Arhive etichetă: iluzie

Destin, soartă și înțelepciunea biografiei

Publicat pe de
1

Ideea acestui articol a pornit de la unul din pasajele celei mai recente cărți a lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie. Din conținutul acestei cărți, ce stârnește controverse prin ideile sale ateiste de tip nou, am putut fi de acord doar cu ideile din capitolul despre soartă și destin. Cartea este însă remarcabilă ca și descriere a dramei intelectualului modern în prezent, prins în dureroasa luptă sufletească dintre exigențele științifice ale gândirii intelectuale, pe de o parte, și ”foamea după Christos” a inimii  sale[i], pe de altă parte.

Inițial, am crezut că această dramă a cunoașterii din zilele noastre este cea care mi-a suscitat în mod deosebit interesul, în calitate de om care vrea să înțeleagă lumea și cercetător biografic. Apoi, am realizat că este o dramă pe care am întâlnit-o și la un alt om drag apropiat mie – și de aceea este cu atât mai important pentru mine să o înțeleg. În încercarea mea de a urmări parcursul sufletesc al autorului înspre aceste idei filosofic-ateiste, am mers pe firul cărților scrise de el, din care am citit o parte. Așa am regăsit în jurnalul meu literar însemnări de pe vremea când îmi găseam alinare în cărțile lui Gabriel Liiceanu; iar acesta a fost momentul în care interesul meu s-a transformat și într-un demers de autocunoaștere.       

În Isus al meu, prima carte din trilogia la care lucrează în prezent, strădania domnului Liiceanu a fost să înțeleagă cum a fost posibilă apariția creștinismului, pornind de la omul Isus care nu avea cum să fie Fiul lui Dumnezeu, și dintr-o faptă care este imposibil de crezut pentru omul modern, adept al științei: moartea și Învierea pe cruce. El ajunge la explicația “Marii minciuni albe” spusă de Iisus, o minciună pe care acest om nespus de bun a creat-o din iubire pentru semenii săi, ca alinare dată omenirii împotriva suferinței provocate de ideea morții. Isus nu poate fi Fiul lui Dumnezeu, pentru că existența lui Dumnezeu nu poate fi dovedită, crede scriitorul. ”Misterul christic ar putea fi atunci rezolvat spunând că Isus a forțat pentru noi toți transcendența (dându-i un chip și un nume și creându-și o origine divină) dintr-o prea mare iubire.”[ii]

În cea de a doua carte a trilogiei, Ce gîndește Dumnezeu? Puțină teologie, autorul limitează dreptul religiei de a de pronunța în probleme de cunoaștere ce țin de domeniul științei și chestionează necesitatea omului de a crede în  Dumnezeu. După spusele sale, cartea nu ar fi scrisă împotriva ideii de Dumnezeu, ci intenția sa este să înțeleagă de ce oamenii au nevoie să creadă, să se raporteze la ”Ceva” aflat mai presus de ei sau, în spiritul Confesiunilor augustiene, la ”Ceva” aflat foarte adânc în sufletele lor.

Povestea acestei căutări disperate, autentica neliniște metafizică aflată la originea acestei cărți a început încă din tinerețe, când filosoful Gabriel Liiceanu a simțit necesitatea interogării, a exprimării îndoielii față de evenimentele petrecute în urmă cu mai bine de două milenii și care stau la baza creștinismului. Așa a ajuns să vadă religiile lumii drept creații ale minții și imaginației omenești, ce au trecut granița dintre imaginar și real și acum sunt considerate reale de către adepții lor. Este util a se observa câteva etape în biografia și în opera sa, care pot ajuta la înțelegerea concepției despre lume de tip ateist modern la care a ajuns scriitorul la vârsta de 80 de ani.   

De la energia erotic-creatoare a scrisului, la luciditatea intelectului ce neagă și distruge

În urmă cu vreo 12 ani am avut o perioadă mai dificilă în biografia mea, în care mi-a găsit alinare citind cărțile domnului Liiceanu. Ca orice idealist ce tocmai trecuse printr-o dezamăgire, mă străduiam să înțeleg contrastul nemilos dintre o realitate luminoasă sufletească, înaltă și ferice pe care o trăisem și pierdusem, pe de o parte, și absurditatea, banalitatea scenariului din planul fizic, pe de altă parte. Speram că poate mitul platonician, pe care îl regăsisem în interpretarea lui Gabriel Liiceanu, cel despre cele două lumi: prima, cea a ideilor absolute și a doua, lumea fizică, unde ideile sunt urâte, corupte, copii nereușite a primelor sau idei “la mana a doua”, ar putea explica acest contrast. Ceea ce căutasem dintotdeauna fusese unitatea acestor două lumi: armonia dintre idealul de iubire și exigențele planului fizic; unitatea dintre imaginea sufletesc-spirituală nobilă, însuflețită, plină de bunătate și tandrețe a chipului iubit, și cea a manifestarilor sale “in carne si oase”, aici pe pământ – dar nu o găsisem încă.

M-am bucurat să descopăr sufletul lui Gabriel Liiceanu în cartea sa confesiune, Scrisori către fiul meu și în jurnalul Ușa interzisă. Deși nu îl întâlnisem niciodată în realitate, simțeam, citindu-l, că îl cunosc. Mă strecuram în gândurile cele mai intime din jurnalului său, trăiam ce trăia el și totul era o vrajă într-o altă lume, eram sedusă de ideile lui. Citindu-l, era ca și cum îl întâlneam pe autor și în același timp mă întâlneam și cu mine însămi, într-o zonă rară, mai curată, mai clară, în care eram uniți sufletește. Eram și sub efectul conferinței sale Ce ne facem cu calul negru?, pe care o ascultasem citită de autor cu vocea sa frumoasă, plină și masculină. Conținutul dizertației mi-a adus atunci două suflete aproape, doi idealiști: Platon și Liiceanu, în aceeași eternă căutare a înțelegerii fenomenului de îndrăgostire. Nu era orice îndrăgostire, ci cea așteptată înfiorat și dureros, ani de zile: cea pentru sufletul-pereche. Îl consideram pe Gabriel Liiceanu din aceeași ”familie sufletească” din care făceam parte și eu: familia celor ce au crezut cu disperare în suflet-pereche, înca din adolescență, așteptând ani și ani “marea întâlnire”, cum o numea el. În plus, căutarea sensurilor, lupta lăuntrică cu “calul negru”, elevarea spiritului combinată cu firea pasională și iubitoare de frumos, căutarea extazului, a bucuriei… Ne unea deci o lume sufletească în care abisul era îngemănat cu cea mai mare fericire, iar sufletele dansau într-un echilibru mereu fragil deasupra unei prăpăstii.

Cartea sa, Scrisori catre fiul meu, îmi părea o operă de artă în cuvinte. Când o citeam, era ca și cum mi se deschidea o lume sufletească strălucitoare, nemărginită, din care cuvintele se țeseau în forme nemaiauzite și măiestre: lumea sufletească a lui Gabriel Liiceanu. Pentru a suporta cenușiul, rutina și greul vieții mele de atunci, mă refugiam într-o altă lume, cea a cuvintelor, a scrisului său.

În jurnalul său, Întâlnire cu un necunoscut, scriitorul caracteriza starea în care își scria cărțile drept erotică. De la pat, desprins din extazul amoros cu iubita, la birou, într-o efuziune erotic-creatoare – așa își descria pe atunci arcul său ca scriitor. La acea vreme, îmi notam în jurnal:  

“Citindu-l pe Gabriel Liiceanu, cu ideile sale aflate între erotism, arta scrisului și cunoaștere, îmi amintesc de un alt luciferic, Nikolai Berdiaev, cu a sa carte uimitoare Sensul creației. Dacă în starea aceasta erotic-inspirativă scrie el, atunci nu mă mai mir de efectul de vrajă, de înlănțuire sufletească pe care-l are scriitura sa asupra mea. Am simțit de la început, citindu-l, energiile erotic-creativ-gânditoare. Seducția prin scris. Nu mă mai mir de limitele cunoașterii pe care și le impune, conform modelului kantian. Și totuși, Liiceanu consideră ca cea mai elevată treaptă spirituală la care poate ajunge un om este să comunice cu îngerii și cu oamenii înțelepți ce au trecut deja pragul lumii de dincolo – cu defuncții. Iar dincolo de pasajele seductive, apare și claritatea de cristal, firul logic prin care își exprimă ideile, înălțimea rarefiată la care gândirea planează cu ușurință, în înțelegerea lumii. Gândirea sa, pe care eu o admir.”

“Să citesc Întâlnire cu un necunoscut a devenit bucurie pură. Nu mai are nimic erotic, seductiv în componență. (..) Mă întâlnesc cu mine, citindu-l. Nu știu cum vine asta. Trebuie că e întâlnirea fiecărui cititor cu “necunoscutul” din el, așa cum a și intenționat când a scris cartea. De-abia aștept să-i citesc cărțile ca să le iau de la capăt, pe îndelete. Cu firea mea repezită, le-am “devorat” în loc să le citesc. Dar am fost prea fascinată de scriitura sa. M-a ajutat să trec mai ușor peste aceste zile cenușii și triste.”

Dacă nu aș fi scris în jurnal, aș fi uitat de cât de important a fost scriitorul și filosoful Gabriel Liiceanu în acea perioadă a vieții mele.

Prin anul 2001, domnul Liiceanu dădea un interviu Eugeniei Vodă la emisiunea Profesioniștii. Tocmai scrisese Declarație de iubire și ca ecou al acestei cărți, el a vorbit foarte frumos despre întâlnirile importante pe care un om le are în viață:

“Fiecare individ este suma întâlnirilor sale esențiale. Suntem în atâtea feluri câți oameni cunoaștem, fiecare individ ne vede altfel, sau fiecare om pe care îl întâlnim provoacă altceva din interiorul nostru. Splendoarea unui om este până la urmă dată de întâlnirile privilegiate ale vieții lui, atunci când el întâlnește acei oameni care fac să iasă din el tot ce e mai minunat, bunătatea, umorul, inteligența, generozitatea lui – aceia sunt oamenii importanți ai vieții sale. Avem nevoie de acest zid afectiv protector format în jurul nostru de iubirea oamenilor care ne iubesc, pentru a putea înainta în viață.”

Însă tot în acest interviu se întrevăd deja umbrele tot mai adânci din concepția sa despre viață, umbre ce culminează în prezent în trilogia menționată. El vorbește în acel interviu despre iluziile de care are nevoie un om pentru a trăi greutățile vieții, iar prin iluzie înțelege ceea ce îl trage înainte pe om și îl ajută să suporte încercările vieții, dar care nu are realitate în sine. Despre Cioran, spune că mai avea doar o singură iluzie, scrisul.  

Deci ceea ce în tinerețe erau pentru el idealuri, s-au transformat, până în cel de-al șaselea deceniu de viață, în iluzii, iar după încă două decenii au devenit în prezent doar minciuni, fie ele “albe”. Energia creatoare seducătoare din scrisul său, la impactul cu dezamăgirea, s-a transformat în energia rece și clară a negării intelectuale, în respingere a tot ceea ce a însemnat cândva ideal.

Despre idealurile care neînrădăcinate în realitate și în ființa lui Christos devin prada lui Lucifer, apoi lui Ahriman, am scris în articolul meu din numărul anterior. Tot acolo am scris despre cum omul dezamăgit ce trece prin moartea idealurilor și cu aceasta și prin moartea unei părți a sufletului său, poate reînvia aceste idealuri prin impulsul christic, înspre forma eternă și adevărată a lor. Dar este nevoie de această credință în Christos, pentru a trece prin această alchimie nespus de prețioasă a sufletului. De la ideal, trecând prin moartea idealului și înviere, se poate ajunge la adevăr. (va continua)

(de Delia Soare, publicat în nr. 22 al revistei de antroposofie Pământ iubit)

[i] Tatiana Niculescu, articolul Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie – note de lectură, pe contributors.ro

[ii] Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puțină teologie

Idealurile, între iluzie și adevăr

Publicat pe de
2

Un om fără ideal este un om fără forță. [i]

“Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realității existenței, suntem adesea amețiți de o îndoială: Această realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze ceea ce este mai prețios în lume, realizarea idealului nostru? Nenumărate conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puțin de o realizare în care ar vrea totuși să creadă din toate fibrele sufletului lor: realizarea idealurilor lor. Nu trebuie decât să privim lumea planului fizic și, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare lupte sufletești legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au considerat a fi prețioase în sensul ideal”. [ii]

Natura și idealurile noastre

Despre el însuși, Rudolf Steiner spunea: ”De-a lungul întregii mele vieți, anumite idealuri au căutat o posibilitate de a se realiza”. La vârsta de 36 de ani, așa cum amintește în autobiografia sa, unul dintre idealurile sale era să cunoască tainele pe care numai lumea fizică le poate dezvălui: “Mi-am făcut un ideal din a o cunoaște numai prin ceea ce are ea de spus, fără ca omul să introducă în ea ceva prin gândirea lui sau prin vreun alt conținut sufletesc ce se naște în interiorul lui”.[iii] Pentru Rudolf Steiner, “ideea era umbra unei lumi spirituale pline de viață”. Spre deosebire de profesorul Karl Julius Schröer, un idealist care simțea viață în idei și vedea ideile ca fiind forțele motrice ale istoriei, pentru Steiner “viața spiritului se afla dincolo de idei, iar ideile erau numai forma sub care spiritul apărea în sufletul uman”.[iv]

Ca urmare a întâlnirii cu poeta genială Marie Eugenie delle Grazie, Steiner și-a expus gândurile sale despre importanța idealurilor în viața oamenilor și despre posibilitatea realizării lor, așa cum au rezultat din perceperea sa directă asupra lumii spirituale. Acestea se opuneau concepției pe care Marie Eugenie delle Grazie o avea, concepție pe care de altfel Rudolf Steiner o respecta pentru că rezultase dintr-o adâncă autenticitate sufletească.

Încă de la prima lor întâlnire, delle Grazie i-a vorbit despre idealurile fundamentale ale poemului pe care îl scria pe atunci, epopeea Robespierre,în care deja se simțea dispoziția ei pesimistă cu privire la realizarea idealurilor. Impresia lui Rudolf Steiner a fost că ”ea vrea să întruchipeze într-o  personalitate ca Robespierre tragismul oricărui idealism. În pieptul omului iau naștere idealuri; ele n-au, însă, nicio putere asupra activității lipsite de idei, crude, distrugătoare, a naturii, care strigă spre orice ideal necruțătorul ei: tu ești doar o iluzie, o ficțiune creată de mine, pe care eu o arunc iar și iar înapoi, în neant”. Pentru Marie Eugenie delle Grazie, natura era ”forța supremă, dar o forță care își bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viață numai pentru a-l înșela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reușit să îl amăgească”. În replică la viziunea pesimistă a poetesei, Rudolf Steiner a scris articolul Natura și idealurile noastre, în care a vorbit despre forțele adverse și abisurile existenței care se opun,  în natură, idealurilor umane și că este îndreptățită recunoașterea acestora. Dar în același timp, el a vorbit și despre faptul că ”ființa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens și conținut vieții, și că această ființă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce ar trebui să se nască din interior.”

„Idealurile noastre nu mai sunt îndeajuns de plate pentru a fi satisfăcute de realitatea adesea atât de searbădă, atât de goală. Cu toate acestea nu pot crede că nu există posibilitatea de a ne ridica din adâncul pesimism ce decurge din această cunoaştere. Când privesc lumea din interiorul nostru, când mă apropii de fiinţa lumii noastre ideale, văd această ridicare. Ea este o lume rotunjită în sine, perfectă în sine, care nu poate câştiga şi nu poate pierde nimic prin perisabilitatea lucrurilor exterioare. Oare idealurile noastre dacă sunt cu adevărat nişte individualităţi vii, nu sunt ele nişte entităţi în sine, independente de favoarea sau lipsa de favoare, de bunăvoinţa naturii? Chiar dacă petalele frumosului trandafir sunt smulse de rafalele unui vânt nemilos, el şi-a împlinit menirea, căci a bucurat o sută de ochi omeneşti; natura ucigaşă poate va distruge mâine tot cerul înstelat: de-a lungul mileniilor oamenii şi-au înălţat privirea plină de veneraţie spre el, şi aceasta e de-ajuns. Nu durata, ci fiinţa interioară a lucrurilor le face desăvârşite. Idealurile spiritului nostru constituie o lume în sine, care trebuie să trăiască numai prin ea însăşi şi nu poate dobândi nimic prin contribuţia unei naturi mărinimoase. Ce creatură jalnică ar fi omul, dacă n-ar putea dobândi mulţumire în interiorul propriei lumi ideale, şi ar avea nevoie întâi de concursul naturii? Unde ar rămâne libertatea divină dacă natura ar avea grijă de noi ducându-ne de mână, ca pe nişte copii mici? Nu, ea trebuie să ne refuze totul, pentru ca, atunci când dobândim fericirea, aceasta să fie produsul Sinei noastre libere. Fie ca natura să distrugă în fiecare zi ceea ce noi creăm, pentru ca noi să ne putem bucura iar, în fiecare zi, de activitatea noastră creatoare! Noi nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul nouă înşine! Această libertate – s-ar putea spune – e doar un vis! În timp ce ne credem liberi, noi ne supunem necesităţii de fier a naturii. Cele mai nobile gânduri pe care le nutrim sunt numai produsul naturii oarbe ce domneşte în noi. O, ar trebui să recunoaştem, în sfârşit, că o fiinţă care se cunoaşte pe sine nu poate fi neliberă… Vedem domnind asupra lucrurilor urzeala legilor, şi aceasta determină necesitatea. În cunoaşterea noastră noi avem puterea de a desprinde din obiectele naturii legitatea lor, şi să fim totuşi sclavii fără voie ai acestor legi?”[v]

Idealurile romantice și iubirea de cuplu

Un aspect particular în viața omului îl au idealurile romantice, sentimentale, legate de iubirea de cuplu, pe care omul le are în special în tinerețe. Rudolf Steiner ne povestește, în autobiografia sa, despre destinul tragic al prietenul său idealist din anii de studii din Viena, un tânăr minunat de o orientare idealistă, Emil Schönaich, mare adept al muzicii expresive wagneriene și cu care purta nesfârșite și aprinse discuții:

« În anumite împrejurări, discuţiile deveneau deosebit de aprinse. Într-o bună zi am observat că prietenul meu avea curioasa tendinţă de a da plimbării noastre aproape zilnice direcţia înspre o anumită străduţă, şi, discutând despre Wagner, să o parcurgă cu mine de multe ori în sus şi în jos. Eu eram atât de adâncit în discuţiile noastre, încât de-abia treptat am înţeles cum ajunsese să ia această direcţie. La fereastra unei case de pe străduţă stătea, la ora plimbărilor noastre, o tânără fată atrăgătoare. Între el şi tânăra fată nu exista deocamdată nici o altă legătură în afara faptului că o vedea stând la fereastră aproape zilnic şi că uneori privirea pe care ea o arunca spre stradă părea să fie pentru el.

Mai ales am simţit că pe această străduţă pledoaria sa pentru Wagner, şi aşa destul de aprinsă, devenea văpaie. Dar când mi-am dat seama ce curent secundar curgea mereu în inima sa entuziastă, el a devenit comunicativ şi în această direcţie, iar eu m-am trezit confidentul uneia dintre cele mai delicate, mai frumoase, mai exaltate iubiri de tinereţe. Relaţia lor n-a trecut cu mult de stadiul descris.

Prietenul meu, care provenea dintr-o familie nebinecuvântată cu darurile vieţii îndestulate, a trebuit să-şi ia o slujbă de ziarist într-un oraş de provincie. El nu putea să se gândească la o legătură mai apropiată cu fata. Nu era nici destul de puternic, ca să devină stăpân pe situaţie. Ne-am scris mai mult timp. Din scrisorile sale răsuna un ecou trist al resemnării. În inima sa continua să trăiască ceva de care trebuia să se despartă.

După ce viaţa pusese capăt de mult corespondenţei cu prietenul din tinereţe, m-am întâlnit cu un cunoscut din oraşul în care el îşi găsise slujba de ziarist. Acesta îmi spuse: „Da, i-a mers foarte prost, abia îşi putea câştiga pâinea; la urmă a fost copist la mine, după care a murit de tuberculoză”. Această veste m-a lovit drept în inimă, căci ştiam că odinioară, sub presiunea împrejurărilor, omul blond şi idealist se despărţise de iubirea sa de tinereţe cu sentimentul că de acum înainte îi va fi indiferent ce are să-i mai aducă viaţa. Nu-l interesa o existenţă care tot nu putea fi aşa cum şi-o închipuise el în mod ideal, când ne plimbam pe străduţa cea îngustă. »[vi]

”Idealurile trebuiesc trăite, altfel sfârșim sub sclavia lor”[vii]

Sunt idealurile noastre reale, deci realizabile în viața pământească, sau sunt ele adesea doar niște iluzii ce ne îndepărtează de misiunea noastră pe Pământ? În conferințele sale, Rudolf Steiner menționează la un moment dat “idealismul rupt de lume”.

Am înțeles mai bine la ce se referă cu aceste idealuri rupte de realitate, citind conferința sa despre idealuri din ciclul Christos și sufletul uman. Am ajuns la ea de curând, printr-un eveniment misterios. Eram tristă, chiar deprimată în ziua respectivă, gîndindu-mă la idealul meu pe care nu l-am putut împlini în această viață și aveam un sentiment de profundă zădărnicie. Încercam să ies din starea aceasta și m-am gândit să citesc ceva din știința spirituală, dar iată-mă stând în fața rafturilor pline cu cărți de antroposofie și neștiind pe care să o aleg dintre ele. Mâna mi s-a dus și a luat aparent la întâmplare una dintre cărțile lui Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman. Am început să citesc și am avut profunda surpriză să văd că acea conferință vorbea exact despre idealuri și despre sufletele umane care trăiesc lupte sufletești puternice și deznădăjduite legate de neîmplinirea idealurilor atât de prețioase pentru ele, exact așa cum mă simțeam și eu în momentul acela. Pentru un moment, m-am simțit ca Bastien deschizând cartea din Poveste fără sfârșit și lumea spirituală și lumea fizică au devenit o unitate pentru mine, în care sufletul meu a rostit o întrebare existențială pentru el și instantaneu i s-a dat răspuns în lumea fizică.

În fiecare om se întâlnesc două curente, cel al liniei ereditare și cel al individualității sale spirituale. Prin primul suntem legați de înaintași, de familia din care venim și de la care primim anumite trăsături, calități, defecte, conform karmei pe care ne-am adus-o din viețile anterioare. Cel de-al doilea, curentul invididual, ține de sâmburele etern al ființei noastre, ce se manifestă în diferite întrupări și care trebuie să acționeze transformator asupra curentului ereditar, rezolvând și vindecând temele biografice primite din acesta. Idealurile țin de partea cea mai spirituală a sufletului omenesc, deci ele sunt individuale, nu le moștenim pe linie ereditară, însă tendința idealistă se moștenește pe linie ereditară. Eu am moștenit modul idealist de a gândi de la tatăl meu, un om plin de entuziasm și cu multe idealuri ce s-a străduit mereu să schimbe lumea într-un loc mai bun, atât prin cărțile sale, cât și ajutându-i cât de mult a putut pe cei din jur. Idealul meu de-o viață a fost mereu precum o stea deasupra capului meu, ce mi-a luminat drumul și care în bună parte mi-a condus biografia, atât in ceea ce privește oamenii pe care i-am întâlnit, cât și diferitele situații de viață și întâmplări pe scena vieții mele, ce au ținut de iubiri, prietenii, întemeierea unei familii, drumul meu spiritual și până la dramele și temele mele biografice legate de trăiri la prag și de abis. Am simțit acest ideal călăuzitor al vieții mele încă de la vârsta de trei ani, dar nu puteam să îl lămuresc și numesc pe atunci. Am devenit conștientă de el și i-am putut da un nume de-abia la adolescență, când am citit cartea lui Liviu Rebreanu, Adam și Eva. De-abia atunci mi-am lămurit că am venit pe Pământ pentru a întâlni un anumit om care este cel mai important om pentru mine și care este sufletul meu pereche. Pe la douăzeci de ani, acest ideal era atât de important pentru mine, încît dacă cineva cu o mare autoritate spirituală și atoateștiutor și în care să am totală încredere mi-ar fi spus: „Tu nu îți vei întâlni sufletul pereche în această viață, tu nu îți vei împlini acest ideal în această viață pământească”, aș fi murit pe loc de durere. Pe atunci, viața pământească nu era atât de importantă pentru mine, iar acesta nu era singurul meu ideal – aveam și ale idealuri ce luminau deasupra capului meu: adevărul, dreptatea, prietenia; dar cel despre sufletul meu pereche era cel mai important și fundamental ideal al meu. Între timp, am învățat să iubesc și să valorizez tot mai mult viața pe Pământ. Căutând adevărul și sensurile vieții, am găsit Antroposofia, ce m-a ajutat să găsesc multe răspunsuri la întrebări existențiale și mi-a dat forțe de viață pentru a-mi indeplini îndatoririle mele pământești și pentru a trăi cu bucurie și sens viața pe Pământ. Dacă viața pământească a trebuit să mă străduiesc să o înțeleg și să o iubesc, în schimb oamenii mi-au suscitat dintotdeauna un viu interes. Una din calitățile mele native a fost posibilitatea de a le percepe încă de la prima vedere ceva din calitățile lor deosebite și unice, de a întrezări ceva din ființa lor cea mai profundă, iar ei au simțit că eu pot vedea ceva deosebit, etern, bun în ființa lor și mi-au răspuns la rîndul lor cel mai adesea cu iubire și interes. Le sunt recunoscătoare tuturor oamenilor din viața mea și mă simt binecuvântată cu prietenii pe care îi am. Unind toate acestea, este idealul meu cel mai important pe care l-am primit în această viață și pe care m-am străduit să mi-l apropii tot mai mult, prin evenimentele mele biografice și prin înțelesurile primite prin antroposofie: Christos, Eul superior al omenirii, cel ce dă viață, substanță și sens vieții pământești și vieții fiecărui om. 

Însă undeva din această viață plină pe care o duceam ieșea la iveală periodic acel ideal unic, ciudat, nepământean, cel al găsirii sufletului meu pereche, care lumina mereu ca o unică și stranie piatră prețioasă în sufletul meu. Îl numeam ‘nepământean’ fiindcă atunci când mă gândeam că în sfârșit îl voi întâlni pe acel om, aveam sentimentul că vom fugi undeva departe de lume într-o lume numai a noastră și acolo vom fi fericiți, vom retrăi iubirea noastră absolut excepțională pe care sufletul și-o amintea și după care tânjea cu mare dor. Am încercat de multe ori să înțeleg acest ideal, mi-a devenit tot mai evident că nu este un ideal pământesc, însă știam și că sufletului meu îi era nespus de dor de ceva ce deja trăise deja într-o altă viață, cu un anumit om.

În Filosofia Libertății, se spune că “Idealurile trebuiesc trăite, altfel sfârșim sub sclavia lor”. Aceste cuvinte m-au urmărit mult timp. Voiam să îmi trăiesc idealul de suflete pereche, pentru a mă elibera în sfârșit de sub sclavia sa. Între timp, am găsit și o altă traducere a acestei idei din Filosofia Libertății, care mi se pare chiar mai potrivită, dar înseamnă o cu totul abordare a idealurilor, la nivel de înțelegere conștiență prin iubire: ”Idealurile trebuiesc confruntate, altfel sfârșim sub sclavia lor”. Privind din acest al doilea punct de vedere, și ca un om care se preocupă în mod serios cu studiul și lucrul antroposofic, realizasem desigur caracterul luciferic al idealului meu de o viață. Dar el își exercita pe mai departe puterea asupra sufletului meu, acel mare dor după ceva foarte important trăit cândva în altă viață îmi chinuia în continuare sufletul, ca o tânjire după ceva extraordinar deși nu știam despre ce este vorba.

Se spune că dacă un om își dorește foarte mult un lucru, acel lucru se va împlini în cele din urmă. A fost și cazul cu acest ideal, l-am întâlnit pe acel anume om pe care îl cunoșteam din altă viață și prin iubirea pentru el am trăit imaginativ într-o altă lume, suprasensibilă, acea iubire înaltă, totală, stranie după care tânjeam. I-am putut recunoaște forța deosebită, am fost transpusă într-o iubire de cuplu absolută, ferice și împlinitoare, pe care omenirea o va trăi de-abia undeva departe în viitor, bănuiesc că de-abia în epoca a șasea.

Am înțeles de ce sufletul meu purtase amintirea acestor trăiri excepționale, dar care erau date sufletului înainte de vreme și care din această cauză mă rupeau de lume, de sensul vieții pământești, de bucuria de a trăi pe Pamânt pe care mă străduisem atât de mult să o dobândesc. Știam că încă nu sunt la nivelul de evoluție sufletesc-spirituală pentru a trăi așa ceva, dar mai știam și că Lucifer asta face: îi dă omului trăiri mult în avans, trăriri spirituale pentru care încă omul nu este pregătit și care din această cauză îi pervertesc sufletul și îi slăbesc Eul pământesc. Odată ce m-am lămurit despre ce este vorba, odată ce am văzut care era oferta pe care acest ideal nepământean mi-l aducea, dar și cât de mult începea să se destrame destinul meu pământesc pe care îl construisem treptat cu greu, a trebuit să fac un sacrificiu și să renunț la toate acele trăiri imaginative extraordinare  din planul eteric-astral.

Ceea ce m-a ajutat să nu mă pierd acolo a fost faptul că deja trecusem în biografia mea prin momentul nașterii Eului superior la prag și prin călirea dură pe care o dă trecerea sufletului prin abis, prin lumea lui Ahriman – un eveniment pe care l-am trăit tot imaginativ, tot în planul eteric, dar aflat la polul opus acestuia. În calitate de cercetător biografic, știu că a ținut de misterele biografiei mele ca eu să pot trăi în această viață în mod conștient, ca antroposof, oferta dată de acest ideal al sufletelor-pereche, pentru a putea înțelege și a mă elibera de ceva ce în altă viață trăisem într-un mod romantic, fără să pot înțelege, ceva ce îmi și adusese atunci o moarte prematură. Ceea ce Rudolf Steiner numește “idealism rupt de lume”, idealism egoist, pentru mine a fost o trăire reală de care am avut nevoie pentru a înțelege și pentru a mă elibera până la capăt, în mod conștient, de sub sclavia acestui ideal al sufletelor-pereche.

Pentru mine a fost o mare suferință că una dintre cele mai bune prietene ale mele, tot antroposof – un om deosebit si nobil, de altfel – m-a respins și m-a înfierat când am încercat să îi explic despre aceste taine ale biografiei mele, care nu corespundeau deloc cu părerile ei despre cum trebuie să fie drumul de inițiere antroposofic și iubirea de cuplu. Mi-am amintit ulterior că ea îmi declarase că ea nu are interes pentru biografiile celorlalți oameni, inclusiv pentru cea a lui Rudolf Steiner, deci de fapt eu avusesem așteptări prea mari de la ea cînd crezusem că ea ar putea înțelege așa ceva. Pe calea antroposofică, fiecare dintre noi urmează indicațiile generale date de Rudolf Steiner, dar în același timp fiecare destin este absolut unic, individual, cu trăsăturile și trăirile sale biografice specifice. Este un punct de vedere limitat ca cineva să creadă că numai drumul său antroposofic este cel bun și că ceilalți sunt pe o cale greșită doar fiindcă drumul lor este diferit.                   

4. Transformarea idealurilor prin ființa lui Christos

.“Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realității existenței, suntem adesea amețiți de o îndoială: Această realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze ceea ce este mai prețios în lume, realizarea idealului nostru? Nenumărate conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puțin de o realizare în care ar vrea totuși să creadă din toate fibrele sufletului lor: realizarea idealurilor lor. Nu trebuie decât să privim lumea planului fizic și, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare lupte sufletești legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au considerat a fi prețioase în sensul ideal.” [viii]

Ei au sperat că idealurile lor vor fi ca semințele pentru viitor, că ele vor rodi în viitor, precum semințele din natură puse în pământ sunt o promisiune de roade pentru anul viitor. Dar la fel ca aceste semințe, nu este suficient ca idealurile să fie în sine niște semințe bune, vii, de origine spirituală; mai este nevoie de ceva: de un sol bun, real și de un Soare lăuntric sufletesc-spiritual care să le lumineze cu căldura, iubirea și forța sa, pentru a le ajuta să rodească în realitatea fizică. În cazul idealurilor, solul este legătura justă, autentică a omului cu voința pământească și cu lumea, iar soarele este Christos, Soarele sufletesc-spiritual al sufletului omenesc și al întregii omeniri.

“Idealurile ce rodesc pentru viitor ies din sfera egoistă a lui Lucifer și sunt dedicate omenirii, ele se pot împlini în lume și pentru lume cu ajutorul lui Christos”.

Oamenii își doresc ca idealurile lor să fie semințe pentru viitor, dar de obicei caută zadarnic ceva care să le dea o siguranță a împlinirii lor în realitate. Adesea, sufletul omului, cu idealul său, poate ajunge într-o situație disperată.

În această conferință, Rudolf Steiner ne spune că, atunci când un om idealist trece prin poarta morții și ajunge la momentul în care își vizualizează tabloul vieții sale – amintirea vieții ce a trecut, în care timpul devine spațiu – el își vede idealurile sale strălucind, dar ele îi apar străine și având ceva periculos, fascinant, amăgitor în ele, un element despre care simte că îl îndepărtează de misiunea sa pământească. Aici, Rudolf Steiner ne relevă caracterul luciferic al acestor idealuri, pe care oamenii le poartă de obicei în sufletul lor și pe care cel mai adesea nu ajung să le împlinească în cursul vieții lor pământești.

Însă Steiner ne dă exemplul lui Christian Morgenstern, o ”natură poetică”, un om foarte idealist, a cărui întreagă viață a fost dedicată celui mai pur idealism și care a parcurs o adâncire mistică, după care a întâlnit antroposofia și și-a dedicat întreaga viață mișcării antroposofice. El a lăsat omenirii o serie de poezii, în care a exprimat poetic această transformare a idealurilor sale mistice prin ceea ce a primit prin lucrul împreună în cadrul antroposofiei cu Rudolf Steiner și cu colaboratorii săi apropiați, în mai mult de un deceniu. După ce el a trecut poarta morții, ca urmare a unei boli ce l-a slăbit treptat, el a dus dincolo de prag aceste roade sufletesc-spirituale ale vieții sale pământești. Ele pot fi văzute atât de către un cecetător spiritual ce poate privi comoara sufletului lui Christian Morgenstern în lumea spirituală, dar și de către celelalte suflete omenești aflate în drumul lor către o nouă viață pământească, deoarece pot fi percepute suprasensibil ca un imens tablou ce strălucește cu o intensitate specifică doar lumii spiritului. Însă aceasta este o strălucire aurie de lumină și iubire vindecătoare, un tablou imens christic de o grandoare comparabilă în lumea fizică cu tablourile marilor artiști precum Rafael sau Michelangelo. Iar acest tablou al roadelor pământesc-spirituale ale lui Christian Morgenstern sunt mai importante pentru cercetătorul spiritual decât contemplarea directă a lumii spirituale. Toate idealurile pe care Christian Morgenstern le purta în sufletul său, înainte de a întâlni mișcarea antroposofică, s-au unit în sufletul său cu învățătura spirituală despre Christos și despre misiunea sa și astfel au căpătat substanță adevărată, vie, precum un sange spiritual christificat al sufletului poetului, ce poate fi văzută ca un vast tablou în lumea spirituală, devenind bun al întregii omeniri.

 În lumea spirituală, sufletele care nu și-au christificat idealurile duc o luptă cutremurătoare pentru idealurile lor, pe care Lucifer încearcă să le smulgă și să le ducă în lumea lui.  În schimb, sufletele care și-au christificat aceste idealuri emană o lumină christică vindecătoare ce le este de ajutor și altor suflete și le oferă forțe de viață și călăuzire în viitoarea lor viață pe Pământ.

”Ceea ce am dobândit prin mine însumi devine bunul comun al întregii omeniri prin faptul că Christos l-a transpus în realitate ”.[ix] Christos, soarele spiritual din sufletul omului, este cel care poate asigura rodirea acestor idealuri-semințe spirituale în viitor, ca bun de viitor al omului din sufletul căruia aceste idealuri au izvorât, dar și ca bun al întregii omeniri. Christos dă realitate idealurilor rupte de lume, de Pământ. 

Odată transformate prin Christos, idealurile devin totodată poarta de intrare justă a omului în lumea spirituală. ”Mi-am dat seama că trebuie să se pătrundă în lumea spirituală reală tocmai prin această poartă a idealismului. Idealismul îmi apăruse ca umbră splendidă pe care nu lumea senzorială, ci cea spirituală o proiectează în sufletul omului și care reprezintă un îndemn de a ajunge, pornind de la această umbră, la lumea care a proiectat-o. (Rudolf Steiner)”[x]  

(articol scris de Delia Soare, publicat în nr. 21 al revistei de antroposofie Pământ iubit)

[i] Rudolf Steiner, Esoterismul creștin (GA 094), conferința a II-a

[ii] Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman (GA 155) conferința a II-a

[iii] Rudolf Steiner, Cursul Vieții mele (GA 028)

[iv]  Rudolf Steiner, Cursul Vieții mele (GA 028), cap 07

[v]  Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 027), capitolul 05

[vi] Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 028), capitolul 04

[vii] Rudolf Steiner, Filosofia libertății (GA 4)

[viii] Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman (GA 155), conferința a II-a

[ix]  Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman (GA 155), conferința a II-a

[x]  Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 027), capitolul 08

Înspre Ființa cea adevărată a omului

Publicat pe de
6

Articolul de față este o prelucrare a conferinței pe care am ținut-o în luna iulie la Simpozionul de vară al Societății antroposofice din România de la Plopi, munții Apuseni.  Simpozionul a avut ca temă Întâlnirea cu Christos în eteric.

S-a vorbit în cadrul conferințelor anterioare și a grupelor de lucru despre Întâlnirea cu Christos în planul eteric și despre oameni care au avut astfel de întâlniri. S-a menționat și despre existența unei cărți în care astfel de evenimente sufletesc-spirituale, fundamentale pentru evoluția omului, au fost culese și publicate.

Știm că posibilitatea întâlnirii cu Christos în eteric este dată oricărui om în etapa actuală de evoluție a omenirii, indiferent dacă se află pe o cale de inițiere sau nu. Din relatările de până acum, putem observa că această trăire fundamentală are un caracter cu totul particular, individual, ce ține de biografia fiecărui om, așa cum ne-a povestit și Monica Culda în conferința de ieri.

Am citit de curând despre cele trei ipostaze ale Întâlnii cu Christos a celor doi discipoli pe drumul către Emaus, relatată în Noul Testament. Yeshayahu Ben-Aharon le consideră elementele de bază ale Întâlnirii cu Christos, pe calea de cunoaștere ale omului modern, și le detaliază în cartea sa Noua trăire a suprasensibilului: Christos ca: 1) prieten, 2) Învătător și 3) cel ce inițiază omul în secretele Împărăției sale. Avem deci și o clasificare a etapelor Evenimentului. 

Apare întrebarea importantă despre cum ne ajută calea antroposofică înspre a avea trăirea acestui Eveniment spiritual fundamental. O altă întrebare se ridică, și anume cea despre autenticitatea unor astfel de trăiri spirituale, iar Monica ne-a dat ieri niște criterii bune în acest sens, pe care le voi aminti și adăugi în cele ce urmează. Găsesc întemeiată remarca făcută de Marius Gabor cum că adesea antroposofii, pe baza celor studiate în Știința spirituală, și-au format anumite așteptări – le putem numi chiar prejudecăți – despre cum ar trebui să fie această întâlnire cu Christos în eteric. Ca urmare, chiar dacă au o astfel de trăire, o trec cu vederea sau nu o recunosc ca atare.

Christos, idealul de devenire al omului

Pe când pregăteam această conferință, o prietenă și colegă de antroposofie m-a întrebat despre ce am de gând să vorbesc. I-am răspuns că despre Ființa cea adevărată a omului, adică despre Christos ca ideal sau arhetip al omului, spre care toți oamenii tind în mod conștient sau mai puțin conștient în evoluția lor pământească. Răspunsul ei a fost că acest lucru nu este just, pentru că dacă lucrurile ar sta astfel, în finalul evoluției toți oamenii ar fi identici între ei și identici cu Christos. La prima vedere, obiecția ei părea întemeiată, însă chiar și pornind de la o analogie extrem de simplă, cea cu nenumăratele variante de plante existente pe pământ, care toate se raportează la aceeași idee de plantă descrisă de Goethe și numită de el planta primordială, putem vedea că acest lucru este posibil. Pentru mine, conferința de față este și o încercare de a răspunde la întrebarea prietenei mele.

Datorită firii mele idealiste, dar și pentru că am avut o trăire spirituală a arhetipului-Om, Christos, individualizat în ființa unui om apropiat mie, pentru mine Christos ca ideal înspre care tindem a fost mereu o idee de la sine înțeleasă.

În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner vorbește despre cum omul este singura ființă care nu are dinainte unită percepția sa de om cu noțiunea sa de om liber, ci trebuie să se străduiască el însuși înspre această unire și înspre a-și realiza idealul de spirit liber în ființa sa.

Aceeași idee, a strădaniei omului înspre unirea cu noțiunea arhetipală de Om sau cu idealul său de Om, sau – cum o numeam mai devreme – strădania înspre Ființa sa cea adevărată, este abordată de Rudolf Steiner în conferința Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (GA 127):

“Să ne imaginăm că o ființă ar apărea înaintea noastră ca un Ideal, ca un model a ceea ce omul ar trebui să fie. (…) Acest ideal este Christos ca ideal și ceea ce a avut loc la Botezul din Iordan este realitatea din spatele a ceea ce a fost descris aici. Idealul Omului a fost pus în mod concret pe Pământ o dată, în fața omului.“

O trăire biografică, despre Ființa cea adevărată a omului    

În conferința Ce face îngerul în corpul nostru astral (GA 182), Rudolf Steiner ne revelează că unul dintre impulsurile spirituale pe care ni el dăruiesc îngerii atunci când formează imagini în corpul nostru astral este ca în viitor fiecare om să vadă în semenul său ceva de natură divină. Este un ideal pentru evoluția umană ca în viitor, fiecare întâlnire a unui om cu un alt om să devină o faptă religioasă, o taină, prin care poate fi recunoscut nemijlocit chipul divinității, Eu-l său superior.

În prezent, putem avea o astfel de percepere a Eu-lui Superior al celuilalt atunci când întâlnim oameni de care suntem legați karmic și cu care avem ceva de reparat din trecut și ceva de lucrat împreună înspre viitor. Este ca și cum, la întâlnirea cu ei, îi recunoaștem, deși îi vedem pentru prima dată; sau, cum spunea un prieten, îngerul păzitor ne face semn ridicând pentru un moment vălul înspre lumea suprasensibilă, pentru ca noi să întrezărim Eu-l superior al celuilalt, Ființa sa cea adevărată. Acest lucru este cu atât mai posibil și mai impresionant când ne și îndrăgostim de celălalt, atâta timp cât relația sufletească este menținută într-un domeniu sufletesc pur, elevat.

O astfel de trăire, dar având un caracter cu totul deosebit, am avut-o în anii tinereții, la începutul relației cu cel ce urma să îmi devină soț și tată al copiilor mei: Lucian, pe care îl întâlnisem la Secțiunea de tineret antroposofic. Eram împreună pe balcon în amurg și stăteam de vorbă despre relația noastră. Eu eram foarte îndrăgostită și ne țineam de mână. Am simțit cum în venele de pe mâna sa coborâse un fel de voință pură, spirituală, intensă – și el m-a privit cu iubire nespusă și m-a îmbrățisat. Aveam ochii închiși și eram într-un spațiu sufletesc al iubirii dintre noi, când mi-a apărut deodată chipul său spiritual: un prinț auriu de o frumusețe, bunătate și noblețe sufletească de nedescris în cuvinte, care mă iubea nespus. Ființa aceasta, pe care o vedeam cu ochii sufletului, era Christos și era în același timp Lucian, iar fiecare trăsătură nobilă din ființa sa era rezultatul unei mari suferințe prin care trecuse și pe care o transformase. Am știut că ceea ce văd este Ființa cea adevărată a lui Lucian, așa cum va deveni el la sfârșitul evoluției sale omenești. A fost un dar al lumii spirituale pentru mine, o imaginațiune venită dinspre viitor, pe care am retrezit-o adesea în amintire în anii relației noastre și care m-a ajutat să trec peste încercările karmice dificile dintre noi. De-a lungul timpului, am putut vedea cum el și-a transformat și exprimat până în fizic unele dintre acele calități sufletești minunate văzute atunci ca potențialitate. Au trecut peste două decenii de atunci și este prima dată când povestesc public această trăire intimă și prețioasă pentru mine.

Îndrăznesc să spun că, așa precum l-am perceput suprasensibil pe Lucian atunci, suntem fiecare dintre noi, văzuți în Ființa noastră cea adevărată, și că așa vom deveni când ne vom transforma complet: Christos și în același timp Om total individualizat. Și pot afirma că nu este nicio contradicție între aceste două aspecte, ci dimpotrivă.

Relatări ale Întâlnirii cu Christos. Criterii de adevăr

La conferința de ieri, Monica Culda ne-a relatat despre câteva întâlniri biografice cu Christos: cea a lui Friederich Rittelmayer, cea a unui teolog, dar și ale unor oameni obișnuiți, care în situații disperate de viață au primit ajutor de la această ființă sublimă și ale căror relatări au fost adunate și publicate în cartea Ei l-au întâlnit pe Christos. Deși ei nu se aflau pe o cale spirituală, l-au recunoscut și au mărturisit despre întâlnirea lor cu Christos, iar relatările lor sunt în concordanță cu ceea ce știm de la Rudolf Steiner despre acest Eveniment. Sunt tot mai multe relatări de acest fel în lume, ceea ce nu e de mirare, întrucât Christos a venit pentru toți oamenii, indiferent de religia lor. Toate aceste trăiri biografice, despre oameni ce au primit ajutor în momente de cumpănă și care au putut astfel merge mai departe cu viața lor, trebuie primite cu reverență și nu cu judecata dură a intelectului.

La aceeași conferință s-a ridicat și problematica identificării juste a ființei spirituale percepută suprasensibil. Cum de știm că a fost El și nu o altă ființă suprasensibilă, de exemplu Lucifer, ce poate avea aceeași aparență impresionantă de lumină? Un criteriu menționat a fost dispoziția sufletească a omului după această întâlnire (simte nevoia să se laude cu această trăire sau nu; devine mai încrezut sau se simte mai umil; devine mai rupt de lume sau se simte mai legat de viață și de îndatoririle sale pământești, etc.). La întrebarea despre deosebirea dintre Christos și Lucifer, răspunsul lui Rudolf Steiner a fost: “Christos este cea mai pură și mai altruistă ființă“. Iar Emil Bock l-a descris pe Christos drept „bunătatea întruchipată”. Deci un alt criteriu pe care eu îl consider foarte important este simțirea inspirativă a calităților sufletești ale ființei cu care ne-am întâlnit suprasensibil. Aș menționa drept criteriu și calitatea vindecătoare, consolatoare a iubirii copleșitoare emanată de ființa lui Christos, cât și lumină aurie blândă în care mie mi s-a arătat. Emil Bock spunea că fundamentul lumii este făcut din aur spiritual, ceea ce pentru mine are mult sens.

Amintesc și clarificarea adusă de Marius Gabor, în cadrul grupei sale de lucru: de ce, după acest Eveniment spiritual al Întâlnirii cu Christos în eteric, nu sunt complet transformat, iar după un timp chiar cad în personalitatea de zi cu zi, cu defectele și neajunsurile ei? Răspunsul este: pentru că încă nu Îi fac loc în mine, sunt prea plin de mine – și deci nu pot încă rosti, precum apostolul Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! Căci ne putem raporta la trăirea arhetipală a întâlnirii cu Christos în Evenimentul de pe drumul Damascului, când Saul-Pavel a fost complet transformat în ființa sa.

Trăiri biografice, trăiri de prag și întâlnirea cu Christos

Multe dintre aceste relatări ale Întâlnirii cu Christos sunt de fapt trăiri de prag, în crize biografice. O  asemenea relatare care mie îmi este foarte aproape de suflet, despre Christos ce ne ajută în momentele grele, este cea a lui Novalis din Imnele Nopții:

Există vremuri pline de teamă  /  În care sufletul este adânc tulburat

Și totul, de departe, pare fantomatic.  /  Se infiltrează sălbatice spaime,

Treptat, aproape neauzit   /   Și nopți adânci  /  Îngroapă sufletul în griji.

Se clatină orice punct de sprijin, /  Niciun reazem nu mai este de încredere,

Vârtejul gândurilor nu se mai supune voinței. / Nebunia se apropie și ispitește irezistibil.

Pulsul vieții se oprește  / Și orice simț este tocit.

 

Cine-a înălțat crucea, /  Pavăza oricărei inimi?

Cine-n cer sălășluiește  / Și-ajută la frică și durere?        

Mergi la trunchiul minunat,  /  Dă curs dorului nespus.

Din el pornește o flacără  /  Și mistuie visul urât.

 

Salvat, un înger te trage din nou la țărm

Iar tu privești în jos, cu bucurie,

Spre țara făgăduinței.

În momentele biografice dificile, în crizele sale sufletești, omul ajunge inconștient aproape de pragul lumii spirituale și aici îi apare în suflet starea de lipsă de sens și depresia, apar sentimente de frică, nebunie și chiar groază, ce sunt trăiri specifice pragului dintre cele două lumi. Și de dincolo de prag poate veni în întâmpinarea omului Eu-l său superior, Christos, ce ii apare imaginativ ca cel care îl salvează.

Apariția lui Christos în încercările karmice dintre oameni

Christos poate apărea și în momentele dificile ale relației dintre oameni, deci la întâlnirea karmică dintre un om și alt om. Vă voi povesti un alt moment important din biografia mea, în care eu cred că se revelează cu claritate calitatea Sa de Domn al karmei.

Protagoniștii sunt aceiași de la relatarea biografică anterioară, adică eu și partenerul meu de viață, Lucian, dar după mai mulți ani și de data aceasta prinși într-o dureroasă ceartă conjugală. Acuze grave de ambele părți, cuvinte grele aruncate de la unul la celălalt, fiecare convins că are dreptate și neascultându-l pe celălalt – acesta era contextul, până când Lucian a ieșit din cameră și eu am rămas singură. Spațiul sufletesc dintre noi doi mi s-a arătat atunci ca fiind plin de săgeți și sulițe întunecate, otrăvitoare, rele – și eu mi-am apucat capul în mâini, nespus de dezamăgită de reacția mea, foarte descurajată, simțind din plin neputința de a rezolva vreodată problemele sufletești dintre noi, această karma dificilă adusă din viețile anterioare. Să nu mai menționez și faptul că eram pe o cale spirituală și încercam zadarnic, se pare, să devin un om mai bun…. M-am străduit să îmi amintesc ce îmi spunea el în timpul acestei cerți și am încercat să înțeleg punctul lui de vedere. Am avut revelația că și el suferea în relația noastră, nu doar eu. Înțelegând modul lui de a gândi, simțind ce simțea el, am fost deodată unită sufletește profund cu el prin compasiune și i-am simțit suferința ca și cum ar fi fost suferința mea. El nu mai era dușmanul meu, ci era fratele meu care suferea. Și m-am aflat în acel moment într-un vast spațiu auriu de iubire intensă și de bunătate. Eram în inima imensă a lui Christos și primeam iubirea Sa puternică, blândă și vindecătoare – și am știut că aceasta ar trebui să fie mereu starea de conștiență a oamenilor. Suntem în permanență în inima aurie imensă plină de iubire vindecătoare a lui Christos, dar suntem atât de închiși în ego-urile noastre, încât nu o putem simți. Numai în momentele deosebite în care ne deschidem cu adevărat inima prin compasiune pentru un alt om, putem simți și primi conștient iubirea enormă și neîntreruptă pe care Christos o are pentru noi. Ca urmare, săgețile și lăncile negre suprasensibile dintre mine și partenerul meu au dispărut și spațiul sufletesc dintre noi era acum curat. Mai mult, trăirea mea a fost că după acest Eveniment spiritual, karma grea dintre noi doi s-a redus la jumătate și relația noastră a fost în bună parte vindecată.

Pregătirea conștientă pe calea antroposofică a Întâlnirii cu Christos în eteric

Am vorbit despre trăiri biografice ale Întâlnirii cu Christos în eteric și voi cita mai jos o Întâlnire biografică deosebită. Protagonistul ei, Yeshayahu Ben-Aharon, a dezvoltat ulterior o cale de cunoaștere pornind de la indicațiile date de Rudolf Steiner, prin care omul poate re-crea în mod conștient o astfel de întâlnire cu Christos. Calea antroposofică nu ne este utilă doar pentru a înțelege și a putea explica și altora, cum spunea un prieten – ci ne ajută și să ne pregătim și să ne transpunem în mod conștient, pas cu pas, în starea de conștiență necesară Evenimentului spiritual fundamental al vremurilor noastre.

“Era în săptămâna dinaintea Paștelui 1975 când am simțit cum zidurile interioare și exterioare din jurul sufletului meu începeau să se deschidă. Am simțit că un flux de viață necunoscută, de mare frumusețe și intensitate, curgea în și prin mine. M-am trezit că trăiam în compania unei ființe și prezențe spirituale sublime, prin care deveneam de Sinele meu nou și autentic. Eram una cu această fiinţă şi în acelaşi timp deveneam eu însumi, martor la propria mea devenire şi participând conștient – deşi într-o stare de conștiență total diferită – în procesul spiritual de devenire a omenirii. Eram tot mai conștient de faptul că această ființă de fapt mă „învăța” ceva, demonstrându-mi un eveniment de naștere al unei Sine spirituale, precum şi devenirea și transformarea ei următoare. Această devenire a fost experimentată, simultan, ca fiind cosmică, umană și istorică, și o parte a unui infinit flux de viață.

Mi-au fost necesari mulți ani de studiu și de cercetare pentru a înțelege și a recapitula în mod conştient acest eveniment. În acest fel, mi-am dat seama că această Ființă sublimă, totuși atât de umană, este în esență o ființă a vieții, a devenirii și a transformării. Ea poate transforma, reînvia, mântui și „reînnoi” totul: moartea o transformă într-o nouă viața şi răul într-un bine superior. Experiența ei este o dovadă evidentă și o dovadă că acest impuls face parte din lumea spirituală reală și constituie cea mai adâncă resursă creativă și transformatoare a omenirii. Era totuși clar că această ființă depinde în întregime de noi în ceea ce privește evoluția umană și că acest proces de transformare trebuie înțeles că lucrând prin ființe umane, în timp și în istorie, maturându-se în noi doar treptat și prin multe dificultăți, pentru că este ceva atât de nou și încă în mare parte nerecunoscut de omenirea modernă.

Trebuie să subliniez – chiar dacă aceasta poate părea implauzibil unora – ca fără să fi accesat înainte documente exterioare sau tradiţii spirituale şi religioase, am experimentat această Fiinţă ca şi apariţie individuală a ceea ce este universal, Sinele spiritual al întregii omeniri şi al Pământului; şi că acest Sine spiritual al omenirii există ca şi fiinţă reală şi că este aceeaşi fiinţă care a învins moartea prin Misterul de pe Golgotha, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, şi care trăieşte de atunci ca potenţial creativ şi spiritual de transformare şi vindecare a omenirii şi a pământului.”

Drama de cunoaștere este dată în cartea sa, Noua experiență a suprasensibilului – Drama cunoașterii antroposofice a timpului nostru, iar pregătirea pas cu pas, pornind de la spiritualizarea percepției și a gândirii, în cartea Yoga cunoașterii – Cum să îți creezi un nou corp eteric și o nouă individualitate.

Închei cu relatarea atât de concisă și de plină de modestie a lui Rudolf Steiner din Autobiografia sa (GA 28), despre Evenimentul spiritual ce a avut loc în viața sa după o perioadă de grele încercări sufletești, în care la nivel eteric a trebuit să se lupte cu ființele ahrimanice:

“Adevăratul conţinut al creştinismului începea să înmugurească în sufletul meu ca fenomen de cunoaştere interioară. La răscrucea dintre secole, mugurele se desfăcuse tot mai mult. Înainte de sfârşitul secolului, sufletul meu a trecut prin încercarea descrisă. Faptul de a fi stat spiritual în faţa Misteriului de pe Golgotha, în cea mai lăuntrică şi mai serioasă sărbătoare a cunoaşterii, a fost evenimentul central al evoluţiei mele sufleteşti.”  (articol scris de Delia Soare și publicat în numarul 12 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 

Craciunul exterior si Craciunul launtric

Publicat pe de
11

                             Chiar daca Christos s-ar naste de o mie de ori in Bethleem,

                             Daca nu s-a nascut in tine, ramai pierdut pe vecie !” (Angelus Silesius)

Am ales cuvintele lui Angelius Silesius ca motto pentru prezentarea mea, ca o indicatie a legaturii dintre ceea ce stim ca s-a petrecut in plan exterior de Craciun, pe de o parte si procesele de transformare prin care trece sufletul omenesc, reprezentate imaginativ, in aceasta perioada a anului si nu numai, pe de alta parte.

Daca parcurgem sufleteste, in mod cat mai constient, cele patru mari sarbatori ale cursului anului: Michael, Craciunul (cu Boboteaza), Pastele si Sanzienele, putem trece printr-un anumit proces de initiere in marile taine ale evolutiei omenirii. Sarbatoarea de Craciun poate fi considerata, in primul rand, o sarbatoare a amintirii originii spirituale a omului si deci un prilej al unei adevarate cunoasteri de sine. Deloc intamplator, sarbatoarea de Craciun este precedata de sarbatoarea lui Michael, care are legatura cu spiritualizarea gandirii si cu nasterea Eului Superior in suflet. Acest lucru il voi detalia in partea a doua a acestei prezentari.

As vrea sa subliniez si sa urmaresc, in cele ce urmeaza, cele doua aspecte fundamentale ale sufletului omenesc: cel divin (ceresc) si cel omenesc.  In primul rand, avem aspectul divin, in imaginatiunea clasica de Craciun, cu Fecioara Maria, plina de puritate, blandete, intelepciune si iubire materna, tinand in brate pruncul stralucitor. Prin ea, omului i se readuce aminte de originea sa divina, de ce anume el s-a indepartat atunci cand a coborat in intruparea pamanteasca. rafael-madonna_sixtinaCel mai aproape de aceasta imaginatiune arhetipala este Rafael, cu a sa Madona Sixtina.

In al doilea rand, avem aspectul omenesc in imaginatiunea despre originea crucii, care ne este data de Rudolf Steiner in ciclul de conferinte “Ideea Craciunului si Taina Eului”. El ne atrage aici atentia asupra legaturii atat de cunoscute candva in misterii, dintre inceputul Vechiului Testament, cu istoria lui Adam si a Evei, nasterea pruncului Iisus de Craciun si Evenimentul de pe Golgotha. In Paradis, Dumnezeu cel din Vechiul Testament le-a dat dat voie lui Adam si Evei sa manance din toate fructele Pomului Vietii, dar le-a interzis sa guste din roadele Pomului Cunoasterii binelui si raului. Si pentru ca ei, ispititi de Lucifer aparut in forma de sarpe, au mancat din fructele Pomului cunoasterii, au fost alungati din rai. Mai tarziu, cand stramosul Adam a murit si a fost ingropat, din mormantul sau a crescut un pom si din lemnul acestuia a fost facuta ulterior crucea pe care a fost rastignit Iisus Christos. Deci mai intai corpul lui Adam pus in mormant a introdus in aura pamantului si in evolutia omenirii principiul luciferic, iar mai tarziu, prin Misteriul de pe Golgotha cu punerea sa in mormant, Christos a adus un nou principiu in aura pamantului si in evolutia omenirii. Din aceasta straveche cunoastere inteleapta, s-a mai pastrat astazi doar faptul ca ziua de 24 decembrie, inainte de ziua de Craciun de pe 25 decembrie, este marcata in unele calendare crestine ca fiind ziua lui Adam si a Evei.

michelangelo-the-fall-and-expulsion-of-adam-and-eve-sistine-chapel1

Partea I – Craciunul exterior

Copilul arhetipal si eternul femin

Cele doua aspect mentionate: divin si omenesc, le putem urmari in cursul narativ din Evanghelia lui Luca si Evanghelia lui Matei. In prima, in arborele genealogic exprimat la inceput, vedem ca stramosul ereditar al copilului Iisus este Nathan, fiul lui David, iar in a doua, linia porneste de la celalalt fiu al lui David, Solomon, aceasta fiind una dintre contradictiile greu de explicat din evangheliile sinoptice. Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, stim ca diferentele dintre evenimentele relatate in aceste Evanghelii provin din faptul ca, oricat ar parea de incredibil si de neacceptat constientei obisnuite, avem doi copii Iisus: Iisus nathanic si Iisus solomonic, provenind din doua cupluri diferite Maria si Iosif, care pregatesc corporalitatea necesare coborarii lui Christos pe pamant la momentul Botezului din Iordan. In spatele acestui lucru se acunde o adanca intelepciune divina, pe care o putem presimti in urmatoarea idee, exprimata de Emil Bock in cartea “Copilaria si tineretea lui Iisus”: “Nu putea fi purtator al Fiintei Christice decat o fiinta umana care era cu totul copil si, in acelasi timp, intelept desavarsit.”  

In aceasta carte a lui Emil Bock (“Copilaria si tineretea lui Iisus”) am descoperit cele mai frumoase, emotionante si bine documentate  portrete biografice ale celor doi copii Iisus, ale celor doua Marii si ale celorlalte personaje din Evanghelii, prin a caror interactiune sufleteasca a avut loc fuziunea marilor curente ale omenirii (budismul si zoroastrismul, sau linia de pastori si cea regala), in pregatirea venirii lui Christos pe pamant. Incerc sa fac un scurt rezumat al acestora, in cele ce urmeaza.

Iisus din Evanghelia dupa Luca

Mai intai, in Evanghelia lui Luca, avem cuplul Maria si Iosif ce locuiesc in Nazareth. Avem deci arborele genealogic al copilului Iisus pornind de la Adam si mergand mai departe, prin profetul Nathan fiul regelui David, pana ajunge la Iosif si la Iisus. Maria este descrisa ca fiind foarte tanara, copilaroasa, de o puritate, blandete si gingasie desavarsite. Ea este logodita cu tamplarul Iosif. Despre ei, Bock ne spune ca sunt tipul de oameni afectiv-visatori, ce duc o viata simpla, curata, in armonie cu natura si cu lumea spirituala. Mai mult, conform evangheliilor apocrife si cercetarilor lui Bock, acest cuplu traia in sanul comunitatii eseniene din Nazareth. Maria ne apare ca reflectarea terestra a femininului arhetipal din creatia originara, ea este Eva inainte de caderea in pacat, iar pruncul ei este intruparea sufletului omenesc pur, al lui Adam inainte de a manca din roadele pomului cunoasterii. Acest lucru a fost posibil pentru ca lumea spirituala a pastrat o parte pura din sufletul primului om creat. Daca despre Maria nathanica nu se stie nimic despre posibile incarnari anterioare, despre sufletul incarnat in pruncul ei se poate spune cu siguranta ca este la prima sa incarnare pe pamant. Mariei din Evanghelia dupa Luca i se arata arhanghelul Gabriel, anuntand-o ca a fost aleasa sa devina mama Fiului lui Dumnezeu – si acest lucru este adevarat in sensul ca ea va da nastere sufletului imaculat al primului om creat de Dumnezeu-Tatal. Conceptia acestui suflet pur a fost facuta sub obladuirea lumii spirituale, Iosif si Maria fiind adusi intr-o stare ca de somn si astfel nelasand sa patrunda nicio dorinta ce ar fi putut macula acest proces de o importanta coplesitoare in planul evolutiv al omenirii. Deci intr-un anumit sens, Maria a ramas fecioara, asa cum este spus in Evanghelie, caci fecioria este in primul rand o stare de inocenta a sufletului, dar acest lucru este vazut intr-un mod atat de materialist in zilele nostre. Cand era aproape sa nasca, Maria a fost nevoita sa plece impreuna cu Iosif la Bethleem, pentru recensamant. Acolo, in plina iarna, in frig si in miez de noapte, ei i-a venit sorocul sa nasca, dar nu a fost primita nicaieri, hanurile erau pline de oameni veniti tot pentru recensamant, asa ca in final a gasit o iesle intr-un grajd, unde a dat nastere pruncului Iisus. Ingerii au participat la aceasta nastere, boul si magarul i-au suflat aer cald, iar cei trei pastori anuntati si calauziti de ingeri ca s-a nascut fiul lui Dumnezeu au venit sa il vada pe prunc. Ingerii formau Nirmanakaya  (corpul astral purificat al lui Buddha), caci prin nasterea pruncului din Evanghelia dupa Luca budismul s-a putut exprima in lume intr-o forma reinnoita, intinerita. Boul (sau taurul) reprezinta fortele de vointa imblanzite ce se daruiesc binelui pruncului divin din suflet, iar magarul este simbolul corpului fizic ce in acest caz isi pune fortele instinctuale tot inspre slujirea misiunii pruncului Iisus nascut in suflet.

Daca sufletul primului om, adica al lui Adam inainte de ispitirea luciferica, s-a intrupat in Iisus nathanic, Eu-l lui Adam s-a intrupat in Ioan Botezatorul. Apostolul Luca face referire la acest mister descriind intalnirea dintre Maria si Elisabeta, viitoarea mama a lui Ioan Botezatorul. Ambele erau insarcinate, iar cand ele se imbratiseaza, pruncul din pantecele Elisabetei tresare si ea simte cum se umple de duh sfant, iar atunci ea ii striga fecioarei Mariei ca atat ea, cat si pruncul pe care Maria il poarta in pantece, sunt binecuvantati.

Pruncul Iisus nathanic ne apare ca fiind plin de nevinovatie si aplecat visator asupra propriilor trairi sufletesti, radiind iubire pura si forte de viata. Pe masura ce crestea fizic, el ramanea la aceeasi puritate, inocenta a perceptiilor, la aceeasi uimire fata de lume precum copiii in primii 2-3 ani de viata, fiind in armonie deplina cu lumea plantelor si cu lumea animala, dar nedezvoltandu-si gandirea ca si forta specifica a Eu-lui. Sufletele mai sensibile simteau iubirea deosebita pe care o radia acest suflet primordial, insa in general oamenii il considerau inapoiat in dezvoltarea sa. Copilul traia in atmosfera sufleteasca de puritate si blandete a mamei sale si intre ei era o legatura sufleteasca cu totul speciala, o armonie si o uniune permanenta cu lumea cereasca.

Fecioara Maria cu pruncul, cel mai adesea reprezentata in picturi si in special in Madona Sixtina a lui Rafael, este Maria din Evanghelia dupa Luca.

Iisus din Evanghelia dupa Matei

Al doilea cuplu este cel ce locuia in Bethleem si este descris in Evanghelia dupa Matei. Atat Maria solomonica, cat si Iosif se trageau din familii de vaza din Bethleem si erau oameni inteligenti, educati. Maria fusese crescuta si educata ca fecioara la templu, caci parintii ei observasera ca manifesta o intelepciune, seriozitate si inclinatie catre studiu si religie inca de foarte timpuriu. Putem spune ca in ea era un suflet batran, intelept, ce avusese nenumarate incarnari in multe timpuri ale omenirii, de unde adusese roade bogate in suflet si spirit. In destinul ei, ne spune Emil Bock, putem presimti tragedia eternului feminin care urma sa aiba loc in evolutia omenirii, dar si mantuirea acestuia prin suferinta si iubire. Frumoasa, mandra si cu o noblete desavarsita in fiinta sa, tanara Maria arata ca o regina printe ceilalti oameni. In acele vremuri, stiinta, religia si arta erau inca o unitate, nu ca in vremurile noastre, cand sunt atat de rupte una de alta, iar educatia se facea pe atunci in centrele religioase. Maria era nespus de dedicata invataturii religioase pe care o primea si si-ar fi dorit sa ramana pentru tot restul vietii la templu sa-i slujeasca lui Dumnezeu, ea avand o legatura directa cu ingerii, cu lumea spirituala. Dar invatatii de la templu aveau alte planuri cu ea, conform indicatiilor din oracole pe care le primeau la randul lor. Ei o educau  pentru a deveni mai tarziu mama lui Mesia pe care il asteptau toti. Asa ca tanara fata a renuntat la visul ei de a sluji lui Dumnezeu in temple, pentru o misiune si mai nobila, de a se casatori si a da nastere pruncului salvator mult-asteptat al neamului iudeilor. Legendele spun ca ea urma sa se casatoreasca doar cu cel ce va face toiagul uscat sa infloreasca, atunci cand va trece prin dreptul ei – si asa a fost ales Iosif, care era un barbat evoluat spiritual, educat si de neam regal, mult mai in varsta decat fecioara Maria.  Daca in cazul cuplului din Evanghelia lui Luca, Maria a fost cea care a primit vestea nasterii pruncului divin de la Arhanghelul Gabriel, in cazul acestul cuplu din neam regal, vestea ca se va naste un prunc a fost data tatalui. Nunta dintre Maria solomonica si Iosif a fost facuta in templu, sub obladuirea inteleptilor preoti, la fel si unirea trupeasca dintre ei a fost in deplina puritate, fiind sustrasa cu totul constientei ei si a sotului ei, asa cum se facea in acele timpuri in situatii speciale, in templele conduse de preoti initiati. In acest caz, sufletul ce s-a intrupat in acest copilul Iisus era cel mai intelept suflet al omenirii, ce trecuse prin nenumarate vieti pamantesti din vremuri imemoriale si condusese in mod direct popoare sau daduse impulsuri pretioase in evolutia omenirii: Eu-l marelui initiat Zoroastru (“Steaua de aur”). La nasterea sa, in casa lor din Bethleem, au venit cei trei regi-magi intelepti, calauziti de steaua care le indica faptul ca marele lor maestru spiritual Zoroastru s-a nascut in Bethleem, iar ei s-au inchinant lui si i-au adus aur, smirna si tamaie, ca daruri simbolizand initierea. Insa in acele timpuri, regale Irod aflase si el ca se va naste Mesia si speriat ca acesta sa nu ii ia locul, a dat porunca sa fie omorati toti pruncii. Avertizat in vis de inger, Iosif i-a luat pe Maria si pe prunc si au fugit in Egipt, unde s-au adapostit pentru o perioada mai lunga intr-un templu. Cand primejdia a trecut si au aflat ca Irod murise, ei s-au intors, dar nu in Bethleem, ci in Nazareth. De acum devenisera vecini cu familia lui Iisus nathanic si asa s-au cunoscut cele doua familii.

Prietenia dintre cele doua familii. Transformarea din Templu. Noul Feminin arhetipal

Copilul Iisus nathanic s-a nascut cu aproximativ doi ani mai tarziu decat Iisus solomonic si atunci el nu a fost in primejdia de a fi omorat de nemilosul rege Irod. Aceasta este inca o aparenta contradictie din Evanghelii, si anume ca apostolul Luca nu mentioneaza nimic despre episodul dramatic al uciderii pruncilor, dar prin datele de nastere diferita ale copiilor Iisus intelegem de ce nu a fost cazul. Deci cele doua familii traiau ca vecini in comunitatea eseniana, unde nu existau diferente de rang si de avere. Maria solomonica, pe langa ca pierduse rangul si pretuirea deosebita de care se bucura in casa natala din Bethleem, pierduse si visul ei de a fi mama lui Mesia, sub obladuirea initiatilor din templu, acum ca era departe de ei. Acum era aparent o femeie obisnuita, ce se ocupa de cei sapte copii pe care ii avea impreuna cu Iosif si pe care nu ii mai concepuse in acelasi mod inocent precum pe cel dintai, ci ea, treptat-treptat, isi pierduse puritatea din templu si implicit legatura pe care o avea cu ingerii, cu divinitatea. Putem sa ne inchipuim, spune Bock, suferinta acestei femei mandre si deosebite, care avusese idealuri inalte, pe care le vazuse destramandu-se treptat sub ochii ei. Chiar si iubirea de mama a fost o calitate pe care ea dobandit-o prin stradanie proprie si suferinta, neavand-o nativ, precum Maria nathanica ce intruchipa mama arhetipala plina de forte de daruire de sine. De aceea, ei ii facea bine prezenta Mariei nathanice, ii amintea intr-un mod vindecator de paradisul pierdut din timpul cand era fecioara slujind in templu. Intr-un mod similar, cei doi baieti Iisus se imprietenesc, fiecare simtindu-se atras intr-un mod misterios de celalalt, ca si cum celalalt avea o calitate sufleteasca ce il completa si il facea sa se simta implinit. Atat de polari erau cei doi, si totusi atat de apropiati sufleteste ! In timp ce fratii lui, inteligenti si educati, cumva il dispretuiau pe baiatul Iisus pe care il considerau intarziat in dezvoltarea sa, Iisus somolonic, cu intelepciunea si dorinta sa de a cunoaste in permanenta lumea, simtea ca in baiat se manifesta o iubire plina de inocenta si de forte de viata, din care sufletul sau se hranea. La fel, baiatului Iisus nathanic ii facea bine prietenia acestui baiat intelept, ii imprumuta intr-o anumita masura din forta sa de gandire si de individualizare.

Cand baietii au crescut – Iisus nathanic avea deja 12 ani – era vremea sa primeasca confirmarea in templu, asa cum era datina, asa ca familia din Evanghelia lui Luca impreuna cu Maria solomonica si fiul ei au plecat inspre Ierusalim. Iosif cel in varsta, sotul Mariei somolonice, murise de batranete de putin timp.  Ambrogio_Borgognone_Iisus predicand in Templu.jpgLa Ierusalim a avut loc episodul cu disparitia baiatului Iisus nathanic, pe care l-au cautat timp de trei zile, mama sa fiind foarte nelinistita. Intr-un sfarsit, adultii l-au gasit pe copil in templu, stand pe tron si raspunzand cu multa intelepciune marilor invatati din temple, spre uluirea acestora. De ce ma cautati ? Nu stiati ca eu sunt in casa Tatalui Meu ? le raspunde copilul adultilor ingrijorati. Mama sa, Maria descrisa in Evanghelia lui Luca, a fost foarte afectata de transformarea fiului ei, pe care nu-l auzise niciodata vorbind atat de intelept, incat aproape ca nu-l mai recunostea si se simtea ca si cum l-ar fi pierdut. Impresionata a fost si Maria solomonica de transformarea baiatului Iisus mai mic, la care observa o atitudine noua de demnitate si adanca intelepciune pe care nu le vazuse pana acum decat la fiul ei, dar fu mai ales nespus de ingrijorata pentru fiul ei drag, care devenise palid, tacut si retras in el si parca se topea din picioare de la o clipa la alta.  Ce se intamplase, de fapt ? Rudolf Steiner ne lamureste acest mister: Eu-l lui Zarathustra din baiatul solomonic trecuse in baiatul nathanic si astfel intelepciunea profund umana adusa de multe vieti pamantesti de catre Zarathustra se unise cu iubirea pura cereasca a primului om creat de Dumnezeu, ce nu avusese nicio alta viata pe pamant si nu fusese niciodata atins de principiul luciferic. Caci in acele vremuri Eu-l uman nu era atat de legat de corp precum astazi si astfel de transferuri de Eu se petreceau, in anumite situatii.

Prin fuziunea dintre intelepciunea pura si iubirea curata s-a realizat planul divin de creare a unei corporalitati umane potrivite pentru entitatea cosmica Christos, ce urma sa se intrupeze la momentul Botezului din Iordan.

In timp ce tanarul Iisus nathanic, acum straluminat de Eul intelept al lui Zarathustra, devenea tot mai puternic si mai intelept, celalat baiat s-a inchis tot mai mult in el si pana la urma a murit, spre adanca durere si disperare a mamei sale, care dupa ce isi pierduse sotul si ramasese singura cu sapte copii, acum il pierdea si pe cel mai iubit fiu al ei si in care isi pusese toate sperantele. Cam in aceeasi perioada moare si Maria nathanica, ce nu-si mai putuse reveni dupa socul primit odata cu transformarea de neinteles a fiului ei.  In virtutea legaturii sufletesti de prietenie ce ii lega de multi ani, Iosif tamplarul o ia in casa sa pe Maria solomonica, impreuna cu cei sase copii ai ei – si cele doua familii devin una, iar astfel mama solomonica si Eu-l fiului sau sunt adusi din nou impreuna, in aceste atat de misterioase legaturi de destin. Maria se simtea in mod inexplicabil profund atrasa sufleteste de Iisus nathanic, desi inca nu stia ca acesta poarta in el Eu-l fiului sau. Insa de cate ori ea incerca sa intre in legatura cu fiul sau decedat si pe care ea il cauta in lumile spirituale, atentia si iubirea ei erau atrase de baiatul nathanic, ce radia iubire si intelepciune inspre ea, incat ea incepuse sa presimta ca aici sunt niste mistere ce se cer lamurite.

Comunicarea dintre mama si fiul adoptiv devenea tot mai profunda, pe masura ce baiatul se maturiza. Ea primea plina de compasiune relatarile pline de durere ale tanarului ce observa cu luciditate situatia de decadere sufleteasca si morala in care se afla omenirea in acel moment, cand vechile misterii pagane nu mai functionau si locul zeitatilor la care se inchinau oamenii fusese luat de entitati demonice. In acest context, vestea despre Ioan Botezatorul ce incepuse sa predice venirea lui Mesia si boteza cu apa in Iordan, spunandu-le oamenilor: Schimbati-va modul de a gandi, Imparatia Cerurilor se apropie !, a aparut ca o mare speranta pentru ei. Tanarul Iisus s-a pregatir sa plece spre Ioan Botezatorul si-a luat la revedere de la mama sa, discutia ultima dintre cei doi fiind de o mare profunzime si practic transfigurand-o pe Maria solomonica. Atunci ea a avut o deschidere spirituala catre intelegerea intregului mister al celor doi copii Iisus si tot atunci sufletul pur al Mariei nathanice ce murise a coborat din lumea spirituala si s-a unit cu ea, astfel aparand pentru prima data femininul arhetipal complet in fiinta mamei lui Iisus, reunind puritatea, iubirea si blandetea primordiala a primei femei create inainte de a fi atinsa de principiul luciferic, cu intelepciunea si iubirea omeneasca dobandite cu stradanie si multa suferinta de-a lungul a nenumarate incarnari.  In acest moment crucial, Maria isi recapata virginitatea. Este, inca o data, descris intr-un mod extraordinar de catre Emil Bock, ceea ce inseamna de fapt femininul arhetipal complet: unirea in suflet a celor doua principii, a celor doua aspecte ale femininului: cel ceresc, originar, pur, pe care il putem vedeam reprezentat in Madona Sixtina a lui Rafael, si cel omenesc, dobandit prin efort propriu si suferinta, prin metamorfozarea si purificarea sufletului cazut sub influenta luciferica, adica prin mantuirea lui Lucifer in suflet prin intermediul impulsului adus omenirii de catre Christos. “Marea transformare ce a avut loc in Maria ca urmare a convorbirii de adio este arhetipul unei transformari catre care trebuie sa nazuiasca orice suflet uman. Caci versul lui Angelus Silesius:

Tu trebuie sa fii Maria, pe Dumnezeu sa-l nasti in tine,

Ca El si tie fericirea cea vesnica in alt fel sa ti-o dea.

se refera la procesul prin care sufletul uman devine Maria, in sensul cuceririi unei noi feciorelnicii launtrice. “ (Emil Bock)

Stim apoi ca pe drumul spre Iordan, Eu-l lui Zarathustra, indeplinindu-si misiunea de a pregati corporalitatea potrivita pentru intruparea principiului christic, paraseste trupul lui Iisus, iar in momentul in care Ioan Botezatorul il boteaza pe Iisus, Eul macrocosmic al lui Christos coboara in trup fizic si Iisus Christos isi incepe misiunea pe pamant.

Partea a II-a: Craciunul launtric. Trairi la pragul lumii spirituale. Nasterea Eului superior in suflet

Am putea sa ne intrebam de ce, in Evanghelia dupa Luca, pruncul Iisus nathanic – sufletul adamic pur creat de Dumnezeu-Tatal – se naste in conditii atat de grele: in noapte, frig, saracie si umilinta, intr-un grajd intunecos. Explicatia este ca ceea ce s-a  petrecut atunci pe plan exterior, la rascruce de timpuri, reprezinta in acelasi timp si imaginea proceselor sufletesti prin care omul trece in cunoasterea de sine, cand ajunge la pragul lumii spirituale, iar din sufletul intelept da nastere pruncului divin al cunoasterii de sine.

In Contemplarile asupra cele 12 nopti sfinte, Kristina Kaine descrie cum doar curajul michaelic de a privi in intunericul din sufletul nostru, in gandurile moarte intelectuale, in vointa noastra slaba si indecisa ne poate da sansa de a ne naste Eul Superior. Putem patrunde misterul nasterii copilasului spiritual al sufletului in noaptea intunecata si friguroasa din suflet doar atunci cand avem curajul de a o lumina cu lancea gandirii spiritualizate. De-abia atunci putem sa dam nastere la cel ce suntem cu adevarat. Kristina Kaine porneste in contemplarea ei de la indicatia despre noaptea de Craciun pe care Rudolf Steiner a dat-o lui Herbert Hahn, la intrebarea acestuia despre semnificatia celor 12 nopti sfinte: “Aceasta noapte sfanta este noaptea in care Christos este nascut in suflet si sufletul intreaba: Poate fi sufletul meu eliberat, salvat, mantuit cu toate slabiciunile si defectele si pasiunile mele ? Simbol: grajdul din Bethleem in saracie si umilinta in care va fi nascuta Lumina Lumii. Vocea linistii patrunde in suflet si ne invata  cum sa afirmam cu bucurie binele care se afla in noi si in ceilalti. Sufletul cauta misterul in intuneric si in paduri necunoscute. Spiritul divin este nascut in materie; Alpha si Omega se ating si creaza viata.”

Ceea ce in trecut era cufundare mistica in sine, pe calea sentimentului, in zilele noastre este o coborare constienta in suflet, pana la pragul lumii spirituale, inspre cunoasterea de sine. Aici are loc intalnirea cu micul Pazitor al pragului si cu Eul superior, iar la intoarcerea in starea de constienta obisnuita aducem in suflet un germene al partii divine din noi: nasterea copilasului auriu al cunoasterii spirituale din substanta  maternala a intelepciunii. Dar pentru aceasta trebuie sa ajungem la pragul lumii spirituale, unde Rudolf Steiner spune ca sunt douasprezece aspecte de baza in care Pazitorul pragului ni se poate arata. Unul dintre aceste aspecte este reprezentat in aceasta pictura lui David Newbatt, intitulata “Phoenix”, pe care am putea-o numi si  transformarea gandirii (moarte si renastere) la pragul lumii spirituale. Am avut bucuria sa o gasesc pe internet, la putin timp dupa ce avusesem o imaginatiune foarte asemanatoare cu ceea ce este reprezentat artistic in ea. Vedeti in pictura o fiinta spirituala feminina, avand deasupra capului o pasare aurie cu aripile mari larg deschise. In imaginatiunea mea, din inima acestei fiinte feminine sublime izvora un suvoi de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si ganduri pure de intelepciune. david-newbattEa este inconjurata de fiinte intunecate si monstruoase: imaginea gandurilor moarte, intelectuale ale omului, deci gandurile cazute sub puterea lui Ahriman. Atat fiinta luminoasa si inteleapta, cat si fiintele intunecate din jurul ei, sunt aspecte din sufletul omenesc, caci la pragul lumii spirituale omul se intalneste cu el insusi. In timp ce partea intunecata releva aspectele pe care omul trebuie sa si le transforme constient, prin stradanie, partea luminoasa reprezinta potentialul sau spiritual, idealul catre care el poate sa aspire.

Devenim astfel constienti de niste aspecte de transformat din noi si in acelasi timp aducem in suflet ceva din Eul nostru superior. Ceva se naste in sufletul nostru din aceasta intalnire la prag, un germene ce poate fi lucrat mai departe, ‘pruncul divin’.

Sorin Stefanescu a mentionat in conferinta sa picturile-imaginatiuni ale lui Goya (“Capriciile”). As spune despre ele ca sunt niste imaginatiuni incomplete, pe care omul le are intr-adevar la atingerea pragului lumii spirituale, dar fiindca ajunge la prag intr-o stare sufleteasca deprimata (cum era Goya cand le-a avut), sau oricum intunecata, aceste imaginatiuni nu sunt complete: omul percepe doar partea lor intunecata, ahrimanica, cea care trebuie transformata de catre fortele Eului. goya1Daca priviti la pictura lui David Newbatt, inchipuiti-va cum este ca cineva sa poata vedea launtric doar acele fiinte ahrimanice: acel om va fi in situatia mielului neajutorat, ingrozit si atacat de acesti monstrii sufletesti. Eu am fost in aceasta situatie intr-un moment biografic greu din viata mea, pe care l-am numit “caderea in abis”, in care pentru un timp m-am simtit pierduta, neputand sa vad nicio lumina.

La polul opus, sunt toate acele trairi extatice, minunate, cand cineva are viziuni luminoase cu ingeri, cu fiinte spirituale divine si atunci omul devine foarte mandru, crede ca a ajuns la un anumit nivel de elevare spirituala. Exemplificand cu  aceeasi pictura a lui Newbatt, inchipuiti-va ca cineva ar vedea doar partea ei aurie, luminoasa. Putem sa le numim viziuni date de Lucifer, in care omul vede doar partea frumoasa, stralucitoare, divina, incantatoare; dar fiindca nu vede si ce anume mai are de transformat, omul cade prada ispitei de a credea ca are deja calitatea reprezentata prin imaginea respectiva si nu trebuie sa mai depuna niciun efort pentru ea. In acest caz, omul evita pragul lumii spirituale si intalnirea cu Pazitorul pragului si nu stie ce are de transformat in fiinta sa. Deci ar trebui sa privim cu mare circumspectie astfel de trairi luminoase, extatice. Este drept, ele sunt intalnite in special pe alte cai spirituale (nu pe calea antroposofica), pe cai ce nu au de-a face cu gandirea si cu spiritualizarea ei.

Desigur, ceea ce am prezentat aici este o forma mult simplificata despre ceea ce inseamna o imaginatiune; lucrurile acestea sunt foarte complexe si greu de pus in cuvinte. Mai importante decat imaginile in sine sunt trairile sufletesti pe care omul le are la pragul lumii spirituale, precum si mesajul pe care il primeste prin ele. O descriere completa a unei imaginatiuni este data de Rudolf Steiner in “Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale” (GA 10), in intalnirea cu micul Pazitor al pragului. Pentru a avea imaginatiuni complete si juste pe calea launtrica a cunoasterii de sine, este absolut necesar sa ne spiritualizam gandirea, iar cea mai sigura si mai grea cale in acest sens este cea data in “Filosofia Libertatii” (GA 4).

Cum s-a mentionat mai devreme, mai este si calea nu atat de grea ca “Filosofia Libertatii”, dar nici atat de sigura: cea data de studiul serios, sustinut, al antroposofiei, la care se adauga meditatiile si exercitiile insotitoare. Caci:

Gandirea pura este lumina soarelui in ceata vietii

Gandul pur este o traire spirituala

Educarea spre gandirea pura este antroposofia

Exersarea formelor de gandire pura este meditatia

Ea il face pe om  calm, interior activ, linistit sufleteste

Ii aduce mantuirea in inima. (Rudolf Steiner)  

Ar fi mult de discutat aici despre ce anume inseamna transformarea si spiritualizarea gandirii, dar aceasta este o mare tema in sine, pe care si eu incerc sa o aprofundez, deci poate vom discuta despre ea alta data.

 (prezentare tinuta de Delia Soare la Simpozionul de Craciun de la S.A.R. din 17 decembrie, 2016)

 

 

Despre adevarata simplitate

Publicat pe de
9

Mai jos este comentariul meu scris pe un blog frumos al unei fete sensibile si profunde.

Este, totodata, si o anume revolta a mea vis-a-vis de atat de elogiata „simplitate”; este un raspuns dat tuturor celor ce imi reproseaza ca scriu prea complicat si ca imi bat atata capul sa inteleg lucruri „grele”, in loc sa traiesc viata „just like that”. Pentru cine vrea simplitate, sa citeasca eseul meu „Despre indumnezeirea lumii”, care – dincolo de numele pretentios –  vorbeste despre lucruri simple, despre o anumita inocenta re-dobandita in a percepe lumea, dincolo de aparenta.

Simplitate… A devenit un adevarat leit-motiv, ma tot lovesc de asta, in orice domeniu. Intr-o lume in care totul este complicat, greu, toti ne dorim toti lucruri simple, toti cautam frumusetea “banalului”.

Intelepciunea este simpla, da. Insa se confunda simplitatea-naivitate, ca de copil, cu simplitatea ideilor unui batran intelept, ce a facut sa infloreasca trandafirii din fiecare cruce neagra si grea pe care viata l-a rastignit. Se spune: “Intelepciunea adevarate este simpla, hai sa spunem lucrurile banal, necomplicat, frumos ! Ce atatea idei complicate, ce atatea intortocheli ale gandirii ?!” Da, dar se vede, se simte prea bine cand cuvintele simple sunt doar idei imprumutate de la altii si spuse naiv, sau cand sunt ele intr-adevar rezultatul sufletului incercat din greu, ce a slefuit incercarile vietii ca pe niste perle, simple, perfect rotunde, luminoase si curate !

Se vede cand mintea se straduie sa inteleaga niste lucruri de neinteles, cand le macina ca pe niste pietre de moara si mai apoi le recreeaza intr-o forma curata, simpla, dar expresiva, ca de cristal. Efortul acesta este cel ce va da greutate, sens cuvintelor simple de intelepciune nascute de suflet mai apoi.

Si arta adevarata este simpla – daca ne gandim la operele lui Brancusi, de care se tot pomeneste pe aici – ar parea ca orice om le-ar putea face, ce mare lucru, sa sculptezi o forma ca de sageata ce tasneste spre cer si apoi sa ii dai un nume sugestiv: “Zbor” ? Si totusi, prin cata stradanie, cate nopti nedormite, sacrificii si sudoare, trece artistul, pana cand ajunge la acea simplitate geniala ? Undeva nevazut, fiecare sculptura a lui Brancusi poarta in ea toata aceasta munca extraordinara a sufletului, toata inspiratia – si sufletul celui ce o priveste o poate resimti. Este si motivul pentru care Brancusi spunea ca sculpturile sale sunt prilej de meditatie pentru privitor.

La fel, nu prea putem trai banalitatea simpla si atat de expresiva in iubirea de cuplu fara a fi trecut mai intai prin cea mai mare suferinta, prin moartea iubirii, prin miracolul invierii sufletului. Si de-abia de-acum inainte, omul, mai adunat in sine, mai puternic, pregatit de a iubi, se poate darui total fiintei iubite, dar fara a se mai pierde pe sine.

Drumul spre simplitatea autentica trece prin efort, prin complicat, prin sacrificiu… Nu prea sunt scurtaturi. Este doar o iluzie daca cineva da la o parte pe cele complicate si se duce direct la cele simple, banale, frumoase, obtinute fara efort, dar care se vor dovedi la fel de volatile precum o fata Morgana.

Mitul sufletelor-pereche

Publicat pe de
5

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”

Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.

O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”

În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?

Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.

Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin indragostirea coplesitoare de un alt om, pe care il crede suflet-pereche. Si această iubire Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini,  intr-o zona sufleteasca ce nu vrea sa aiba de-a face cu lumea fizica, cu greutatile si responsabilitatile pe care aceasta le implica. Pe de altă parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său numai în plan material, în unirea fizică cu un alt om. Aflat in aceasta situatie, prins intre Lucifer si Ahriman, omul devine tot mai egoist si mai indepartat de indatoririle sale pamantesti şi îşi pierde treptat Eul adevarat, legatura sa cu arhetipul Om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.

„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat. (scris de Delia Soare, în primavara 2009)