Natura versus idealurile din om (I)

Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! [1]

Astfel îi scria Rudolf Steiner poetei Marie Eugenie delle Grazie, în scrisoarea sa de răspuns la ideile ei despre forța brută a naturii ce se opune oricărei șanse a omului de a-și realiza idealurile.

Idealurile și abisurile sufletului uman

Marie Eugenie delle Grazie, poetă, dramaturgă și scriitoare, este una dintre figurile semnificative din viața lui Rudolf Steiner, lucru ce se poate vedea din faptul că el i-a dedicat aproape întreg capitolul șapte din autobiografia sa[2], descriind circumstanțele în care a cunoscut-o și apartenența sa la cercul ei de prieteni. Delle Grazie a fost una dintre cele mai faimoase scriitoare austriece din anii 1900, reprezentantă a realismului. Când Steiner a întâlnit-o, ea avea 18 ani și era deja celebră, publicase cărți și fusese premiată. În jurul ei erau reuniți mai mulți artiști, compozitori, teologi brilianți și filosofi, în care spiritul Evului Mediu și spiritul catolicismului erau vii și care ce se preocupau cu discutarea operei lui Thomas de Aquino, Shakespeare, Dostoievski, poezia modernă în care apărea lupta lăuntrică dramatică a omului, descrierea abisurilor sufletului uman – și nu erau deloc simpatizanți ai operei lui Goethe și ai armoniei luminoase cu natura pe care el o proslăvea. Rudolf Steiner observase că Marie Eugenie delle Grazie manifesta chiar „un fel de antipatie personală foarte adâncă” față de Goethe. În mijlocul acestui  cerc al lui delle Grazie și al mentorului acesteia, Laurenz Müllner – profesorul de filosofie cu tendințe ascetice, a lucrat Rudolf Steiner înainte de cel de-al douăzeci și optulea an al vieții sale, în timpul perioadei vieneze – și aici și-a dezvoltat ideile de bază cu privire la libertatea omului și la destin. În ideile ce se discutau acolo, Rudolf Steiner prevedea o dispoziție tot mai des întâlnită la omul modern, pentru care prăpastia dintre lumea simțurilor și lumea spirituală devine tot mai mare.

Despre poetesă, Steiner auzise prima dată la profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, inițial încântat de genialitatea tinerei. Pe atunci, ea lucra la o epopee măreață, Robespierre, în care voia să descrie tragismul oricărui ideal ce ia naștere în pieptul omului. În viziunea ei, aceste idealuri, oricât de mărețe, sunt menite să fie zădărnicite de puterea de acțiune crudă, distrugătoare a naturii, ce se opune necruțător oricărui ideal, spunându-i  „tu eşti doar o iluzie, o ficţiune creată de mine, pe care eu o arunc iar şi iar înapoi, în neant”. Un alt mare proiect al poetesei despre care ea i-a vorbit era cel numit Sataniada, în care ea voia să înfăţişeze într-un mod genial, dar în aceeași dispoziție pesimistă, natura brută, lipsită de idei şi strivitoare, ca o forță teribilă ce se ridică din abisul existenței, drept antipodul Dumnezeirii. Deși zguduit de viziunea poetesei și de măreția ideilor ei, previzionând în mod revoluționar ceea ce avea să devină dispoziția sufletească predominantă a lumii culturale din acea vreme, Rudolf Steiner avea însă o concepție cu totul opusă: „Conţinutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepţiei despre lume pe care o vedeam în faţa spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admiraţie şi interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conţinutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-şi găsească, totuşi, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înţelegere nişte idei contrare, ca şi cum ele ar fi fost pe direcţia propriului meu suflet.” [3]

La puțin timp după această discuție, Rudolf Steiner a fost invitat împreună cu Karl Julius Schröer, soția acestuia și o prietenă a lor la una din seratele scriitoarei, unde ea voia să citească fragmente din epopeea dramatică și naturalistă Robespierre. În acele scenete,  viața era descrisă în aspectele ei cele mai zguduitoare și ascultătorii au fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat şi s-au prăbuşit cu un tragism impresionant – cel puțin așa le-a perceput Steiner. Însă profesorul său iubit Schröer, mare iubitor și admirator al lui Goethe și a concepției luminoase despre natură și lume a acestuia, a fost profund nemulțumit și foarte revoltat de viziunea despre natură a Mariei Eugenie delle Grazie, spunând că arta nu are voie să coboare în asemenea abisuri ale „oribilului”. Iar doamnele ce îl însoțiseră pe Schöer fuseseră de asemenea impresionate negativ până la nivel organic chiar de cele auzite, având un fel de crampe. Schröer era pătruns de convingerea că nu trebuie să devină niciodată poezie ceea ce este trăire groaznică în sufletul unui om, oricât de sincer ar fi fost trăit acest lucru. Pentru el, mare iubitor al lui Goethe și a idealului acestuia „Cunoaște-te și trăiește în pace cu lumea”, cei din cercul poetesei manifestau doar „zgura spiritelor arse”. [4]

Soluția dată de Rudolf Steiner. Individualitatea și Filosofia Libertății

La puţin timp după această serata literară, Marie Eugenie delle Grazie a publicat o poezie în care natura era slăvită ca “forţă supremă care-şi bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viaţă numai pentru a-l înşela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reuşit să-l amăgească”. [5]

În replică la această poezie, Natura, Rudolf Steiner a scris un scurt eseu, Natura și idealurile noastre, în forma unei scrisori adresate poetesei, în care face un apel direct la conștientizarea și trezirea individualității spirituale a omului, ca și forță ce poate învinge, transforma și vindeca forțele întunecate și elementare ale instinctelor sub-naturale distructive ce acționează în adâncimile sufletului omenesc. Această scrisoare, nepublicată, ci doar imprimată de el într-un număr mic de exemplare, cuprinde ideile de bază a metodei pe care avea să o dezvolte mai târziu în Filosofia Libertății. În autobiografia sa, Steiner își descrie articolul în felul următor: „Am vorbit în el despre îndreptăţirea aparentă pe care o are concepţia poetei. Am spus că o concepţie ce nu închide ochii în faţa forţelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un „optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenţei. Dar am vorbit şi despre faptul că fiinţa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens şi conţinut vieţii, şi că această fiinţă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.”[6] Iată traducerea în limba română a scrisorii sale de răspuns, Natura și idealurile noastre[7]:

     Stimată poetă:

     În poemul dumneavoastră filosofic “Natura” – atât de bogat în gânduri – ați dat formă dispoziției de bază ce se manifestă în omul modern. Această dispoziție apare atunci când el se lasă influențat de anumite idei despre natură existente în timpurile noastre, dacă el are o profunzime a sentimentelor suficientă încât să îl conducă la recunoașterea discordanței dintre acele idei și dintre idealurile din inima și mintea sa. Într-adevăr, s-au dus vremurile în care optimismul superficial, fără gânduri, care se bazează pe credința că suntem copiii lui Dumnezeu, l-a distras pe om de la a percepe prăpastia dintre natură și spirit. Duse sunt acele timpuri în care era posibil să fii atât de superficial încât să privești fără griji în altă parte decât la miile de răni din care lumea sângerează.  Idealurile noastre nu mai sunt atât de superficiale încât să fie satisfăcute de o realitate cel mai adesea superficială și fără conținut. 

     Cu toate acestea, nu cred că este imposibil să găsești un mijloc de a te ridica deasupra pesimismului profund ce se naște dintr-o astfel de recunoaștere. O astfel de elevare devine posibilă când privesc în lumea mea lăuntrică, atunci când abordez lumea ideilor: o lume completă și perfectă în ea însăși, care nu poate câștiga sau pierde ceva prin natura efemeră a lucrurilor din afară. Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el deja și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! Nu ! Nu existența efemeră, ci esența lor lăuntrică le face perfecte. Idealurile din spiritul nostru cuprind o lume suficientă în sine și care poate trăi independent propria sa viață și nu câștigă nimic din cooperarea sa cu o natură binefăcătoare.

Ce creatură demnă de milă ar fi omul dacă nu ar fi capabil să obțină satisfacție în cadrul propriei sale lumi de idei, ci în loc, ar avea nevoie mai întâi de cooperarea naturii ? Ce s-ar alege de libertatea divină dacă natura, ținându-ne în hamuri, ghidându-ne, ne-ar veghea și ar avea grijă de noi ca de niște copii ? Nu! Ea trebuie să nege totul, încât dacă norocul vine la noi, să fie doar rezultatul sinei noastre libere. Poate natura să distrugă în fiecare zi ceea ce am construit, încât noi în fiecare zi să așteptăm cu nerăbdare să creăm totul de la capăt – nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul doar nouă înșine.

Această natură – ar putea spune cineva – este doar un simplu vis ! În timp ce noi ne considerăm liberi, urmăm necesitatea de fier a naturii. Cele mai înălțătoare gânduri nu sunt nimic altceva decât rezultatul naturii acționând orbește în noi. 

O, ar trebui să admitem într-un final, că o ființă ce se cunoaște pe ea însăși nu poate fi neliberă. Prin investigarea legilor eterne ale naturii noi separăm din ea substanța care stă la baza manifestărilor sale. Vedem țesătura de legi ce guvernează peste obiectele naturii, și care aduc necesitate. În cunoașterea noastră deținem puterea să detașăm legitatea de obiectele naturii. Cu toate acestea ar trebui să fim sclavii fără voință ai acestor legi ? Obiectele naturii sunt nelibere pentru că nu pot recunoaște aceste legi; ele sunt guvernate de acestea fără să știe despre ele. Cine ni le mai poate impune, dacă le pătrundem cu rațiunea ? O ființă care cunoaște nu poate fi neliberă. O astfel de ființă transformă ceea ce este lege în idealuri și le acceptă ca fiind legi dăruite sieși din ea însăși.

Ar trebui să admitem că Dumnezeu – imaginat de către omenirea decadentă ca locuind în nori – trăiește în inimile noastre, în spiritul nostru. El a renunțat complet la ființa sa și s-a revărsat în totalitate în omenire. El nu a vrut să rețină nimic  din ceea ce este al lui pentru că a vrut ca omenirea să fie o rasă care se conduce singură în deplină libertate. El s-a dispersat în omenire. Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale.  Implantându-se pe sine în întreaga omenire, el a renunțat la o existență proprie. Un „Dumnezeu în istorie” nu există. El a încetat să fie de dragul libertății omenirii, pentru a îndumnezei omenirea. Noi am preluat în noi cea mai pare potențialitate a existenței, ca urmare nicio putere exterioară nu ne poate da satisfacție, ci numai noi prin propriile noastre creații. Toate lamentările despre o existență care nu ne satisface, despre această lume grea, trebuie să se disipeze în prezența gândului că nicio putere din lume nu ne poate satisface dacă nu ne dăruim noi nouă puterea cea magică prin care ne putem bucura și înălța. Dacă un zeu din afara lumii noastre ne-ar aduce bucuriile paradisului și ar trebui să le primim așa cum el le-a creat, fără participarea noastră, atunci ar trebui să îl refuzăm, pentru că ar fi o fericire lipsită de libertate.

Nu avem niciun drept să așteptăm satisfacție de la puteri ce sunt în afara noastră. Credința  într-un zeu din afara lumii noastre ne-a promis reconciliere cu răutățile acestei lumi. Această credință este în proces de destrămare, va veni un timp când ea nu va mai exista deloc. Dar acel timp va veni când omenirea nu va mai trebui să spere la o mântuire din afară, pentru că oamenii vor recunoaște că trebuie să își creeze propria lor fericire divină, la fel precum și-au creat singuri rănile profunde.

Omul este călăuza propriului destin. Chiar și descoperirile științei moderne naturale nu ne pot convinge de contrariul acestui lucru. Aceste descoperiri au fost dobândite prin concepte asupra părții exterioare a lucrurilor, în timp ce cunoașterea lumii noastre de idealuri se dobândește prin pătrunderea în profunzimea materiei. 

Din moment ce dumneavoastră, admirată poetesă, ați abordat într-un mod atât de viguros sfera filosofiei, consider de asemenea că veți fi interesată și de ideile din acest răspuns.

Cu mult respect,

 

 

Unul dintre exemplarele scrisorii a ajuns la profesorul Schröer, care după ce l-a citit i-a răspuns că, dacă gândește în felul acesta despre pesimism, înseamnă că nu s-au înţeles niciodată unul pe celălalt şi că cine vorbeşte despre natură ca în acest articol, se dovedeşte incapabil să ia cu adevărat în serios cuvintele lui Goethe: „Cunoaşte-te şi trăieşte în pace cu lumea”.[8] Conflictul cu Schröer, care se simțea trădat de fiecare dată când Rudolf Steiner vizita cercul Mariei Eugeniei delle Grazie, dorind ca el să aleagă între acel cerc și el, a fost una dintre primele mari suferințe din viața lui  Rudolf Steiner. Dar pentru el era o adevărată bucurie a spiritului să se împărtășească din lumina discuțiilor ce aveau loc la acele serate literare, chiar dacă spune despre această lumină ceva foarte semnificativ: că nu era o lumină solară, ci o lumină lunară.

De la științele naturii înspre zeița Natura

Dar ce este această natură, cu legile ei impersonale, ce devine tot mai mult o forță ce se opune realizării idealurilor sale și al cărei contrast cu strădania spirituală este resimțită într-un mod dureros de către căutătorii spiritului ? De când s-a căscat acest abis uriaș între lumea simțurilor și gândirea intelectului cu care omul percepe natura și încearcă să o înțeleagă, pe de o parte și lumea spirituală, cu ale sale ființe divine și legități ce reprezintă adevărata cunoaștere a lumii, pe de altă parte ?

În zilele noastre, natura este prezentată, în lumina științei moderne, într-un mod abstract, ca o sumă de “legi ale naturii”, de termeni clasificați din botanică și zoologie pe care elevii trebuie să îi învețe pe de rost în timpul școlii.  Însă în urmă cu câteva secole, oamenii aveau o viziune complet diferită asupra naturii. Rudolf Steiner ne spune că din secolul IX și până în secolul XIII, profesorii de la Școala de la Chartres – Bernardus Silvestris, Bertrand de Chartres, Alanus ab Insulis – încă descriau natura ca pe o ființă spirituală, ei vorbeau cu reverență despre măreața Zeiță Natura. Iată cu ce idei ne spune Rudolf Steiner că le era prezentată natura elevilor de la Chartres, de către Alanus ab Insulis:

Natura este o ființă care ne scapă cînd ne apropiem de ea. Omul își îndreaptă acum energiile spre alte scopuri; el nu mai are acea înțelegere intuitivă a naturii pe care o aveau înțelepții vremurilor trecute. În ochii lor, natura era o ființă maiestuoasă înzestrată cu spirit, care lucra pretutindeni – acolo unde se formau stâncile, acolo unde plantele răsăreau din pământ și acolo unde stelele străluceau ca niște nestemate în Ceruri. Peste tot lucra o ființă de o grandoare infinită, care se revela sub înfățișarea minunată a unei femei ce țese pânza naturii. Cei din vechime viețuiau aceasta în mod intuitiv. Din descrierile lor, noi ne mai putem încă reprezenta cum apărea natura în ochii lor, țesând și lucrând pretutindeni și în toate, în manifestările caldurii, luminii, ale culorii și ale vieții. Ei își dădeau seama că zeița Natura era o ființă divin-spirituală a cărei adevărată esență poate fi cunoscută doar prin percepție directă.[9]

Tot Alanus ab Insulis, în cartea sa Plângerea Naturii, o descrie pe minunata zeiță Natura și supărarea ei datorată decăderii naturii sub influența viciilor omenești. Căci nu numai că omul a pierdut adevărata cunoaștere a naturii, dar el a dus la decăderea naturii din el, pe de o parte, iar pe de altă parte a creat un nou regn sub-natural, cel tehnic.

Mergând și mai mult înapoi în timp, Rudolf Steiner ne vorbește despre Persefona, fiica lui Demeter, zeița Naturii. Zeița Persefona, vechea clarvedere, este acum prizonieră în om, în zona corespunzătoare sistemului metabolic și reproducator, și în mod corespunzător și în adîncimile Pământului. În legendele Greciei antice, se știa că Persephona a fost răpită și violată de către Hades-Pluto, zeul lumilor subpământene – în care îl putem recunoaște pe Ahriman, în limbajul antroposofic. De atunci, ea este ascunsă și așteaptă să fie descoperită de către om, ea vrea să fie salvată și conștientizată din nou. Cine o poate salva și cum? Noi, antroposofii, cu ajutorul forțelor primite din întâlnirea cu Christos eteric. Numai El ne poate da puterea de a o reînvia pe Persefona – vechea clarvedere – într-o nouă formă, care este tocmai Antroposofia sau Știința Spirituală.  Între timp, avem ceea ce a înlocuit acțiunea zeiței Demetra și a vechii clarvederi în ființa umană: gândirea moartă a intelectului și forțele de viață legate de sistemul reproducător, consumate cel mai adesea ca forțe erotice. Întreaga dramă a zeiței naturii din om, ascunsă atât de bine încât majoritatea antroposofilor nici măcar nu știu despre existența ei  – deși Rudolf Steiner ne asigură că nu este vorba despre un simbol, ci despre o ființă spirituală cât se poate de reală și care poate fi percepută – este descrisă în conferința a doua din ciclul Minuni ale Lumii (GA 129). În acest ciclu este făcută o analogie foarte clară între structura omului și structura Pământului. Căci, pentru a cunoaște cu adevărat natura, omul trebuie mai întîi să cunoască natura din el însuși. (va continua)

[1] din scrisoarea Natura si idealurile noastre, de Rudolf Steiner

[2] Cursul vieții mele (GA 28), de Rudolf Steiner

[3] din Cursul vieții mele (GA 28)

[4] Idem 3

[5] din Cursul vieții mele (GA 28)

[6] Idem 5

[7] rsarchive.org, GA 30, traducere de Delia Soare

[8] din Cursul vieții mele (GA 28)

[9] din Căi adevărate și false în investigația spirituală (GA 243) de Rudolf Steiner, conferința 4

Spiritualizarea gandirii

Ca gandirea este o fiinta vie,  acesta este un lucru greu de acceptat si de inteles de catre omul modern, care considera ca gandurile sunt doar ceva abstract, secretat de creier. Ca modul nostru de a gandi are o importanta coplesitoare atat pentru viata noastra, cat si pentru evolutia intregii omeniri si a Pamantului, este un fapt pe care orice om onest si nepartinitor va trebui sa il recunoasca. Despre spiritualizarea gandirii prin metoda data in Filosofia Libertatii, despre cunoasterea de sine si despre legatura cu intelepciunea cosmica voi incerca sa fac o introducere in cele ce urmeaza.

De la Isis-Sophia la Antroposofia, in istoria omenirii

In urma cu mii de ani, oamenii nu aveau gandirea individualizata de acum, dar aveau o percepere directa a intelepciunii cosmice, erau in mod nemijlocit uniti cu ea.
Dupa momentul interventiei fortelor luciferice in evolutia omenirii, cunoscut in limbajul biblic drept ‘moment al caderii in pacat’, cand aceasta fiinta materna cosmica nu mai putea fi perceputa in mod direct, a aparut necesitatea Centrelor de misterii, prin intermediul carora oamenii inca puteau sa intre in legatura cu Isis-Sophia, cu ajutorul unui maestru spiritual. Avem initierea in misteriile lui Isis, mama-feciorelnica inteleapta, marea zeitate feminina in Egiptul antic.

Isis… tot ce exista e tesut in valul ei dintotdeauna. Valul ei cuprinde piatra, floare, pasare, animal, stele – viata, intr-un cuvant. „Eu sunt ceea ce este, ce-a fost si ce va fi”.

In urma cu aproximativ 2500 de ani, intelepciunea cosmica, Isis-Sophia, a inceput sa coboare din ceruri catre omenire, pentru ca omul sa o poate cuprinde prin gandire in propriul suflet. Si avem deja inceputul filosofiei grecesti cu Socrate care a incercat sa creeze aceasta punte intre Sophia si viata pe pamant, prin virtuti, prin care omul putea sa duca o viata inteleapta pe pamant, in armonie cu legile cosmice. Il avem pe Platon, care inca avea o legatura directa cu lumea ideilor. Ceea ce in misterii era perceput ca o fiinta, era acum trait ca si lume vie a ideilor si adus in suflet inspirativ ca idei spirituale. Deci pe vremea lui Platon inca trebuia sa faci acest gest sufletesc de deschidere in sus pentru a intra in legatura cu lumea de idei si a le primi in constienta. Apoi il avem pe Aristotel, elevul lui Platon. 800px-Sanzio_01_Plato_AristotleStiti cu totii tabloul lui Raphael cu Scoala din Atena, in care Platon arata in sus si Aristotel arata inspre Pamant. Aristotel, cu gandire lui legata de creier, de intelect, putem spune ca ‘a omorat’, intr-un fel, intelepciunea cosmica si a adus-o in ganduri clare in viata pamanteasca. Isis-Sophia devine Philosophia (iubirea de intelepciune), deci intelepciunea cosmica pusa in ganduri omenesti.
Un moment extrem de important in evolutia omenirii a fost Misterul de pe Golgotha, in care avem problematica cu cele doua Marii, deci intelepciunea cosmica se exprima intr-o forma incarnata in cele doua Marii: Maria nathanica ce reprezenta intelepciunea pura divina nepervertita de fortele luciferice si Maria solomonica, avand multe incarnari in urma si reprezentand intelepciunea dobandita prin suferinta si iubire de catre fiinta omeneasca de-a lungul vietilor pamantesti. Prin ele doua avem cele doua aspecte ale gandirii, cea cosmica si cea umana, fiindca in momentul in care in planul evolutiei omenirii s-a hotarat sa se dea gandirea cosmica omenirii, aceasta s-a facut cu intentia ca oamenii sa o metamorfozeze prin fiinta lor si sa o daruiasca inapoi intr-o forma noua lumii spirituale, deci sa se ajunga la aceasta noua intelepciune divin-umana.  Si avem acest proces prezentat in mod arhetipal in problematica celor doua Marii. Maria solomonica reuseste sa transforme prin experientele ei de viata toata aceasta intepciune pe care o aduce din urma, se confrunta in aceasta viata in mod arhetipal cu toata incercarile sufletesti de care are parte o femeie intr-o viata pamanteasca si reuseste sa isi spiritualizeze, sa isi purifice gandirea atat de mult, incat la un moment dat sa se poata uni sufleteste cu Maria nathanica, ce era deja in lumea spirituala – si atunci se reface unitatea primordiala in gandire, dar continand in ea rodul intelepciunii dobandite pe Pamant. Deci ele reprezinta in mod arhetipal intelepciunea divin-umana, asa cum ar trebui sa o dezvolte fiecare om in sufletul sau, caci omul poarta in suflet ca si potentialitati aceste doua aspecte. In primele secole dupa Evenimentul de pe Golgotha, in misterii nu se vorbea despre intelepciunea cosmica, ci despre puterea creatoare a Zeitei-Natura. De-abia din secolele VIII-IX oamenii au inceput sa aiba sentimentul ca nu mai primesc gandurile inspirativ din lumea spirituala, ci ca isi formeaza propriile ganduri. Acest proces s-a oglindit in disputele din perioada medievala dintre nominalisti si realisti. Albertus Magnus si Toma de Aquino, ca reprezentanti ai realismului, inca percepeau ceva spiritual in ganduri; obiectele observate aduceau cu ele si ceva din fiinta lor. Insa nominalistii, cum ar fi franciscanii, spuneau ca gandurile sunt doar ceva abstract, create de catre suflet – ele nu mai cuprind in ele nimic din sufletul lumii. Se poate spune ca nominalismul a castigat tot mai mult teren, pana in zilele noastre. Toma de Aquino s-a straduit foarte mult sa arate daca prin gandire omul poate sa isi primeasca nemurirea – deci sa aduca in legatura gandirea cu invierea data de Iisus Christos, sa reuneasca mama si fiul – dar nu a reusit, murind cu aceasta intrebare arzatoare. In schimb, franciscanii sau nominalistii spuneau ca trebuie sa dai la o parte gandirea ca sa intri in legatura cu lumea spirituala, caci numai prin credinta mai poti intra in legatura cu lumea divina. Ceea ce Toma de Aquino nu a reusit, avea sa indeplineasca mai tarziu Rudolf Steiner, aducand omenirii Antroposofia ca fiind calea catre Graal. In pocalul pur creat de gandirea spiritualizata, poate cobori entitatea lui Christos.

Cam acesta ar fi, foarte pe scurt, istoria gandirii in evolutia omenirii. In filosofia actuala sunt doua curente foarte interesante, de fapt unul este Antroposofia ce continua curentul michaelic al realistilor, in care gandirea este legata in mod nemijlocit de entitatea christica, iar celalalt este continuarea curentului nominalist, pe care il observam la majoritatea ganditorilor, care s-au straduit la randul lor sa spiritualizeze aceasta gandire.

Cele doua aspecte ale spiritualizarii gandirii

In conferinta pe care a tinut-o la Colmar (1) , Yeshayahu Ben Aharon vorbeste despre acesti ganditori moderni si contemporani ce vin din curentul nominalist, aratand ca unul dintre ei, Gilles Deleuze, renumit filosof francez al secolului XX, a reusit sa isi spiritualizeze gandirea intr-un mod remarcabil, ajungand la a experimenta ca CEVA  gandeste in el. Ateu fiind, a ajuns la trairea ca ‘nu eu, ci o fiinta, ceva viu, gandeste in mine’. Dar ceea ce nu a reusit el a fost ca, odata ajuns in acest punct, deci la pragul lumii spirituale (lumea eterica a fortelor de viata), sa isi mentina constienta de sine si sa mearga mai departe – tocmai fiindca nu avea si celalalt aspect in transformarea gandirii, cel al individualizarii, pe care il da Christos si pe care noi pe calea antroposofica il cunoastem. Deci spiritualizarea gandirii are aceste doua aspecte: purificarea si elevarea gandirii de elementele din fizic pana la trairea ca ‘nu eu gandesc, ci ceva gandeste in mine’, adica o fiinta plina de viata, asa cum descrie si Rudolf Steiner in Filosofia Libertatii, ca prim aspect, gest in sus, gandirea ce isi deschide aripile inspre cosmos; iar celalalt gest, pe care trebuie sa il faca un om pe aceasta cale, este stradania inspre cunoasterea de sine, deci gestul in jos, o coborare constienta, curajoasa si onesta in launtrul sufletesc. In primul gest omul se deschide, cu intrebarile puse de catre vointa sa spirituala, inspre gandirea cosmica si primeste raspuns; iar celalat gest este ca, inarmat cu lancea spiritualizata a gandirii, coborirea constienta in propriul suflet, pe care o descrie foarte frumos Rudolf Steiner in autobiografia sa, ca fiind noua cale mistica. Nu mai este vorba de ceea ce faceau misticii in trecut, coborand cu simtirea lor in launtrul sufletului, dand la o parte gandirea, ca sa il intalneasca pe Dumnezeu acolo, dar de fapt intalneau ceva destul de nebulos si foarte subiectiv. Ci este coborarea in sine in mod constient, cu limpezimea gandirii spiritualizate si care duce nu numai la cunoasterea de sine, ci si la perceperea obiectiva a lumii spirituale.

Deci este gestul pe care acest filosof contemporan, Gilles Deleuze, nu l-a facut, gest care l-ar fi putut duce la intalnirea cu Eul superior, Christos si deci la individualizare.
Pe calea de cunoastere obiectiva de sine descrisa de Rudolf Steiner, cand coborarea in suflet se face impreuna cu continutul luminos al gandirii, se urmareste la a se ajunge la o traire obiectiva la pragul lumii spirituale, unde elementul personal si cel spiritual se separa unul de celalalt, nu ne mai apar amestecate, ci clar delimitate. In acest punct omul se poate cunoaste pe el insusi, stie ce mai are de transformat in el si catre ce anume tinde in dezvoltarea sa.

O intalnire cu Fiinta Gandirii, in cunoasterea de sine

In biografia mea, aceasta tematica a spiritualizarii gandirii este de un interes aparte, caci cu ea a inceput drumul meu spiritual. La varsta de 22 de ani am avut prima traire de prag, legata in mod nemijlocit de problematica gandirii. Eram atee si ma confruntam cu o depresie datorata prapastiei dintre idealurile mele de om la inceput de drum in viata si ceea ce imi oferea de fapt viata reala, ca urmare eram descurajata, dezorientata si plina de ganduri negre, viata parandu-mi fara sens. In acest context sufletesc, m-am trezit brusc din somnul de dupa-amiaza, in camera mea din caminul studentesc, ingrozita: pe pieptul meu statea cu ghearele un vultur mare negru si plin de rautate, despre care imi dadeam seama ca nu face parte din lumea fizica, ci din alta lume. Am stiut ca este moartea care a venit sa ma ia si, pe langa frica teribila, simteam ca sunt trasa intr-un somn adanc despre care stiam ca este somnul mortii si ca trebuie sa ma lupt ca sa raman treaza. Am incercat sa ma misc si sa-mi fac semnul crucii, cerandu-i in gand ajutor unui Dumnezeu in care nu credeam pana in acel moment, dar intregul corp imi era paralizat si ma simteam complet neputincioasa. Cu un efort imens de vointa am reusit cu greu sa misc doar degetul mic de la mana stanga, cu care am schitat semnul crucii. Vulturul negru a disparut si eu mi-am revenit. Din acel moment, ceva s-a schimbat in mine, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata. Imi dadeam seama ca nu am cu cine discuta aceasta traire iesita din comun, ce parea atat de incredibila si care imi schimbase complet modul de a vedea lucrurile. Eram asaltata de intrebari carora le cautam raspuns: ce era cu vulturul cel negru si din ce lume venea el ? Exista intr-adevar Dumnezeu, caci imi era clar ca primisem o forta cand ii cerusem ajutorul? Si daca exista, ma poate ajuta sa aflu care e sensul vietii in general si al vietii mele, in particular? Cu aceste intrebari existentiale a inceput drumul meu solitar de cautare a sensurilor, care peste un an ma conducea la antroposofie. Din cartile lui Rudolf Steiner am aflat ca intalnirea cu vulturul a fost o traire de prag, iar vulturul reprezenta forta gandirii nespiritualizate inca de catre Eu si cazuta prada fortelor ahrimanice. Insa, asa cum imi explica peste mult timp de atunci buna si inteleapta mea prietena Andrea Dumitrescu, intalnirea cu vulturul nu a fost o imaginatiune completa, eu vazand numai partea subiectiva ce trebuie transformata, insa nu si partea ideala, spirituala a gandirii, catre care trebuie sa tind.
Peste niste ani de la acel moment am avut insa si intalnirea la prag cu fiinta spirituala arhetipala a gandirii. Aceasta a avut loc in urma cu zece ani, pe cand treceam in biografia mea printr-o perioada plina de incercari sufletesti si spirituale. david-newbattPe neasteptate mi-a aparut o fiinta suprasensibila feminina, inalta, frumoasa si pura ce ma privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si intelepciune. Ea era unita cu mine prin umarul meu si era o aparitie eterica, cumva alb-argintie transparenta. In acel jet de viata, iubire si intelepciune eram nespus de fericita si de implinita si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, in aceasta imaginatiune: fiinta aceasta sublima era inconjurata in cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeasi natura cu vulturul de demult, care tot sareau incercand sa ajunga la jetul de apa vie si sa bea din el. Imi inspirau rautate si frica, temerea mea in acel moment era sa nu ii faca rau fiintei sublime. Socant era si ca simteam foarte intens si in acelasi timp doua sentimente atat de contradictorii: bucuria de a sta in preajma fiintei sublime, in fortele de viata revarsate de ea, pe de o parte, si frica intensa de creaturile ahrimanice ce o inconjurau. Retrospectiv privind, imi dau seama ca fiinta feminina si aceste fiinte ahrimanice faceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice traire de prag, arata acest dublu aspect inspre cunoasterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat in gandirea mea – acele fiinte ahrimanice erau propriile mele prejudecati, ganduri de judecata la adresa mea si a lumii, aspectele de gandire moarta a intelectului, deci partea din gandire cazuta in stapanirea fortelor ahrimanice. Iar fiinta sublima era fiinta spirituala a gandirii, arhetipul Sophiei – intelepciunea cosmica, asa cum traieste ea in sufletul meu si catre care trebuie sa tind pana cand ma voi putea uni pe deplin cu ea.
De data aceasta, imaginatiunea a fost completa, cu al sau mesaj-forta clar de a-mi spiritualiza pe mai departe gandirea.

Spiritualizarea gandirii prin studiul antroposofiei si prin metoda data in Filosofia Libertatii

Pe calea antroposofica se stie ca exista doua cai de spiritualizare a gandirii date de Rudolf Steiner: una este studiul antroposofiei, ceea ce facem atunci cand studiem gandurile date in stiinta spirituala; ele initial ne apar ca ganduri intelectuale, tiparite,  pe care le citim din carte si pe care ne straduim sa le re-inviem in propriul suflet. Mi-a placut odata, cand am fost la o intalnire intre filosofii Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu, cand primul povestea cum vede el acest lucru: eu sunt atras de ideile cuiva, le citesc si le ‘diger’ in suflet o perioada, ma preocup cu ele, traiesc cu ele, pana cand ele devin ale mele si le exprim apoi din mine ca fiind ale mele, le re-nasc din mine, cu amprenta mea individuala – ele sunt de acum ideile mele. Deci in acest sens vorbim despre studiul antroposofiei, in care parcurgem acest proces de studiu meditativ cu gandurile lui Rudolf Steiner. Biograful Rinke Visser spunea ca de fapt sunt sapte niveluri de cunoastere, din ce in ce mai profunde, primul fiind citirea obisnuita, intelectuala. Aceasta este una dintre cai prin care noi ne spiritualizam gandirea.
Cealalta cale, mai grea si mai sigura, este cea data prin studiul Filosofiei Libertatii. Multi antroposofi au o retinere fata de aceasta carte, pentru ca li se pare ca este prea ‘uscata’, datorita limbajului filosofic specific.

Intrebat care dintre cartile lui ar vrea cel mai mult sa o salveze in cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a raspuns fara sa ezite: Filosofia Libertatii.

Intr-o conversatie cu Rudolf Steiner in anul 1922, Walter Johannes Stein a intrebat: „Ce va ramane din munca dumneavoastra, peste cateva mii de ani? Rudolf Steiner a raspuns: „Nimic in afara de Filosofia Libertatii”, si apoi a adaugat: „Dar totul este continut in ea. Daca cineva realizeaza actul de libertate descris acolo, el gaseste intregul continut al Antroposofiei”.

Deci cine isi spiritualizeaza gandirea conform metodei data in Filosofia Libertatii va avea acces in mod direct – sub forma de ganduri vii – la intelepciunea cosmica adusa omenirii de catre Rudolf Steiner.
In urma cu vreo 20 de ani, pe cand eram proaspat venita in antroposofie, domnul Lazar Pasca ne incuraja pe noi, tinerii, sa tinem cate o conferinta – si eu atunci am ales sa vorbesc despre Filosofia Libertatii. Filosofia-Libertatii_R-Steiner_sait_7Eram foarte incantata de ea, iar Sorin Stefanescu tinea acest curs cu noi, cei de la sectiunea de tineret de atunci. Acum pot sa spun ca la vremea respectiva nu intelegeam prea mult din aceasta carte, dar ii presimteam deja importanta deosebita. Prima intalnire cu Filosofia Libertatii a fost cand doamna Paxino, vorbind despre aceasta carte, a luat creta si a scris pe tabla: “A gandi este diferit de a avea ganduri”, care a fost pentru mine o revelatie. In general, noi avem ganduri citite sau primite din diferite surse, pe care le spunem mai departe si ne inchipuim ca gandim. Nu este asa. Nici cand citim antroposofie, nu inseamna ca gandim. Exista aceasta posibilitate pe care o aminteam mai sus, de a face ca gandurile din antroposofie sa devina ale noastre, prin preocupare meditativa sustinuta si invierea lor in propriul suflet. Nici simpla citire a Filosofiei Libertatii nu inseamna prea mult. Am intalnit antroposofi care au citit-o, cineva se lauda ca o citise chiar de 30 de ori, dar nu se observa ca ar fi schimbat in bine, ci devenise doar foarte mandru si se enerva usor cand era contrazis. Deci nu este vorba de un citit obisnuit al acestei carti exceptionale, ci este ceva mult mai mult, o astfel de transformare a gandirii incat ea devine organ de perceptie a gandurilor vii din lumea gandurilor, la fel cum ochiul este organ de perceptie a luminii si urechea, a sunetului.

Legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?

Am citit de curand cartea lui Serghei Prokofieff despre legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale, intitulata „Pazitorul pragului si Filosofia Libertatii”.  Nu citesc des Prokofieff, dar cand am o anumita tema de studiu, la el gasesc subiectul respectiv tratat intr-un mod foarte amplu si lamuritor. In aceasta carte, autorul arata cum Filosofia Libertatii te pregateste si te conduce pana la pragul lumii spirituale. Desi nu trecem inca pragul in lucrul cu ea, in sensul ca nu avem perceptii suprasensibile ale fiintelor spirituale, se ajunge totusi la o stare de constienta deosebita prin lucrul cu aceasta carte, care nu mai este constienta de zi cu zi. Iar cealalta carte de baza din antroposofie, „Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale?”, este cea care ne ajuta sa ne cream organe de percepere pentru lumea suprasensibila, sa putem avea perceptii dincolo de prag. Deci este tratata aceeasi problematica, vazuta din doua puncte de vedere: inainte de pragul lumii spirituale si dupa pragul lumii spirituale. O data percepem lumea spirituala in idei clare, pure si pline de viata, inainte de prag, iar apoi ne formam si organele sufletesti de perceptie pentru a si ‘vedea’ lumea spirituala. Si ceea ce uneste  aceste doua carti – si care este un fapt foarte important – este tocmai capacitatea sufleteasca obtinuta prin spiritualizarea gandirii. Aceasta este, de altfel, capacitatea cu care putem trece dincolo de prag, caci se stie ca restul, adica gandurile obisnuite, materialiste, moarte, prejudecatile cu care venim din lumea fizica trebuiesc lasate la prag – cu ele nu putem trece dincolo. Se spune ca gandirea este aceeasi in toate lumile. Dar este vorba despre aceasta gandire spiritualizata si care este a noastra pentru totdeauna de acum – si o putem duce intr-adevar in toate lumile. Orice alte ganduri care ni se pare ca sunt ale nostre, pe care credem ca le-am inteles dar nu este asa de fapt, trebuie sa le lasam la pragul lumii spirituale, nu putem trece cu ele dincolo. Gandirea spiritualizata inseamna ca gandirea devine vointa pura, creativa, ea devine o capacitate fundamentala a sufletului.
Chiar si cand o numim organ de percepere a lumii ideilor, acest lucru suna foarte abstract, desi Steiner ne atrage atentia ca gandirea este o fiinta vie, o realitate calda si luminoasa, patrunsa de iubire:

Dificultatea de a observa gândirea, în fiinţa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator îşi îndreaptă atenţia asupra acestei fiinţe, ea se sustrage cu prea multă uşurinţă examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracţie moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracţie, ne vedem uşor constrânşi a păşi pe tărâmul „plin de viaţă” al misticei sentimentului sau chiar şi pe acela al metafizicii voinţei. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde fiinţa realităţii în „simple gânduri”. Dar, cel ce reuşeşte să aibă într-adevăr viaţă în gândire, acela va recunoaşte că bogăţia lăuntrică şi experienţa, plină de linişte şi, în acelaşi timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieţi în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voinţă, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăţiei ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conştienţa obişnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activităţile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta uşurinţă, ca gândirea. Voinţa şi simţirea încălzesc sufletul omenesc chiar şi în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăieşte numai în amintire, ne lasă mult prea uşor rece; ea face impresia că secătuieşte viaţa sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realităţi, o puternică umbră a unei realităţi luminoase şi calde, care se scufundă şi pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăşi activitatea gânditoare şi care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecţie este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca fiinţă întâlneşte atât sentimentul, cât şi voinţa, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce îşi abate atenţia de la gândire şi se îndreaptă numai înspre simţire şi voinţă, pierde din ele adevărata realitate. (citat din Filosofia Libertatii GA 4, de Rudolf Steiner)

Prin procesul de observare a gandirii, starea exceptionala despre care este vorba in Filosofia Libertatii, se ajunge la situatia in care gandirea ca si organ de perceptie si gandurile ca si obiecte ale perceptiei sunt de aceeasi natura, sunt create de catre noi insine si ne dau cunoasterea in unitatea lor, deci este un proces in care putem avea deplina incredere, ca si punct de sprijin in intelegerea lumii. La conferinta sa de ieri, Dan Botez descria cum era viata omului in Lemuria, cand omul inspira si expira sufletul lumii, la fel precum azi inspiram si expiram aerul – deci omul era una cu intelepciunea cosmica, pe care o percepea nemijlocit. Intr-un fel, putem spune ca percepea direct gandurile cosmice, era una cu ele. In limbajul Filosofiei Libertatii, perceptia si notiunea erau o unitate. Apoi,  in evolutia omenirii s-au infiltrat fortele luciferice, ceea ce a dus la o divizare in fiinta umana. Ceea ce inainte era un singur pol prin care omul cunostea direct lumea, se separa in doi poli, care ulterior se dezvolta in fiinta umana ca si polul gandirii si polul perceptiei (al organelor de simt). Ceea ce ne venea ca o unitate – cunoasterea lumii – ne vine acum pe doua cai: perceptie si notiune. De aceea ne apare lumea scindata si greu de inteles, desi ea este o unitate in sine. Noi, oamenii, suntem de fapt scindati. Orice lucru il cunoastem astfel, pe doua cai: il percepem prin simturi si apoi aducem notiunea corespunzatoare cu ajutorul gandirii noastre, de exemplu cand vedem un copac. Am pornit de la un pol de cunoastere in fiinta umana, s-a ajuns la scindarea in doi poli de cunoastere (pervertiti de catre entitatile luciferice si ahrimanice) si trebuie sa ajungem sa re-unim din nou constient acesti doi poli intr-unul: perceptia si gandirea, dar dupa ce ii purificam. In Filosofia Libertatii acest lucru este realizat in zona gandirii si astfel dualitatea din fiinta omului este depasita, prin observarea gandurilor cu insesi gandirea. Perceptia si notiunea sunt de aceeasi natura, deci in acest proces refacem unitatea dintre polul perceptiei si cel al gandirii. Se incearca astfel sa se gaseasca si sa se dezvolte o zona din suflet in care unitatea originara a sufletului sa poata fi regasita, o putem numi ‘zona mantuita a sufletului’, care este gandirea spiritualizata, si care devine un organ de percepere a ideilor, cu care se poate trece cu incredere pragul lumii spirituale. Exista o carte scrisa de Florin Lowndes, in care el arata ca tot ce ai de facut pe calea initierii este sa studiezi Filosofia Libertatii si sa iti transformi gandirea si gata, esti in lumea spirituala. Nu este chiar asa, desi este o idee care ma atragea si pe mine in trecut si am avut multe discutii pe tema asta, inclusiv cu prietena mea cea inteleapta Andrea, care il contrazicea categoric pe acest autor. Rudolf Steiner spune ca daca omul trece prin procesul de spiritualizare a gandirii oferit in Filosofia Libertatii,  ajunge sa aiba acces direct la intreaga antroposofie – dar sub forma de ganduri vii. Nu are inca si organele de perceptie suprasensibila pentru fiintele lumii spirituale, ci ele ii apar numai sub forma de ganduri vii. Dar prin gandirea spiritualizata, prin aceasta zona mantuita din suflet, omul intuieste natura specifica, launtrica a fiintelor spirituale, le aude ‘cuvantul interior’. Insa nu le si “vede” , este ca si cum nu ar avea inca organe de perceptie pentru ea. Nu este suficient sa lucrezi numai cu aceasta carte; este foarte mult, foarte important, dar nu si suficient. Si apoi am gasit acest lucru explicat in Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale. cum_se_dobandesc_cunostinteExista acel capitol in care Rudolf Steiner explica activarea chakrelor ca si organe de perceptie sufleteasca, spunand cum omul si le poate dezvolta in mod corect. Dar acolo el mai face o observatie extrem de importanta, care am vazut ca este in general trecuta cu vederea de catre antroposofi. Vorbeste despre acel organ deosebit care se formeaza in corpul eteric al omului, in zona inimii. Discipolul isi lucreaza florile de lotus – organele de perceptie supradensibila, cu care percepe fiintele lumii spirituale, dar inca nu stie sau nu este sigur ce sunt aceste perceptii suprasensibile.

Ceea ce ii da cuvantul launtric al fiintelor pe care le observa, deci esenta fiintei lor, este acest centru eteric deosebit. Calea data aici este ca ne dezvoltam si punem in miscare florile de lotus si ele pun in miscare curentii eterici, care la randul lor duc la dezvoltarea treptata a acestui organ eteric foarte deosebit din zona inimii, care este inima eterica de care ne vorbea Marius Gabor ieri.

Când discipolul a ajuns atât de departe în instruirea ocultă încât florile de lotus, caracterizate în capitolele precedente, încep să se pună în mişcare, atunci el a realizat în parte condiţiile care provoacă curenţi şi mişcări cu totul precise în corpul său eteric. Scopul acestei evoluţii este formarea, în regiunea inimii fizice, a unui fel de centru, din care să pornească curenţi şi mişcări de cele mai felurite forme şi culori spirituale. În realitate, acest centru nu este un simplu punct, ci o formaţiune extrem de complicată, un organ minunat. El luminează şi sclipeşte spiritual în culorile cele mai felurite, prezentând forme de mare regularitate, care se pot modifica cu repeziciune. Alte forme şi alţi curenţi de culoare pornesc, din acest organ, spre părţile restului corpului, pe care chiar îl depăşesc, străbătând şi luminând întregul corp sufletesc. (…) 

Acum a sosit şi timpul ca întreg sistemul de curenţi şi de mişcări să-şi primească centrul în regiunea inimii. Aceasta se produce tot prin continuarea exerciţiilor de concentrare şi meditare. S-a atins astfel treapta pe care omul este dotat cu „cuvântul interior“. De aici înainte toate lucrurile primesc pentru om o nouă semnificaţie. Într-un anumit sens, ele devin audibile spiritual în fiinţa lor cea mai lăuntrică; ele vorbesc omului despre natura lor propriu-zisă. (citat din Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale?, GA 7, de Rudolf Steiner)

Intelegerea mea si ideea noua pe care vreau sa v-o aduc aici este ca, prin metoda de spiritualizare a gandirii data in Filosofia Libertatii se lucreaza direct la formarea corecta si sigura a acestui organ eteric esential, care este de fapt purtatorul Eului superior. Deci in aceasta zona creativa originara de ganduri pure, Eul superior al omului poate sa traiasca in constienta omului, la fel cum in gandurile noastre de zi cu zi Ego-ul – sau Eu-l de zi cu zi al omului – traieste. Si va dati seama cat de important pe calea spirituala este ca omul sa isi fi dezvoltat bine acest organ. In carte se spune clar ca este organul care percepe ‘cuvantul interior’, adica echivalentul intuitiei din Filosofia Libertatii. Intuitia ne da identitatea fiintei pe care o percepem si este acea forma de iubire spirituala, fara pic de egoism, caci in intuitie suntem una cu fiinta respectiva si ii simtim esenta, ii auzim ‘cuvantul launtric’, la fel cum in iubire suntem una cu fiinta pe care o iubim. Aici se poate observa ca gandirea spiritualizata, pana la nivel de intuitie, este de fapt iubire spirituala, iubire pura, acea iubire lipsita complet de elementul personal, despre care vorbea Platon. Gandirea spiritualizata este iubire pura. Are antipatie fata de dezvoltarea gandirii doar cel ce nu intelege acest lucru de o coplesitoare importanta.
Deci prin dezvoltarea acestui organ suprasensibil, nu numai ca avem trairi suprasensibile, dar stim si despre ce este vorba, stim exact ce am perceput, cine este aceasta fiinta suprasensibila pe care am intalnit-o. Daca ne dezvoltam numai chakrele, nu si acest organ al gandirii pure, putem sa fim amagiti. Se poate dezvolta acest organ eteric al inimii pornind de la dezvoltarea chakrelor, dupa pasii descrisi in carte, dar este o cale mai putin precisa si sigura. Pe cand, daca omul isi dezvolta acest organ al Eu- lui prin metoda din Filosofia Libertatii, el va avea certitudinea in ceea ce percepe din lumea suprasensibila.

Problematica aceasta a cunoasterii este explicata de Rudolf Steiner in cartea Misiunea lui Michael, in care vorbeste despre noua yoga a cunoasterii, sau yoga michaelica, drept calea moderna de initiere. In ea arata cum inainte, in perioada lemuriana, omul prin inspiratie si expiratie era in legatura directa cu sufletul lumii. Aceasta nu mai este valabil azi, cum aminteam si mai sus: sufletul lumii nu mai poate fi cunoscut prin respiratie. Ceea ce i-a luat locul in zilele noastre este ce auzisem in urma cu mai mult timp la domnul Paxino: el spunea ca prana nu se mai ia prin respiratie, ci prin simturi, in special prin vaz. Acum omul inspira gandirea cosmica prin simturile purificate si expira gandirea sa-vointa pura, intr-o zona a sufletului in care unitatea intre om si lume este refacuta.

Stiti ca in fiinta umana, in zona aceasta metabolica si a instinctelor se ascunde totodata zona sa cea mai spirituala, cea mai creativa si cea mai individuala a omului si care este vointa sa spirituala. Deci iata cei doi poli despre care vorbeam. Avem gandirea cosmica si gandirea-vointa spiritualizata a omului, iar in gandirea purificata se poate face acest schimb intre om si gandirea cosmica. Nu eu, ci CEVA gandeste in mine. Cand gandesc, eu devin una cu cursul evenimentelor cosmice.
Gandirea cosmica pe care o primim prin simturile spiritualizare poate sa intalneasca gandirea spiritualizata si omul si lumea redevin una. Este o cale descrisa in amanunt si foarte esoteric in cartea lui Yeshayahu ben Aharon, Cognitive Yoga – Cum sa iti creezi un nou corp eteric si o noua individualitate.Cog+Yog+Cover+1(1) Am participat la scoala sa (Global School for Spiritual Science) pentru doi ani si am si studiat cartea sa intr-o prima etapa, practicand si exercitiile date in ea.  In aceasta carte, autorul dezvolta prin propria sa experienta si continua calea de initiere moderna data de Rudolf Steiner in Misiunea lui Michael, pornind de la ceea ce omul poseda deja: gandirea sa intelectuala si perceptia clara data prin simturi. Se arata pas cu pas spiritualizarea perceptiei prin organele de simt: vaz, miros, etc. si cum se unesc apoi cu gandirea spiritualizata conform metodei din Filosofia Libertatii, ajungandu-se in final atat la a trai impreuna cu gandirea cosmica, cat si la adevarata individualizare a omului, deci la intalnirea cu Christos in plan eteric. Un capitol deosebit este dedicat Evenimentului in gandire, unde se arata cum gandirea intelectuala poate fi reinviata din mormantul capului prin trairea Misteriul de pe Golgotha in planul gandirii.

Exercitii practice pentru spiritualizarea gandirii

Eu si colegii mei de la grupa noastra de antroposofie practica de vineri cercetam aceste procese in gandire, pornind initial de la exercitiul de concentrare si de la conferinta lui Rudolf Steiner despre cele trei porti (GA 57), in care se descrie spiritualizarea gandului la prag. La prima poarta, Poarta mortii, omul se intalneste cu Ahriman si deci cu fortele mortii in gandire. A doua poarta – Poarta elementelor- este legata de transformarea simtirii si a treia – Poarta Soarelui – este legata de transformarea vointei. La prima poarta, gandul se poate transforma de la un gand mort la un gand viu, ce ne apare ca un cap inaripat de inger. Se poate porni de la un gand simplu pe care il asezam in fata sufletului intr-un mod cat mai exact si il mentinem cu vointa noastra – si vine un moment in care gandul se insufleteste, capata o viata launtrica si o vointa proprie si prin el noi putem trecem de prima poarta. Dintr-o data simtim ca gandirea noastra prinde aripi. Aici se face referire la chakra gandirii cu doua petale, aflata intre sprancene, care se activeaza constient. Se atrage atentia si asupra trairilor de prag respective: izolare, frica, instrainare de lume, dar numai asumandu-si acest lucru, cu curaj michaelic, omul poate trece de primul prag, cel in gandire. La un curs pe care l-am facut cu Scott Hicks de la Global School for Spiritual Science am facut o alta varianta a acestui exercitiu. Se incerca trecerea constienta de la perceptia cat mai pura a obiectului la notiunea obiectului, deci de la forma sa particulara in plan fizic catre idea, arhetipul sau. Si aici se putea simti ca era o prapastie, un abis intre cele doua. Iar ceea ce ne poate trece peste acest abis ce desparte lumea fizica si cea spirituala este Christos. Deci chiar pornind de la acest mic exercitiu cineva se poate intalni cu entitarea lui Christos, la primul prag. El este cel ce ne ajuta sa re-inviem gandurile moarte la acest prim prag, el este cel care aduce viata in gandire. Yeshayahu Ben Aharon spunea ca prima data cand a citit Filosofia Libertatii, s-a intalnit cu fiinta lui Christos. (2) Cele doua petale ale chakrei gandirii sunt ca un fel de maini eterice. In exercitiul de concentrare: daca in plan fizic mutam un scaun cu mainile fizice, in planul reprezentarii mutam reprezentarea scaunului de colo colo cu aceste maini eterice, de fapt cu vointa noastra adusa in gandire. De curand am intalnit o conferinta tinuta demult in Romania, in care Serghei Prokofieff vorbea despre acelasi lucru: in prima parte a Filosofiei Libertatii, Stiinta libertatii, care este despre a-ti dobandi libertatea in gandire, Michael sta in fundal si intinde mainile catre mainile noastre spirituale. Si numai astfel poate el intra in legatura cu noi, caci el este o fiinta ce respecta libertatea omului si incearca sa nu intre in legatura cu omul in afara acestei zone de libertate, formata din ganduri pure. Iar in a doua parte, Realitatea libertatii, este vorba despre spiritualizarea vointei. Iar aici Michael asteapta fapta justa, libera a omului, izvorata din intuitiile sale spirituale din zona ideala, eliberata, a gandirii.

Pornind de la spiritualizarea gandirii, de la purificarea ei si ajungand pana la transformarea si invierea gandurilor, putem ajuta la eliberarea „sufletului lumii rastignit pe trupul pamantului”, atat in fiinta noastra, cat si pentru omenire si Pamant. Caci:

Isis-Sophia, Intelepciunea lui Dumnezeu,

Ea a fost omorata de catre Lucifer

Si pe aripile puterilor cosmice

A fost dusa in infinitul spatiu al Universului.

Vointa lui Christos lucrand in om

O sa o smulga lui Lucifer si

pe corabiile  intelepciunii spirituale

va trezi in sufletele umane pe Isis-Sophia

Intelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner)

______________

(Idei prezentate la Simpozionul de Pasti 2018 de la SAR, de catre Delia Soare)

________________

(1)

https://www.academia.edu/32557859/The_Colmar_lecture

(2) Articolul despre Cognitive Yoga publicat in nr.1 al revistei de antroposofie Pamant Iubit