Calea modernă către Graal

Cel care se apropie de fiinţa Misteriilor moderne trebuie să simtă că el stă faţă de sine ca cel care se străduie să devină virtuosul Parsifal, şi în acelaşi timp ştie că el este şi un altul, că – datorită tuturor evenimentelor timpurilor moderne şi pentru că este un om al epocii moderne – el este şi Amfortas cel rănit. Omul modern poartă în el această dublă natură: pe Parsifal năzuitorul şi pe Amfortas cel rănit. Aşa trebuie să se simtă pe sine în cunoaşterea de sine. De aici izvorăsc atunci forţele care trebuie ca tocmai din această dualitate să devină unitate şi trebuie să-l conducă pe om puţin mai departe în evoluţia cosmică“. (Nota 1)

Presimțirea Graalului în iubirea de cuplu

În studiile și cercetările mele despre calea Graalului, am dat de curând de un scurt text pe care l-am scris pe această temă, în urmă cu zece ani. Era deci perioada în care făceam trecerea de la o cale veche, pe simțire, de căutare a Graalului – cale ce lucrează cu sublimarea forțelor ereditare și de reproducere – înspre calea modernă, conștientă a Graal-ului, ce lucrează cu forțele clare ale gândirii și pe care o regăsim în antroposofie. Iată în continuare acest text, ce conține câteva elemente autobiografice și pe care din această cauză nu l-am publicat până în acest moment:

„Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie aceasta casa de mine numită”. Sunt cuvintele inscripționate de Richard Wagner pe casa sa, pe care și-o dorise mult timp. În conferințele despre Wagner, Rudolf Steiner ne spune că marele compozitor își simțise întreaga viață ca pe o străduință și căutare zadarnică – dar în acea casă, compunând muzica din drama sacră „Parsifal”, el își găsi în sfârșit pacea sufletească. În „Parsifal”,  interpretare complexă a unei legende ce a străbătut veacurile, Wagner a exprimat artistic înțelepciunea pe care o purta în suflet, adusă în mod inconștient din vieți anterioare în care trecuse prin misterii inițiatice.

Drumul lui Parsifal – „cel ce străbate valea” – până la găsirea Cupei Graalului și încununarea sa ca rege al Graalului, dar și vindecarea pe care el o aduce regelui Amfortas, sunt descrise minunat în libretul dramei wagneriene și sunt învăluite în acorduri divine. 

Regele Graalului, Amfortas, s-a închinat zeului Amor căutând iubirea cavalerească, însă a căzut pradă lui Klingsor, care l-a rănit și i-a luat lancea. Ca urmare, fiecare apropiere de cupa sfântă îi produce de acum suferințe teribile și îl face să sângereze.  Ce te confuzează așa, unchiașule? este întrebarea plină de compasiune pe care Parsifal i-o pune regelui. Călătoria lui Parsifal și probele dificile prin care trece sunt desfășurarea în imagini a unor procese sufletești, reprezentând descrierea căii sale de inițiere. Amfortas, odată vindecat de întrebarea lui Parsifal, apare transfigurat, de o frumusețe nemaiîntâlnită. Parsifal – copilul pur, Eul superior născut în suflet – îl vindecă pe bătrânul rege Amfortas – reprezentantul vechii înțelepciuni aduse din vieți anterioare și căzută sub stăpânirea lui Lucifer.

Graalul…  L-am văzut uneori în visele, în imaginațiunile mele, l-am „atins” în momente de grație, atunci când eram nespus de îndrăgostită, când credeam că iubirea îmi este împărtășită la fel – dar prea curând Graalul s-a îndepărtat. Ca un veritabil Amfortas, am rămas de fiecare dată cu mâna întinsă în zadar, cu rănile sufletului sângerând.  Pentru mine, Graalul a însemnat dintotdeauna iubirea reciprocă intensă, absolută, împlinită. Să îl descriu cum arată în imaginațiunile mele, nu cred că aș putea. De altfel, nici nu știu dacă forma sa este cea mai importantă; unii spun că este o cupă deasupra căreia vine porumbelul alb sfânt și depune o ostie; alții îl descriu ca pe o piatră prețioasă căzută din coroana lui Lucifer… Mie, Graalul mi-a apărut ca un izvor de viață auriu, bun, blând, strălucitor, vindecător, ce mă făcea fericită și îmi dădea multă liniște. Eram, în sfârșit, aproape de ceva după care sufletul meu tânjea dintotdeauna. Dar, vai! De fiecare dată am fost alungată; nu eram încă pregătită pentru a rămâne în preajma Graalului.

Deunăzi, o prietenă îmi spunea că de fapt capul omului este Cupa Graalului, cu gândirea purificată, și deasupra sa coboară porumbelul alb – Duhul Sfânt – depunând câte o ostie ce hrănește sufletul. Mă gândesc că este vorba despre starea de meditație, aici reușind să aducă omul forțele voinței (elementul masculin) și unindu-le cu gândirea purificată (elementul feminin).  Astfel se creează Cupa Graalului, din unirea superioară dintre masculin și feminin, pe calea inițierii. Deci, meditația. Aici, unde căutarea mea zadarnică pacea va găsi…”

La vremea în care am scris acest text, mă regăsisem cu ușurință în drumul sufletesc de căutare al Graalului așa cum îl descrisese marele compozitor german în opera sa Parsifal. În figura lui Amfortas cel rănit, Wagner vedea cum se accentuează într-un mod incredibil suferința profundă a lui Tristan, personajul operei sale Tristan și Isolda, care – la fel ca și Wagner – suferea nespus din cauza iubirii neîmplinite.

În iubirea de cuplu, atâta timp cât ea este păstrată în domeniul ideal (precum iubirea cavalerească din trecut), străluminează, apare la nivel sufletesc Cupa Graalului în împletirea armonioasă a forțelor sublimate masculin-feminin ale celor doi protagoniști.  În ea coboară, se exprimă ființa originară a Omului înainte de căderea în păcat, Eu-l superior. Cei doi îndrăgostiți au atunci trăirea de împlinire, de iubire absolută, iar acesta este misterul îndrăgostirii pe care îl amintea Platon în Phaidros. Este un mister pe care știința spirituală ni-l explică, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea unui corp suprasensibil comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. După Platon, îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.

Dar omul modern este prea prins în iluzia simțurilor, ce vine dinspre regatul lui Klingsor – cum că își poate găsi împlinirea în unirea fizică cu cel iubit și că va putea astfel perpetua minunata starea de îndrăgostire – și astfel pierde starea de grație dată inițial. Este motivul pentru care Rudolf Steiner atrăgea atenția în Filosofia Libertății că o iubire este cu atât mai fericită cu cât ea se întemeiază pe reprezentările cât mai idealiste pe care ni le facem despre ființa iubită și nu este doar o expresie pură a instinctului sexual.

Natura umană era inițial pură, însă de la momentul ‘căderii în păcat’, când în ea au pătruns forțele luciferice, omul originar inițial androgin s-a scindat, a apărut separarea sexelor și odată cu ea a apărut și gândirea. Fiecare om retrăiește acest moment în biografia sa la pubertate, când se naște corpul astral și apare scindarea elementelor masculin și feminin în suflet, iar omul se simte ca și alungat din paradisul eteric pur al copilăriei. Pe parcurs, această scindare între masculin și feminin în ființa omului apare tot mai mare, fiecare trăiește într-o măsură mai mică sau mai mare, conform karmei sale, “războiul sexelor”, care se oglindește în relația pe care o are pe parcursul vieții sale cu sexul opus. La adolescență apare idealul de căutare a iubirii ce poate recrea iar unitatea și armonia masculin-feminin și aduce  unitatea în suflet. Pe parcursul vieții, fiecare om este chemat la a lucra și repara această scindare tot mai mare dintre feminin și masculin din suflet, ce se regăsește în scindarea dintre gândire și voință, care la rândul lor sunt complet înstrăinate de spirit.

Pe lângă unitatea fericită dar temporară dată  în suflet de starea de îndrăgostire, există și cazul lucrului conștient și dedicat în relația de cuplu, înspre reconstruirea acestei unități originare. Aveam o prietenă antroposof, a cărei stradanie de o viață era tocmai lucrul relației cu soțul ei, care nu era antroposof. Ea venea cu dăruirea conștientă pentru binele lui, cu gândirea clară și cu voința pură spirituală, el venea cu iubirea necondiționată și cu blandețea – și astfel se formase treptat la nivel sufletesc între ei Cupa Graalului, care era o sursă de mare împlinire, un izvor de iubire, inspirație și forțe de viață. Deci este posibil și astfel, dar este o muncă conștientă zilnică. Ea ajunsese să creadă că acest lucru în cuplu este singura cale posibilă către ceva atât de deosebit cum traia ea și că antroposofii care nu fac astfel sunt pe o cale greșită și nu înțeleg nimic din iubirea de cuplu și din karma, ceea ce a dus în final la o critică foarte mare la adresa mea din partea ei și la sfărâmarea dureroasă și ireparabilă a prieteniei noastre. (Nota 2)

Din fericire, avem cazul lui Wagner, care a găsit totuși Graalul și împlinirea vieții sale prin artă. Și mai ales avem calea conștientă pornind de la spiritualizarea gândirii, dată de Rudolf Steiner prin antroposofie, pe care o numește în cartea Știința ocultă (GA 13) calea modernă a Graalului.

În muzica Graalului din Parsifalul wagnerian se aude corul format din voci feminine și voci masculine ce cântă împreună cu evlavie și într-o armonie desăvârșită, o muzică înspirată din muzica sferelor, domeniu unde poate ajunge doar sufletul mântuit. Auzim cum aceste forțe masculin-feminin purificate din sufletul său se reunesc armonios. Cupa sfântă a sufletului este formată, lancea recuperată și re-sacralizată a forței creatoare a omului strălucește luminos, iar în cupa Graalului coboară Duhul Sfânt. Această armonie masculin-feminin, pe care Wagner o căutase toată viața în căutarea împlinirii iubirii pe plan fizic și o exprimase și în opera sa Tristan și Isolda, își găsește în sfârșit împlinirea la el prin arta dramatică și muzicală pătrunsă de impulsul christic, în drama sa muzicală Parsifal.

Parsifalul lui Wagner parcurge o cale mistică, el pornește de la transformarea sentimentelor și poate deveni cunoscător, clarvăzător, prin compasiune. Această cale este un “budism încreștinat”, cum îl descrie Rudolf Mayer în cartea Graalul și păzitorii săi.  Indicația data de Rudolf Steiner este că ceea ce a realizat Wagner a prin intermediul artei sale – ajungerea la Graal, inițierea prin mântuirea unei părți a naturii sale sufletești – trebuie să realizeze și antroposofii dar în mod conștient, pornind de la gândire.

Întrebarea lui Parsifal

Percepem lucrurile cu simțurile noastre tot timpul. Dar de câte ori ne oprim să ne și gândim și să ne punem întrebări despre natura lor, despre ființa și devenirea lor? Cel mai adesea doar plecăm mai departe, fiind ocupați cu alte lucruri. Ca să exprimăm această situație mai sugestiv, putem folosi limbajul legendei Graalului, căci forma sa cognitivă de bază este aceeași, descrie calea care duce de la impresia doar percepută și dată, experimentată de Parsifal în prima sa “vizită” la Castelul Graalului. El doar ”a văzut” minunile procesiunii Graalului și angoasa regelui-pescar – dar nu a întrebat despre cauzele lor. El nu a întrebat nimic legat de ce a văzut și a trăit, pentru că experimentarea misteriilor Graalului a rămas doar o percepție dată.  Percepția regelui-pescar rănit și suferind a rămas doar la stadiul de percepție, iar Parsifal nu s-a gândit sau interesat de cauzele sale. Numai după ce a trecut prin multe suferințe și îndoieli, el a realizat omisiunea sa și a căutat în mod conștient drumul înapoi la castel, ceea ce l-a condus prin ‘60 de mile’ de probe sufletești. Și în a doua vizită a înțeles ceea ce a experimentat numai la prima vizită. El a adăugat la percepția dată, conceptul format activ, realizând astfel adevărul situației și acționând în consecință. (Nota 3)

Parsifal a putut pune întrebarea corectă numai după ce a rătăcit prin lume și și-a parcurs destinul său, trecând prin greșeli, încercări sufletești, sentimente de vină și multă suferință. După ce a trecut prin pădure și a ajuns la marginea prăpastiei, aflăm că el și-a schimbat calul – deci a schimbat tipul de gândire și a primit un nou tip de gândire, a inimii, pătrunsă de credință, vizibilă în faptul că a lăsat ca noul cal să fie condus de Dumnezeu și nu de el. Calul l-a condus la Trevizent/Gurnemanz , care l-a ajutat să înțeleagă misterul Vinerii Mari și deci misterul profund al creștinismului. Și astfel, după ce și-a transformat gândirea și a primit impulsul lui Christos, el a fost capabil să regăsească drumul către Castelul Graalului și a putut pune întrebarea vindecătoare.  Întrebarea lui Parsifal este vindecătoare pentru că izvorăște dintr-o zonă eliberată a sufletului său și trezește și dezleagă și în Amfortas existența potențială de iubire și înțelepciune ce dormita până în acel moment.

Parsifal este reprezentantul omului modern aflat pe calea spirituală în epoca dezvoltării sufletului conștienței, iar din știința spirituală știm că la nivelul sufletului conștienței se dă bătălia pentru stăpânirea asupra inteligenței omului între două entități spirituale: Mihael și Ahriman.

Ahriman încătușează gândirea omului modern de materie atât de puternic, încât omul modern nu are încredere că își poate smulge gândirea din puterea sa și fiindcă totuși caută să se lege din nou cu lumea spirituală, poate alege să meargă pe o cale spirituală care nu implică gândirea, o cale mistică pe simțire sau o cale ce ține de ritualuri, pe voință.  În acest caz, sufletul omului refuză să participe conștient la lupta dintre Mihael și Ahriman și rezultatul este alunecarea sa în stăpânirea lui Lucifer, care este prezent oriunde se mențin forme vechi de inițiere.

La polul opus, avem omul materialist, care își lasă gândirea complet pradă lui Ahriman. El privește gândurile ca pe ceva abstract, fără viață, care trebuie doar să reflecte realitățile lumii fizice. El nu crede în existența lui Dumnezeu, a unei lumi spirituale.

Între aceste atitudini extreme, avem și o a treia: omul aflat pe calea inițierii, ce se străduiește să își spiritualizeze gândirea și să lupte de partea lui Mihael. Strădania lui Michael este de a-l ajuta pe om să ajungă la a avea o inteligență clară, luminoasă, eliberată de legătura cu materia și de pervertirea datorată instinctelor. Prin intermediul unei astfel de gândiri eliberate din puterea lui Ahriman, omul poate ajunge din nou la o legătură conștientă cu lumea spirituală.

Importanța spiritualizării gândirii

Dar ce înseamnă că gândirea este prinsă de Ahriman și că omul nu are încă puterea să o spiritualizeze? Se întâmplă acest lucru când gândirea omului depinde de procesele fiziologice: de ceea ce a mâncat, de starea digestiei sale – și acest lucru și-l poate observa fiecare om. Sau se poate observa cum sunt momente când modul de a gândi depinde de pornirile instinctuale, de pofte, de dorințele sale. Sau, cel mai ușor de observat, atât la noi cât și la cei din jur, este cum gândirea este foarte influențată de simpatii și de antipatii, în raport cu ceilalți oameni. În domeniul în care profesez eu, cel al resurselor umane, pot observa acest lucru chiar și în evaluarile de performanță ale angajaților, pe care șefii lor le fac pe baza rezultatelor muncii, cu exemple obiective – însă chiar și așa tot se strecoară simpatiile și antipatiile pe care aceștia le au față de angajatul respectiv. Nu mai vorbesc în cadrul relațiilor din instituția respectivă, unde sunt uimită în fiecare zi observând cum cel mai adesea, oamenii nu pot face o apreciere obiectivă a valorii muncii unei persoane și a calităților sale profesionale, din cauza simpatiilor și antipatiilor pe care le nutresc mai mult sau mai puțin conștient, față de persoana respectivă. Acest lucru poate fi observant uneori și aici, în cadrul mișcării antroposofice – și acest lucru stă în natura omenească. Ego-ul desprins de către ființele luciferice din cadrul corpului astral este supus simpatiei și antipatiei și greu putem aprecia obiectiv valoarea unui om și a ceea ce crează el, dincolo de atracția sau respingerea pe care le nutrim adesea foarte ascuns față de omul respectiv, încât nu le putem recunoaștem nici față de noi înșine. Este de amintit aici importanța cunoașterii de sine, care poate ridica vălul peste aceste lucruri ce zac în străfundurile sufletului. Ori de câte ori reușim să ne ridicăm la un punct de vedere obiectiv, dincolo de simpatie și antipatie, atunci știm că ne-am ridicat cu un nivel mai sus de Ego și de corpul astral, adică în domeniul obiectiv al Eu-lui.  Nietzsche știa acest lucru, și anume că modul de a gândi al semenilor este condus în mod secret nu doar de simpatii și antipatii, ci și de impulsuri egoiste adânci ce acționează la nivel de voință. Gândirea oamenilor depinde adesea de dispoziția din momentul respectiv, poate chiar de starea vremii – cum era chiar cazul lui Nietzsche, care era meteo-senzitiv. Explicația pe care ne-o dă Rudolf Steiner legat de sensibilitatea acestuia exagerată la vreme este surprinzătoare, și anume că se datora faptului că marele filosof nu își iubea semenii.

Tot Steiner, în cartea sa, Nietzsche – un luptător împotriva epocii sale (GA5), ne revelează că Nietzsche nu și-a putut spiritualiza gândirea deoarece nu primise deloc impulsul lui Christos în sufletul său, iar aceasta explică și atitudinea sa mizantropă față de semeni. Impulsul lui Christos este ceea ce îl poate ajuta pe om să își spiritualizeze gândirea și chiar să o mântuiască, dacă reușește să treacă prin moartea gândirii datorată forțelor ahrimanice din intelect și apoi să trăiască învierea ei prin forțele christice. În urma strădaniei sale eroice pe calea cunoașterii și căutând răspunsuri la întrebările sale mărețe, dar fără a-și fi spiritualizat gândirea, filosoful german a ajuns la pragul lumii spirituale și a murit nebun. Dacă ar fi reușit să toarne aceste întrebări în gânduri cristaline, limpezi, precum gândurile lui Max Stirner – ne spune Steiner, Nietzsche ar fi putut primi răspunsurile dorite din partea lumii spirituale. Când omul pune în mod just întrebarea, formulată în gânduri pure, el este deja cu conștiența sa în preajma ideii vii respective, din care a perceput deocamdată doar o parte ca întrebare, dar de la care poate primi și restul drept răspuns. Dar la modul cum a pus Nietzsche întrebările sale, în forma nespiritualizată dată de ideile materialiste moderne, ele i-au apărut imaginativ la pragul lumii spirituale drept forme întunecate, rigide. Acestea au fost luate în primire și însuflețite de către entități luciferice și ahrimanice ce l-au ispitit, amăgit, judecat și care ar fi pus în final stăpânire pe întreaga sa bogăție de aur spiritual adus din vieți anterioare, dacă lumea spirituală nu ar fi împiedicat acest lucru, întrerupând legătura lui Nietzsche cu Sinea sa spirituală. Rezultatul a fost nebunia sa totală, nebunie care, în ciuda aspectului îngrozitor ce se înfățișează conștienței obișnuite, a fost de fapt salvarea sufletului lui Nietzsche.         

Un alt exemplu de mare individualitate spirituală, care ca personalitate pământească nu a avut puterea necesară de a se lupta cu forțele ahrimanice din intelectul său, este Karl Julius Schröer – profesorul lui Rudolf Steiner din perioada vieneză. Despre el, știm că era întruparea lui Platon și că purta în suflet o mare bogăție spirituală, însă nu a putut primi revelațiile antroposofiei pentru că nu a putut să își spiritualizeze gândirea.  Acest lucru se reflecta în scrierile și expunerile sale, în care pasaje rigide, intelectuale, lipsite de viață alternau cu pasaje pline de simțire poetică și delicatețe sufletească. Ca urmare, înțelepciunea și bogăția spirituală imense pe care le purta inconștient în suflet nu s-au putut revela decât într-o foarte mică măsură în întruparea aceasta. Unii dintre studenții săi îl considerau pe profesorul Schröder genial, alții – de-a dreptul prost, și chiar erau certuri aprinse între ei pe această temă. Dar profesorul avea presimțiri spirituale exacte, precum cea la auzul știrii că Rudolf, Prințul moștenitor al Imperiului austro-ungar, s-a sinucis; el a rostit atunci, ca în transă: Nero!. Rudolf Steiner l-a auzit și a întreprins ulterior cercetări karmice spiritual-științifice, ce i-au aratat că într-adevăr Prințul Rudolf fusese în urmă cu trei vieți anterioare împăratul Nero. O altă presimțire extrem de importantă a Profesorului Schröer a fost cea despre importanța scrierilor și cercetărilor de științe naturale ale lui Goethe. Ca urmare, deși nu le înțelegea pe deplin valoarea, l-a îndrumat pe tânărul Steiner să le studieze și ordoneze – și așa a fost revelată valoarea deosebită a goetheanismul ca și metodă științifică justă de observare a naturii.

Am prezentat două exemple despre personalități și individualități remarcabile, Frederich Nietzsche și Karl Julius Schröer, care nu au putut intra în mod conștient în lupta sufletească pe care o poartă Mihael cu Ahriman pentru a elibera gândirea omului și a o pune în slujba revelațiilor lumii spirituale.

Rudolf Steiner și-a dezvoltat știința spirituală pornind de la doi piloni: de la curajul extraordinar în gândire de a pune întrebări, precum cel al lui Nietzsche (dar dublat de spiritualizarea gândirii, precum în calea dată în Filosofia Libertății) și de la o observare științifică a naturii de tip goetheanist, precum cea dezvoltată de Goethe. Deci putem spune că știința spirituală se sprijină pe acești doi piloni: spiritualizarea gândirii și spiritualizarea percepției.      

Aici este momentul să facem diferența între cele două mari abordări pe calea antroposofică, prilej de multe discuții și dispute printre antroposofi: gândirea meditativă (pornind de la spiritualizarea gândirii prin metoda din Filosofia Libertății) și meditația antroposofică, căci se observă printre antroposofi preferința pentru o metodă sau alta, desi recomandată este practicarea ambelor, desigur. Adepții celei de-a doua chiar au adesea o antipatie fățișă față de prima – gândirea meditativă, pe care cel mai adesea nu o înțeleg. Reprezentantul acestei prime metode este, fără îndoială, Sergei Prokofieff, care și-a scris opera vastă pornind de la această gândire meditativă – așa cum i-a și răspuns mai demult lui Marius Gabor (un reprezentant de seamă al meditației antroposofice), la întrebarea sa după o conferință, și anume dacă vorbește din percepții spirituale directe ale lumii suprasensibile, așa cum vorbea Rudolf Steiner, sau cum altfel? Este o neînțelegere pe care am observat că o au adesea cei ce vin din curentul aristotelician, față de cei care vin din curentul platonician. Pe platonicieni, în special pe cei care au trecut prin Școala de la Chartres, îi poți recunoaște după strădania de a-și spiritualiza gândirea conform metodei din Filosofia Libertății și de a ajuta la mântuirea Sophiei-Antroposofiei atât în sufletul lor (microcosmos), precum și în lume (macrocosmos). Ei au mare încredere în gândirea lor ca și organ creator de percepție directă suprasensibilă a ideilor spirituale; ei pot intra astfel în legătură cu conținutul antroposofiei dat în idei direct de la sursa – ființa Antroposofia, care este forma modernă a înțelepciunii cosmice Isis-Sophia și de care ei se simt apropiați sufletește. (Nota 4)

Întrebat care dintre cărțile lui ar vrea cel mai mult să o salveze în cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a răspuns fără să ezite: Filosofia Libertății.

Într-o conversație cu Rudolf Steiner în anul 1922, Walter Johannes Stein a întrebat: „Ce va rămâne din munca dumneavoastră, peste câteva mii de ani? Rudolf Steiner a răspuns: „Nimic în afară de Filosofia Libertății”, și apoi a adăugat: „Dar totul este conținut în ea. Dacă cineva realizează actul de libertate descris acolo, el găsește întregul conținut al Antroposofiei”.

În cea de-a doua abordare: meditația antroposofică, omul își creează treptat prin meditație o zonă sufletească pură, liberă, departe de sfera instinctelor, pornirilor, pasiunilor, dispozițiilor, simpatiilor și antipatiilor și departe de orice element adus din lumea fizică prin simțurile fizice, o zona în care poate intra în legătură cu lumea spirituală prin intermediul unei mantre date de Rudolf Steiner.

Cele mai bune rezultate se pot obține prin practicarea ambelor metode – meditația antroposofică și gândirea meditativă, așa cum se poate observa la cercetători spirituali ce au dezvoltat o cale antroposofică individuală obiectivă de cercetare științifică a lumii suprasensibile, cum sunt Dorian Schmidt și Yeshayahu Ben-Aharon. Sunt desigur și alți cercetători antroposofici remarcabili, însă i-am menționat pe cei doi pentru că pe ei i-am cunoscut personal, iar rezultatele muncii lor sunt vizibile și în plan fizic, în cărți publicate despre metoda lor și în crearea centrelor de cercetare și școlire antroposofică în plan fizic (Institutul de cercetare biodinamică și Școala Novalis – Dorian Schmidt, și Global Event College și Global School for Spiritual Science – Yeshayahu Ben-Aharon).     

În ceea ce privește metoda de spiritualizare a gândirii, se poate observa caracterul ei maniheist, de transformare și mântuire a gândirii prin impulsul christic, în modul cum este abordată și descrisă de către Dr. Ben-Aharon în cartea sa, “Yoga cunoașterii” (Cognitive Yoga).

Rudolf Steiner, “împlinitorul destinului lui Parsifal” (Nota 5)

1789 este anul când a început epoca guvernată de Mihael, dar este și anul când Parsifalul lui Wagner rostește cuvintele: Vă aduc înapoi lancea cea sfântă!, și anul când tânărul Rudolf Steiner și-a început studiile științifice la Viena. Tot atunci a început și lupta sa spirituală lăuntrică împotriva materialismului epocii, înspre a putea aduce legătura omului cu lumea spirituală în contextul științific al epocii moderne. Pentru el, lumea spirituală era o realitate permanentă, dar știa că o va putea înfățișa lumii doar dacă o va putea ”justifica în fața forumului gândirii științifice”.

Rudolf Steiner știa că nu observarea naturii și experimentele științifice sunt cele care oferă o imagine materialistă despre lume, o imagine complet lipsită de spirit; ci modul în care sunt interpretate fenomenele este cel eronat. Prin editarea operelor științifice ale lui Goethe, prin renașterea goetheanismului ca și metodă de observare științifică, el a adus o soluție la problema citirii corecte a realităților naturii. Goetheanismul este dăruirea plină de iubire față de lumea fenomenelor, în care cercetătorul științific se abține de la orice premisă și prejudecată și lasă fenomenele observate să vorbească, să își reveleze legitățile proprii. 

“Conștientizarea ideii în realitate este adevărata comuniune a omului”, afirmă Rudolf Steiner în introducerea pe care a făcut-o la lucrările de științe naturale ale lui Goethe. El a găsit calea care conduce spre spirit trecând prin lumea fizică, prin cufundarea conștientă în lumea fenomenelor din natură și descoperind spiritualul existent în ele – și nu prin negarea lumii fizice, căutând un spiritual transcendent. Din observarea după metoda goetheanistă se dezvoltă capacitatea imaginativă a omului.  

Drumul lui Rudolf Steiner, precum drumul lui Parsifal, a trecut prin singurătate și prin grele încercări sufletești. În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner arată experiența celui care, pornind de la observarea pură a lumii ideilor, ajunge să găsească și pe sine ca individualitate spirituală, ca Eu liber întemeiat în lumea pură a ideilor. Spiritualizarea gândirii conform metodei date în Filosofia Libertății conduce la un catharsis al sufletului și la dezvoltarea capacității inspirative a omului.      

Când omul își dezvoltă capacitatea imaginativă și capacitatea inspirativă prin observarea goetehanistă și prin spiritualizarea gândirii, atunci el poate ajunge la o cunoaștere adevărată a lumii. Cine are imaginația și inspirația, are și cea de-a treia forță, intuiția, care îl conduce la substratul ființial suprasensibil al lumii.

În cartea Graalul și păzitorii săi, Rudolf Meyer ne spune că este nevoie de o nouă dezvăluire a Graalului în epoca sufletului conștienței. Creștinismul esoteric a parcurs timpurile în mod discret, învăluit în legendele despre Graal, dar trebuie revelat acum omenirii prin cunoaștere, căci omenirea a devenit pregătită de a începe să îl înțeleagă. Revelarea tainei Graalului se poate înfăptui numai printr-un creștinism care eliberează Potirul sfânt din racla îngustă a dogmelor bisericii și care posedă totodată Lancea cea sfântă: forța creatoare spiritualizată a Eu-lui.

Intenția lui Rudolf Steiner a fost de a contribui la aducerea unei noi lumini spirituale în epoca prezentă, în această perioadă în care gândirea omului și voința omului sunt la separarea maximă față de spirit. Pentru că nu a găsit creștinismul pe care îl căuta în nicio confesiune religioasă a prezentului, a trebuit să se scufunde el însuși în izvoarele spirituale ale creștinismului. Căutarea Graalului este căutarea adevăratului creștinism, care a apărut din confluența curențiilor de misterii ai antichității, așa cum a prezentat ulterior în cartea sa, Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității.

“În cadrul evoluției mele sufletești am ajuns la o aflare spirituală în fața Misteriului de pe Golgotha într-o sărbătoare lăuntrică, gravă, a cunoașterii.“ , ne mărturisește Rudolf Steiner în autobiografia sa (Nota 6) “Atunci, în sufletul și în spiritul său a pătruns taina Vinerii Mari. A fost ca și cum, printr-o osteneală și o răbdare infinite, fusese șlefuit potirul cel pur care putea prelua cel mai sfânt conținut. Totalitatea cunoștințelor sale științifice, rodul întregii sale activități de cunoaștere s-a configurat într-un vas sfânt în care va fi păzit de acum înainte sângele Mântuitorului, urmând să fie adus la o strălucire limpede. Putea începe dezvăluirea Graalului. “(Nota 7)

În Știința ocultă în rezumat (GA 13), pe care o numește știința despre Graal, Rudolf Steiner expune o imagine despre lume ce depășește cu mult imaginea naturalist-științifică data în present. El ia în considerare descoperirile științifice ale prezentului, dar le completează și aduce în centrul acestei cosmologii Evenimentul de pe Golgota, ca fiind cel mai important eveniment al evoluției omenirii și pământului.

Despre Graal, el spune în această carte: “Cine vrea să înțeleagă profunda semnificație a acestui simbol oferit în basme și legende, va afla că el concretizează într-un mod semnificativ acea esență care a fost numită mai sus cunoașterea noii inițieri, având taina lui Christos în centrul său. De aceea inițiații contemporani pot fi numiți și inițiați ai Graalului.“

Misteriile Graalului sunt probleme ale omenirii, ce pregătesc etape viitoare de evoluție. (Nota 8)

În trecut, în stravechile centre de misterii, discipolii erau introduși în tainele Graalului prin aducerea în tainele naturii, în contemplarea proceselor de reproducere castă din regnul vegetal, în contrast cu procesul pasional impur din cadrul regnului animal și cu reproducerea sexuală la om.  

În prezent, omul este chemat să observe, să cunoască la un nivel profund, imaginativ-inspirativ, aceste procese specifice ce au loc în natura umană impură și – prin cunoaștere de sine și cu ajutorul impulsului christic – să mântuiască natura din om, așa cum Parsifalul lui Wagner a reușit să o mântuiască pe Kundry. Drumul lui Parsifal este acest proces lăuntric de vindecare și eliberare, atât a lui Kundry, cât și a lui Amfortas, descris în imaginațiuni. În Parsifalul lui Wolfram este descris imaginative un proces clar de inițiere, în timp ce în Parsifalul Wagnerian ni se prezintă o cale ce lucreză cu sentimentele, o vindecare prin compasiune.

În viitor, se indică înspre un misteriu îndepărtat al omenirii, când reproducerea sexuată va fi dispărut și omenirea va fi iar androgină, așa cum era înainte de momentul “căderii în păcat”, când în omenire au pătruns forțele luciferice și au pervertit natura umană. În acel viitor, omenirea va avea alte forme de existență, cea mai de jos fiind cea eterică, iar pământul va fi eteric și luminos. Efectul Graalului nu reprezintă numai un proces lăuntric, ci va străluci și în viața Pământului. (Nota 9) Această etapă se pregătește deja în prezent și este legată de purificarea sângelui, a naturii din om, așa cum este revelată în misterul Graalului, dar și în Meditația rozicruciană a crucii cu trandafiri. Sângele, purtător al Eu-lui, va deveni pur precum seva roșie a trandafirului, prin strădania conștientă a omului.      

____

NOTA 1. Rudolf Steiner, în ciclul Misteriile Orientului și creștinismul

NOTA 2. Delia Soare, Prietenia, loialitatea și proba abisului, publicat în Pământ iubit, nr. 14

NOTA 3. Yeshayahu Ben-Aharon, în noua ediție a cărții sale The New Experience of the Supersensible.

NOTA 4. Delia Soare, Spiritualizarea gândirii, publicat în Pământ iubit, nr. 3

NOTA 5. Albert Steffen l-a numit astfel, la înmormântarea lui Rudolf Steiner, așa cum ne arată R. Meyer în cartea sa, Graalul și păzitorii săi

Nota 6. Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA28)

Nota 7. Rudolf Meyer, Graalul și păzitorii săi

Nota 8. Idem 7

Nota 9. Idem 8

Înspre Ființa cea adevărată a omului

Articolul de față este o prelucrare a conferinței pe care am ținut-o în luna iulie la Simpozionul de vară al Societății antroposofice din România de la Plopi, munții Apuseni.  Simpozionul a avut ca temă Întâlnirea cu Christos în eteric.

S-a vorbit în cadrul conferințelor anterioare și a grupelor de lucru despre Întâlnirea cu Christos în planul eteric și despre oameni care au avut astfel de întâlniri. S-a menționat și despre existența unei cărți în care astfel de evenimente sufletesc-spirituale, fundamentale pentru evoluția omului, au fost culese și publicate.

Știm că posibilitatea întâlnirii cu Christos în eteric este dată oricărui om în etapa actuală de evoluție a omenirii, indiferent dacă se află pe o cale de inițiere sau nu. Din relatările de până acum, putem observa că această trăire fundamentală are un caracter cu totul particular, individual, ce ține de biografia fiecărui om, așa cum ne-a povestit și Monica Culda în conferința de ieri.

Am citit de curând despre cele trei ipostaze ale Întâlnii cu Christos a celor doi discipoli pe drumul către Emaus, relatată în Noul Testament. Yeshayahu Ben-Aharon le consideră elementele de bază ale Întâlnirii cu Christos, pe calea de cunoaștere ale omului modern, și le detaliază în cartea sa Noua trăire a suprasensibilului: Christos ca: 1) prieten, 2) Învătător și 3) cel ce inițiază omul în secretele Împărăției sale. Avem deci și o clasificare a etapelor Evenimentului. 

Apare întrebarea importantă despre cum ne ajută calea antroposofică înspre a avea trăirea acestui Eveniment spiritual fundamental. O altă întrebare se ridică, și anume cea despre autenticitatea unor astfel de trăiri spirituale, iar Monica ne-a dat ieri niște criterii bune în acest sens, pe care le voi aminti și adăugi în cele ce urmează. Găsesc întemeiată remarca făcută de Marius Gabor cum că adesea antroposofii, pe baza celor studiate în Știința spirituală, și-au format anumite așteptări – le putem numi chiar prejudecăți – despre cum ar trebui să fie această întâlnire cu Christos în eteric. Ca urmare, chiar dacă au o astfel de trăire, o trec cu vederea sau nu o recunosc ca atare.

Christos, idealul de devenire al omului

Pe când pregăteam această conferință, o prietenă și colegă de antroposofie m-a întrebat despre ce am de gând să vorbesc. I-am răspuns că despre Ființa cea adevărată a omului, adică despre Christos ca ideal sau arhetip al omului, spre care toți oamenii tind în mod conștient sau mai puțin conștient în evoluția lor pământească. Răspunsul ei a fost că acest lucru nu este just, pentru că dacă lucrurile ar sta astfel, în finalul evoluției toți oamenii ar fi identici între ei și identici cu Christos. La prima vedere, obiecția ei părea întemeiată, însă chiar și pornind de la o analogie extrem de simplă, cea cu nenumăratele variante de plante existente pe pământ, care toate se raportează la aceeași idee de plantă descrisă de Goethe și numită de el planta primordială, putem vedea că acest lucru este posibil. Pentru mine, conferința de față este și o încercare de a răspunde la întrebarea prietenei mele.

Datorită firii mele idealiste, dar și pentru că am avut o trăire spirituală a arhetipului-Om, Christos, individualizat în ființa unui om apropiat mie, pentru mine Christos ca ideal înspre care tindem a fost mereu o idee de la sine înțeleasă.

În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner vorbește despre cum omul este singura ființă care nu are dinainte unită percepția sa de om cu noțiunea sa de om liber, ci trebuie să se străduiască el însuși înspre această unire și înspre a-și realiza idealul de spirit liber în ființa sa.

Aceeași idee, a strădaniei omului înspre unirea cu noțiunea arhetipală de Om sau cu idealul său de Om, sau – cum o numeam mai devreme – strădania înspre Ființa sa cea adevărată, este abordată de Rudolf Steiner în conferința Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (GA 127):

“Să ne imaginăm că o ființă ar apărea înaintea noastră ca un Ideal, ca un model a ceea ce omul ar trebui să fie. (…) Acest ideal este Christos ca ideal și ceea ce a avut loc la Botezul din Iordan este realitatea din spatele a ceea ce a fost descris aici. Idealul Omului a fost pus în mod concret pe Pământ o dată, în fața omului.“

O trăire biografică, despre Ființa cea adevărată a omului    

În conferința Ce face îngerul în corpul nostru astral (GA 182), Rudolf Steiner ne revelează că unul dintre impulsurile spirituale pe care ni el dăruiesc îngerii atunci când formează imagini în corpul nostru astral este ca în viitor fiecare om să vadă în semenul său ceva de natură divină. Este un ideal pentru evoluția umană ca în viitor, fiecare întâlnire a unui om cu un alt om să devină o faptă religioasă, o taină, prin care poate fi recunoscut nemijlocit chipul divinității, Eu-l său superior.

În prezent, putem avea o astfel de percepere a Eu-lui Superior al celuilalt atunci când întâlnim oameni de care suntem legați karmic și cu care avem ceva de reparat din trecut și ceva de lucrat împreună înspre viitor. Este ca și cum, la întâlnirea cu ei, îi recunoaștem, deși îi vedem pentru prima dată; sau, cum spunea un prieten, îngerul păzitor ne face semn ridicând pentru un moment vălul înspre lumea suprasensibilă, pentru ca noi să întrezărim Eu-l superior al celuilalt, Ființa sa cea adevărată. Acest lucru este cu atât mai posibil și mai impresionant când ne și îndrăgostim de celălalt, atâta timp cât relația sufletească este menținută într-un domeniu sufletesc pur, elevat.

O astfel de trăire, dar având un caracter cu totul deosebit, am avut-o în anii tinereții, la începutul relației cu cel ce urma să îmi devină soț și tată al copiilor mei: Lucian, pe care îl întâlnisem la Secțiunea de tineret antroposofic. Eram împreună pe balcon în amurg și stăteam de vorbă despre relația noastră. Eu eram foarte îndrăgostită și ne țineam de mână. Am simțit cum în venele de pe mâna sa coborâse un fel de voință pură, spirituală, intensă – și el m-a privit cu iubire nespusă și m-a îmbrățisat. Aveam ochii închiși și eram într-un spațiu sufletesc al iubirii dintre noi, când mi-a apărut deodată chipul său spiritual: un prinț auriu de o frumusețe, bunătate și noblețe sufletească de nedescris în cuvinte, care mă iubea nespus. Ființa aceasta, pe care o vedeam cu ochii sufletului, era Christos și era în același timp Lucian, iar fiecare trăsătură nobilă din ființa sa era rezultatul unei mari suferințe prin care trecuse și pe care o transformase. Am știut că ceea ce văd este Ființa cea adevărată a lui Lucian, așa cum va deveni el la sfârșitul evoluției sale omenești. A fost un dar al lumii spirituale pentru mine, o imaginațiune venită dinspre viitor, pe care am retrezit-o adesea în amintire în anii relației noastre și care m-a ajutat să trec peste încercările karmice dificile dintre noi. De-a lungul timpului, am putut vedea cum el și-a transformat și exprimat până în fizic unele dintre acele calități sufletești minunate văzute atunci ca potențialitate. Au trecut peste două decenii de atunci și este prima dată când povestesc public această trăire intimă și prețioasă pentru mine.

Îndrăznesc să spun că, așa precum l-am perceput suprasensibil pe Lucian atunci, suntem fiecare dintre noi, văzuți în Ființa noastră cea adevărată, și că așa vom deveni când ne vom transforma complet: Christos și în același timp Om total individualizat. Și pot afirma că nu este nicio contradicție între aceste două aspecte, ci dimpotrivă.

Relatări ale Întâlnirii cu Christos. Criterii de adevăr

La conferința de ieri, Monica Culda ne-a relatat despre câteva întâlniri biografice cu Christos: cea a lui Friederich Rittelmayer, cea a unui teolog, dar și ale unor oameni obișnuiți, care în situații disperate de viață au primit ajutor de la această ființă sublimă și ale căror relatări au fost adunate și publicate în cartea Ei l-au întâlnit pe Christos. Deși ei nu se aflau pe o cale spirituală, l-au recunoscut și au mărturisit despre întâlnirea lor cu Christos, iar relatările lor sunt în concordanță cu ceea ce știm de la Rudolf Steiner despre acest Eveniment. Sunt tot mai multe relatări de acest fel în lume, ceea ce nu e de mirare, întrucât Christos a venit pentru toți oamenii, indiferent de religia lor. Toate aceste trăiri biografice, despre oameni ce au primit ajutor în momente de cumpănă și care au putut astfel merge mai departe cu viața lor, trebuie primite cu reverență și nu cu judecata dură a intelectului.

La aceeași conferință s-a ridicat și problematica identificării juste a ființei spirituale percepută suprasensibil. Cum de știm că a fost El și nu o altă ființă suprasensibilă, de exemplu Lucifer, ce poate avea aceeași aparență impresionantă de lumină? Un criteriu menționat a fost dispoziția sufletească a omului după această întâlnire (simte nevoia să se laude cu această trăire sau nu; devine mai încrezut sau se simte mai umil; devine mai rupt de lume sau se simte mai legat de viață și de îndatoririle sale pământești, etc.). La întrebarea despre deosebirea dintre Christos și Lucifer, răspunsul lui Rudolf Steiner a fost: “Christos este cea mai pură și mai altruistă ființă“. Iar Emil Bock l-a descris pe Christos drept „bunătatea întruchipată”. Deci un alt criteriu pe care eu îl consider foarte important este simțirea inspirativă a calităților sufletești ale ființei cu care ne-am întâlnit suprasensibil. Aș menționa drept criteriu și calitatea vindecătoare, consolatoare a iubirii copleșitoare emanată de ființa lui Christos, cât și lumină aurie blândă în care mie mi s-a arătat. Emil Bock spunea că fundamentul lumii este făcut din aur spiritual, ceea ce pentru mine are mult sens.

Amintesc și clarificarea adusă de Marius Gabor, în cadrul grupei sale de lucru: de ce, după acest Eveniment spiritual al Întâlnirii cu Christos în eteric, nu sunt complet transformat, iar după un timp chiar cad în personalitatea de zi cu zi, cu defectele și neajunsurile ei? Răspunsul este: pentru că încă nu Îi fac loc în mine, sunt prea plin de mine – și deci nu pot încă rosti, precum apostolul Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! Căci ne putem raporta la trăirea arhetipală a întâlnirii cu Christos în Evenimentul de pe drumul Damascului, când Saul-Pavel a fost complet transformat în ființa sa.

Trăiri biografice, trăiri de prag și întâlnirea cu Christos

Multe dintre aceste relatări ale Întâlnirii cu Christos sunt de fapt trăiri de prag, în crize biografice. O  asemenea relatare care mie îmi este foarte aproape de suflet, despre Christos ce ne ajută în momentele grele, este cea a lui Novalis din Imnele Nopții:

Există vremuri pline de teamă  /  În care sufletul este adânc tulburat

Și totul, de departe, pare fantomatic.  /  Se infiltrează sălbatice spaime,

Treptat, aproape neauzit   /   Și nopți adânci  /  Îngroapă sufletul în griji.

Se clatină orice punct de sprijin, /  Niciun reazem nu mai este de încredere,

Vârtejul gândurilor nu se mai supune voinței. / Nebunia se apropie și ispitește irezistibil.

Pulsul vieții se oprește  / Și orice simț este tocit.

 

Cine-a înălțat crucea, /  Pavăza oricărei inimi?

Cine-n cer sălășluiește  / Și-ajută la frică și durere?        

Mergi la trunchiul minunat,  /  Dă curs dorului nespus.

Din el pornește o flacără  /  Și mistuie visul urât.

 

Salvat, un înger te trage din nou la țărm

Iar tu privești în jos, cu bucurie,

Spre țara făgăduinței.

În momentele biografice dificile, în crizele sale sufletești, omul ajunge inconștient aproape de pragul lumii spirituale și aici îi apare în suflet starea de lipsă de sens și depresia, apar sentimente de frică, nebunie și chiar groază, ce sunt trăiri specifice pragului dintre cele două lumi. Și de dincolo de prag poate veni în întâmpinarea omului Eu-l său superior, Christos, ce ii apare imaginativ ca cel care îl salvează.

Apariția lui Christos în încercările karmice dintre oameni

Christos poate apărea și în momentele dificile ale relației dintre oameni, deci la întâlnirea karmică dintre un om și alt om. Vă voi povesti un alt moment important din biografia mea, în care eu cred că se revelează cu claritate calitatea Sa de Domn al karmei.

Protagoniștii sunt aceiași de la relatarea biografică anterioară, adică eu și partenerul meu de viață, Lucian, dar după mai mulți ani și de data aceasta prinși într-o dureroasă ceartă conjugală. Acuze grave de ambele părți, cuvinte grele aruncate de la unul la celălalt, fiecare convins că are dreptate și neascultându-l pe celălalt – acesta era contextul, până când Lucian a ieșit din cameră și eu am rămas singură. Spațiul sufletesc dintre noi doi mi s-a arătat atunci ca fiind plin de săgeți și sulițe întunecate, otrăvitoare, rele – și eu mi-am apucat capul în mâini, nespus de dezamăgită de reacția mea, foarte descurajată, simțind din plin neputința de a rezolva vreodată problemele sufletești dintre noi, această karma dificilă adusă din viețile anterioare. Să nu mai menționez și faptul că eram pe o cale spirituală și încercam zadarnic, se pare, să devin un om mai bun…. M-am străduit să îmi amintesc ce îmi spunea el în timpul acestei cerți și am încercat să înțeleg punctul lui de vedere. Am avut revelația că și el suferea în relația noastră, nu doar eu. Înțelegând modul lui de a gândi, simțind ce simțea el, am fost deodată unită sufletește profund cu el prin compasiune și i-am simțit suferința ca și cum ar fi fost suferința mea. El nu mai era dușmanul meu, ci era fratele meu care suferea. Și m-am aflat în acel moment într-un vast spațiu auriu de iubire intensă și de bunătate. Eram în inima imensă a lui Christos și primeam iubirea Sa puternică, blândă și vindecătoare – și am știut că aceasta ar trebui să fie mereu starea de conștiență a oamenilor. Suntem în permanență în inima aurie imensă plină de iubire vindecătoare a lui Christos, dar suntem atât de închiși în ego-urile noastre, încât nu o putem simți. Numai în momentele deosebite în care ne deschidem cu adevărat inima prin compasiune pentru un alt om, putem simți și primi conștient iubirea enormă și neîntreruptă pe care Christos o are pentru noi. Ca urmare, săgețile și lăncile negre suprasensibile dintre mine și partenerul meu au dispărut și spațiul sufletesc dintre noi era acum curat. Mai mult, trăirea mea a fost că după acest Eveniment spiritual, karma grea dintre noi doi s-a redus la jumătate și relația noastră a fost în bună parte vindecată.

Pregătirea conștientă pe calea antroposofică a Întâlnirii cu Christos în eteric

Am vorbit despre trăiri biografice ale Întâlnirii cu Christos în eteric și voi cita mai jos o Întâlnire biografică deosebită. Protagonistul ei, Yeshayahu Ben-Aharon, a dezvoltat ulterior o cale de cunoaștere pornind de la indicațiile date de Rudolf Steiner, prin care omul poate re-crea în mod conștient o astfel de întâlnire cu Christos. Calea antroposofică nu ne este utilă doar pentru a înțelege și a putea explica și altora, cum spunea un prieten – ci ne ajută și să ne pregătim și să ne transpunem în mod conștient, pas cu pas, în starea de conștiență necesară Evenimentului spiritual fundamental al vremurilor noastre.

“Era în săptămâna dinaintea Paștelui 1975 când am simțit cum zidurile interioare și exterioare din jurul sufletului meu începeau să se deschidă. Am simțit că un flux de viață necunoscută, de mare frumusețe și intensitate, curgea în și prin mine. M-am trezit că trăiam în compania unei ființe și prezențe spirituale sublime, prin care deveneam de Sinele meu nou și autentic. Eram una cu această fiinţă şi în acelaşi timp deveneam eu însumi, martor la propria mea devenire şi participând conștient – deşi într-o stare de conștiență total diferită – în procesul spiritual de devenire a omenirii. Eram tot mai conștient de faptul că această ființă de fapt mă „învăța” ceva, demonstrându-mi un eveniment de naștere al unei Sine spirituale, precum şi devenirea și transformarea ei următoare. Această devenire a fost experimentată, simultan, ca fiind cosmică, umană și istorică, și o parte a unui infinit flux de viață.

Mi-au fost necesari mulți ani de studiu și de cercetare pentru a înțelege și a recapitula în mod conştient acest eveniment. În acest fel, mi-am dat seama că această Ființă sublimă, totuși atât de umană, este în esență o ființă a vieții, a devenirii și a transformării. Ea poate transforma, reînvia, mântui și „reînnoi” totul: moartea o transformă într-o nouă viața şi răul într-un bine superior. Experiența ei este o dovadă evidentă și o dovadă că acest impuls face parte din lumea spirituală reală și constituie cea mai adâncă resursă creativă și transformatoare a omenirii. Era totuși clar că această ființă depinde în întregime de noi în ceea ce privește evoluția umană și că acest proces de transformare trebuie înțeles că lucrând prin ființe umane, în timp și în istorie, maturându-se în noi doar treptat și prin multe dificultăți, pentru că este ceva atât de nou și încă în mare parte nerecunoscut de omenirea modernă.

Trebuie să subliniez – chiar dacă aceasta poate părea implauzibil unora – ca fără să fi accesat înainte documente exterioare sau tradiţii spirituale şi religioase, am experimentat această Fiinţă ca şi apariţie individuală a ceea ce este universal, Sinele spiritual al întregii omeniri şi al Pământului; şi că acest Sine spiritual al omenirii există ca şi fiinţă reală şi că este aceeaşi fiinţă care a învins moartea prin Misterul de pe Golgotha, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, şi care trăieşte de atunci ca potenţial creativ şi spiritual de transformare şi vindecare a omenirii şi a pământului.”

Drama de cunoaștere este dată în cartea sa, Noua experiență a suprasensibilului – Drama cunoașterii antroposofice a timpului nostru, iar pregătirea pas cu pas, pornind de la spiritualizarea percepției și a gândirii, în cartea Yoga cunoașterii – Cum să îți creezi un nou corp eteric și o nouă individualitate.

Închei cu relatarea atât de concisă și de plină de modestie a lui Rudolf Steiner din Autobiografia sa (GA 28), despre Evenimentul spiritual ce a avut loc în viața sa după o perioadă de grele încercări sufletești, în care la nivel eteric a trebuit să se lupte cu ființele ahrimanice:

“Adevăratul conţinut al creştinismului începea să înmugurească în sufletul meu ca fenomen de cunoaştere interioară. La răscrucea dintre secole, mugurele se desfăcuse tot mai mult. Înainte de sfârşitul secolului, sufletul meu a trecut prin încercarea descrisă. Faptul de a fi stat spiritual în faţa Misteriului de pe Golgotha, în cea mai lăuntrică şi mai serioasă sărbătoare a cunoaşterii, a fost evenimentul central al evoluţiei mele sufleteşti.”  (articol scris de Delia Soare și publicat în numarul 12 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 

Natura versus idealuri (I)

Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! [1]

Astfel îi scria Rudolf Steiner poetei Marie Eugenie delle Grazie, în scrisoarea sa de răspuns la ideile ei despre forța brută a naturii ce se opune oricărei șanse a omului de a-și realiza idealurile.

Idealurile și abisurile sufletului uman

Marie Eugenie delle Grazie, poetă, dramaturgă și scriitoare, este una dintre figurile semnificative din viața lui Rudolf Steiner, lucru ce se poate vedea din faptul că el i-a dedicat aproape întreg capitolul șapte din autobiografia sa[2], descriind circumstanțele în care a cunoscut-o și apartenența sa la cercul ei de prieteni. Delle Grazie a fost una dintre cele mai faimoase scriitoare austriece din anii 1900, reprezentantă a realismului. Când Steiner a întâlnit-o, ea avea 18 ani și era deja celebră, publicase cărți și fusese premiată. În jurul ei erau reuniți mai mulți artiști, compozitori, teologi brilianți și filosofi, în care spiritul Evului Mediu și spiritul catolicismului erau vii și care ce se preocupau cu discutarea operei lui Thomas de Aquino, Shakespeare, Dostoievski, poezia modernă în care apărea lupta lăuntrică dramatică a omului, descrierea abisurilor sufletului uman – și nu erau deloc simpatizanți ai operei lui Goethe și ai armoniei luminoase cu natura pe care el o proslăvea. Rudolf Steiner observase că Marie Eugenie delle Grazie manifesta chiar „un fel de antipatie personală foarte adâncă” față de Goethe. În mijlocul acestui  cerc al lui delle Grazie și al mentorului acesteia, Laurenz Müllner – profesorul de filosofie cu tendințe ascetice, a lucrat Rudolf Steiner înainte de cel de-al douăzeci și optulea an al vieții sale, în timpul perioadei vieneze – și aici și-a dezvoltat ideile de bază cu privire la libertatea omului și la destin. În ideile ce se discutau acolo, Rudolf Steiner prevedea o dispoziție tot mai des întâlnită la omul modern, pentru care prăpastia dintre lumea simțurilor și lumea spirituală devine tot mai mare.

Despre poetesă, Steiner auzise prima dată la profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, inițial încântat de genialitatea tinerei. Pe atunci, ea lucra la o epopee măreață, Robespierre, în care voia să descrie tragismul oricărui ideal ce ia naștere în pieptul omului. În viziunea ei, aceste idealuri, oricât de mărețe, sunt menite să fie zădărnicite de puterea de acțiune crudă, distrugătoare a naturii, ce se opune necruțător oricărui ideal, spunându-i  „tu eşti doar o iluzie, o ficţiune creată de mine, pe care eu o arunc iar şi iar înapoi, în neant”. Un alt mare proiect al poetesei despre care ea i-a vorbit era cel numit Sataniada, în care ea voia să înfăţişeze într-un mod genial, dar în aceeași dispoziție pesimistă, natura brută, lipsită de idei şi strivitoare, ca o forță teribilă ce se ridică din abisul existenței, drept antipodul Dumnezeirii. Deși zguduit de viziunea poetesei și de măreția ideilor ei, previzionând în mod revoluționar ceea ce avea să devină dispoziția sufletească predominantă a lumii culturale din acea vreme, Rudolf Steiner avea însă o concepție cu totul opusă: „Conţinutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepţiei despre lume pe care o vedeam în faţa spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admiraţie şi interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conţinutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-şi găsească, totuşi, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înţelegere nişte idei contrare, ca şi cum ele ar fi fost pe direcţia propriului meu suflet.” [3]

La puțin timp după această discuție, Rudolf Steiner a fost invitat împreună cu Karl Julius Schröer, soția acestuia și o prietenă a lor la una din seratele scriitoarei, unde ea voia să citească fragmente din epopeea dramatică și naturalistă Robespierre. În acele scenete,  viața era descrisă în aspectele ei cele mai zguduitoare și ascultătorii au fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat şi s-au prăbuşit cu un tragism impresionant – cel puțin așa le-a perceput Steiner. Însă profesorul său iubit Schröer, mare iubitor și admirator al lui Goethe și a concepției luminoase despre natură și lume a acestuia, a fost profund nemulțumit și foarte revoltat de viziunea despre natură a Mariei Eugenie delle Grazie, spunând că arta nu are voie să coboare în asemenea abisuri ale „oribilului”. Iar doamnele ce îl însoțiseră pe Schöer fuseseră de asemenea impresionate negativ până la nivel organic chiar de cele auzite, având un fel de crampe. Schröer era pătruns de convingerea că nu trebuie să devină niciodată poezie ceea ce este trăire groaznică în sufletul unui om, oricât de sincer ar fi fost trăit acest lucru. Pentru el, mare iubitor al lui Goethe și a idealului acestuia „Cunoaște-te și trăiește în pace cu lumea”, cei din cercul poetesei manifestau doar „zgura spiritelor arse”. [4]

Soluția dată de Rudolf Steiner. Individualitatea și Filosofia Libertății

La puţin timp după această serata literară, Marie Eugenie delle Grazie a publicat o poezie în care natura era slăvită ca “forţă supremă care-şi bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viaţă numai pentru a-l înşela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reuşit să-l amăgească”. [5]

În replică la această poezie, Natura, Rudolf Steiner a scris un scurt eseu, Natura și idealurile noastre, în forma unei scrisori adresate poetesei, în care face un apel direct la conștientizarea și trezirea individualității spirituale a omului, ca și forță ce poate învinge, transforma și vindeca forțele întunecate și elementare ale instinctelor sub-naturale distructive ce acționează în adâncimile sufletului omenesc. Această scrisoare, nepublicată, ci doar imprimată de el într-un număr mic de exemplare, cuprinde ideile de bază a metodei pe care avea să o dezvolte mai târziu în Filosofia Libertății. În autobiografia sa, Steiner își descrie articolul în felul următor: „Am vorbit în el despre îndreptăţirea aparentă pe care o are concepţia poetei. Am spus că o concepţie ce nu închide ochii în faţa forţelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un „optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenţei. Dar am vorbit şi despre faptul că fiinţa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens şi conţinut vieţii, şi că această fiinţă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.”[6] Iată traducerea în limba română a scrisorii sale de răspuns, Natura și idealurile noastre[7]:

     Stimată poetă:

     În poemul dumneavoastră filosofic “Natura” – atât de bogat în gânduri – ați dat formă dispoziției de bază ce se manifestă în omul modern. Această dispoziție apare atunci când el se lasă influențat de anumite idei despre natură existente în timpurile noastre, dacă el are o profunzime a sentimentelor suficientă încât să îl conducă la recunoașterea discordanței dintre acele idei și dintre idealurile din inima și mintea sa. Într-adevăr, s-au dus vremurile în care optimismul superficial, fără gânduri, care se bazează pe credința că suntem copiii lui Dumnezeu, l-a distras pe om de la a percepe prăpastia dintre natură și spirit. Duse sunt acele timpuri în care era posibil să fii atât de superficial încât să privești fără griji în altă parte decât la miile de răni din care lumea sângerează.  Idealurile noastre nu mai sunt atât de superficiale încât să fie satisfăcute de o realitate cel mai adesea superficială și fără conținut. 

     Cu toate acestea, nu cred că este imposibil să găsești un mijloc de a te ridica deasupra pesimismului profund ce se naște dintr-o astfel de recunoaștere. O astfel de elevare devine posibilă când privesc în lumea mea lăuntrică, atunci când abordez lumea ideilor: o lume completă și perfectă în ea însăși, care nu poate câștiga sau pierde ceva prin natura efemeră a lucrurilor din afară. Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el deja și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! Nu ! Nu existența efemeră, ci esența lor lăuntrică le face perfecte. Idealurile din spiritul nostru cuprind o lume suficientă în sine și care poate trăi independent propria sa viață și nu câștigă nimic din cooperarea sa cu o natură binefăcătoare.

Ce creatură demnă de milă ar fi omul dacă nu ar fi capabil să obțină satisfacție în cadrul propriei sale lumi de idei, ci în loc, ar avea nevoie mai întâi de cooperarea naturii ? Ce s-ar alege de libertatea divină dacă natura, ținându-ne în hamuri, ghidându-ne, ne-ar veghea și ar avea grijă de noi ca de niște copii ? Nu! Ea trebuie să nege totul, încât dacă norocul vine la noi, să fie doar rezultatul sinei noastre libere. Poate natura să distrugă în fiecare zi ceea ce am construit, încât noi în fiecare zi să așteptăm cu nerăbdare să creăm totul de la capăt – nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul doar nouă înșine.

Această natură – ar putea spune cineva – este doar un simplu vis ! În timp ce noi ne considerăm liberi, urmăm necesitatea de fier a naturii. Cele mai înălțătoare gânduri nu sunt nimic altceva decât rezultatul naturii acționând orbește în noi. 

O, ar trebui să admitem într-un final, că o ființă ce se cunoaște pe ea însăși nu poate fi neliberă. Prin investigarea legilor eterne ale naturii noi separăm din ea substanța care stă la baza manifestărilor sale. Vedem țesătura de legi ce guvernează peste obiectele naturii, și care aduc necesitate. În cunoașterea noastră deținem puterea să detașăm legitatea de obiectele naturii. Cu toate acestea ar trebui să fim sclavii fără voință ai acestor legi ? Obiectele naturii sunt nelibere pentru că nu pot recunoaște aceste legi; ele sunt guvernate de acestea fără să știe despre ele. Cine ni le mai poate impune, dacă le pătrundem cu rațiunea ? O ființă care cunoaște nu poate fi neliberă. O astfel de ființă transformă ceea ce este lege în idealuri și le acceptă ca fiind legi dăruite sieși din ea însăși.

Ar trebui să admitem că Dumnezeu – imaginat de către omenirea decadentă ca locuind în nori – trăiește în inimile noastre, în spiritul nostru. El a renunțat complet la ființa sa și s-a revărsat în totalitate în omenire. El nu a vrut să rețină nimic  din ceea ce este al lui pentru că a vrut ca omenirea să fie o rasă care se conduce singură în deplină libertate. El s-a dispersat în omenire. Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale.  Implantându-se pe sine în întreaga omenire, el a renunțat la o existență proprie. Un „Dumnezeu în istorie” nu există. El a încetat să fie de dragul libertății omenirii, pentru a îndumnezei omenirea. Noi am preluat în noi cea mai pare potențialitate a existenței, ca urmare nicio putere exterioară nu ne poate da satisfacție, ci numai noi prin propriile noastre creații. Toate lamentările despre o existență care nu ne satisface, despre această lume grea, trebuie să se disipeze în prezența gândului că nicio putere din lume nu ne poate satisface dacă nu ne dăruim noi nouă puterea cea magică prin care ne putem bucura și înălța. Dacă un zeu din afara lumii noastre ne-ar aduce bucuriile paradisului și ar trebui să le primim așa cum el le-a creat, fără participarea noastră, atunci ar trebui să îl refuzăm, pentru că ar fi o fericire lipsită de libertate.

Nu avem niciun drept să așteptăm satisfacție de la puteri ce sunt în afara noastră. Credința  într-un zeu din afara lumii noastre ne-a promis reconciliere cu răutățile acestei lumi. Această credință este în proces de destrămare, va veni un timp când ea nu va mai exista deloc. Dar acel timp va veni când omenirea nu va mai trebui să spere la o mântuire din afară, pentru că oamenii vor recunoaște că trebuie să își creeze propria lor fericire divină, la fel precum și-au creat singuri rănile profunde.

Omul este călăuza propriului destin. Chiar și descoperirile științei moderne naturale nu ne pot convinge de contrariul acestui lucru. Aceste descoperiri au fost dobândite prin concepte asupra părții exterioare a lucrurilor, în timp ce cunoașterea lumii noastre de idealuri se dobândește prin pătrunderea în profunzimea materiei. 

Din moment ce dumneavoastră, admirată poetesă, ați abordat într-un mod atât de viguros sfera filosofiei, consider de asemenea că veți fi interesată și de ideile din acest răspuns.

Cu mult respect,

Unul dintre exemplarele scrisorii a ajuns la profesorul Schröer, care după ce l-a citit i-a răspuns că, dacă gândește în felul acesta despre pesimism, înseamnă că nu s-au înţeles niciodată unul pe celălalt şi că cine vorbeşte despre natură ca în acest articol, se dovedeşte incapabil să ia cu adevărat în serios cuvintele lui Goethe: „Cunoaşte-te şi trăieşte în pace cu lumea”.[8] Conflictul cu Schröer, care se simțea trădat de fiecare dată când Rudolf Steiner vizita cercul Mariei Eugeniei delle Grazie, dorind ca el să aleagă între acel cerc și el, a fost una dintre primele mari suferințe din viața lui  Rudolf Steiner. Dar pentru el era o adevărată bucurie a spiritului să se împărtășească din lumina discuțiilor ce aveau loc la acele serate literare, chiar dacă spune despre această lumină ceva foarte semnificativ: că nu era o lumină solară, ci o lumină lunară.

De la științele naturii înspre zeița Natura

Dar ce este această natură, cu legile ei impersonale, ce devine tot mai mult o forță ce se opune realizării idealurilor sale și al cărei contrast cu strădania spirituală este resimțită într-un mod dureros de către căutătorii spiritului ? De când s-a căscat acest abis uriaș între lumea simțurilor și gândirea intelectului cu care omul percepe natura și încearcă să o înțeleagă, pe de o parte și lumea spirituală, cu ale sale ființe divine și legități ce reprezintă adevărata cunoaștere a lumii, pe de altă parte ?

În zilele noastre, natura este prezentată, în lumina științei moderne, într-un mod abstract, ca o sumă de “legi ale naturii”, de termeni clasificați din botanică și zoologie pe care elevii trebuie să îi învețe pe de rost în timpul școlii.  Însă în urmă cu câteva secole, oamenii aveau o viziune complet diferită asupra naturii. Rudolf Steiner ne spune că din secolul IX și până în secolul XIII, profesorii de la Școala de la Chartres – Bernardus Silvestris, Bertrand de Chartres, Alanus ab Insulis – încă descriau natura ca pe o ființă spirituală, ei vorbeau cu reverență despre măreața Zeiță Natura. Iată cu ce idei ne spune Rudolf Steiner că le era prezentată natura elevilor de la Chartres, de către Alanus ab Insulis:

Natura este o ființă care ne scapă cînd ne apropiem de ea. Omul își îndreaptă acum energiile spre alte scopuri; el nu mai are acea înțelegere intuitivă a naturii pe care o aveau înțelepții vremurilor trecute. În ochii lor, natura era o ființă maiestuoasă înzestrată cu spirit, care lucra pretutindeni – acolo unde se formau stâncile, acolo unde plantele răsăreau din pământ și acolo unde stelele străluceau ca niște nestemate în Ceruri. Peste tot lucra o ființă de o grandoare infinită, care se revela sub înfățișarea minunată a unei femei ce țese pânza naturii. Cei din vechime viețuiau aceasta în mod intuitiv. Din descrierile lor, noi ne mai putem încă reprezenta cum apărea natura în ochii lor, țesând și lucrând pretutindeni și în toate, în manifestările caldurii, luminii, ale culorii și ale vieții. Ei își dădeau seama că zeița Natura era o ființă divin-spirituală a cărei adevărată esență poate fi cunoscută doar prin percepție directă.[9]

Tot Alanus ab Insulis, în cartea sa Plângerea Naturii, o descrie pe minunata zeiță Natura și supărarea ei datorată decăderii naturii sub influența viciilor omenești. Căci nu numai că omul a pierdut adevărata cunoaștere a naturii, dar el a dus la decăderea naturii din el, pe de o parte, iar pe de altă parte a creat un nou regn sub-natural, cel tehnic.

Mergând și mai mult înapoi în timp, Rudolf Steiner ne vorbește despre Persefona, fiica lui Demeter, zeița Naturii. Zeița Persefona, vechea clarvedere, este acum prizonieră în om, în zona corespunzătoare sistemului metabolic și reproducator, și în mod corespunzător și în adîncimile Pământului. În legendele Greciei antice, se știa că Persephona a fost răpită și violată de către Hades-Pluto, zeul lumilor subpământene – în care îl putem recunoaște pe Ahriman, în limbajul antroposofic. De atunci, ea este ascunsă și așteaptă să fie descoperită de către om, ea vrea să fie salvată și conștientizată din nou. Cine o poate salva și cum? Noi, antroposofii, cu ajutorul forțelor primite din întâlnirea cu Christos eteric. Numai El ne poate da puterea de a o reînvia pe Persefona – vechea clarvedere – într-o nouă formă, care este tocmai Antroposofia sau Știința Spirituală.  Între timp, avem ceea ce a înlocuit acțiunea zeiței Demetra și a vechii clarvederi în ființa umană: gândirea moartă a intelectului și forțele de viață legate de sistemul reproducător, consumate cel mai adesea ca forțe erotice. Întreaga dramă a zeiței naturii din om, ascunsă atât de bine încât majoritatea antroposofilor nici măcar nu știu despre existența ei  – deși Rudolf Steiner ne asigură că nu este vorba despre un simbol, ci despre o ființă spirituală cât se poate de reală și care poate fi percepută – este descrisă în conferința a doua din ciclul Minuni ale Lumii (GA 129). În acest ciclu este făcută o analogie foarte clară între structura omului și structura Pământului. Căci, pentru a cunoaște cu adevărat natura, omul trebuie mai întîi să cunoască natura din el însuși. (va continua)

[1] din scrisoarea Natura si idealurile noastre, de Rudolf Steiner

[2] Cursul vieții mele (GA 28), de Rudolf Steiner

[3] din Cursul vieții mele (GA 28)

[4] Idem 3

[5] din Cursul vieții mele (GA 28)

[6] Idem 5

[7] rsarchive.org, GA 30, traducere de Delia Soare

[8] din Cursul vieții mele (GA 28)

[9] din Căi adevărate și false în investigația spirituală (GA 243) de Rudolf Steiner, conferința 4

Friederich Nietzsche, un martir al cunoasterii

Intalnirea dintre Rudolf Steiner si Nietzsche

Cand Rudolf Steiner l-a intalnit prima data pe Friederich Nietzsche, in anul 1891, acesta era deja intins pe patul de suferinta de mult timp, cufundat in noaptea nebuniei. In fata privirii sale clarvazatoare s-a infatisat sufletul lui Nietzsche, prins inca de trupul bolnavului, dar „planând parcă pe deasupra capului său, dăruit liber unor lumi spirituale pe care le cautase atat de mult inainte de întunecare si nu le putuse găsi”. (Cursul vietii mele, GA 28, de Rudolf Steiner)

In autobiografia sa, Rudolf Steiner descrie acest moment atat de impresionant pentru el: „Înainte îl citisem pe acel Nietzsche care scrisese; acum îl vedeam în spirit pe acel Nietzsche care purta în trupul lui idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime. Admiram ceea ce Nietzsche scrisese; dar acum vedeam în spatele admiraţiei mele o imagine care strălucea cu putere. ” (GA 28)

1-FN-Mergand pe urmele ideilor lui, el l-a urmat pe filosoful individualist in singuratatea sa, incercand sa il cunoasca cat mai bine – si putem spune fara indoiala ca nimeni nu l-a inteles si descris mai bine pe acest „scormonitor singuratic si iubitor de enigme”, „personalitate neconforma cu epoca” sa si inaintand ca unul pe care nu-l priveste decat esentialul evolutiei omenirii. (Friederich Nietzsche, un luptator impotriva epocii sale, GA 5, de Rudolf Steiner).

Steiner îşi scrisese deja opera capitală, Filosofia libertăţii, înainte de a lua contact cu scrierile lui Nietzsche, în timp ce Nietzsche nu a apucat sa citeasca nimic din opera lui Steiner. Dar conceptiile lor despre ceea ce inseamna omul liber sunt foarte asemanatoare si de aceea Steiner s-a simtit atat de apropiat de Nietzsche. El a avut prima intalnire cu modul de a gandi a lui Nietzsche citind Dincolo de Bine si de Rau, in anul 1889. A fost fascinat de stilul sau si de indrazneala ideilor acestuia, caci poate pentru prima data intalnea o amplitudine extraordinara a gandirii similara cu cea din care scrisese si el Filosofia Libertatii, s-a simtit infratit cu lupta launtrica a ganditorului ce abordase aceleasi teme importante pe care si el le traise spiritual – dar in acelasi timp a simtit respingere fata de modul in care Nietzsche le-a abordat, fara sa intre in ele in deplina constienta. El a simtit profund suferinta lui Nietzsche, o personalitate care nu putea sa ajunga constient la lumea spirituala, dar in care spiritul sau lupta din inconstient cu conceptiile acelor vremuri.

In aceasta carte, el punea sub lupa vointa filosofilor de a afla adevarul: „Cine este, de fapt, cel care ne pune aici intrebari ? Ce anume din noi vrea, de fapt, ‘sa ajunga la adevar’ ? In realitate, noi de fapt de mult ne-am oprit in fata intrebarii despre cauza acestei vointe – pana cand, in final, ne-am impotmolit de tot in fata unei intrebari si mai adanci. Am intrebat care este valoarea acestei vointe. Sa presupunem ca vrem adevarul: de ce nu, mai bine, neadevarul ?”  Rudolf Steiner nota ca acest gand de o indrazneala aproape de necrezut, iar pe Nietzsche, spre deosebire ceilalti mari ganditori, nu il interesa nazuinta adevarului doar ca pe o simpla activitate a intelectului, ci ceea ce cauta el dincolo de orice idee si conceptie erau instinctele din care ia nastere cautarea adevarului; el isi punea in mod just problema ca aceste instincte ale filosofului se foloseau de cautarea adevarului pentru a ajunge la ceva mai presus decat adevarul. Constient de faptul ca gandirea oamenilor in general este condusa in mod tainic de interesele propriilor instincte, desi ei cred ca se straduiesc pentru adevar, Nietzsche considera ca acestia cauta adevarul pentru „vointa de putere” ce rezulta de aici, care le sporeste fortele de viata si creativitatea.

Dar aceasta carte, in care el a inceput sa faca „revalorizarea tuturor valorilor” mari ale omenirii, rasturnandu-le pe cele existente si considerand neadevarul printre valorile vietii, a insemnat si inceputul intunecarii sale spirituale.

Idealismul lui Nietzsche

Nietzsche s-a nascut in anul 1844, intr-o familie de pastori, ce asteptau de la el sa continue traditia familiei. Tatal sau, pastorul, murise pe cand copilul avea doar cinci ani. Insa tanarul a ales sa urmeze filologia, in timp ce era interesat si de muzica si studia cu ardoare problemele generale ale omenirii. Era foarte apreciat de profesorul sau Ritschl, care l-a recomandat sa predea universitatea din Basel cu cuvintele: „Friederich Nietzsche stie tot ce vrea”.

Ca student si ulterior ca profesor la universitatea din Basel, tanarul era foarte pasionat de civilizatia si cultura greaca, scufundandu-se total, cu inima sa, in gandirea si simtirea greaca si cu ai carei reprezentanti – Thales, Heraclit, Parmenide – statea de vorba ca si cum ar vorbi cu prietenii sai personali, rezonand cu ei in marea dispozitie fundamentala tragica caracteristica vechii Elade. Precum grecii presocratici, Nietzsche credea ca viata nu poate fi suportata decat daca omul se straduieste sa creeze ceva mai presus decat ea. Vedea doua cai prin care omul putea sa depaseasca existenta:  sa uite de ea, lasandu-se in voia beatitudinii si in aceasta stare de vraja, de rapire sa cante si sa danseze si sa se simta astfel una cu Sufletul Universal – dispozitia dionisiaca, sau sa creeze in gandire o imagine ideala a existentei cu care sa se consoleze – dispozitia apolinica. Si considera ca cea mai veche arta, cea a grecilor antici, luase nastere din unirea superioara intre arta apolinica a reprezentarii si arta dionisiaca a vointei. Intr-adevar, dramele prezentate pe scena artistica de catre grecii antici erau inspirate din activitatea din templele de misterii, cele mai importante fiind misteriile zeului Dionysos.

Nietzsche nu stia acest lucru, dar avea o presimtire neclara despre misteriile dionisiace, despre ceea ce se intampla in templele Eleusiene, unde discipolii incercau sa elibereze zeul Dionysos dezmembrat si ingropat in intunericul materiei, in zona instinctuala, si sa il salveze si sa il aduca intr-o noua splendoare.  La fel, avea o presimtire despre o vreme cand evolutia omenirii se va face prin forte ce sunt deasupra ratiunii si catre acest lucru tindea cu toata fiinta sa, desi nu intelegea de fapt esenta acestor misterii.

El considera ca odata cu Socrate, care cauta sa se impace cu viata prin ratiune si prin virtute, aceasta dispozitie fundamentala tragica a inaintasilor fusese distrusa prin ceea ce el vedea ca fiind un compromis, o injosire a  fiintei umane – si acesta este motivul pentru care Nietzsche nu il suporta pe Socrate si pe urmasii sai, reprezentantii culturii celei noi, care cautau aceasta impacare cu existenta.

Din singuratatea in care traia in acea perioada, l-a scos intalnirea cu doua personalitati, reprezentanti ai idealismului german: Arthur Schopenhauer si Richard Wagner. Este perioada idealista a lui Nietzsche, ce a inceput cu impresia covarsitoare pe care teoria schopenchauriana a facut-o asupra sa. Schopenhauer privea cunoasterea lumii ca venind din doua radacini: din vointa, unde se afla si temelia originara a lumii, si din reprezentare, care in final este doar forma in care omul isi reprezinta vointa din toate lucrurile. Insa legatura vointei omului cu vointa universala ii dadea posibilitatea sa ia parte la creatia lumii prin vointa si din aceasta cauza ii era simpatica teoria lui Schopenhauer lui Nietzsche, in sufletul sau deja mijea ideea de a crea Supraomul, dezvoltata peste mai multi ani in cartea Asa grait-a Zarathustra. Insa desi era impresionat de caracterul eroic al ideilor lui Schopenhauer, el nu se considera adeptul sau, avand rezerve fata de teoria lui, pe care si le nota separat, in ciuda cartii elogioase pe care i-a dedicat-o : Schopenhauer ca educator. Il iubea pe filosoful german ca pe un tata, cu o daruire sufleteasca cum nu se poate alta mai plina de caldura. Pentru el nu era important sa fie in acord cu ideile unui alt om, ci sa traiasca in relatii de prietenie cu o alta mare individualitate.

Din motive asemanatoare a fost atras de personalitatea lui Richard Wagner, pe care il vedea de aceeasi amplitudine cu marile personalitati tragice ale Greciei antice pe care le admira si carora le insufla viata cu fantezia sa, dar care totusi ramaneau doar niste umbre. Insa in Wagner isi vedea pentru prima data idealul intrupat in realitate, ceea ce ii producea o bucurie enorma.  Pentru prima data, putea sa aiba o relatie personala foarte apropiata cu un astfel de om maret precum personajele din Grecia antica, putea sa traiasca in relatii de prietenie cu el. Dintre cele mai frumoase si fericite zile din viata sa au fost cele in care era invitat la mosia lui Wagner din Tribschen, unde compozitorul traia impreuna cu sotia sa si unde Nietzsche simtea ca si-a gasit, in sfarsit, patria, locul sau in lume. Acolo discutau impreuna cele mai adanci probleme ale vietii culturale, intr-un deplin consens. Wagner adesea il caracteriza drept cel mai bun interlocutor, se simtea pe deplin inteles de catre tanarul  ganditor. Iar el il descria pe compozitor, in Wagner la Bayreuth, cu cuvintele: „O viata fertila, bogata, zguduitoare, cu totul diferita si nemaiauzita printre muritorii de rand ! De aceea si sta el aici, solid inradacinat prin propria-i forta, cu privirea-i trecand peste tot ceea ce este efemer si neadecvat epocii, in cel mai frumos sens al cuvantului”. Prin personalitatea lui Wagner ii apareau lumile superioare pe care le cauta si care ii faceau viata grea suportabila. In acea perioada, Nietzsche a scris Nasterea tragediei din spiritul muzicii, rezultat al impregnarii intense cu filosofia lui Schopenhauer si cu arta wagneriana si in ideea ca prin muzica se poate ajunge la cele mai mari secrete ale lumilor spirituale.

Insa aceasta adoratie puternica pentru Richard Wagner, aceasta idealizare a compozitorului pana la dimensiuni uriase avea sa devina cea mai mare dezamagire a sa. Caci el nu l-a vazut si nu l-a venerat pe Wagner cel real, ci imaginea creata de el insusi, care depasea cu mult personalitatea reala a acestuia si cum compozitorul nu ar fi putut sa fie niciodata. In timp ce Wagner isi atingea telul sau de impacare cu lumea, prin crearea muzicii patrunse de idealul crestin si de evlavie din Parsifal, Nietzsche se simtea profund tradat in asteptarile sale si marele sau ideal despre supraomul Wagner si despre muzica de inspiratie dionisiaca a acestuia s-a sfaramat in bucati. A fost un moment crucial in biografia sa, in care el, dezicandu-se de Wagner, s-a dezis de orice ideal, de el insusi ca tanar idealist si a devenit cel mai mare dusman al oricarui idealism.  Iubirea pe care crezuse ca o are pentru compozitor fusese de fapt iubire de sine, cum el insusi avea sa recunoasca: ce auzise ” in anii tineretii in muzica wagneriana nu avea absolut nimic comun cu Wagner” si ca ceea ce auzise si crezuse ca este muzica dionisiaca, descrisese de fapt ceea ce isi dorise sa auda el. Iar daca cineva, in lucrarea sa atat de elogioasa Wagner la Bayreuth, ar inlocui numele lui Wagner  cu cel al lui Nietzsche sau cu cel al lui Zarathustra – supraomul creat de Nietzsche si cu care el se identifica, ar obtine ceva mult mai aproape de adevar. Insusi Wagner nu se recunostea in caracterizarea facuta de Nietzsche.

„O eroare dupa alta este pusa cu detasare la gheata, idealul nu este infirmat – el ingheata.” Odata ce a intors definitiv si radical spatele idealismului, el s-a pozitionat cu fermitate in lumea fizica pe care se gandea ca o nedreptatise si a dat intaietate instinctelor sale, in aprecierea ideilor lumii in care traia si a artei. Acum privea arta ca avand valoare numai daca slujeste vietii omului individual, numai daca fortifica forta de viata a omului, daca creste bucuria de a trai in lumea fizica. Din cauza ca muzica lui Wagner nu avea un asemenea efect, el a respins-o ulterior, o respingea de-a dreptul organic, dupa cum avea sa descrie in cartea sa Cazul Wagner (1888). In aceasta carte el a distrus tot ceea ce spusese elogios despre Richard Wagner. Daca in anii idealisti ai tineretii, pe cand studia conceptia lui Schopenhauer, Nietzsche crezuse ca asteapta altceva de la muzica, imaginandu-si ca are niste nevoi ideale, artificiale, realizase acum ca idealismul este ceva diametral opus pornirilor sale.

„Este mai multa ratiune in trupul tau decat in cea mai buna intelepciune a ta”, credea Nietzsche, care vedea idealurile ca pe o floare rupta de planta, iar idealistul este cel ce crede ca aceasta floarea se poate dezvolta pe mai departe in fruct, odata rupta de planta. Sau idealul reprezinta despartirea spiritului de natura si naivitatea de a crede ca spiritul poate fi creator in aceste conditii. Pentru el, idealistii erau oameni cu instincte bolnave, dispretuitori ai realitatii. In orice ideal, Nietzsche nu vede decat expresia unui  instinct care isi cauta implinirea si considera o prostie a urmari niste idealuri morale, in loc doar sa te centrezi in instinctele tale sanatoase. Idealurile doar creeaza o ceata ce impiedica vederea lumii si ducand pana la pierderea simtului realitatii. Cel mai mult il deranjau idealurile date de dogma crestina.

In realitate, dincolo de valorile primite din exterior, fiecare om vine cu idealurile sale proprii, ce lumineaza deasupra capului sau si izvorasc din zona sa profund individuala, creativa, ascunsa in sfera instinctelor. El poate deveni constient de aceste idealuri, iar realizarea lor in viata pamanteasca duc la devenirea sa ca fiinta umana, atata timp cat sunt ridicate pe treapte de constienta mai inalta. Insa Nietzsche nu cunostea treptele de evolutie a constientei, neputand sa isi spiritualizeze gandirea catre niveluri de constienta tot mai elevate, deoarece ii lipsea complet simtul adevarului, caci nu primise niciodata impulsul christic. Din aceasta cauza, cand a incercat sa aduca lumea spirituala in constienta, el a fost zdrobit.

Un alt mare individualist, Max Stirner, spunea ca „Omul liber isi desemneaza el insusi scopurile; el isi poseda idealurile, nu se lasa posedat de ele. Omul care nu domneste ca personalitate libera peste idealurile sale se afla sub influenta acestora, la fel ca nebunul care are idei fixe”. Daca si-ar fi turnat toata creatia in ideile clare ale lui Max Stirner, in loc sa se impotmoleasca in ideile naturalist-stiintifice ale vremurilor in care traia, alta ar fi fost evolutia lui Nietzsche – ne spune Rudolf Steiner.

Supraomul lui Nietzsche

Odata ce si-a dat seama ca de fapt nu fusese niciodata adeptul lui Richard Wagner, ci ceea ce iubise si proiectase asupra lui Wagner fusese propriul sau ideal despre supraom, lui Nietzsche nu-i mai ramanea decat sa creeze el insusi lumea pe care in zadar o cautase la compozitor – si asa l-a creat pe supraomul sau in cartea Asa grait-a Zarathustra (1883).  De acum inainte privea toate idealurile, toate lumile transcedentale ca fiind demne de repulsie, ca ceva care il indeparteaza pe om de realitate si il fac slab. Pe cand omul puternic are capacitatea de a-si scoate multumirea si bucuria de a trai din insesi realitatea plina de prospetie si viata in care traieste. In aceasta realitate Nietszche cauta si germenele acelui ceva superior care poate sa ii faca suportabila existenta pe pamant, sau oricum pornind de la aceasta realitate. El ajunge la concluzia ca omul nu trebuie sa caute sa devina la fel cu o fiinta dumnezeiasca, ci sa nasca din sine insusi supraomul, ca mod superior de a exista in lume. Ideea de evolutie data de stiintele naturii a devenit pentru el ideea de evolutie a omului inspre un om superior si o traia asa cum traia el toate ideile, ca pe o problema a inimii. El avea nevoie de idea de evolutie pana la treapta de supraom, ca sa il poata suporta pe om.

Caci Nietzsche, individualistul desavarsit, privea fiecare om ca fiind o lume in sine, un unicat absolut, dar era foarte dezamagit ca erau extrem de putini oameni inclinati sa isi dezvolte trasaturile specifice in ei, ceea ce ii face unici, deoarece se tem de singuratatea la care ii impinge aceasta individualizare. Asa ca ei aleg sa traiasca si sa fie la fel cu marea masa, de teama sa nu fie respinsi de ceilalti.

Este motivul pentru care prefera singuratatea si sfredelirea propriilor comori adanc ascunse in fiinta sa, dispretuind aerul in care traieste „ceea ce au oamenii in comun”, „regula om”. Se plangea ca ii vine greu sa-si „mistuie” semenii si ca s-a ales cu tulburari digestive grele grele cand a incercat sa consume „hrana omenescului general”. Prefera ca oamenii sa nu se apropie prea mult de el, numai de la distanta ii putea suporta.

Nietzsche lupta impotriva filistinismului si modului limitat de a gandi al contemporanilor sai, chiar si al acelora care se considerau „spirite libere”. Pana si la cei cu idei inovatoare, la cei atei, la adeptii stiintelor moderne naturaliste, el observa cum, in instinctele lor inca traiau inconstient sentimentele de vinovatie implantate de crestinismul dogmatic, „frica de Dumnezeu”. Nimic din ceea ce se afla in sufletele contemporanilor sai drept sentiment de vinovatie nu exista in sufletul sau; multe lucruri in viata sa de simtire si reprezentare erau cu totul altfel decat la acestia, de exemplu el nu se lasa convins de ideea de patriotism.

Il deranjau idealurile ascetice ale preotilor, care cereau ca omul sa nu acorde o importanta prea mare lumii reale, tranzitorie si imperfecta, ci vietii de dincolo, condusa de forte mai inalte si care numai ele pot da un sens vietii omenesti. Considera ca preotul ascet este necesar numai oamenilor care sufereau de o slabiciune, o oboseala a vietii in contact cu realitatea si nu erau capabili sa scoata bucuria de a trai din realitate si sa isi dea ei singuri un sens vietii pe pamant. Ca urmare, Nietzsche si-a dedicat conceptia sa despre viata celor putini, sanatosi si reusiti, oamenilor puternici si pe ei dorea sa ii adune in jurul sau si „sa le spuna o parere care le sta mai bine decat orice ideal dusmanos vietii”.

Prin al sau Zarathustra, Nietzsche nu voia sa le dea oamenilor un model cum sa fie, ci doar sa le atraga atentia fiecaruia asupra ceea ce este genuin in fiecare, sa-si urmeze doar lor insisi, situandu-se deasupra virtutilor, cunoasterii si intelepciunii si, ca si el, sa mearga pe drumul propriu si astfel sa isi dezvolte supraomul din ei insisi. El vestea omul care poate sa traiasca natural, firesc, in conformitate cu propria fiinta si care isi priveste virtutile ca pe propriile sale creatii; ii dispretuieste profund pe cei care isi situeaza virtutile deasupra capului si le venereaza ca pe idealuri. Considera ca omul idealist doarme fata de realitate, ca sa viseze niste idealuri. Zarathustra al sau este un om treaz, liber, situat in realitate si se adreseaza oamenilor puternici, care se cauta pe ei insisi si nu gloatei care cauta un tel comun. Asemenea cu eroul său sunt toţi oamenii
care işi dau singuri vrerea şi se eliberează de orice supunere. caci omul puternic „nu
cunoaşte evaluarea morală a acţiunilor sale sau ale altora”, el este amoral.

Instinctul lui Nietzsche era prea mandru pentru a se pleca in fata vreunui conducator al lumii; asa a ajuns sa declare, prin supraomul sau Zarathustra, ca nu exista Dumnezeu: „Dar daca eu va voi dezvalui cu totul inima mea, prieteni: daca ar exista zei, cum as suporta sa nu fiu zeu ! Prin urmare, nu exista zei”.

Pe Zarathustra il insoteau doua animale: sarpele, cel mai inteligent animal, si vulturul, cel mai mandru animal, precum valorile pe care el – respectiv Nietzsche – le pretuia la un om. Dar cea mai importanta pentru el era vulturul – mandria, in sensul de constienta a propriei valori ca om. In stiinta spirituala, Rudolf Steiner descrie vulturul ca reprezentand mandria in gandire. Daca aceasta mandrie este cea care l-a ajutat sa aiba amplitudinea extraordinara in gandire, genialitatea de a pune intrebari la care alti mari ganditori nici macar nu viseaza, tot ea a fost si una din cauzele prabusirii sale sufletesti la pragul lumii spirituale.

Nietzsche isi considera cartea despre supraom cea mai profunda carte pe care omenirea o detine, iar pe Amurgul zeilor o considera „cartea cea mai independenta” care a fost scrisa vreodata. Era constient de valoarea sa si isi raporta opera doar la sine insusi, el era punctul de referinta si masura propriei sale valori.  „Nietzsche, cu indraznetele sale salturi, da, in orice caz, peste niste taine mai adanci ale naturii umane, decat atatia ganditori logici cu prudenta lor inaintare taras”. (Rudolf Steiner, in GA 5)

Aspectul maladiv din fiinta unui geniu 

Datorita problemelor de sanatate, Nietzsche si-a dat demisia din functia de profesor universitar la catedra din Basel. Intre timp, valoarea sa incepuse sa fie recunoscuta si devenise el insusi obiect al conferintelor universitare, ceea ce il mai consola un pic sufletul ce incepea deja sa fie cuprins de intuneric.

„Nietzsche a fost un geniu, cu toate ca era bolnav”, le-a atras atentia Steiner celor ce incercau sa declare genialitatea sa ca rezultat al bolii. In replica, Rudolf Steiner a incercat sa inteleaga personalitatea integrala a acestui om de geniu, tinand cont si de aspectul maladiv existent in fiinta acestuia. Caci in viata sufleteasca a lui Nietzsche existau o serie de trasaturi invecinate cu patologicul si el le descrie acestea in partea a doua a cartii sale, mentionand ca aspectul morbid din personalitatea acestuia nu faca deloc sa scada genialitatea si valoarea lui Friederich Nietzsche. (GA 5 – capitolul Personalitatea lui Nietzsche si psihopatologia). Elementul morbid din fiinta sa el il privea ca fiind primit pe linie ereditara de la tatal sau, pe care il descria „delicat, dragut si morbid”, iar elementul foarte vital, sanatos, instinctual din fiinta sa considera ca l-a mostenit de la mama sa, care avea o sanatate de fier.

1-Nietzsche on chairUnul din aspectele izbitoare in modul de a gandi al filosofului german este ca, dupa cum recunostea el insusi, scrierile sale erau strans dependente de starea sa fizica si sufleteasca la momentul respectiv, deci modul sau de reprezentare era strans legat de starea sa corporala. Acesta este opusul unei gandiri pure, eliberata de elemente din fizic si din astral si care poate percepe astfel lumea pura a ideilor, precum calea data in Filosofia Libertatii.  Nietzsche privea schimbarile survenite in modul sau de a gandi drept rezultat al starilor prin care trecea in perioadele de sanatate si boala. In anii de la inceputul carierei sale ca scriitor, fiind in deplinatatea fortelor tineretii, era atras de cunoasterea tragica schopenchauriana despre lume, iar pe masura ce sanatatea sa s-a deteriorat, modul sau de a gandi a devenit tot mai optimist, promovand tot mai mult deplinatatea fortelor de viata, bucuria de a trai, pentru a compensa elementul morbid din fiinta sa, pana a ajuns la „filosofia vesnicei reintoarceri”, exprimata de al sau Zarathustra astfel:

„Am să vin din nou, cu acest Soare, cu acest Pământ, cu acest vultur, cu acest şarpe – nu spre o viaţă nouă sau mai bună sau asemănătoare. – Mă întorc mereu la aceeaşi viaţă, în aspectele cele mai mari şi în cele mai mici.“ – „Căci Pământul este o masă a zeilor şi el vibrează de forţe creatoare noi şi de lucrări ale zeilor: Oh, cum să nu ard de dorul veşniciei şi după inelul de nuntă al tuturor inelelor – inelul reîntoarcerii!“ (Asa grait-a Zarathustra, partea a II-a.)

O alta trasatura  apropiata de patologic era sensibilitatea sa exagerata la starea vremii si la anotimpuri, al carei substrat spiritual era – oricat de paradoxal ar parea aceasta constientei obisnuite – dispretul sau fata de sentimentele altruiste ale semenilor. (RS, GA 5, conf 6). Caci unul dintre punctele in care Nietzsche avea nevoie de un efort de autodepasire era acela de a-i suporta pe oameni. Se temea „de impresii prea puternice, de excitatii care cereau prea mult” de la sensibilitatea lui, considera ca oamenii nu stiu sa ii respecte cu delicatete spatiul personal si il invadeaza dureros cu compatimirea lor, cu sentimentele lor altruiste. De aceea se inchidea in mod artificial fata de oameni, situandu-se chiar intr-o opozitie dusmanoasa. Rudolf Steiner face aici o analogie cu Goethe, care, ca si Nietzsche, avea o mobilitate a corpului eteric fata ce corpul fizic ii dadea o mare sensibilitate la semenii sai, insa el era un iubitor de oameni si aceasta ii dadea „fericirea de a ma vedea traind pe mine in ei si pe ei in mine”. Ceea ce la Nietzsche aparea ca o intruziune dureroasa, apropierea de semeni, la Goethe aparea ca o mare fericire.

Alt fenomen izbitor in viata lui Nietzsche era dedublarea constientei de sine, existenta mereu in el in stare latenta. Ceea ce la Goethe aparea ca „doua suflete, ah! locuiesc in al meu piept” (in Faust), la Nietzsche se invecina cu patologicul, el neputand niciodata sa tina echilibrul intre aceste doua tendinte. Aceasta scindare avea ca rezultat ca el se lupta adesea cu el insusi, dar proiecta aceasta lupta asupra adversarilor sai si avand impresia ca celalalt este destinatarul criticilor sale. In realitate, intotdeauna se critica pe el insusi si respingea o latura a sa. Atunci cand a luptat cu ardoare impotriva idealurilor si idealistilor, se lupta de fapt cu propriile sale idealuri, cu tanarul Nietzsche idealist din el insusi.

„Polemicile sale nu pot fi înţelese aproape deloc, dacă nu sunt privite din acest punct de vedere. Cu judecăţile sale, el nu-l nimereşte aproape niciodată cu adevărat pe adversar. Mai întâi el îşi făureşte în modul cel mai bizar imaginea pe care vrea s-o combată, şi luptă apoi împotriva unei fantasmagorii care nu are nici o legătură cu realitatea. Înţelegem acest lucru de-abia dacă reflectăm la faptul că el nu luptă aproape niciodată împotriva unui duşman exterior, ci împotriva lui însuşi. Şi luptă cel mai vehement dacă înainte s-a situat pe poziţia pe care acum el o priveşte drept adversă, sau dacă, cel puţin, acest punct de vedere joacă un rol determinant în viaţa lui sufletească.” (Rudolf Steiner, GA 5) In aceasta lumina, campania de distrugere împotriva lui Wagner este doar o campanie îndreptată împotriva lui însuşi. La fel a fost si in finalul carierei sale, cand prin cartea sa, Antichrist, el s-a indreptat extrem de virulent impotriva crestinismului, cand de fapt se lupta cu credinta crestina inca existenta in el in mod tainic. Daca crezuse ca a scapat de ea inca de cand era foarte tanar, inca o mai purta in suflet in mod inconstient si asta l-a facut sa se indrepte cu atata vehementa imptriva a tot ceea ce tinea de crestinism, caci Nietzsche nu avea capacitatea de a se cunoaste pe sine in mod obiectiv.

La pragul lumii spirituale

In cartea sa, Dincolo de Bine si de Rau, Nietzsche „intoarce adevarul cu capul in jos”, pune sub semnul intrebarii sau rastoarna marile valori ale omenirii, admitand la un moment dat ca „neadevarul este o conditie a vietii”. Este momentul in care el a amestecat planul fizic cu planul astral, aducand lumea sentimentelor, pasiunilor, instinctelor in gandirea sa.

Rudolf Steiner spune despre el ca nu era un ganditor in sensul obisnuit al cuvantului, deoarece gandirea sa nu era indeajuns de puternica pentru a da raspuns la intrebarile profunde pe care vointa sa exceptional de vitala le adresa lumii si vietii.

In lumea astrala, cand omul poarta niste intrebari arzatoare in suflet si nu primeste raspunsuri, intalnind doar enigme si porti inchise, inaintea fiecarei intrebari ii apare o umbra la pragul lumii spirituale (Rudolf Steiner, Lumea astrala, GA 94), ca un negativ sau caricatura a acestei intrebari, care ii ramane in suflet si il bantuie, pentru ca nu poate sa treaca de ea si sa afle realitatea luminoasa, adevarata, spirituala a acestei idei, adica raspunsul la intrebarea sa. Nietzsche „statea la pragul lumii spirituale in fata crestinismului si nu il intelegea, statea in fata filosofiei si nu o intelegea, statea in fata materialismului si nu il intelegea” – si toate aceste umbre ale intrebarilor sale ii ramaneau in suflet si i-l intunecau treptat.

Cine a fost chinuit de intrebari existentiale cunoaste aceasta stare: suferinta de a nu gasi raspunsuri care sa-i aline sufletul si sa il ajute sa se pozitioneze in mod just in raportul ‘Eu si lumea’ – si cunoaste si linistea sufleteasca, sentimentul eliberator care urmeaza raspunsurilor adevarate si care il ajuta sa isi construiasca locul sufletesc-spiritual unde se simte „acasa” pe pamant si in lume. Aceste raspunsuri pot fi primite din intalnirea cu o conceptie de viata pe care sufletul o simte drept adevarata, prin simtul adevarului – care ii lipsea lui Nietzsche – sau omul isi poate spiritualiza gandirea in asa fel incat ea devine organ de perceptie in lumea pura a ideilor si, formuland in mod just intrebarea, poate primi raspunsuri intrand in dialog cu gandirea cosmica (metoda din Filosofia Libertatii). Insa ceea ce ne ajuta sa ne spiritualizam gandirea, sa dezvoltam trepte de constienta tot mai elevate, este tot impulsul christic din suflet. Nietzsche nu intelegea treptele diferite ale constientei si a trait profund tragedia celui chinuit, bantuit de intrebari carora nu a putut sa le dea raspuns, el a fost „un martir al cunoasterii”.

In cazul sau, toate aceste intrebari nerezolvate si trairi au dus la scindarea personalitatii sale, iar in plan fizic, creierul sau a fost distrus: se credea cand Dionysos, cand Iisus Christos, fiind bantuit si atacat de propriile-i prejudecati, critici, sentimente de ura, pasiuni, care il intampinau din exterior si pe care el nu le recunoastea ca fiind propriile sale creatii, insufletite de forta sa de viata.

Prin initiere, omul invata sa isi stapaneasca corpul astral si nu exista niciun pericol la trecerea pragului. Dar pentru cineva care trece pragul nepregatit, inconstient, cum a facut Nietzsche, izbucnirea in constienta a lumii astrale duce la nebunie (Rudolf Steiner, Lumea astrala, GA 94). In lumea astrala, un sentiment de ura impotriva unei alte persoane apare in viziune ca un demon ce il ataca, in timp ce propriile pasiuni, emotii, dorinte apar ca fiinte amenitatoare ce se reped la ei. La pragul lumii spirituale, gandirea, simtirea si vointa se scindeaza, iar interiorul sufletesc devine lume exterioara. Launtrul sufletesc devine exterior, fortele sufletesti ne apar personificate din exterior, iar in cazul unei initieri corecte, prin poarta Eu-lui, omul si le recunoaste si le tine sub control si face diferenta intre planul fizic si cel suprasensibil.

Substratul spiritual al noptii sufletesti a lui Nietzsche

In ciclul Antroposofie si PsihanalizaRudolf Steiner ne dezvaluie cauzele profund spirituale ale nebuniei a lui Nietzsche. Acesta s-a nascut in anul 1844, pe cand batalia din lumea spirituala, intre fortele spirituale ale luminii si cele ale intunericului, incepuse din 1841. Sufletul sau, inainte de a se intrupa, a stat trei ani in preajma acestei lupte, absorbind diferite impulsuri pe care le-a adus apoi in suflet si care s-au reflectat in creatia sa, unul dintre aspecte fiind spiritul sau deosebit de combativ. El era doar un tanar de 16 ani cand filosoful german Arthur Schopenhauer murise si cand el incepuse sa studieze cu mult entuziasm si devotament conceptia despre lume a acestuia. Ca urmare, a fost patruns de fiecare impuls al autorului lor si asa a intrat intr-o legatura sufleteasca stransa cu Schopenhauer, care era de acum in lumea spirituala, unde batalia era extrem de intensa si unde a vazut ca epoca actuala era amenintata de fortele intunericului materialist. In aceasta situatie, Schopenhauer a tanjit sa aiba „puterea gandurilor lui” continuata in operele lui. Nietzsche a absorbit acest impuls in perioada in care viata sa exterioara era foarte luminoasa prin relatia de prietenie profunda pe care o avea cu Richard Wagner. Deci in subconstient primea impulsurile de vointa de la Schopenhauer din lumea suprasensibila, iar in exterior sufletul si cariera sa de scriitor primeau impulsuri luminoase prin relatia de prietenie cu marele compozitor. In 1879, dupa caderea spiritelor intunericului pe pamant, batalia se transferase in viata pamanteasca, in gandirea oamenilor. Prin mai multe elemente din karma sa, Nietzsche a fost expus la aceasta batalie la nivel sufletesc si exista pericolul ca sufletul sau sa cada prada fortelor intunericului, ce se vadeau tot mai mult in modul sau de a gandi, in scrierile sale din ultima perioada a sa ca scriitor. Inspiratiile ii veneau din impulsurile egoiste ale lui Schopenchauer ca sa ii continue opera, iar despre cartea sa Antichrist, pe care o scria in perioada cand a innebunit, Rudolf Steiner spune ca a fost inspirata direct de catre Ahriman.

WagnerIn anul 1883, Wagner a urcat in lumea spirituala, intr-o atmosfera complet diferita, din care spiritele intunericului fusesera alungate. Marele compozitor isi indeplinise misiunea sa pamanteasca, prin al sau Parsifal, purificand prin impulsul christic si muzica patrunsa de evlavie – inspirata direct din muzica sferelor (eterul sunetului) – fortele masculin-feminine din sufletul sau si refacand unitatea lor originara, androginul. Prin relatia karmica pe care o avea cu Nietzsche si prin iubirea pe care i-o purta, el a devenit ghidul spiritual altruist al lui Nietzsche. A putut percepe cum acesta ajungea tot mai mult sub stapanirea fortelor raului si, in momentul in care Nietzsche ar fi putut sa intre deja constient in regiunile periculoase cu care rezona, a ajutat ca el sa devina deranjat mental. Oricat de paradoxal suna acest lucru, acesta a fost modul altruist si intelept prin care Richard Wagner l-a ajutat din lumile spirituale pe Nietzsche sa isi salveze sufletul, protejandu-l de fortele intunericului, atat de mult cat karma acestuia i-a permis. Si – ne spune Rudolf Steiner – Nietzsche a fost protejat intr-o mare masura. Caci in opera sa se aflau mari impulsuri de gandire, pe care el le adusese din vieti anterioare, acele „idei venite din tărâmuri foarte îndepărtate ale spiritului, care încă licăreau în frumuseţe, cu toate că pe drum îşi pierduseră puterea originară de a străluci. Un suflet care aducea cu el din vieţile pământeşti anterioare o comoară foarte bogată de aur luminos, dar în această viaţă nu putuse să-l facă să lumineze în întregime” si pe care el, cu ideile neadevarate pe care le avea in acel moment, le-ar fi putut pune la dispozitia fortelor intunecate si astfel ar fi fost folosite in realizarea unor intentii rele cu omenirea.

Nietzsche, o enigma pentru omenire

Dar asa, Nietzsche a fost protejat – si prin iubirea pe care i-o poarta aceste mari spirite nobile, precum Rudolf Steiner sau Richard Wagner si altii care au venit in contact cu acest suflet genial, „martir al cunoasterii”, el le va putea aduce in mod just pe pamant in viata urmatoare, cand intrebarile sale isi vor gasi raspuns prin stiinta spirituala, catre care el a tanjit atat de mult.

Nietzsche a facut o impresie profunda asupra ganditorilor contemporani: pentru unii model, pentru altii – cineva impotriva caruia trebuie luptat cu indarjire, dar care te zguduie pana in profunzimi si te obliga sa iti pui intrebari fundamentale. „Ca o mare enigma pentru omenire sta Friederich Nietzsche in evolutia culturala a prezentului”. Caci ca Nietzsche ar fi evoluat omenirea daca nu ar fi primit impulsul lui Christos. (scris de Delia Soare, pentru numarul de iarna 2017-2018 al revistei Pamant iubit)

 

A aduce idealurile pe pământ

Motto:  „If there is something more powerful than destiny, this must be the human being who bears destiny unshaken”. (Rudolf Steiner)

Un prieten a avut un vis, să facă o firmă şi s-a străduit cu entuziasm în acest sens. A rezultat o companie de succes. După un timp s-au ivit noi oportunităţi de dezvoltare, nişte cunoştinţe i-au propus să se asocieze şi să diversifice activitatea firmei. El a refuzat, fiindu-i teamă de complicaţii şi că lucrurile îi vor scăpa de sub control. Peste încă un timp, el a început să simtă tot mai des lipsa de chef, de pasiune în tot ceea ce făcea la firma sa. Şi acum se întreabă dacă această stare a sa nu are cumva legatură cu refuzul de a dezvolta firma la un moment dat.

O fată de şaptesprezece ani era pasionată de literatură, citea cu bucurie versurile poeţilor români şi şi-a dat seama că îşi doreşte mult să urmeze facultatea de litere. Cam în acelaşi timp, tatăl ei, un om autoritar, a întrebat-o unde alege să dea examen de admitere la facultate: la facultatea de mecanică sau la cea de electronică? A ales electronica şi acum, după mai bine de douăzeci de ani, lucrează în acest domeniu. Dar de o vreme încoace, de câte ori se duce la servici, simte că pierde energie.

O prietenă a ştiut încă de când era copil că marele ei ideal este să îşi întâlnească sufletul-pereche. Totuşi, s-a căsătorit cu cel de care era îndrăgostită, deşi îşi dăduse seama între timp că el nu o iubea şi deci nu era cel pe care ea îl căuta. Relaţia lor nu a mers şi după ani şi ani ea încearcă să afle de ce nu a avut atunci suficientă credinţă şi putere să îşi urmeze idealul şi să îl caute pe cel menit.

O altă femeie şi-a dorit foarte mult să aibă o familie cu trei copii. Pentru ea, asta însemna împlinirea ei în această viaţă. În urma unui control medical a aflat că nu poate să aibă copii. Deşi profesa într-un domeniu
care îi plăcea şi avea şi o situaţie materială bună, vestea că nu-şi va putea îndeplini idealul a dus-o într-o criză sufletească puternică şi mai apoi s-a îmbolnăvit. După o vreme, ea şi-a recăpătat speranţa de a avea o familie cu copii şi acum încearcă să reformuleze idealul ei, dar ţinând cont de condiţiile obiective din viaţa sa. Ea se gândeşte acum la varianta unei adopţii.

Şi fiecare dintre noi a avut cândva măcar un ideal, o stea minunată ce i-a luminat calea şi i-a umplut sufletul de bucurie, dar pe care l-a pierdut undeva pe parcurs. O parte a sufletului s-a ofilit atunci, aşa cum se ofileşte uneori o ramură dintr-un copac, deşi copacul creşte mai departe urmând anotimpurile vieţii. Idealul a rămas undeva, suspendat, ca un vis nostalgic. Şi totuşi idealul neîmplinit, sau împlinit doar parţial ne trimite încă lumina sa de stea, vrea să îl primim din nou în viaţa noastră şi să îl ajutăm să se întrupeze aici, pe Pământ. Însă anii, experienţele triste, ne-au aşternut peste suflet platoşă de pesimism şi nu mai ştim să îi mai vedem lumina, nu îi mai înţelegem graiul cristalin. Urmarea? Lipsa de entuziasm, pierdere de energie, crize sufleteşti şi aşa mai departe, pâna la boli, toate acestea menite fiind să ne atragă atenţia: încă mai e timp, încă mai poţi face ceva să aduci acest ideal în viaţa ta! Unii oameni au avut curajul să pună idealul în practică, dar undeva pe drum s-au lasat cuprinşi de teamă şi nu au ştiut să îl crească mai departe. Alţii s-au lasat zdrobiţi de autoritatea părinţilor sau a profesorilor sau de cauze exterioare nefavorabile şi nici măcar nu au îndrăznit să planteze vreodată sămânţa idealului în viaţa lor. Sau şi mai trist, atunci când îţi trădezi singur idealul, neavând suficientă încredere şi răbdare să îl urmezi. Dar sunt şi oameni care, după ce au trecut prin abisuri sufleteşti, prin boli, au ajuns la înţelepciunea că idealul ce pare mort poate fi încă reînviat, poate fi adus încă pe pământ, chiar dacă într-o formă diferită de cea pe care o crezuse iniţial potrivită.

Am citit de curând nişte discuţii pe tema: când te simţi împlinit ca om? Şi cineva spunea că atunci când reuşeşti să realizezi ceea ce ţi-ai propus. De la lucruri mici, de genul că azi mă duc la croitor să îmi repar sacoul, şi până la idealuri de viaţă, ca acelea amintite la început, ceea ce ne ajută să le punem în practică este voinţa noastră. De fapt, asta facem de dimineaţa şi până seara: încercăm să dăm expresie voinţei noastre şi aşa ne pregătim astăzi ziua de mâine. Voinţa, ca forţă sufletească, este cea prin care ne construim în fiecare moment viitorul. Dacă se spune că modul nostru de a gândi vine din trecut, din vieţi anterioare, voinţa este cea care ne îndreaptă spre viitor, prin ea noi ne construim nu numai ziua de mâine, ci şi următoarea întrupare.

Karma unui om ţine de secretele voinţei, iar problemele de karmă sunt probleme legate de voinţă, dupa cum ne spunea biograful olandez Rinke Visser la cursul său. Iar munca biografică este munca despre karma, este strădania de a înţelege ce este karma, cum acţionează ea în viaţa unui om. O prietenă de-a mea, ce nu crede în reîncarnare şi karma, îmi reproşa deunăzi, mai în glumă, mai în serios: „Voi, antroposofii, de câte ori nu merge ceva în viaţa voastră, de câte ori aveţi probleme, daţi vina pe karma! Şi eventual consideraţi că veţi îndrepta totul în altă viaţă, în loc să vă străduiţi acum să faceţi asta!” Poate că se mai întâmplă şi asta, dar karma nu înseamnă nicidecum o lege implacabilă căreia îi suntem supuşi toţi, sărmani muritori, într-o măsura mai mică sau mai mare… Rinke Visser încerca să explice, să simplifice acest concept misterios de „karma” spunând că în limba sanscrită karma înseamnă: fă ceea ce ai de făcut! Pare simplu, dar de unde ştiu ce am de făcut? Impulsurile de acţiune care îmi vin, sunt ele simple rezultate ale dorinţelor sufletului, sau au cauze spirituale, adică îmi vin de la partea spirituală a fiinţei mele? Spre deosebire de animale, omul are marele privilegiu că între dorinţa sa şi acţiunea sa el poate să interpună gândirea sa şi astfel să acţioneze conştient. Atâta timp cât nu ştim nimic despre karma, ea acţionează în viaţa noastră ca o blind law şi atunci spunem: am avut noroc în situaţia cutare, sau am avut ghinion, iar la fel spunem şi despre alţi oameni. Nu ne recunoaştem în situaţiile de destin în care suntem puşi, le atribuim întâmplării sau unei voinţe exterioare. Dar dacă încercăm să înţelegem cum acţionează karma, atunci avem posibilitatea să ne-o asumăm, deci să devenim tot mai liberi de constrângerea ei.

Rinke Visser, încercând să ne facă să înţelegem cum funcţionează karma, mai dădea o comparaţie aparent simplă: omul văzut ca o minge, iar o situaţie dificilă de viaţă ca o mână nevăzută ce vine şi strânge mingea, o deformează, deformarea aceasta fiind ceea ce s-ar putea numi o situaţie karmică. Iar omul trebuie să se străduiască să vadă mâna nevăzută, creându-şi „noi ochi”. A vedea mâna ce deformează mingea înseamnă a-i înţelege legitatea, mesajul, lecţia de viaţă şi a acţiona conform ei, a face ce ai de facut în această situatie de viaţă – şi pe măsură ce o vedem, „mingea” revine la forma iniţială, arată cam ca înainte de deformare; dar ea nu mai este ca înainte, ci este îmbogăţită lăuntric, dacă putem spune aşa. În plus, omul înţelege că mâna nevăzută, pe care de obicei o asimilează cu o „karmă rea” sau cu „ghinion”, este într-un anumit sens tot el. Şi deşi iniţial mâna pare neagră, rea, urâtă, dură, pe măsură ce el o înţelege devine tot mai luminoasă, transparentă, blândă şi modelează tot mai delicat omul în devenirea sa pământească. Pentru cine vrea să înţeleagă şi mai bine karma, Rinke Visser recomanda călduros ciclul de conferinţe „Manifestările karmei” de Rudolf Steiner, numindu-l un adevărat manual de biografie şi spunând că ar trebui să fie o carte de bază a antroposofilor şi a oricărui om care vrea într-adevăr să înţeleagă cum funcţionează această lege în viaţa sa. În anul 1910, când Rudolf Steiner a ţinut acest ciclu de conferinţe despre karmă, a observat că oamenii nu îşi dădeau încă seama de importanţa întelegerii karmei. În schimb, în ultimii ani, studiul biografiei şi metoda de consiliere biografică s-au dezvoltat foarte mult în lume, inclusiv în România.

Venim pe Pământ cu un bagaj spiritual, încercăm să aducem în lumea fizică nişte idealuri pe care le purtăm ca potenţialităţi în Eul superior. De obicei devenim conştienţi de aceste idealuri în jurul vârstei de 18 ani. Pe măsură ce reuşim să împlinim aceste idealuri, ne întrupăm tot mai bine ca fiinţe spirituale pe Pământ. Dar, cum povesteam în situaţiile de la început, apar diferite situaţii de viaţă constrângătoare, „mâini negre ce deformează mingea” şi împiedică împlinirea idealului, spunându-ne astfel că mai avem de înţeles o lecţie, mai trebuie să rezolvăm ceva între timp, poate o relaţie dificilă cu un alt om, poate să ne îndreptăm un defect sufletesc, până când vom şti forma corectă în care să aducem idealul respectiv pe Pământ. Dacă nu înţelegem lecţia, după un anumit timp va apare ceva ca o lipsă de entuziasm, o paralizie în voinţă sau chiar o criză sufletească, semn că situaţia a devenit acută şi că de data aceasta lecţia trebuie învăţată neapărat pentru a putea trece mai departe. Şi uneori omul de-abia în acest moment intră în contact cu voinţa sa spirituală; de-abia când totul pare lipsit de speranţă, omul are această capacitate extraordinară de a renaşte sufleteşte, mereu şi mereu, precum pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Si fiecare asemenea renaştere înseamnă apariţia unei noi forţe sufleteşti, pe care el o va folosi pentru a aduce pe pământ un ideal.  (Delia Soare)