltării sufletului conștienței în care omul se confruntă cu răul, o să apară oamenilor tot mai puțin în forma clasică, idilică, blândă, a nașterii din staul. Ea va apărea tot mai mult în varianta prezentată în Apocalipsa după Ioan, în care Balaurul ahrimanic al gândirii materialiste stă să prindă pruncul pe care Fecioara îl naște în deșert și numai cu ajutorul lui Mihael omul poate salva pruncul spiritual născut în sufletul său.

Toate aceste imaginațiuni arhetipale descriu procese sufletești deosebit de importante din sufletul omului, procese pe care un om aflat pe calea de inițiere antroposofică le poate înțelege, conștientiza și percepe. Prin ele se revelează în mod obiectiv situația de fapt a stării sufletesc-spirituale a omenirii, în care omul se îndepărtează tot mai mult de legătura cu lumea spirituală și ca urmare, aceste imaginațiuni arhetipale din sufletul său se modifică corespunzător.        

În postarea menționată, despre August Strindberg și arhetipurile spirituale vii din sufletul omului, spuneam că prin inițiere în misteriile lui Isis-Sophia-Maria, discipolul intra în legătură cu înalta entitate spirituală și în sufletul său se crea drept arhetip o copie vie, spirituală, a zeiței. Acest lucru se reflecta în viețile următoare ale discipolului, atât în structura sa ființială, cât și în biografia sa. Luasem acest caz foarte interesant al scriitorului suedez, în care putem urmări cum s-a metamorfozat acest arhetip al eternului feminin din sufletul său și cum s-a reflectat în biografia sa în viețile următoare, în relația cu sexul opus.

În întruparea sa ca și căpitan din Egiptul antic, el a fost inițiat cu mare seriozitate în misteriile zeiței Isis, dar și-a neglijat ulterior îndatoririle ce decurgeau din această inițiere, ba chiar s-a dedat la o viață neserioasă, devenind un inițiat decăzut. Comportamentul său a dus la deteriorarea arhetipului zeiței Isis în sufletul lui, iar când el a trecut pragul morții (când interiorul sufletesc devine lume exterioară), l-a întâmpinat în ființa Păzitorului pragului, în loc de zeița Isis, o creatură feminină demonică îngrozitoare, efectul faptelor sale nesăbuite.

În viața următoare, individualitatea lui Strindberg s-a încarnat într-o femeie frumoasă dar foarte vicioasă – oglindirea în ființa sa a arhetipului feminin decăzut. Iar în următoarele două vieți, el a fost un bărbat care ura femeile, urmare a aceleiași deteriorare a legăturii sale sufletesc-spirituale cu eternul feminin. În încarnarea ca Strindberg, el avea o atitudine contradictorie față de femei, le iubea și le ura în același timp femeile. „Tu însuţi eşti femeia pe care o blestemi în orice femeie” (W. Hammacher). Scriitorul era atras de femeile independente, egoiste, feministe care îl făceau să sufere; ele rezonau cu arhetipul feminin problematic din sufletul său, deci acest tip de femei atrăgea. Dar toată viața sa a fost o căutare a eternului feminin, o încercare de a reintra în legătura justă cu Zeița Isis – atât încercările sale alchimice prin care căuta înțelepciunea primordială, cât și prin admirația sa față de femeile bune, blânde, cu calități materne.

O întâlnire imaginativă pe calea lăuntrică cu Sophia – arhetipul înțelepciunii cosmice

Omul aflat pe o cale spirituală poate avea trăirea imaginativă a arhetipului eternului feminin în sufletul său prin întâlnirea cu Păzitorul pragului, pe calea de cunoaștere antroposofică.

În articolul meu Spiritualizarea gândirii (Nota 4), descriam astfel întâlnirea mea imaginativă cu arhetipul înțelepciunii cosmice, Sophia, sau cu ființa gândirii, cum am numit-o eu atunci, astfel:

Peste niște ani de la acel moment am avut însă și întâlnirea la prag cu ființa spirituală arhetipală a gândirii. Aceasta a avut loc în urma cu zece ani, pe când treceam în biografia mea printr-o perioadă plină de încercări sufletești și spirituale. Pe neașteptate mi-a apărut o ființă suprasensibilă feminină, înaltă, frumoasă și pură ce mă privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forțe de viață, care erau în același timp iubire și înțelepciune. Ea era unită cu mine prin umărul meu și era o apariție eterică, cumva alb-argintie transparentă. În acel jet de viață, iubire și înțelepciune mă simțeam nespus de fericită și de împlinită și aș fi rămas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, în această imaginațiune: ființa aceasta sublima era înconjurată în cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeași natură cu vulturul de demult, care tot săreau încercând să ajungă la jetul de apă vie și să bea din el. Îmi inspirau răutate și frică, temerea mea în acel moment era să nu îi facă rău acestei ființe sublime. Șocant era și că simțeam foarte intens și în același timp două sentimente atât de contradictorii: bucuria de a sta în preajma ființei sublime, în forțele de viață revărsate de ea, pe de o parte, și frica intensă de creaturile ahrimanice ce o înconjurau. Retrospectiv privind, îmi dau seama că ființa feminină și aceste ființe ahrimanice făceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice trăire de prag, arăta acest dublu aspect înspre cunoașterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat în gândirea mea – acele ființe ahrimanice erau propriile mele prejudecăți, gânduri de judecată la adresa mea și a lumii, aspectele de gândire moartă a intelectului, deci partea din gândire căzuta în stăpânirea forțelor ahrimanice. Iar ființa sublimă era ființa spirituală a gândirii, arhetipul Sophiei – înțelepciunea cosmică, așa cum trăiește ea în sufletul meu și către care trebuie să tind pâna când mă voi putea uni pe deplin cu ea.

Cel care nu a ajuns încă la astfel percepții suprasensibile la prag își poate da seama de starea femininului arhetipal în sufletul său prin cercetarea biografiei proprii, observând cum se reflectă acest arhetip în relația pe care o are cu femeile din viața sa.

Arhetipurile Fiului risipitor, Fiului cel ascultător și cel al Tatălui iertător

Din discuțiile de la această postare a mea despre August Strindberg a reieșit un mod de a privi karma unui om drept lege implacabilă ce pedepsește păcatele și și pe cei care au greșit, lucru pe care eu îl consider o definiție limitată și deci o neînțelegere a ceea ce înseamnă de fapt legea karmei. Ca urmare, am continuat postarea respectivă cu câteva considerații asupra legei karmei, pe care le redau în continuare.

Lumea spirituală nu privește greșelile în același mod în care le privim noi, cu conștiența obișnuită de zi cu zi, adică: ai greșit, ești pedepsit. Karma nu este o lege de pedeapsă, ci este o lege vie de învățare și evoluție, care are două curente: unul ce vine din trecut și altul din viitor, iar ele se întâlnesc în fiecare moment din viața noastră; și fiecare greseală și rău sunt metamorfozate în noi lecții de evoluție și în oportunități din care un bine superior rezultă în viața omului respectiv și impactul asupra omenirii. Pedeapsa este ceva inventat de către om și nu de către lumea spirituală, care preferă ca omul să greșească pentru a învăța, decât să stea cuminte și supus unor legi morale venite din exterior. Este de amintit aici Parabola fiului risipitor din Evanghelia după Luca. Tatăl îl primește cu brațele deschise pe fiul risipitor ce se întoarce acasă, taie pentru el vițelul cel gras și îi dă haine noi celui ce „Pierdut era și s-a aflat, Mort era și a înviat”. Celălalt fiu, cel ascultător, care nu a ieșit niciodată din vorba sa, îi reproșează plin de supărare Tatălui că pentru el nu a făcut niciodată petrecere și refuză să vină la sărbătoarea fratelui risipitor. Însă Tatăl îl lămurește că ce-i al lui, este și al fiului cel ascultător, în schimb pe fiul cel rebel putea să îl piardă pentru totdeauna. Legea karmei merge mult dincolo de conceptele umane simpliste de ‘greșeală”, ‘păcat’ și ‘pedeapsă’. Greșește omul, câtă vreme năzuiește…, se spune în Faust. August Strindberg este o înaltă individualitate spirituală și a lăsat o operă importantă omenirii, chiar dacă la un moment dat s-a îndepărtat de calea spirituală și a decăzut mult sufletește. Morala antroposofică este un concept complex, dincolo de morala impusă de societate.

La comentariile de la aceeași postare, a fost necesar să precizez că aceasta nu este o cale pe care eu am prezentat-o pentru a fi urmată, drept alternativă la calea creștină a fiului cel bun și ascultător. Parabola Fiului risipitor este spusă de Iisus Christos, iar atât Fiul cel bun, cât și rebelul Fiu risipitor sunt arhetipuri existente în orice suflet omenesc, pe care fiecare om le manifestă mai mult sau mai puțin în cursul biografiei sale. Ține de înțelegerea karmei și a misiunii lui Christos în lume faptul că și oamenii ce greșesc, cei care păcătuiesc, cei ce își distrug coeziunea sufletească, precum August Strindberg, pot fi ‘mântuiți’ în final și sunt individualități valoroase în evoluția lumii. Chiar și dacă privim Parabola Fiului risipitor strict din punctul de vedere al ortodoxismului – deci neluând în considerare ideea de reîncarnare și karma -, este o idee profund creștină faptul că el este în final mântuit și primit cu dragoste și daruri de către Tatăl său.

„Pierdut era și s-a aflat / Mort era și a înviat”, face referire la multă suferință și la procese sufletești fundamentale profund transformatoare din ființa sa, care pot fi înțelese din punctul de vedere al antroposofiei. Calea fiului risipitor nu este o cale în sine, ci prin ea se revelează faptul că Dumnezeu-Tatăl are grijă și de cei care greșesc și se abat de la drum, atâta timp cât ei își învață lecțiile dureroase și se întorc din nou spre lumea spirituală și spre legile ei morale și pline de iubire.

Sufletul să nu-ți dorească niciodată căderea,

Dar TREBUIE să scoată din cădere înțelepciune.” (Rudolf Steiner, in Dramele-mister)

Dacă în fiecare suflet își face simțită prezența, la un moment dat, arhetipul Fiului risipitor, pe lângă cel al Fiului cel bun și ascultător, o etapă avansată în maturizarea sufletească a omului este trăirea și identificarea cu arhetipul Tatălui cel iertător. A trezi în mod conștient în suflet această forță autoritate morală plină de iubire și bunătate a Tatălui ceresc, care nu judecă și nu pedepsește, ci așteaptă cu iubire, încredere și speranță ca fiul risipitor să se întoarcă acasă din peregrinările sale, este o caracteristică fundamentală a unui suflet evoluat, matur, situat în mod just pe o cale de evoluție spirituală.

Statuia Reprezentantul omenirii  și procesele spiritual-sufletești

Am vorbit despre arhetipurile sufletesc-spirituale din sufletul omului, așa că trebuie să amintesc la această temă statuia Reprezentantul omenirii, creată de Rudolf Steiner în colaborare cu sculptorița Edith Maryon, sunt făcute vizibile în formă artistică procesele sufletesc-spirituale din sufletul omului.

În ea, omul este reprezentat între cei doi însoțitori ai săi în evoluția pământească, Lucifer și Ahriman, străduindu-se în permanență să își mențină echilibrul sufletesc între cele două extreme în care cei doi vor să îl tragă. Atâta timp cât omul reușește “să meargă pe cărarea cea strâmtă dintre două prăpăstii”, cum spunea Arsenie Boca, el primește darurile celor doi însoțitori ai săi. Am auzit comentarii chiar de la unii antroposofi, de genul: “Ei, dar ce daruri poate să ne dea Ahriman, el ne dă numai rele!”. Acest lucru nu este adevărat și arată o neînțelegere a rolului celor doi în evoluția omului. Lucifer îi dăruiește omului entuziasm, aspirația către artă, către cunoaștere, îi impulsionează gândirea înspre a depăși domeniul fizic și îi face gândirea independentă, pentru ca omul să se poată individualiza pornind de la gândirea sa. Ahriman îi dă omului fermitatea planului fizic, îi dăruiește o formă clară, logică gândirii sale și percepțiilor le dă contururi ferme și limpezi. Dar acest lucru este valabil doar atâta timp cât omul reușește să îi țină pe cei doi în echilibru, în domeniul just de acțiune al fiecăruia.

Unul dintre domeniile cele mai importante ale lucrului cu biografia este rezolvarea crizelor biografice și acest lucru este făcut vizibil în statuie. În partea din stânga – cum privim la statuie – avem un grup statuar despre care putem spune că reprezintă ‘sufletul omului sfâșiat într-o criză biografică’, iar în partea dreaptă a statuii avem reprezentată artistic ’rezolvarea unei crize biografice’.

Deci să privim la grupul statuar din stânga, format din Lucifer și Ahriman, deasupra cărora se află Ființa Umorului. Lucifer şi Ahriman își depășesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, căruia îi dă tărie; iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze în gândirea omului, înflăcărând-o, ridicând-o înspre depășirea realității concrete. Însă cei doi ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el și a face o alianță înspre a-l prinde complet pe om în ghearele lor. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, prin iluzii mărețe și pasiuni puternice, îndepărtându-l de planul fizic și de îndatoririle sale pământești, ridicându-l prea sus, astfel încât omul începe să se creadă cu mult deasupra muritorilor de rând, un ales al sorții, un mare inițiat, etc. Odată prins în lumea de iluzii a lui Lucifer, acesta îl stoarce de forțe de viață și apoi îl lasă să cadă în domeniul lui Ahriman. Pe de altă parte, Ahriman pune stăpânire pe gândirea omului, cramponând-o de materie, încât omul să creadă ca lumea fizică e singura realitate și să uite complet de existența lumii spirituale. În acțiunea lor comună, omul cade din înălțimi de iluzii sfărâmate, la polul opus, în lipsa de credință și de încredere în sine, în depresie profundă și în abisuri de disperare. Este jocul celor doi, în care sufletul omului dezorientat devine ca o minge pe care ei o dau de la unul la altul.

Putem decela în aceste procese sufletești acțiunea celor doi în sufletul omului, în orice criză biografică, pornind de la cele mai simple și evidente observații. Să luăm un exemplu concret, cum ar fi cazul unui om care pierde un job de prestigiu și bine remunerat. Deodată, el se află într-o situație dificilă de pierdere, pe de o parte a prestigiului, a imaginii sale în lume (și aici este atacul lui Lucifer, Ego-ul iluzoriu al omului este sfărâmat), iar pe de altă parte, de zdruncinare a planului financiar (iar aici este domeniul în care îl atacă Ahriman, în problemele cu banii, cu frica teribilă de viitor), și omul respectiv se află brusc în situația reprezentată în partea din stânga a grupului statuar, sfâșiat de pactul dintre Lucifer și Ahriman.

Îl vedem pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi ca de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi: el nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă, urâtă şi capul spân, iar aripile îi sunt ca de liliac. Cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea, sau alegerea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor cosmic. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, reprezentată deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. Umorul, detașarea, sau ceea ce se poate numi capacitatea de ‘a-ți alege atitudinea într-o situație dificilă de viață’, este ceea ce ne pune în legătură cu Ființa spirituală a umorului. Viktor Frankl, autorul cărții ”Omul în căutarea sensului vieții”, spunea că “singura libertate a omului este de a-și alege atitudinea într-o situație dată”.

Rezolvarea crizei biografice este vizibilă în partea dreaptă a statuii, unde avem o a doua situaţie. Prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ființa christică radiază cu iubire o lumină de mare puritate și noblețe, pe care Ahriman și Lucifer nu o pot suporta. Ca urmare, Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer își frânge singur aripile de vultur și cade în abis.

Ţine de Taina abisului, una dintre cele șapte taine oculte, faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte în abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat într-o nouă înțelepciune, prin intermediul Duhului Sfânt – dar aceasta este a treia etapă a unei crize biografice, ce ține de marile misterii ale evoluției omului. Această taină a abisului răzbate în mod discret și din versurile lui Rudolf Steiner din Dramele-Mister, menționate mai devreme:

Sufletul să nu își dorească niciodată căderea,

Dar TREBUIE să scoată din cădere înțelepciune.

(articol scris de Delia Soare și publicat în revista Pământ iubit, nr. 18, primăvara 2022)

_________________________________

Nota 1 – August Strindberg-o biografie spirituală, de Delia Soare, publicat în revista Antroposofia

Nota 2 –  Renăscut. Căile vieţii lui August Strindberg şi Carl Ludwig Schleich, de Wilfried Hammacher

Nota 3 – Imaginațiunea de Crăciun în trecut, prezent și viitor, de Delia Soare, publicat în nr. 17 al revistei Pământ iubit

Nota 4 – Spiritualizarea gândirii, de Delia Soare, publicat în nr. 3, revista Pământ iubit