Înspre Ființa cea adevărată a omului

Articolul de față este o prelucrare a conferinței pe care am ținut-o în luna iulie la Simpozionul de vară al Societății antroposofice din România de la Plopi, munții Apuseni.  Simpozionul a avut ca temă Întâlnirea cu Christos în eteric.

S-a vorbit în cadrul conferințelor anterioare și a grupelor de lucru despre Întâlnirea cu Christos în planul eteric și despre oameni care au avut astfel de întâlniri. S-a menționat și despre existența unei cărți în care astfel de evenimente sufletesc-spirituale, fundamentale pentru evoluția omului, au fost culese și publicate.

Știm că posibilitatea întâlnirii cu Christos în eteric este dată oricărui om în etapa actuală de evoluție a omenirii, indiferent dacă se află pe o cale de inițiere sau nu. Din relatările de până acum, putem observa că această trăire fundamentală are un caracter cu totul particular, individual, ce ține de biografia fiecărui om, așa cum ne-a povestit și Monica Culda în conferința de ieri.

Am citit de curând despre cele trei ipostaze ale Întâlnii cu Christos a celor doi discipoli pe drumul către Emaus, relatată în Noul Testament. Yeshayahu Ben-Aharon le consideră elementele de bază ale Întâlnirii cu Christos, pe calea de cunoaștere ale omului modern, și le detaliază în cartea sa Noua trăire a suprasensibilului: Christos ca: 1) prieten, 2) Învătător și 3) cel ce inițiază omul în secretele Împărăției sale. Avem deci și o clasificare a etapelor Evenimentului. 

Apare întrebarea importantă despre cum ne ajută calea antroposofică înspre a avea trăirea acestui Eveniment spiritual fundamental. O altă întrebare se ridică, și anume cea despre autenticitatea unor astfel de trăiri spirituale, iar Monica ne-a dat ieri niște criterii bune în acest sens, pe care le voi aminti și adăugi în cele ce urmează. Găsesc întemeiată remarca făcută de Marius Gabor cum că adesea antroposofii, pe baza celor studiate în Știința spirituală, și-au format anumite așteptări – le putem numi chiar prejudecăți – despre cum ar trebui să fie această întâlnire cu Christos în eteric. Ca urmare, chiar dacă au o astfel de trăire, o trec cu vederea sau nu o recunosc ca atare.

Christos, idealul de devenire al omului

Pe când pregăteam această conferință, o prietenă și colegă de antroposofie m-a întrebat despre ce am de gând să vorbesc. I-am răspuns că despre Ființa cea adevărată a omului, adică despre Christos ca ideal sau arhetip al omului, spre care toți oamenii tind în mod conștient sau mai puțin conștient în evoluția lor pământească. Răspunsul ei a fost că acest lucru nu este just, pentru că dacă lucrurile ar sta astfel, în finalul evoluției toți oamenii ar fi identici între ei și identici cu Christos. La prima vedere, obiecția ei părea întemeiată, însă chiar și pornind de la o analogie extrem de simplă, cea cu nenumăratele variante de plante existente pe pământ, care toate se raportează la aceeași idee de plantă descrisă de Goethe și numită de el planta primordială, putem vedea că acest lucru este posibil. Pentru mine, conferința de față este și o încercare de a răspunde la întrebarea prietenei mele.

Datorită firii mele idealiste, dar și pentru că am avut o trăire spirituală a arhetipului-Om, Christos, individualizat în ființa unui om apropiat mie, pentru mine Christos ca ideal înspre care tindem a fost mereu o idee de la sine înțeleasă.

În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner vorbește despre cum omul este singura ființă care nu are dinainte unită percepția sa de om cu noțiunea sa de om liber, ci trebuie să se străduiască el însuși înspre această unire și înspre a-și realiza idealul de spirit liber în ființa sa.

Aceeași idee, a strădaniei omului înspre unirea cu noțiunea arhetipală de Om sau cu idealul său de Om, sau – cum o numeam mai devreme – strădania înspre Ființa sa cea adevărată, este abordată de Rudolf Steiner în conferința Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (GA 127):

“Să ne imaginăm că o ființă ar apărea înaintea noastră ca un Ideal, ca un model a ceea ce omul ar trebui să fie. (…) Acest ideal este Christos ca ideal și ceea ce a avut loc la Botezul din Iordan este realitatea din spatele a ceea ce a fost descris aici. Idealul Omului a fost pus în mod concret pe Pământ o dată, în fața omului.“

O trăire biografică, despre Ființa cea adevărată a omului    

În conferința Ce face îngerul în corpul nostru astral (GA 182), Rudolf Steiner ne revelează că unul dintre impulsurile spirituale pe care ni el dăruiesc îngerii atunci când formează imagini în corpul nostru astral este ca în viitor fiecare om să vadă în semenul său ceva de natură divină. Este un ideal pentru evoluția umană ca în viitor, fiecare întâlnire a unui om cu un alt om să devină o faptă religioasă, o taină, prin care poate fi recunoscut nemijlocit chipul divinității, Eu-l său superior.

În prezent, putem avea o astfel de percepere a Eu-lui Superior al celuilalt atunci când întâlnim oameni de care suntem legați karmic și cu care avem ceva de reparat din trecut și ceva de lucrat împreună înspre viitor. Este ca și cum, la întâlnirea cu ei, îi recunoaștem, deși îi vedem pentru prima dată; sau, cum spunea un prieten, îngerul păzitor ne face semn ridicând pentru un moment vălul înspre lumea suprasensibilă, pentru ca noi să întrezărim Eu-l superior al celuilalt, Ființa sa cea adevărată. Acest lucru este cu atât mai posibil și mai impresionant când ne și îndrăgostim de celălalt, atâta timp cât relația sufletească este menținută într-un domeniu sufletesc pur, elevat.

O astfel de trăire, dar având un caracter cu totul deosebit, am avut-o în anii tinereții, la începutul relației cu cel ce urma să îmi devină soț și tată al copiilor mei: Lucian, pe care îl întâlnisem la Secțiunea de tineret antroposofic. Eram împreună pe balcon în amurg și stăteam de vorbă despre relația noastră. Eu eram foarte îndrăgostită și ne țineam de mână. Am simțit cum în venele de pe mâna sa coborâse un fel de voință pură, spirituală, intensă – și el m-a privit cu iubire nespusă și m-a îmbrățisat. Aveam ochii închiși și eram într-un spațiu sufletesc al iubirii dintre noi, când mi-a apărut deodată chipul său spiritual: un prinț auriu de o frumusețe, bunătate și noblețe sufletească de nedescris în cuvinte, care mă iubea nespus. Ființa aceasta, pe care o vedeam cu ochii sufletului, era Christos și era în același timp Lucian, iar fiecare trăsătură nobilă din ființa sa era rezultatul unei mari suferințe prin care trecuse și pe care o transformase. Am știut că ceea ce văd este Ființa cea adevărată a lui Lucian, așa cum va deveni el la sfârșitul evoluției sale omenești. A fost un dar al lumii spirituale pentru mine, o imaginațiune venită dinspre viitor, pe care am retrezit-o adesea în amintire în anii relației noastre și care m-a ajutat să trec peste încercările karmice dificile dintre noi. De-a lungul timpului, am putut vedea cum el și-a transformat și exprimat până în fizic unele dintre acele calități sufletești minunate văzute atunci ca potențialitate. Au trecut peste două decenii de atunci și este prima dată când povestesc public această trăire intimă și prețioasă pentru mine.

Îndrăznesc să spun că, așa precum l-am perceput suprasensibil pe Lucian atunci, suntem fiecare dintre noi, văzuți în Ființa noastră cea adevărată, și că așa vom deveni când ne vom transforma complet: Christos și în același timp Om total individualizat. Și pot afirma că nu este nicio contradicție între aceste două aspecte, ci dimpotrivă.

Relatări ale Întâlnirii cu Christos. Criterii de adevăr

La conferința de ieri, Monica Culda ne-a relatat despre câteva întâlniri biografice cu Christos: cea a lui Friederich Rittelmayer, cea a unui teolog, dar și ale unor oameni obișnuiți, care în situații disperate de viață au primit ajutor de la această ființă sublimă și ale căror relatări au fost adunate și publicate în cartea Ei l-au întâlnit pe Christos. Deși ei nu se aflau pe o cale spirituală, l-au recunoscut și au mărturisit despre întâlnirea lor cu Christos, iar relatările lor sunt în concordanță cu ceea ce știm de la Rudolf Steiner despre acest Eveniment. Sunt tot mai multe relatări de acest fel în lume, ceea ce nu e de mirare, întrucât Christos a venit pentru toți oamenii, indiferent de religia lor. Toate aceste trăiri biografice, despre oameni ce au primit ajutor în momente de cumpănă și care au putut astfel merge mai departe cu viața lor, trebuie primite cu reverență și nu cu judecata dură a intelectului.

La aceeași conferință s-a ridicat și problematica identificării juste a ființei spirituale percepută suprasensibil. Cum de știm că a fost El și nu o altă ființă suprasensibilă, de exemplu Lucifer, ce poate avea aceeași aparență impresionantă de lumină? Un criteriu menționat a fost dispoziția sufletească a omului după această întâlnire (simte nevoia să se laude cu această trăire sau nu; devine mai încrezut sau se simte mai umil; devine mai rupt de lume sau se simte mai legat de viață și de îndatoririle sale pământești, etc.). La întrebarea despre deosebirea dintre Christos și Lucifer, răspunsul lui Rudolf Steiner a fost: “Christos este cea mai pură și mai altruistă ființă“. Iar Emil Bock l-a descris pe Christos drept „bunătatea întruchipată”. Deci un alt criteriu pe care eu îl consider foarte important este simțirea inspirativă a calităților sufletești ale ființei cu care ne-am întâlnit suprasensibil. Aș menționa drept criteriu și calitatea vindecătoare, consolatoare a iubirii copleșitoare emanată de ființa lui Christos, cât și lumină aurie blândă în care mie mi s-a arătat. Emil Bock spunea că fundamentul lumii este făcut din aur spiritual, ceea ce pentru mine are mult sens.

Amintesc și clarificarea adusă de Marius Gabor, în cadrul grupei sale de lucru: de ce, după acest Eveniment spiritual al Întâlnirii cu Christos în eteric, nu sunt complet transformat, iar după un timp chiar cad în personalitatea de zi cu zi, cu defectele și neajunsurile ei? Răspunsul este: pentru că încă nu Îi fac loc în mine, sunt prea plin de mine – și deci nu pot încă rosti, precum apostolul Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! Căci ne putem raporta la trăirea arhetipală a întâlnirii cu Christos în Evenimentul de pe drumul Damascului, când Saul-Pavel a fost complet transformat în ființa sa.

Trăiri biografice, trăiri de prag și întâlnirea cu Christos

Multe dintre aceste relatări ale Întâlnirii cu Christos sunt de fapt trăiri de prag, în crize biografice. O  asemenea relatare care mie îmi este foarte aproape de suflet, despre Christos ce ne ajută în momentele grele, este cea a lui Novalis din Imnele Nopții:

Există vremuri pline de teamă  /  În care sufletul este adânc tulburat

Și totul, de departe, pare fantomatic.  /  Se infiltrează sălbatice spaime,

Treptat, aproape neauzit   /   Și nopți adânci  /  Îngroapă sufletul în griji.

Se clatină orice punct de sprijin, /  Niciun reazem nu mai este de încredere,

Vârtejul gândurilor nu se mai supune voinței. / Nebunia se apropie și ispitește irezistibil.

Pulsul vieții se oprește  / Și orice simț este tocit.

 

Cine-a înălțat crucea, /  Pavăza oricărei inimi?

Cine-n cer sălășluiește  / Și-ajută la frică și durere?        

Mergi la trunchiul minunat,  /  Dă curs dorului nespus.

Din el pornește o flacără  /  Și mistuie visul urât.

 

Salvat, un înger te trage din nou la țărm

Iar tu privești în jos, cu bucurie,

Spre țara făgăduinței.

În momentele biografice dificile, în crizele sale sufletești, omul ajunge inconștient aproape de pragul lumii spirituale și aici îi apare în suflet starea de lipsă de sens și depresia, apar sentimente de frică, nebunie și chiar groază, ce sunt trăiri specifice pragului dintre cele două lumi. Și de dincolo de prag poate veni în întâmpinarea omului Eu-l său superior, Christos, ce ii apare imaginativ ca cel care îl salvează.

Apariția lui Christos în încercările karmice dintre oameni

Christos poate apărea și în momentele dificile ale relației dintre oameni, deci la întâlnirea karmică dintre un om și alt om. Vă voi povesti un alt moment important din biografia mea, în care eu cred că se revelează cu claritate calitatea Sa de Domn al karmei.

Protagoniștii sunt aceiași de la relatarea biografică anterioară, adică eu și partenerul meu de viață, Lucian, dar după mai mulți ani și de data aceasta prinși într-o dureroasă ceartă conjugală. Acuze grave de ambele părți, cuvinte grele aruncate de la unul la celălalt, fiecare convins că are dreptate și neascultându-l pe celălalt – acesta era contextul, până când Lucian a ieșit din cameră și eu am rămas singură. Spațiul sufletesc dintre noi doi mi s-a arătat atunci ca fiind plin de săgeți și sulițe întunecate, otrăvitoare, rele – și eu mi-am apucat capul în mâini, nespus de dezamăgită de reacția mea, foarte descurajată, simțind din plin neputința de a rezolva vreodată problemele sufletești dintre noi, această karma dificilă adusă din viețile anterioare. Să nu mai menționez și faptul că eram pe o cale spirituală și încercam zadarnic, se pare, să devin un om mai bun…. M-am străduit să îmi amintesc ce îmi spunea el în timpul acestei cerți și am încercat să înțeleg punctul lui de vedere. Am avut revelația că și el suferea în relația noastră, nu doar eu. Înțelegând modul lui de a gândi, simțind ce simțea el, am fost deodată unită sufletește profund cu el prin compasiune și i-am simțit suferința ca și cum ar fi fost suferința mea. El nu mai era dușmanul meu, ci era fratele meu care suferea. Și m-am aflat în acel moment într-un vast spațiu auriu de iubire intensă și de bunătate. Eram în inima imensă a lui Christos și primeam iubirea Sa puternică, blândă și vindecătoare – și am știut că aceasta ar trebui să fie mereu starea de conștiență a oamenilor. Suntem în permanență în inima aurie imensă plină de iubire vindecătoare a lui Christos, dar suntem atât de închiși în ego-urile noastre, încât nu o putem simți. Numai în momentele deosebite în care ne deschidem cu adevărat inima prin compasiune pentru un alt om, putem simți și primi conștient iubirea enormă și neîntreruptă pe care Christos o are pentru noi. Ca urmare, săgețile și lăncile negre suprasensibile dintre mine și partenerul meu au dispărut și spațiul sufletesc dintre noi era acum curat. Mai mult, trăirea mea a fost că după acest Eveniment spiritual, karma grea dintre noi doi s-a redus la jumătate și relația noastră a fost în bună parte vindecată.

Pregătirea conștientă pe calea antroposofică a Întâlnirii cu Christos în eteric

Am vorbit despre trăiri biografice ale Întâlnirii cu Christos în eteric și voi cita mai jos o Întâlnire biografică deosebită. Protagonistul ei, Yeshayahu Ben-Aharon, a dezvoltat ulterior o cale de cunoaștere pornind de la indicațiile date de Rudolf Steiner, prin care omul poate re-crea în mod conștient o astfel de întâlnire cu Christos. Calea antroposofică nu ne este utilă doar pentru a înțelege și a putea explica și altora, cum spunea un prieten – ci ne ajută și să ne pregătim și să ne transpunem în mod conștient, pas cu pas, în starea de conștiență necesară Evenimentului spiritual fundamental al vremurilor noastre.

“Era în săptămâna dinaintea Paștelui 1975 când am simțit cum zidurile interioare și exterioare din jurul sufletului meu începeau să se deschidă. Am simțit că un flux de viață necunoscută, de mare frumusețe și intensitate, curgea în și prin mine. M-am trezit că trăiam în compania unei ființe și prezențe spirituale sublime, prin care deveneam de Sinele meu nou și autentic. Eram una cu această fiinţă şi în acelaşi timp deveneam eu însumi, martor la propria mea devenire şi participând conștient – deşi într-o stare de conștiență total diferită – în procesul spiritual de devenire a omenirii. Eram tot mai conștient de faptul că această ființă de fapt mă „învăța” ceva, demonstrându-mi un eveniment de naștere al unei Sine spirituale, precum şi devenirea și transformarea ei următoare. Această devenire a fost experimentată, simultan, ca fiind cosmică, umană și istorică, și o parte a unui infinit flux de viață.

Mi-au fost necesari mulți ani de studiu și de cercetare pentru a înțelege și a recapitula în mod conştient acest eveniment. În acest fel, mi-am dat seama că această Ființă sublimă, totuși atât de umană, este în esență o ființă a vieții, a devenirii și a transformării. Ea poate transforma, reînvia, mântui și „reînnoi” totul: moartea o transformă într-o nouă viața şi răul într-un bine superior. Experiența ei este o dovadă evidentă și o dovadă că acest impuls face parte din lumea spirituală reală și constituie cea mai adâncă resursă creativă și transformatoare a omenirii. Era totuși clar că această ființă depinde în întregime de noi în ceea ce privește evoluția umană și că acest proces de transformare trebuie înțeles că lucrând prin ființe umane, în timp și în istorie, maturându-se în noi doar treptat și prin multe dificultăți, pentru că este ceva atât de nou și încă în mare parte nerecunoscut de omenirea modernă.

Trebuie să subliniez – chiar dacă aceasta poate părea implauzibil unora – ca fără să fi accesat înainte documente exterioare sau tradiţii spirituale şi religioase, am experimentat această Fiinţă ca şi apariţie individuală a ceea ce este universal, Sinele spiritual al întregii omeniri şi al Pământului; şi că acest Sine spiritual al omenirii există ca şi fiinţă reală şi că este aceeaşi fiinţă care a învins moartea prin Misterul de pe Golgotha, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, şi care trăieşte de atunci ca potenţial creativ şi spiritual de transformare şi vindecare a omenirii şi a pământului.”

Drama de cunoaștere este dată în cartea sa, Noua experiență a suprasensibilului – Drama cunoașterii antroposofice a timpului nostru, iar pregătirea pas cu pas, pornind de la spiritualizarea percepției și a gândirii, în cartea Yoga cunoașterii – Cum să îți creezi un nou corp eteric și o nouă individualitate.

Închei cu relatarea atât de concisă și de plină de modestie a lui Rudolf Steiner din Autobiografia sa (GA 28), despre Evenimentul spiritual ce a avut loc în viața sa după o perioadă de grele încercări sufletești, în care la nivel eteric a trebuit să se lupte cu ființele ahrimanice:

“Adevăratul conţinut al creştinismului începea să înmugurească în sufletul meu ca fenomen de cunoaştere interioară. La răscrucea dintre secole, mugurele se desfăcuse tot mai mult. Înainte de sfârşitul secolului, sufletul meu a trecut prin încercarea descrisă. Faptul de a fi stat spiritual în faţa Misteriului de pe Golgotha, în cea mai lăuntrică şi mai serioasă sărbătoare a cunoaşterii, a fost evenimentul central al evoluţiei mele sufleteşti.”  (articol scris de Delia Soare și publicat în numarul 12 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)

 

Sfinţi şi păcătoşi

Un articol mai vechi al meu, in care am încercat să arăt legătura dintre ortodoxism şi ştiinţa spirituală (antroposofie). A înţelege ortodoxismul – pe care îl criticam cândva pentru atitudinea de tipul „crede şi nu cerceta”, dar pe care l-am descoperit tot mai esoteric şi mai profund – este una din temele majore din viata mea. În plus, articolul abordează o altă temă de interes pentru mine, tema abisului, văzută atât din perspectiva ortodoxă, precum şi din cea a antroposofiei.

Între timp, părintele Teofil Paraian, pe care îl amintesc în articol, a trecut pragul dincolo şi îmi exprim cu această ocazie admiraţia pentru el şi pentru alţi părinţi ai ortodoxismului românesc, şi nu numai.

Scriu aceste rânduri pornind de la un interviu dat de unul dintre reprezentanţii de seamă ai Bisericii ortodoxe române, părintele Teofil Paraian, interviu citit într-un număr recent al revistei Formula As. [1]

Omul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu

Părintele Teofil Paraian spunea în acest interviu că dacă nu ar fi ajuns la comorile ortodoxiei, ar fi fost poate antroposof. Foarte tânăr fiind şi frecventând un cerc de antroposofi, era fascinat de ideile antrenante pe care le auzea la antroposofi, idei care explicau şi semnificaţia gesturilor de cult din biserică.

Şi totuşi, mai spune părintele, antroposofia se ocupă să îl înţeleagă pe om, în timp ce el îl căuta pe Dumnezeu. Acesta este unul dintre reproşurile care li se aduc antroposofilor de către unii reprezentanţi ai bisericii ortodoxe: cum că antroposofii încearcă să îl pună pe om în locul lui Dumnezeu. Iată ce spune Rudolf Steiner, în ciclul Viaţa între moarte şi o nouă naştere (GA 37):

„Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Iisus Christos vrea să trezească înlăuntrul omului conştienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că Dumnezeu trăieşte ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Iisus Christos face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa şi puterea: „Voi toţi sunteţi Dumnezei !”. Şi el a accentuat în aşa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta şi-o atribuie sieşi, ca justă. Această formulare a mai fost făcută şi de o altă fiinţă. Acelaşi lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: „Veţi fi ca Dumnezeu”. Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer şi Christos, rostesc o frază cu acelaşi conţinut: Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu. În sfera solară, între moarte şi o nouă naştere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: Tu eşti un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu.” Este extrem de important cine anume rosteşte aceste cuvinte, precum şi atitudinea cu care omul le primeşte în suflet. Christos subliniază devenirea, evoluţia sufletesc-spirituală treptată, prin strădanie, în timp ce Lucifer amăgeşte omul că este deja un Dumnezeu, că nu trebuie să depună efort pentru aceasta.

Antroposofie sau ortodoxism ?

Antroposofia nu este o religie, ci o cale de iniţiere profund creştină, care priveşte Evenimentul de pe Golgota, când Iisus Christos a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat, ca fiind evenimentul central al evoluţiei omenirii. Dumnezeu-Tatăl l-a trimis pe Fiul său pe pământ să devină om şi de atunci îl avem pe Christos, Dumnezeu-Om, ca ideal, ca model spre care tinde fiecare om în evoluţia sa – conştient sau mai puţin conştient. În ce măsură reuşeşte un om să se apropie de fiinţa lui Christos, aceasta se poate vedea din relaţiile sale cu ceilalţi oameni, din modul său de a se raporta la existenţa cotidiană.

Părintele Teofil Paraian, ca şi alţi mari părinţi şi duhovnici ai ortodoxiei, insistă asupra faptului că mântuirea omului se poate face numai prin Biserică, adică prin participarea regulată a creştinului ortodox la slujbele bisericeşti şi prin rugăciune. Acest lucru îşi are temeiul său, deoarece Biserica Ortodoxă Română este un cult religios. Biserica ortodoxă nu încurajează gândirea independentă a omului, ci creştinul ortodox trebuie să ducă un trai bazat pe normele de conduită morală date prin ea. Printr-un mare accent pe care îl pun pe smerenie, reprezentanţii Bisericii ortodoxe încearcă să combată influenţa lui Lucifer în sufletul omului, acesta fiind văzut ca acela ce îl duce pe om în păcat şi îl îndepărtează de Dumnezeu. Într-adevăr, Lucifer, spiritul rebel, este cel care i-a insuflat omului dorinţa către libertate, către independentă în gândire şi cunoaştere. Pe calea de cult ortodox, apropierea de Sfintele Taine se face în primul rând prin participarea la slujbă şi prin rugăciune – deci se lucrează cu forţele sufleteşti de voinţă şi simţire. În antroposofie, ca şi cale de iniţiere, omul porneşte de la gândire în înţelegerea lumii şi a propriei fiinţe.  Din antroposofie aflăm că oamenii sunt meniţi să devină cea de-a zecea ierarhie spirituală: spirite ale libertăţii, având o libertate conştientă şi pătrunsă de iubire si responsabilitate. Deocamdată, omul nu este liber, ci se află pe calea către libertate. Problemele încep atunci când, ispitit de Lucifer, el se consideră DEJA liber, fără să fi ajuns la înţelegerea reală a ceea ce înseamnă libertatea. Atunci se poate îndepărta de legile divine, de Dumnezeu, atrăgând inevitabil şi acţiunea lui Ahriman – spirit al morţii – în viaţa sa sufletească.

Părintele Teofil Paraian mai spunea că după ce a aflat de antroposofie şi mai apoi descoperit şi comorile ortodoxiei, a luat hotărârea să îl urmeze pe Sfântul Ioan Gură-de-Aur, care era sfânt, şi nu pe Rudolf Steiner, care era antroposof. Trebuie să menţionăm aici că pe calea antroposofică nu există împărţirea în „sfinţi” şi „păcătoşi”, ci antroposofii sunt oameni care se străduiesc să devină mai buni în mod conştient, să ajungă să se unească în suflet cu Christos – arhetip al Omului.

Pilda fiului risipitor

Ce este un om sfânt, conform Bisericii ortodoxe? Un om sfânt este cel care duce o viaţă extrem de curată din punct de vedere moral şi este recunoscut ca sfânt de către Biserică. De obicei, sfinţii sunt oameni ce şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu, trăind departe de lume cu ispitele ei. Ce se întâmplă cu noi, oamenii obişnuiţi, care trăim în lume, ce şansă de mântuire avem noi?

Să încercăm să lămurim puţin cum este cu oamenii sfinţi şi oamenii păcătoşi.

Părintele Arsenie Boca, cel mai mare duhovnic din ortodoxia românească, spunea: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Arhetipurile de sfânt şi păcătos apar descrise în Evanghelia după Luca, în pilda despre fiul rătăcitor, spusă de Iisus Christos: un om avea doi fii, unul asculta de tatăl său şi îl slujea cu credinţă, iar celălalt i-a cerut tatălui partea sa de avere şi a plecat în lume. Fiul al doilea s-a dus într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. După ce a cheltuit toată averea, s-a făcut foamete mare în ţara aceea şi fiul trăia în mare lipsă. Atunci el s-a angajat îngrijitor la porci şi tânjea şi după cele ce mâncau porcii, atât era de sărman de-acum. Şi atunci el şi-a dat seama că a greşit şi s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său şi să-i ceară iertare. Ştim că tatăl său l-a primit cu braţele deschise, îmbrăcându-l cu haine scumpe şi tăind viţelul cel gras şi bucurându-se foarte pentru cel ce „era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Averea fiului risipitor se referă la potenţialul său spiritual, pe care el l-a jertfit pe plăceri, părăsind casa tatălui său, adică împărăţia spirituală a lui Dumnezeu. Împărăţia străină în care s-a dus este lumea de iluzii şi amăgiri a lui Lucifer. Iar porcii pe care îi hrănea arată decăderea sa în lumea poftelor. Faptul că tatăl, când îl primeşte înapoi, “taie viţelul cel gras”, reprezintă transformarea forţelor sufleteşti inferioare de vointa în intuiţie, iar hainele cele scumpe reprezintă trupul învierii. Privirii clarvăzătoare, voinţa nespiritualizată îi apare la pragul lumii spirituale ca un taur deformat („viţelul cel gras”). Rudolf Steiner explică acest lucru în ciclul Macrocosmos şi microcosmos (GA 119): la trecerea corectă a pragului lumii spirituale se pot vedea părţile din suflet căzute sub stăpânirea lui Lucifer, în Păzitorul Pragului. Discipolului i se infăţişează una sau o combinaţie a celor patru arhetipuri ale forţelor sufletului: caricatura vulturului, reprezentând gândirea netransformată încă de către forţele Eului; cea a leului, pentru simţirea netransformată; cea a taurului, pentru voinţa netransformată şi caricatura-om („vrăjitoarea”) pentru Ego-ul netransformat încă de către forţele de iubire ale inimii. Discipolul spiritual îşi poate da seama astfel de ceea ce mai are de transformat în sufletul său şi la ce trebuie să renunţe la intrarea în lumea spirituală. Dar există şi posibilitatea ca omul să treacă pragul lumii spirituale evitând întâlnirea cu Păzitorul Pragului, cu ajutorul lui Lucifer, lăsându-se ademenit de false viziuni, de trăiri extatice. El ajunge astfel nu în adevarata lumea spirituală, ci în „împărăţia spirituală” a lui Lucifer, unde este stors de forţele de viaţă şi lăsat apoi să cadă pe fundul abisului, pradă lui Ahriman.

Scara virtutilor si Taina abisului 

În această pildă se atinge una dintre cele 7 taine ale ocultismului, Taina abisului, care are legătură cu mântuirea lui Lucifer în sufletul omului prin acţiunea Sfântului Duh. În una din Dramele-Mister (Rudolf Steiner, Trezirea sufletelor, GA 14), se spune:

„Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Cum se regăseşte această înţelepciune despre omul sfânt şi omul păcătos în ortodoxia românească? M-a impresionat renumita frescă de la Mânăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, numită Scara virtuţilor, a sfântului Ioan Scărarul. Iată nişte reproduceri ale acestei fresce:


Se poate vedea aici omul sfânt, urcând pe scara către Dumnezeu, călăuzit de îngerul său păzitor. Fiecare treaptă pe care o urcă este o virtute sufletească câştigată cu multă strădanie, iar cu fiecare treaptă îngerul se apropie şi mai mult de om, purtând coroana de aur a Eului Superior. Omul sfânt urcă pas cu pas, plin de credinţă, răbdare şi smerenie pe scara virtuţilor şi la capătul ei îngerul îi pune pe cap coroana de aur a îndumnezeirii.

Şi avem reprezentat şi omul păcătos, cel care cade de pe scara către Dumnezeu, lăsându-se pradă ispitelor luciferice sau judecăţilor ahrimanice: fiinţele demonice ce îl trag pe om în abis, încercând să îl facă să uite de partea divină din sufletul său.

Dar în frescă vedem că mai este o şansă şi pentru acest om păcătos să revină pe scară: acolo sus este un alt înger, având o lance cu care îi străpunge pe demoni şi îl eliberează pe om de sub stăpânirea lor. Este vorba despre Arhanghelul Mihael, conducătorul cetelor îngereşti şi purtătorul gândirii cosmice, după cum este descris el în antroposofie. El îl ajută pe omul disperat, ce cade în abis şi care îi cere ajutor lui Dumnezeu-Tată, să se recunoască drept fiinţă spirituală şi să conştientizeze procesele sufleteşti prin care trece. Lancea este lancea gândirii, iar fiecare astfel de fiinţă astrală străpunsă de lance, deci conştientizată şi înţeleasă până la capăt în apariţia şi evoluţia ei în sufletul omului, este transformată într-o calitate sufletească: în virtutea care era iniţial, până să cadă sub stăpânirea forţelor luciferice şi ahrimanice. Deci cu ajutorul lui Mihael – arhanghelul numit şi „faţa lui Christos” – omul poate reveni pe scara către Dumnezeu.

O reconciliere posibila

Revenind la ceea ce spunea în interviu Părintele Teofil Paraian, cum că singura cale de mântuire a omului este prin Biserică: avem deci şi o cale de mântuire pornind de la conştientizare, de la gândirea vie, spiritualizată, în încercarea de a înţelege intenţiile lui Dumnezeu cu omul, cu lumea. Este calea propusă de antroposofie, pentru omul care trăieşte în lume şi care nu se mai mulţumeşte doar cu ce îi oferă Biserica, ci are nevoie de a găsi răspuns la întrebările existenţiale ce trăiesc în sufletul său. Desigur, mersul la biserică, practica religioasă şi antroposofia nu se exclud, poţi fi un bun creştin ortodox şi totodată antroposof. „Există, în prezent, antroposofi aparţinând celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au găsit, în sfârşit, în antroposofia lui Rudolf Steiner un limbaj comun, capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul de pe Golgota de acum 2000 de ani.”[2] (de Delia Soare, publicat în aprilie 2009 în revista Pământ iubit)

[1] Web: http://www.formula-as.ro/2009/858/spiritualitate-39/parintele-teofil-paraian-10831.

[2] Petre Papacostea, prefaţa ciclului Pietre fundamentale pentru cunoasterea misterului de pe Golgota, Rudolf Steiner, Editura Univers Enciclopedic.