Ideea acestui articol a pornit de la unul din pasajele celei mai recente cărți a lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie. Din conținutul acestei cărți, ce stârnește controverse prin ideile sale ateiste de tip nou, am putut fi de acord doar cu ideile din capitolul despre soartă și destin. Cartea este însă remarcabilă ca și descriere a dramei intelectualului modern în prezent, prins în dureroasa luptă sufletească dintre exigențele științifice ale gândirii intelectuale, pe de o parte, și ”foamea după Christos” a inimii  sale[i], pe de altă parte.

Inițial, am crezut că această dramă a cunoașterii din zilele noastre este cea care mi-a suscitat în mod deosebit interesul, în calitate de om care vrea să înțeleagă lumea și cercetător biografic. Apoi, am realizat că este o dramă pe care am întâlnit-o și la un alt om drag apropiat mie – și de aceea este cu atât mai important pentru mine să o înțeleg. În încercarea mea de a urmări parcursul sufletesc al autorului înspre aceste idei filosofic-ateiste, am mers pe firul cărților scrise de el, din care am citit o parte. Așa am regăsit în jurnalul meu literar însemnări de pe vremea când îmi găseam alinare în cărțile lui Gabriel Liiceanu; iar acesta a fost momentul în care interesul meu s-a transformat și într-un demers de autocunoaștere.       

În Isus al meu, prima carte din trilogia la care lucrează în prezent, strădania domnului Liiceanu a fost să înțeleagă cum a fost posibilă apariția creștinismului, pornind de la omul Isus care nu avea cum să fie Fiul lui Dumnezeu, și dintr-o faptă care este imposibil de crezut pentru omul modern, adept al științei: moartea și Învierea pe cruce. El ajunge la explicația “Marii minciuni albe” spusă de Iisus, o minciună pe care acest om nespus de bun a creat-o din iubire pentru semenii săi, ca alinare dată omenirii împotriva suferinței provocate de ideea morții. Isus nu poate fi Fiul lui Dumnezeu, pentru că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, crede scriitorul. ”Misterul christic ar putea fi atunci rezolvat spunând că Isus a forțat pentru noi toți transcendența (dându-i un chip și un nume și creându-și o origine divină) dintr-o prea mare iubire.”[ii]

În cea de a doua carte a trilogiei, Ce gîndește Dumnezeu? Puțină teologie, autorul limitează dreptul religiei de a de pronunța în probleme de cunoaștere ce țin de domeniul științei și chestionează necesitatea omului de a crede în  Dumnezeu. După spusele sale, cartea nu ar fi scrisă împotriva ideii de Dumnezeu, ci intenția sa este să înțeleagă de ce oamenii au nevoie să creadă, să se raporteze la ”Ceva” aflat mai presus de ei sau, în spiritul Confesiunilor augustiene, la ”Ceva” aflat foarte adânc în sufletele lor.

Povestea acestei căutări disperate, autentica neliniște metafizică aflată la originea acestei cărți a început încă din tinerețe, când filosoful Gabriel Liiceanu a simțit necesitatea interogării, a exprimării îndoielii față de evenimentele petrecute în urmă cu mai bine de două milenii și care stau la baza creștinismului. Așa a ajuns să vadă religiile lumii drept creații ale minții și imaginației omenești, ce au trecut granița dintre imaginar și real și acum sunt considerate reale de către adepții lor. Este util a se observa câteva etape în biografia și în opera sa, care pot ajuta la înțelegerea concepției despre lume de tip ateist modern la care a ajuns scriitorul la vârsta de 80 de ani.   

De la energia erotic-creatoare a scrisului, la luciditatea intelectului ce neagă și distruge

În urmă cu vreo 12 ani am avut o perioadă mai dificilă în biografia mea, în care mi-a găsit alinare citind cărțile domnului Liiceanu. Ca orice idealist ce tocmai trecuse printr-o dezamăgire, mă străduiam să înțeleg contrastul nemilos dintre o realitate luminoasă sufletească, înaltă și ferice pe care o trăisem și pierdusem, pe de o parte, și absurditatea, banalitatea scenariului din planul fizic, pe de altă parte. Speram că poate mitul platonician, pe care îl regăsisem în interpretarea lui Gabriel Liiceanu, cel despre cele două lumi: prima, cea a ideilor absolute și a doua, lumea fizică, unde ideile sunt urâte, corupte, copii nereușite a primelor sau idei “la mana a doua”, ar putea explica acest contrast. Ceea ce căutasem dintotdeauna fusese unitatea acestor două lumi: armonia dintre idealul de iubire și exigențele planului fizic; unitatea dintre imaginea sufletesc-spirituală nobilă, însuflețită, plină de bunătate și tandrețe a chipului iubit, și cea a manifestarilor sale “in carne si oase”, aici pe pământ – dar nu o găsisem încă.

M-am bucurat să descopăr sufletul lui Gabriel Liiceanu în cartea sa confesiune, Scrisori către fiul meu și în jurnalul Ușa interzisă. Deși nu îl întâlnisem niciodată în realitate, simțeam, citindu-l, că îl cunosc. Mă strecuram în gândurile cele mai intime din jurnalului său, trăiam ce trăia el și totul era o vrajă într-o altă lume, eram sedusă de ideile lui. Citindu-l, era ca și cum îl întâlneam pe autor și în același timp mă întâlneam și cu mine însămi, într-o zonă rară, mai curată, mai clară, în care eram uniți sufletește. Eram și sub efectul conferinței sale Ce ne facem cu calul negru?, pe care o ascultasem citită de autor cu vocea sa frumoasă, plină și masculină. Conținutul dizertației mi-a adus atunci două suflete aproape, doi idealiști: Platon și Liiceanu, în aceeași eternă căutare a înțelegerii fenomenului de îndrăgostire. Nu era orice îndrăgostire, ci cea așteptată înfiorat și dureros, ani de zile: cea pentru sufletul-pereche. Îl consideram pe Gabriel Liiceanu din aceeași ”familie sufletească” din care făceam parte și eu: familia celor ce au crezut cu disperare în suflet-pereche, înca din adolescență, așteptând ani și ani “marea întâlnire”, cum o numea el. În plus, căutarea sensurilor, lupta lăuntrică cu “calul negru”, elevarea spiritului combinată cu firea pasională și iubitoare de frumos, căutarea extazului, a bucuriei… Ne unea deci o lume sufletească în care abisul era îngemănat cu cea mai mare fericire, iar sufletele dansau într-un echilibru mereu fragil deasupra unei prăpăstii.

Cartea sa, Scrisori catre fiul meu, îmi părea o operă de artă în cuvinte. Când o citeam, era ca și cum mi se deschidea o lume sufletească strălucitoare, nemărginită, din care cuvintele se țeseau în forme nemaiauzite și măiestre: lumea sufletească a lui Gabriel Liiceanu. Pentru a suporta cenușiul, rutina și greul vieții mele de atunci, mă refugiam într-o altă lume, cea a cuvintelor, a scrisului său.

În jurnalul său, Întâlnire cu un necunoscut, scriitorul caracteriza starea în care își scria cărțile drept erotică. De la pat, desprins din extazul amoros cu iubita, la birou, într-o efuziune erotic-creatoare – așa își descria pe atunci arcul său ca scriitor. La acea vreme, îmi notam în jurnal:  

“Citindu-l pe Gabriel Liiceanu, cu ideile sale aflate între erotism, arta scrisului și cunoaștere, îmi amintesc de un alt luciferic, Nikolai Berdiaev, cu a sa carte uimitoare Sensul creației. Dacă în starea aceasta erotic-inspirativă scrie el, atunci nu mă mai mir de efectul de vrajă, de înlănțuire sufletească pe care-l are scriitura sa asupra mea. Am simțit de la început, citindu-l, energiile erotic-creativ-gânditoare. Seducția prin scris. Nu mă mai mir de limitele cunoașterii pe care și le impune, conform modelului kantian. Și totuși, Liiceanu consideră ca cea mai elevată treaptă spirituală la care poate ajunge un om este să comunice cu îngerii și cu oamenii înțelepți ce au trecut deja pragul lumii de dincolo – cu defuncții. Iar dincolo de pasajele seductive, apare și claritatea de cristal, firul logic prin care își exprimă ideile, înălțimea rarefiată la care gândirea planează cu ușurință, în înțelegerea lumii. Gândirea sa, pe care eu o admir.”

“Să citesc Întâlnire cu un necunoscut a devenit bucurie pură. Nu mai are nimic erotic, seductiv în componență. (..) Mă întâlnesc cu mine, citindu-l. Nu știu cum vine asta. Trebuie că e întâlnirea fiecărui cititor cu “necunoscutul” din el, așa cum a și intenționat când a scris cartea. De-abia aștept să-i citesc cărțile ca să le iau de la capăt, pe îndelete. Cu firea mea repezită, le-am “devorat” în loc să le citesc. Dar am fost prea fascinată de scriitura sa. M-a ajutat să trec mai ușor peste aceste zile cenușii și triste.”

Dacă nu aș fi scris în jurnal, aș fi uitat de cât de important a fost scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu în acea perioadă a vieții mele.

Prin anul 2001, domnul Liiceanu dădea un interviu Eugeniei Vodă la emisiunea Profesioniștii. Tocmai scrisese Declarație de iubire și ca ecou al acestei cărți, el a vorbit foarte frumos despre întâlnirile importante pe care un om le are în viață:

“Fiecare individ este suma întâlnirilor sale esențiale. Suntem în atâtea feluri câți oameni cunoaștem, fiecare individ ne vede altfel, sau fiecare om pe care îl întâlnim provoacă altceva din interiorul nostru. Splendoarea unui om este până la urmă dată de întâlnirile privilegiate ale vieții lui, atunci când el întâlnește acei oameni care fac să iasă din el tot ce e mai minunat, bunătatea, umorul, inteligența, generozitatea lui – aceia sunt oamenii importanți ai vieții sale. Avem nevoie de acest zid afectiv protector format în jurul nostru de iubirea oamenilor care ne iubesc, pentru a putea înainta în viață.”

Însă tot în acest interviu se întrevăd deja umbrele tot mai adânci din concepția sa despre viață, umbre ce culminează în prezent în trilogia menționată. El vorbește în acel interviu despre iluziile de care are nevoie un om pentru a trăi greutățile vieții, iar prin iluzie înțelege ceea ce îl trage înainte pe om și îl ajută să suporte încercările vieții, dar care nu are realitate în sine. Despre Cioran, spune că mai avea doar o singură iluzie, scrisul.  

Deci ceea ce în tinerețe erau pentru el idealuri, s-au transformat, până în cel de-al șaselea deceniu de viață, în iluzii, iar după încă două decenii au devenit în prezent doar minciuni, fie ele “albe”. Energia creatoare seducătoare din scrisul său, la impactul cu dezamăgirea, s-a transformat în energia rece și clară a negării intelectuale, în respingere a tot ceea ce a însemnat cândva ideal.

Despre idealurile care neînrădăcinate în realitate și în ființa lui Christos devin prada lui Lucifer, apoi lui Ahriman, am scris în articolul meu din numărul anterior. Tot acolo am scris despre cum omul dezamăgit ce trece prin moartea idealurilor și cu aceasta și prin moartea unei părți a sufletului său, poate reînvia aceste idealuri prin impulsul christic, înspre forma eternă și adevărată a lor. Dar este nevoie de această credință în Christos, pentru a trece prin această alchimie nespus de prețioasă a sufletului. De la ideal, trecând prin moartea idealului și înviere, se poate ajunge la adevăr. (va continua)

(de Delia Soare, publicat în nr. 22 al revistei de antroposofie Pământ iubit)

---

[i] Tatiana Niculescu, articolul Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie – note de lectură, pe contributors.ro

[ii] Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie