Arhive etichetă: iubire de cuplu

Idealurile, între iluzie și adevăr

Publicat pe de
2

Un om fără ideal este un om fără forță. [i]

“Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realității existenței, suntem adesea amețiți de o îndoială: Această realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze ceea ce este mai prețios în lume, realizarea idealului nostru? Nenumărate conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puțin de o realizare în care ar vrea totuși să creadă din toate fibrele sufletului lor: realizarea idealurilor lor. Nu trebuie decât să privim lumea planului fizic și, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare lupte sufletești legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au considerat a fi prețioase în sensul ideal”. [ii]

Natura și idealurile noastre

Despre el însuși, Rudolf Steiner spunea: ”De-a lungul întregii mele vieți, anumite idealuri au căutat o posibilitate de a se realiza”. La vârsta de 36 de ani, așa cum amintește în autobiografia sa, unul dintre idealurile sale era să cunoască tainele pe care numai lumea fizică le poate dezvălui: “Mi-am făcut un ideal din a o cunoaște numai prin ceea ce are ea de spus, fără ca omul să introducă în ea ceva prin gândirea lui sau prin vreun alt conținut sufletesc ce se naște în interiorul lui”.[iii] Pentru Rudolf Steiner, “ideea era umbra unei lumi spirituale pline de viață”. Spre deosebire de profesorul Karl Julius Schröer, un idealist care simțea viață în idei și vedea ideile ca fiind forțele motrice ale istoriei, pentru Steiner “viața spiritului se afla dincolo de idei, iar ideile erau numai forma sub care spiritul apărea în sufletul uman”.[iv]

Ca urmare a întâlnirii cu poeta genială Marie Eugenie delle Grazie, Steiner și-a expus gândurile sale despre importanța idealurilor în viața oamenilor și despre posibilitatea realizării lor, așa cum au rezultat din perceperea sa directă asupra lumii spirituale. Acestea se opuneau concepției pe care Marie Eugenie delle Grazie o avea, concepție pe care de altfel Rudolf Steiner o respecta pentru că rezultase dintr-o adâncă autenticitate sufletească.

Încă de la prima lor întâlnire, delle Grazie i-a vorbit despre idealurile fundamentale ale poemului pe care îl scria pe atunci, epopeea Robespierre,în care deja se simțea dispoziția ei pesimistă cu privire la realizarea idealurilor. Impresia lui Rudolf Steiner a fost că ”ea vrea să întruchipeze într-o  personalitate ca Robespierre tragismul oricărui idealism. În pieptul omului iau naștere idealuri; ele n-au, însă, nicio putere asupra activității lipsite de idei, crude, distrugătoare, a naturii, care strigă spre orice ideal necruțătorul ei: tu ești doar o iluzie, o ficțiune creată de mine, pe care eu o arunc iar și iar înapoi, în neant”. Pentru Marie Eugenie delle Grazie, natura era ”forța supremă, dar o forță care își bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viață numai pentru a-l înșela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reușit să îl amăgească”. În replică la viziunea pesimistă a poetesei, Rudolf Steiner a scris articolul Natura și idealurile noastre, în care a vorbit despre forțele adverse și abisurile existenței care se opun,  în natură, idealurilor umane și că este îndreptățită recunoașterea acestora. Dar în același timp, el a vorbit și despre faptul că ”ființa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens și conținut vieții, și că această ființă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce ar trebui să se nască din interior.”

„Idealurile noastre nu mai sunt îndeajuns de plate pentru a fi satisfăcute de realitatea adesea atât de searbădă, atât de goală. Cu toate acestea nu pot crede că nu există posibilitatea de a ne ridica din adâncul pesimism ce decurge din această cunoaştere. Când privesc lumea din interiorul nostru, când mă apropii de fiinţa lumii noastre ideale, văd această ridicare. Ea este o lume rotunjită în sine, perfectă în sine, care nu poate câştiga şi nu poate pierde nimic prin perisabilitatea lucrurilor exterioare. Oare idealurile noastre dacă sunt cu adevărat nişte individualităţi vii, nu sunt ele nişte entităţi în sine, independente de favoarea sau lipsa de favoare, de bunăvoinţa naturii? Chiar dacă petalele frumosului trandafir sunt smulse de rafalele unui vânt nemilos, el şi-a împlinit menirea, căci a bucurat o sută de ochi omeneşti; natura ucigaşă poate va distruge mâine tot cerul înstelat: de-a lungul mileniilor oamenii şi-au înălţat privirea plină de veneraţie spre el, şi aceasta e de-ajuns. Nu durata, ci fiinţa interioară a lucrurilor le face desăvârşite. Idealurile spiritului nostru constituie o lume în sine, care trebuie să trăiască numai prin ea însăşi şi nu poate dobândi nimic prin contribuţia unei naturi mărinimoase. Ce creatură jalnică ar fi omul, dacă n-ar putea dobândi mulţumire în interiorul propriei lumi ideale, şi ar avea nevoie întâi de concursul naturii? Unde ar rămâne libertatea divină dacă natura ar avea grijă de noi ducându-ne de mână, ca pe nişte copii mici? Nu, ea trebuie să ne refuze totul, pentru ca, atunci când dobândim fericirea, aceasta să fie produsul Sinei noastre libere. Fie ca natura să distrugă în fiecare zi ceea ce noi creăm, pentru ca noi să ne putem bucura iar, în fiecare zi, de activitatea noastră creatoare! Noi nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul nouă înşine! Această libertate – s-ar putea spune – e doar un vis! În timp ce ne credem liberi, noi ne supunem necesităţii de fier a naturii. Cele mai nobile gânduri pe care le nutrim sunt numai produsul naturii oarbe ce domneşte în noi. O, ar trebui să recunoaştem, în sfârşit, că o fiinţă care se cunoaşte pe sine nu poate fi neliberă… Vedem domnind asupra lucrurilor urzeala legilor, şi aceasta determină necesitatea. În cunoaşterea noastră noi avem puterea de a desprinde din obiectele naturii legitatea lor, şi să fim totuşi sclavii fără voie ai acestor legi?”[v]

Idealurile romantice și iubirea de cuplu

Un aspect particular în viața omului îl au idealurile romantice, sentimentale, legate de iubirea de cuplu, pe care omul le are în special în tinerețe. Rudolf Steiner ne povestește, în autobiografia sa, despre destinul tragic al prietenul său idealist din anii de studii din Viena, un tânăr minunat de o orientare idealistă, Emil Schönaich, mare adept al muzicii expresive wagneriene și cu care purta nesfârșite și aprinse discuții:

« În anumite împrejurări, discuţiile deveneau deosebit de aprinse. Într-o bună zi am observat că prietenul meu avea curioasa tendinţă de a da plimbării noastre aproape zilnice direcţia înspre o anumită străduţă, şi, discutând despre Wagner, să o parcurgă cu mine de multe ori în sus şi în jos. Eu eram atât de adâncit în discuţiile noastre, încât de-abia treptat am înţeles cum ajunsese să ia această direcţie. La fereastra unei case de pe străduţă stătea, la ora plimbărilor noastre, o tânără fată atrăgătoare. Între el şi tânăra fată nu exista deocamdată nici o altă legătură în afara faptului că o vedea stând la fereastră aproape zilnic şi că uneori privirea pe care ea o arunca spre stradă părea să fie pentru el.

Mai ales am simţit că pe această străduţă pledoaria sa pentru Wagner, şi aşa destul de aprinsă, devenea văpaie. Dar când mi-am dat seama ce curent secundar curgea mereu în inima sa entuziastă, el a devenit comunicativ şi în această direcţie, iar eu m-am trezit confidentul uneia dintre cele mai delicate, mai frumoase, mai exaltate iubiri de tinereţe. Relaţia lor n-a trecut cu mult de stadiul descris.

Prietenul meu, care provenea dintr-o familie nebinecuvântată cu darurile vieţii îndestulate, a trebuit să-şi ia o slujbă de ziarist într-un oraş de provincie. El nu putea să se gândească la o legătură mai apropiată cu fata. Nu era nici destul de puternic, ca să devină stăpân pe situaţie. Ne-am scris mai mult timp. Din scrisorile sale răsuna un ecou trist al resemnării. În inima sa continua să trăiască ceva de care trebuia să se despartă.

După ce viaţa pusese capăt de mult corespondenţei cu prietenul din tinereţe, m-am întâlnit cu un cunoscut din oraşul în care el îşi găsise slujba de ziarist. Acesta îmi spuse: „Da, i-a mers foarte prost, abia îşi putea câştiga pâinea; la urmă a fost copist la mine, după care a murit de tuberculoză”. Această veste m-a lovit drept în inimă, căci ştiam că odinioară, sub presiunea împrejurărilor, omul blond şi idealist se despărţise de iubirea sa de tinereţe cu sentimentul că de acum înainte îi va fi indiferent ce are să-i mai aducă viaţa. Nu-l interesa o existenţă care tot nu putea fi aşa cum şi-o închipuise el în mod ideal, când ne plimbam pe străduţa cea îngustă. »[vi]

”Idealurile trebuiesc trăite, altfel sfârșim sub sclavia lor”[vii]

Sunt idealurile noastre reale, deci realizabile în viața pământească, sau sunt ele adesea doar niște iluzii ce ne îndepărtează de misiunea noastră pe Pământ? În conferințele sale, Rudolf Steiner menționează la un moment dat “idealismul rupt de lume”.

Am înțeles mai bine la ce se referă cu aceste idealuri rupte de realitate, citind conferința sa despre idealuri din ciclul Christos și sufletul uman. Am ajuns la ea de curând, printr-un eveniment misterios. Eram tristă, chiar deprimată în ziua respectivă, gîndindu-mă la idealul meu pe care nu l-am putut împlini în această viață și aveam un sentiment de profundă zădărnicie. Încercam să ies din starea aceasta și m-am gândit să citesc ceva din știința spirituală, dar iată-mă stând în fața rafturilor pline cu cărți de antroposofie și neștiind pe care să o aleg dintre ele. Mâna mi s-a dus și a luat aparent la întâmplare una dintre cărțile lui Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman. Am început să citesc și am avut profunda surpriză să văd că acea conferință vorbea exact despre idealuri și despre sufletele umane care trăiesc lupte sufletești puternice și deznădăjduite legate de neîmplinirea idealurilor atât de prețioase pentru ele, exact așa cum mă simțeam și eu în momentul acela. Pentru un moment, m-am simțit ca Bastien deschizând cartea din Poveste fără sfârșit și lumea spirituală și lumea fizică au devenit o unitate pentru mine, în care sufletul meu a rostit o întrebare existențială pentru el și instantaneu i s-a dat răspuns în lumea fizică.

În fiecare om se întâlnesc două curente, cel al liniei ereditare și cel al individualității sale spirituale. Prin primul suntem legați de înaintași, de familia din care venim și de la care primim anumite trăsături, calități, defecte, conform karmei pe care ne-am adus-o din viețile anterioare. Cel de-al doilea, curentul invididual, ține de sâmburele etern al ființei noastre, ce se manifestă în diferite întrupări și care trebuie să acționeze transformator asupra curentului ereditar, rezolvând și vindecând temele biografice primite din acesta. Idealurile țin de partea cea mai spirituală a sufletului omenesc, deci ele sunt individuale, nu le moștenim pe linie ereditară, însă tendința idealistă se moștenește pe linie ereditară. Eu am moștenit modul idealist de a gândi de la tatăl meu, un om plin de entuziasm și cu multe idealuri ce s-a străduit mereu să schimbe lumea într-un loc mai bun, atât prin cărțile sale, cât și ajutându-i cât de mult a putut pe cei din jur. Idealul meu de-o viață a fost mereu precum o stea deasupra capului meu, ce mi-a luminat drumul și care în bună parte mi-a condus biografia, atât in ceea ce privește oamenii pe care i-am întâlnit, cât și diferitele situații de viață și întâmplări pe scena vieții mele, ce au ținut de iubiri, prietenii, întemeierea unei familii, drumul meu spiritual și până la dramele și temele mele biografice legate de trăiri la prag și de abis. Am simțit acest ideal călăuzitor al vieții mele încă de la vârsta de trei ani, dar nu puteam să îl lămuresc și numesc pe atunci. Am devenit conștientă de el și i-am putut da un nume de-abia la adolescență, când am citit cartea lui Liviu Rebreanu, Adam și Eva. De-abia atunci mi-am lămurit că am venit pe Pământ pentru a întâlni un anumit om care este cel mai important om pentru mine și care este sufletul meu pereche. Pe la douăzeci de ani, acest ideal era atât de important pentru mine, încît dacă cineva cu o mare autoritate spirituală și atoateștiutor și în care să am totală încredere mi-ar fi spus: „Tu nu îți vei întâlni sufletul pereche în această viață, tu nu îți vei împlini acest ideal în această viață pământească”, aș fi murit pe loc de durere. Pe atunci, viața pământească nu era atât de importantă pentru mine, iar acesta nu era singurul meu ideal – aveam și ale idealuri ce luminau deasupra capului meu: adevărul, dreptatea, prietenia; dar cel despre sufletul meu pereche era cel mai important și fundamental ideal al meu. Între timp, am învățat să iubesc și să valorizez tot mai mult viața pe Pământ. Căutând adevărul și sensurile vieții, am găsit Antroposofia, ce m-a ajutat să găsesc multe răspunsuri la întrebări existențiale și mi-a dat forțe de viață pentru a-mi indeplini îndatoririle mele pământești și pentru a trăi cu bucurie și sens viața pe Pământ. Dacă viața pământească a trebuit să mă străduiesc să o înțeleg și să o iubesc, în schimb oamenii mi-au suscitat dintotdeauna un viu interes. Una din calitățile mele native a fost posibilitatea de a le percepe încă de la prima vedere ceva din calitățile lor deosebite și unice, de a întrezări ceva din ființa lor cea mai profundă, iar ei au simțit că eu pot vedea ceva deosebit, etern, bun în ființa lor și mi-au răspuns la rîndul lor cel mai adesea cu iubire și interes. Le sunt recunoscătoare tuturor oamenilor din viața mea și mă simt binecuvântată cu prietenii pe care îi am. Unind toate acestea, este idealul meu cel mai important pe care l-am primit în această viață și pe care m-am străduit să mi-l apropii tot mai mult, prin evenimentele mele biografice și prin înțelesurile primite prin antroposofie: Christos, Eul superior al omenirii, cel ce dă viață, substanță și sens vieții pământești și vieții fiecărui om. 

Însă undeva din această viață plină pe care o duceam ieșea la iveală periodic acel ideal unic, ciudat, nepământean, cel al găsirii sufletului meu pereche, care lumina mereu ca o unică și stranie piatră prețioasă în sufletul meu. Îl numeam ‘nepământean’ fiindcă atunci când mă gândeam că în sfârșit îl voi întâlni pe acel om, aveam sentimentul că vom fugi undeva departe de lume într-o lume numai a noastră și acolo vom fi fericiți, vom retrăi iubirea noastră absolut excepțională pe care sufletul și-o amintea și după care tânjea cu mare dor. Am încercat de multe ori să înțeleg acest ideal, mi-a devenit tot mai evident că nu este un ideal pământesc, însă știam și că sufletului meu îi era nespus de dor de ceva ce deja trăise deja într-o altă viață, cu un anumit om.

În Filosofia Libertății, se spune că “Idealurile trebuiesc trăite, altfel sfârșim sub sclavia lor”. Aceste cuvinte m-au urmărit mult timp. Voiam să îmi trăiesc idealul de suflete pereche, pentru a mă elibera în sfârșit de sub sclavia sa. Între timp, am găsit și o altă traducere a acestei idei din Filosofia Libertății, care mi se pare chiar mai potrivită, dar înseamnă o cu totul abordare a idealurilor, la nivel de înțelegere conștiență prin iubire: ”Idealurile trebuiesc confruntate, altfel sfârșim sub sclavia lor”. Privind din acest al doilea punct de vedere, și ca un om care se preocupă în mod serios cu studiul și lucrul antroposofic, realizasem desigur caracterul luciferic al idealului meu de o viață. Dar el își exercita pe mai departe puterea asupra sufletului meu, acel mare dor după ceva foarte important trăit cândva în altă viață îmi chinuia în continuare sufletul, ca o tânjire după ceva extraordinar deși nu știam despre ce este vorba.

Se spune că dacă un om își dorește foarte mult un lucru, acel lucru se va împlini în cele din urmă. A fost și cazul cu acest ideal, l-am întâlnit pe acel anume om pe care îl cunoșteam din altă viață și prin iubirea pentru el am trăit imaginativ într-o altă lume, suprasensibilă, acea iubire înaltă, totală, stranie după care tânjeam. I-am putut recunoaște forța deosebită, am fost transpusă într-o iubire de cuplu absolută, ferice și împlinitoare, pe care omenirea o va trăi de-abia undeva departe în viitor, bănuiesc că de-abia în epoca a șasea.

Am înțeles de ce sufletul meu purtase amintirea acestor trăiri excepționale, dar care erau date sufletului înainte de vreme și care din această cauză mă rupeau de lume, de sensul vieții pământești, de bucuria de a trăi pe Pamânt pe care mă străduisem atât de mult să o dobândesc. Știam că încă nu sunt la nivelul de evoluție sufletesc-spirituală pentru a trăi așa ceva, dar mai știam și că Lucifer asta face: îi dă omului trăiri mult în avans, trăriri spirituale pentru care încă omul nu este pregătit și care din această cauză îi pervertesc sufletul și îi slăbesc Eul pământesc. Odată ce m-am lămurit despre ce este vorba, odată ce am văzut care era oferta pe care acest ideal nepământean mi-l aducea, dar și cât de mult începea să se destrame destinul meu pământesc pe care îl construisem treptat cu greu, a trebuit să fac un sacrificiu și să renunț la toate acele trăiri imaginative extraordinare  din planul eteric-astral.

Ceea ce m-a ajutat să nu mă pierd acolo a fost faptul că deja trecusem în biografia mea prin momentul nașterii Eului superior la prag și prin călirea dură pe care o dă trecerea sufletului prin abis, prin lumea lui Ahriman – un eveniment pe care l-am trăit tot imaginativ, tot în planul eteric, dar aflat la polul opus acestuia. În calitate de cercetător biografic, știu că a ținut de misterele biografiei mele ca eu să pot trăi în această viață în mod conștient, ca antroposof, oferta dată de acest ideal al sufletelor-pereche, pentru a putea înțelege și a mă elibera de ceva ce în altă viață trăisem într-un mod romantic, fără să pot înțelege, ceva ce îmi și adusese atunci o moarte prematură. Ceea ce Rudolf Steiner numește “idealism rupt de lume”, idealism egoist, pentru mine a fost o trăire reală de care am avut nevoie pentru a înțelege și pentru a mă elibera până la capăt, în mod conștient, de sub sclavia acestui ideal al sufletelor-pereche.

Pentru mine a fost o mare suferință că una dintre cele mai bune prietene ale mele, tot antroposof – un om deosebit si nobil, de altfel – m-a respins și m-a înfierat când am încercat să îi explic despre aceste taine ale biografiei mele, care nu corespundeau deloc cu părerile ei despre cum trebuie să fie drumul de inițiere antroposofic și iubirea de cuplu. Mi-am amintit ulterior că ea îmi declarase că ea nu are interes pentru biografiile celorlalți oameni, inclusiv pentru cea a lui Rudolf Steiner, deci de fapt eu avusesem așteptări prea mari de la ea cînd crezusem că ea ar putea înțelege așa ceva. Pe calea antroposofică, fiecare dintre noi urmează indicațiile generale date de Rudolf Steiner, dar în același timp fiecare destin este absolut unic, individual, cu trăsăturile și trăirile sale biografice specifice. Este un punct de vedere limitat ca cineva să creadă că numai drumul său antroposofic este cel bun și că ceilalți sunt pe o cale greșită doar fiindcă drumul lor este diferit.                   

4. Transformarea idealurilor prin ființa lui Christos

.“Când privim în jurul nostru, când ne întrebăm asupra realității existenței, suntem adesea amețiți de o îndoială: Această realitate cuprinde ea cu adevărat ceva care să ne garanteze ceea ce este mai prețios în lume, realizarea idealului nostru? Nenumărate conflicte ale sufletului omenesc provin din faptul că oamenii se îndoiesc mai mult sau mai puțin de o realizare în care ar vrea totuși să creadă din toate fibrele sufletului lor: realizarea idealurilor lor. Nu trebuie decât să privim lumea planului fizic și, dacă vom fi nepărtinitori, vom găsi nenumărate suflete umane care trăiesc cele mai puternice, cele mai amare lupte sufletești legate de neatingerea lucrurilor pe care le-au considerat a fi prețioase în sensul ideal.” [viii]

Ei au sperat că idealurile lor vor fi ca semințele pentru viitor, că ele vor rodi în viitor, precum semințele din natură puse în pământ sunt o promisiune de roade pentru anul viitor. Dar la fel ca aceste semințe, nu este suficient ca idealurile să fie în sine niște semințe bune, vii, de origine spirituală; mai este nevoie de ceva: de un sol bun, real și de un Soare lăuntric sufletesc-spiritual care să le lumineze cu căldura, iubirea și forța sa, pentru a le ajuta să rodească în realitatea fizică. În cazul idealurilor, solul este legătura justă, autentică a omului cu voința pământească și cu lumea, iar soarele este Christos, Soarele sufletesc-spiritual al sufletului omenesc și al întregii omeniri.

“Idealurile ce rodesc pentru viitor ies din sfera egoistă a lui Lucifer și sunt dedicate omenirii, ele se pot împlini în lume și pentru lume cu ajutorul lui Christos”.

Oamenii își doresc ca idealurile lor să fie semințe pentru viitor, dar de obicei caută zadarnic ceva care să le dea o siguranță a împlinirii lor în realitate. Adesea, sufletul omului, cu idealul său, poate ajunge într-o situație disperată.

În această conferință, Rudolf Steiner ne spune că, atunci când un om idealist trece prin poarta morții și ajunge la momentul în care își vizualizează tabloul vieții sale – amintirea vieții ce a trecut, în care timpul devine spațiu – el își vede idealurile sale strălucind, dar ele îi apar străine și având ceva periculos, fascinant, amăgitor în ele, un element despre care simte că îl îndepărtează de misiunea sa pământească. Aici, Rudolf Steiner ne relevă caracterul luciferic al acestor idealuri, pe care oamenii le poartă de obicei în sufletul lor și pe care cel mai adesea nu ajung să le împlinească în cursul vieții lor pământești.

Însă Steiner ne dă exemplul lui Christian Morgenstern, o ”natură poetică”, un om foarte idealist, a cărui întreagă viață a fost dedicată celui mai pur idealism și care a parcurs o adâncire mistică, după care a întâlnit antroposofia și și-a dedicat întreaga viață mișcării antroposofice. El a lăsat omenirii o serie de poezii, în care a exprimat poetic această transformare a idealurilor sale mistice prin ceea ce a primit prin lucrul împreună în cadrul antroposofiei cu Rudolf Steiner și cu colaboratorii săi apropiați, în mai mult de un deceniu. După ce el a trecut poarta morții, ca urmare a unei boli ce l-a slăbit treptat, el a dus dincolo de prag aceste roade sufletesc-spirituale ale vieții sale pământești. Ele pot fi văzute atât de către un cecetător spiritual ce poate privi comoara sufletului lui Christian Morgenstern în lumea spirituală, dar și de către celelalte suflete omenești aflate în drumul lor către o nouă viață pământească, deoarece pot fi percepute suprasensibil ca un imens tablou ce strălucește cu o intensitate specifică doar lumii spiritului. Însă aceasta este o strălucire aurie de lumină și iubire vindecătoare, un tablou imens christic de o grandoare comparabilă în lumea fizică cu tablourile marilor artiști precum Rafael sau Michelangelo. Iar acest tablou al roadelor pământesc-spirituale ale lui Christian Morgenstern sunt mai importante pentru cercetătorul spiritual decât contemplarea directă a lumii spirituale. Toate idealurile pe care Christian Morgenstern le purta în sufletul său, înainte de a întâlni mișcarea antroposofică, s-au unit în sufletul său cu învățătura spirituală despre Christos și despre misiunea sa și astfel au căpătat substanță adevărată, vie, precum un sange spiritual christificat al sufletului poetului, ce poate fi văzută ca un vast tablou în lumea spirituală, devenind bun al întregii omeniri.

 În lumea spirituală, sufletele care nu și-au christificat idealurile duc o luptă cutremurătoare pentru idealurile lor, pe care Lucifer încearcă să le smulgă și să le ducă în lumea lui.  În schimb, sufletele care și-au christificat aceste idealuri emană o lumină christică vindecătoare ce le este de ajutor și altor suflete și le oferă forțe de viață și călăuzire în viitoarea lor viață pe Pământ.

”Ceea ce am dobândit prin mine însumi devine bunul comun al întregii omeniri prin faptul că Christos l-a transpus în realitate ”.[ix] Christos, soarele spiritual din sufletul omului, este cel care poate asigura rodirea acestor idealuri-semințe spirituale în viitor, ca bun de viitor al omului din sufletul căruia aceste idealuri au izvorât, dar și ca bun al întregii omeniri. Christos dă realitate idealurilor rupte de lume, de Pământ. 

Odată transformate prin Christos, idealurile devin totodată poarta de intrare justă a omului în lumea spirituală. ”Mi-am dat seama că trebuie să se pătrundă în lumea spirituală reală tocmai prin această poartă a idealismului. Idealismul îmi apăruse ca umbră splendidă pe care nu lumea senzorială, ci cea spirituală o proiectează în sufletul omului și care reprezintă un îndemn de a ajunge, pornind de la această umbră, la lumea care a proiectat-o. (Rudolf Steiner)”[x]  

(articol scris de Delia Soare, publicat în nr. 21 al revistei de antroposofie Pământ iubit)

[i] Rudolf Steiner, Esoterismul creștin (GA 094), conferința a II-a

[ii] Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman (GA 155) conferința a II-a

[iii] Rudolf Steiner, Cursul Vieții mele (GA 028)

[iv]  Rudolf Steiner, Cursul Vieții mele (GA 028), cap 07

[v]  Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 027), capitolul 05

[vi] Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 028), capitolul 04

[vii] Rudolf Steiner, Filosofia libertății (GA 4)

[viii] Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman (GA 155), conferința a II-a

[ix]  Rudolf Steiner, Christos și sufletul uman (GA 155), conferința a II-a

[x]  Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 027), capitolul 08

Înspre Ființa cea adevărată a omului

Publicat pe de
6

Articolul de față este o prelucrare a conferinței pe care am ținut-o în luna iulie la Simpozionul de vară al Societății antroposofice din România de la Plopi, munții Apuseni.  Simpozionul a avut ca temă Întâlnirea cu Christos în eteric.

S-a vorbit în cadrul conferințelor anterioare și a grupelor de lucru despre Întâlnirea cu Christos în planul eteric și despre oameni care au avut astfel de întâlniri. S-a menționat și despre existența unei cărți în care astfel de evenimente sufletesc-spirituale, fundamentale pentru evoluția omului, au fost culese și publicate.

Știm că posibilitatea întâlnirii cu Christos în eteric este dată oricărui om în etapa actuală de evoluție a omenirii, indiferent dacă se află pe o cale de inițiere sau nu. Din relatările de până acum, putem observa că această trăire fundamentală are un caracter cu totul particular, individual, ce ține de biografia fiecărui om, așa cum ne-a povestit și Monica Culda în conferința de ieri.

Am citit de curând despre cele trei ipostaze ale Întâlnii cu Christos a celor doi discipoli pe drumul către Emaus, relatată în Noul Testament. Yeshayahu Ben-Aharon le consideră elementele de bază ale Întâlnirii cu Christos, pe calea de cunoaștere ale omului modern, și le detaliază în cartea sa Noua trăire a suprasensibilului: Christos ca: 1) prieten, 2) Învătător și 3) cel ce inițiază omul în secretele Împărăției sale. Avem deci și o clasificare a etapelor Evenimentului. 

Apare întrebarea importantă despre cum ne ajută calea antroposofică înspre a avea trăirea acestui Eveniment spiritual fundamental. O altă întrebare se ridică, și anume cea despre autenticitatea unor astfel de trăiri spirituale, iar Monica ne-a dat ieri niște criterii bune în acest sens, pe care le voi aminti și adăugi în cele ce urmează. Găsesc întemeiată remarca făcută de Marius Gabor cum că adesea antroposofii, pe baza celor studiate în Știința spirituală, și-au format anumite așteptări – le putem numi chiar prejudecăți – despre cum ar trebui să fie această întâlnire cu Christos în eteric. Ca urmare, chiar dacă au o astfel de trăire, o trec cu vederea sau nu o recunosc ca atare.

Christos, idealul de devenire al omului

Pe când pregăteam această conferință, o prietenă și colegă de antroposofie m-a întrebat despre ce am de gând să vorbesc. I-am răspuns că despre Ființa cea adevărată a omului, adică despre Christos ca ideal sau arhetip al omului, spre care toți oamenii tind în mod conștient sau mai puțin conștient în evoluția lor pământească. Răspunsul ei a fost că acest lucru nu este just, pentru că dacă lucrurile ar sta astfel, în finalul evoluției toți oamenii ar fi identici între ei și identici cu Christos. La prima vedere, obiecția ei părea întemeiată, însă chiar și pornind de la o analogie extrem de simplă, cea cu nenumăratele variante de plante existente pe pământ, care toate se raportează la aceeași idee de plantă descrisă de Goethe și numită de el planta primordială, putem vedea că acest lucru este posibil. Pentru mine, conferința de față este și o încercare de a răspunde la întrebarea prietenei mele.

Datorită firii mele idealiste, dar și pentru că am avut o trăire spirituală a arhetipului-Om, Christos, individualizat în ființa unui om apropiat mie, pentru mine Christos ca ideal înspre care tindem a fost mereu o idee de la sine înțeleasă.

În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner vorbește despre cum omul este singura ființă care nu are dinainte unită percepția sa de om cu noțiunea sa de om liber, ci trebuie să se străduiască el însuși înspre această unire și înspre a-și realiza idealul de spirit liber în ființa sa.

Aceeași idee, a strădaniei omului înspre unirea cu noțiunea arhetipală de Om sau cu idealul său de Om, sau – cum o numeam mai devreme – strădania înspre Ființa sa cea adevărată, este abordată de Rudolf Steiner în conferința Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului (GA 127):

“Să ne imaginăm că o ființă ar apărea înaintea noastră ca un Ideal, ca un model a ceea ce omul ar trebui să fie. (…) Acest ideal este Christos ca ideal și ceea ce a avut loc la Botezul din Iordan este realitatea din spatele a ceea ce a fost descris aici. Idealul Omului a fost pus în mod concret pe Pământ o dată, în fața omului.“

O trăire biografică, despre Ființa cea adevărată a omului    

În conferința Ce face îngerul în corpul nostru astral (GA 182), Rudolf Steiner ne revelează că unul dintre impulsurile spirituale pe care ni el dăruiesc îngerii atunci când formează imagini în corpul nostru astral este ca în viitor fiecare om să vadă în semenul său ceva de natură divină. Este un ideal pentru evoluția umană ca în viitor, fiecare întâlnire a unui om cu un alt om să devină o faptă religioasă, o taină, prin care poate fi recunoscut nemijlocit chipul divinității, Eu-l său superior.

În prezent, putem avea o astfel de percepere a Eu-lui Superior al celuilalt atunci când întâlnim oameni de care suntem legați karmic și cu care avem ceva de reparat din trecut și ceva de lucrat împreună înspre viitor. Este ca și cum, la întâlnirea cu ei, îi recunoaștem, deși îi vedem pentru prima dată; sau, cum spunea un prieten, îngerul păzitor ne face semn ridicând pentru un moment vălul înspre lumea suprasensibilă, pentru ca noi să întrezărim Eu-l superior al celuilalt, Ființa sa cea adevărată. Acest lucru este cu atât mai posibil și mai impresionant când ne și îndrăgostim de celălalt, atâta timp cât relația sufletească este menținută într-un domeniu sufletesc pur, elevat.

O astfel de trăire, dar având un caracter cu totul deosebit, am avut-o în anii tinereții, la începutul relației cu cel ce urma să îmi devină soț și tată al copiilor mei: Lucian, pe care îl întâlnisem la Secțiunea de tineret antroposofic. Eram împreună pe balcon în amurg și stăteam de vorbă despre relația noastră. Eu eram foarte îndrăgostită și ne țineam de mână. Am simțit cum în venele de pe mâna sa coborâse un fel de voință pură, spirituală, intensă – și el m-a privit cu iubire nespusă și m-a îmbrățisat. Aveam ochii închiși și eram într-un spațiu sufletesc al iubirii dintre noi, când mi-a apărut deodată chipul său spiritual: un prinț auriu de o frumusețe, bunătate și noblețe sufletească de nedescris în cuvinte, care mă iubea nespus. Ființa aceasta, pe care o vedeam cu ochii sufletului, era Christos și era în același timp Lucian, iar fiecare trăsătură nobilă din ființa sa era rezultatul unei mari suferințe prin care trecuse și pe care o transformase. Am știut că ceea ce văd este Ființa cea adevărată a lui Lucian, așa cum va deveni el la sfârșitul evoluției sale omenești. A fost un dar al lumii spirituale pentru mine, o imaginațiune venită dinspre viitor, pe care am retrezit-o adesea în amintire în anii relației noastre și care m-a ajutat să trec peste încercările karmice dificile dintre noi. De-a lungul timpului, am putut vedea cum el și-a transformat și exprimat până în fizic unele dintre acele calități sufletești minunate văzute atunci ca potențialitate. Au trecut peste două decenii de atunci și este prima dată când povestesc public această trăire intimă și prețioasă pentru mine.

Îndrăznesc să spun că, așa precum l-am perceput suprasensibil pe Lucian atunci, suntem fiecare dintre noi, văzuți în Ființa noastră cea adevărată, și că așa vom deveni când ne vom transforma complet: Christos și în același timp Om total individualizat. Și pot afirma că nu este nicio contradicție între aceste două aspecte, ci dimpotrivă.

Relatări ale Întâlnirii cu Christos. Criterii de adevăr

La conferința de ieri, Monica Culda ne-a relatat despre câteva întâlniri biografice cu Christos: cea a lui Friederich Rittelmayer, cea a unui teolog, dar și ale unor oameni obișnuiți, care în situații disperate de viață au primit ajutor de la această ființă sublimă și ale căror relatări au fost adunate și publicate în cartea Ei l-au întâlnit pe Christos. Deși ei nu se aflau pe o cale spirituală, l-au recunoscut și au mărturisit despre întâlnirea lor cu Christos, iar relatările lor sunt în concordanță cu ceea ce știm de la Rudolf Steiner despre acest Eveniment. Sunt tot mai multe relatări de acest fel în lume, ceea ce nu e de mirare, întrucât Christos a venit pentru toți oamenii, indiferent de religia lor. Toate aceste trăiri biografice, despre oameni ce au primit ajutor în momente de cumpănă și care au putut astfel merge mai departe cu viața lor, trebuie primite cu reverență și nu cu judecata dură a intelectului.

La aceeași conferință s-a ridicat și problematica identificării juste a ființei spirituale percepută suprasensibil. Cum de știm că a fost El și nu o altă ființă suprasensibilă, de exemplu Lucifer, ce poate avea aceeași aparență impresionantă de lumină? Un criteriu menționat a fost dispoziția sufletească a omului după această întâlnire (simte nevoia să se laude cu această trăire sau nu; devine mai încrezut sau se simte mai umil; devine mai rupt de lume sau se simte mai legat de viață și de îndatoririle sale pământești, etc.). La întrebarea despre deosebirea dintre Christos și Lucifer, răspunsul lui Rudolf Steiner a fost: “Christos este cea mai pură și mai altruistă ființă“. Iar Emil Bock l-a descris pe Christos drept „bunătatea întruchipată”. Deci un alt criteriu pe care eu îl consider foarte important este simțirea inspirativă a calităților sufletești ale ființei cu care ne-am întâlnit suprasensibil. Aș menționa drept criteriu și calitatea vindecătoare, consolatoare a iubirii copleșitoare emanată de ființa lui Christos, cât și lumină aurie blândă în care mie mi s-a arătat. Emil Bock spunea că fundamentul lumii este făcut din aur spiritual, ceea ce pentru mine are mult sens.

Amintesc și clarificarea adusă de Marius Gabor, în cadrul grupei sale de lucru: de ce, după acest Eveniment spiritual al Întâlnirii cu Christos în eteric, nu sunt complet transformat, iar după un timp chiar cad în personalitatea de zi cu zi, cu defectele și neajunsurile ei? Răspunsul este: pentru că încă nu Îi fac loc în mine, sunt prea plin de mine – și deci nu pot încă rosti, precum apostolul Pavel: Nu eu, ci Christos în mine! Căci ne putem raporta la trăirea arhetipală a întâlnirii cu Christos în Evenimentul de pe drumul Damascului, când Saul-Pavel a fost complet transformat în ființa sa.

Trăiri biografice, trăiri de prag și întâlnirea cu Christos

Multe dintre aceste relatări ale Întâlnirii cu Christos sunt de fapt trăiri de prag, în crize biografice. O  asemenea relatare care mie îmi este foarte aproape de suflet, despre Christos ce ne ajută în momentele grele, este cea a lui Novalis din Imnele Nopții:

Există vremuri pline de teamă  /  În care sufletul este adânc tulburat

Și totul, de departe, pare fantomatic.  /  Se infiltrează sălbatice spaime,

Treptat, aproape neauzit   /   Și nopți adânci  /  Îngroapă sufletul în griji.

Se clatină orice punct de sprijin, /  Niciun reazem nu mai este de încredere,

Vârtejul gândurilor nu se mai supune voinței. / Nebunia se apropie și ispitește irezistibil.

Pulsul vieții se oprește  / Și orice simț este tocit.

 

Cine-a înălțat crucea, /  Pavăza oricărei inimi?

Cine-n cer sălășluiește  / Și-ajută la frică și durere?        

Mergi la trunchiul minunat,  /  Dă curs dorului nespus.

Din el pornește o flacără  /  Și mistuie visul urât.

 

Salvat, un înger te trage din nou la țărm

Iar tu privești în jos, cu bucurie,

Spre țara făgăduinței.

În momentele biografice dificile, în crizele sale sufletești, omul ajunge inconștient aproape de pragul lumii spirituale și aici îi apare în suflet starea de lipsă de sens și depresia, apar sentimente de frică, nebunie și chiar groază, ce sunt trăiri specifice pragului dintre cele două lumi. Și de dincolo de prag poate veni în întâmpinarea omului Eu-l său superior, Christos, ce ii apare imaginativ ca cel care îl salvează.

Apariția lui Christos în încercările karmice dintre oameni

Christos poate apărea și în momentele dificile ale relației dintre oameni, deci la întâlnirea karmică dintre un om și alt om. Vă voi povesti un alt moment important din biografia mea, în care eu cred că se revelează cu claritate calitatea Sa de Domn al karmei.

Protagoniștii sunt aceiași de la relatarea biografică anterioară, adică eu și partenerul meu de viață, Lucian, dar după mai mulți ani și de data aceasta prinși într-o dureroasă ceartă conjugală. Acuze grave de ambele părți, cuvinte grele aruncate de la unul la celălalt, fiecare convins că are dreptate și neascultându-l pe celălalt – acesta era contextul, până când Lucian a ieșit din cameră și eu am rămas singură. Spațiul sufletesc dintre noi doi mi s-a arătat atunci ca fiind plin de săgeți și sulițe întunecate, otrăvitoare, rele – și eu mi-am apucat capul în mâini, nespus de dezamăgită de reacția mea, foarte descurajată, simțind din plin neputința de a rezolva vreodată problemele sufletești dintre noi, această karma dificilă adusă din viețile anterioare. Să nu mai menționez și faptul că eram pe o cale spirituală și încercam zadarnic, se pare, să devin un om mai bun…. M-am străduit să îmi amintesc ce îmi spunea el în timpul acestei cerți și am încercat să înțeleg punctul lui de vedere. Am avut revelația că și el suferea în relația noastră, nu doar eu. Înțelegând modul lui de a gândi, simțind ce simțea el, am fost deodată unită sufletește profund cu el prin compasiune și i-am simțit suferința ca și cum ar fi fost suferința mea. El nu mai era dușmanul meu, ci era fratele meu care suferea. Și m-am aflat în acel moment într-un vast spațiu auriu de iubire intensă și de bunătate. Eram în inima imensă a lui Christos și primeam iubirea Sa puternică, blândă și vindecătoare – și am știut că aceasta ar trebui să fie mereu starea de conștiență a oamenilor. Suntem în permanență în inima aurie imensă plină de iubire vindecătoare a lui Christos, dar suntem atât de închiși în ego-urile noastre, încât nu o putem simți. Numai în momentele deosebite în care ne deschidem cu adevărat inima prin compasiune pentru un alt om, putem simți și primi conștient iubirea enormă și neîntreruptă pe care Christos o are pentru noi. Ca urmare, săgețile și lăncile negre suprasensibile dintre mine și partenerul meu au dispărut și spațiul sufletesc dintre noi era acum curat. Mai mult, trăirea mea a fost că după acest Eveniment spiritual, karma grea dintre noi doi s-a redus la jumătate și relația noastră a fost în bună parte vindecată.

Pregătirea conștientă pe calea antroposofică a Întâlnirii cu Christos în eteric

Am vorbit despre trăiri biografice ale Întâlnirii cu Christos în eteric și voi cita mai jos o Întâlnire biografică deosebită. Protagonistul ei, Yeshayahu Ben-Aharon, a dezvoltat ulterior o cale de cunoaștere pornind de la indicațiile date de Rudolf Steiner, prin care omul poate re-crea în mod conștient o astfel de întâlnire cu Christos. Calea antroposofică nu ne este utilă doar pentru a înțelege și a putea explica și altora, cum spunea un prieten – ci ne ajută și să ne pregătim și să ne transpunem în mod conștient, pas cu pas, în starea de conștiență necesară Evenimentului spiritual fundamental al vremurilor noastre.

“Era în săptămâna dinaintea Paștelui 1975 când am simțit cum zidurile interioare și exterioare din jurul sufletului meu începeau să se deschidă. Am simțit că un flux de viață necunoscută, de mare frumusețe și intensitate, curgea în și prin mine. M-am trezit că trăiam în compania unei ființe și prezențe spirituale sublime, prin care deveneam de Sinele meu nou și autentic. Eram una cu această fiinţă şi în acelaşi timp deveneam eu însumi, martor la propria mea devenire şi participând conștient – deşi într-o stare de conștiență total diferită – în procesul spiritual de devenire a omenirii. Eram tot mai conștient de faptul că această ființă de fapt mă „învăța” ceva, demonstrându-mi un eveniment de naștere al unei Sine spirituale, precum şi devenirea și transformarea ei următoare. Această devenire a fost experimentată, simultan, ca fiind cosmică, umană și istorică, și o parte a unui infinit flux de viață.

Mi-au fost necesari mulți ani de studiu și de cercetare pentru a înțelege și a recapitula în mod conştient acest eveniment. În acest fel, mi-am dat seama că această Ființă sublimă, totuși atât de umană, este în esență o ființă a vieții, a devenirii și a transformării. Ea poate transforma, reînvia, mântui și „reînnoi” totul: moartea o transformă într-o nouă viața şi răul într-un bine superior. Experiența ei este o dovadă evidentă și o dovadă că acest impuls face parte din lumea spirituală reală și constituie cea mai adâncă resursă creativă și transformatoare a omenirii. Era totuși clar că această ființă depinde în întregime de noi în ceea ce privește evoluția umană și că acest proces de transformare trebuie înțeles că lucrând prin ființe umane, în timp și în istorie, maturându-se în noi doar treptat și prin multe dificultăți, pentru că este ceva atât de nou și încă în mare parte nerecunoscut de omenirea modernă.

Trebuie să subliniez – chiar dacă aceasta poate părea implauzibil unora – ca fără să fi accesat înainte documente exterioare sau tradiţii spirituale şi religioase, am experimentat această Fiinţă ca şi apariţie individuală a ceea ce este universal, Sinele spiritual al întregii omeniri şi al Pământului; şi că acest Sine spiritual al omenirii există ca şi fiinţă reală şi că este aceeaşi fiinţă care a învins moartea prin Misterul de pe Golgotha, în urmă cu mai bine de 2000 de ani, şi care trăieşte de atunci ca potenţial creativ şi spiritual de transformare şi vindecare a omenirii şi a pământului.”

Drama de cunoaștere este dată în cartea sa, Noua experiență a suprasensibilului – Drama cunoașterii antroposofice a timpului nostru, iar pregătirea pas cu pas, pornind de la spiritualizarea percepției și a gândirii, în cartea Yoga cunoașterii – Cum să îți creezi un nou corp eteric și o nouă individualitate.

Închei cu relatarea atât de concisă și de plină de modestie a lui Rudolf Steiner din Autobiografia sa (GA 28), despre Evenimentul spiritual ce a avut loc în viața sa după o perioadă de grele încercări sufletești, în care la nivel eteric a trebuit să se lupte cu ființele ahrimanice:

“Adevăratul conţinut al creştinismului începea să înmugurească în sufletul meu ca fenomen de cunoaştere interioară. La răscrucea dintre secole, mugurele se desfăcuse tot mai mult. Înainte de sfârşitul secolului, sufletul meu a trecut prin încercarea descrisă. Faptul de a fi stat spiritual în faţa Misteriului de pe Golgotha, în cea mai lăuntrică şi mai serioasă sărbătoare a cunoaşterii, a fost evenimentul central al evoluţiei mele sufleteşti.”  (articol scris de Delia Soare și publicat în numarul 12 al revistei de antroposofie „Pământ iubit”)