Natura versus idealurile din om (I)

Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! [1]

Astfel îi scria Rudolf Steiner poetei Marie Eugenie delle Grazie, în scrisoarea sa de răspuns la ideile ei despre forța brută a naturii ce se opune oricărei șanse a omului de a-și realiza idealurile.

Idealurile și abisurile sufletului uman

Marie Eugenie delle Grazie, poetă, dramaturgă și scriitoare, este una dintre figurile semnificative din viața lui Rudolf Steiner, lucru ce se poate vedea din faptul că el i-a dedicat aproape întreg capitolul șapte din autobiografia sa[2], descriind circumstanțele în care a cunoscut-o și apartenența sa la cercul ei de prieteni. Delle Grazie a fost una dintre cele mai faimoase scriitoare austriece din anii 1900, reprezentantă a realismului. Când Steiner a întâlnit-o, ea avea 18 ani și era deja celebră, publicase cărți și fusese premiată. În jurul ei erau reuniți mai mulți artiști, compozitori, teologi brilianți și filosofi, în care spiritul Evului Mediu și spiritul catolicismului erau vii și care ce se preocupau cu discutarea operei lui Thomas de Aquino, Shakespeare, Dostoievski, poezia modernă în care apărea lupta lăuntrică dramatică a omului, descrierea abisurilor sufletului uman – și nu erau deloc simpatizanți ai operei lui Goethe și ai armoniei luminoase cu natura pe care el o proslăvea. Rudolf Steiner observase că Marie Eugenie delle Grazie manifesta chiar „un fel de antipatie personală foarte adâncă” față de Goethe. În mijlocul acestui  cerc al lui delle Grazie și al mentorului acesteia, Laurenz Müllner – profesorul de filosofie cu tendințe ascetice, a lucrat Rudolf Steiner înainte de cel de-al douăzeci și optulea an al vieții sale, în timpul perioadei vieneze – și aici și-a dezvoltat ideile de bază cu privire la libertatea omului și la destin. În ideile ce se discutau acolo, Rudolf Steiner prevedea o dispoziție tot mai des întâlnită la omul modern, pentru care prăpastia dintre lumea simțurilor și lumea spirituală devine tot mai mare.

Despre poetesă, Steiner auzise prima dată la profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, inițial încântat de genialitatea tinerei. Pe atunci, ea lucra la o epopee măreață, Robespierre, în care voia să descrie tragismul oricărui ideal ce ia naștere în pieptul omului. În viziunea ei, aceste idealuri, oricât de mărețe, sunt menite să fie zădărnicite de puterea de acțiune crudă, distrugătoare a naturii, ce se opune necruțător oricărui ideal, spunându-i  „tu eşti doar o iluzie, o ficţiune creată de mine, pe care eu o arunc iar şi iar înapoi, în neant”. Un alt mare proiect al poetesei despre care ea i-a vorbit era cel numit Sataniada, în care ea voia să înfăţişeze într-un mod genial, dar în aceeași dispoziție pesimistă, natura brută, lipsită de idei şi strivitoare, ca o forță teribilă ce se ridică din abisul existenței, drept antipodul Dumnezeirii. Deși zguduit de viziunea poetesei și de măreția ideilor ei, previzionând în mod revoluționar ceea ce avea să devină dispoziția sufletească predominantă a lumii culturale din acea vreme, Rudolf Steiner avea însă o concepție cu totul opusă: „Conţinutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepţiei despre lume pe care o vedeam în faţa spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admiraţie şi interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conţinutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-şi găsească, totuşi, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înţelegere nişte idei contrare, ca şi cum ele ar fi fost pe direcţia propriului meu suflet.” [3]

La puțin timp după această discuție, Rudolf Steiner a fost invitat împreună cu Karl Julius Schröer, soția acestuia și o prietenă a lor la una din seratele scriitoarei, unde ea voia să citească fragmente din epopeea dramatică și naturalistă Robespierre. În acele scenete,  viața era descrisă în aspectele ei cele mai zguduitoare și ascultătorii au fost martorii sufletești ai prăbușirii unor personaje mărețe care, înșelate lăuntric de destin, s-au ridicat şi s-au prăbuşit cu un tragism impresionant – cel puțin așa le-a perceput Steiner. Însă profesorul său iubit Schröer, mare iubitor și admirator al lui Goethe și a concepției luminoase despre natură și lume a acestuia, a fost profund nemulțumit și foarte revoltat de viziunea despre natură a Mariei Eugenie delle Grazie, spunând că arta nu are voie să coboare în asemenea abisuri ale „oribilului”. Iar doamnele ce îl însoțiseră pe Schöer fuseseră de asemenea impresionate negativ până la nivel organic chiar de cele auzite, având un fel de crampe. Schröer era pătruns de convingerea că nu trebuie să devină niciodată poezie ceea ce este trăire groaznică în sufletul unui om, oricât de sincer ar fi fost trăit acest lucru. Pentru el, mare iubitor al lui Goethe și a idealului acestuia „Cunoaște-te și trăiește în pace cu lumea”, cei din cercul poetesei manifestau doar „zgura spiritelor arse”. [4]

Soluția dată de Rudolf Steiner. Individualitatea și Filosofia Libertății

La puţin timp după această serata literară, Marie Eugenie delle Grazie a publicat o poezie în care natura era slăvită ca “forţă supremă care-şi bate joc de idealuri, acestea fiind aduse de ea la viaţă numai pentru a-l înşela pe om, aruncându-l din nou în neant, de îndată ce a reuşit să-l amăgească”. [5]

În replică la această poezie, Natura, Rudolf Steiner a scris un scurt eseu, Natura și idealurile noastre, în forma unei scrisori adresate poetesei, în care face un apel direct la conștientizarea și trezirea individualității spirituale a omului, ca și forță ce poate învinge, transforma și vindeca forțele întunecate și elementare ale instinctelor sub-naturale distructive ce acționează în adâncimile sufletului omenesc. Această scrisoare, nepublicată, ci doar imprimată de el într-un număr mic de exemplare, cuprinde ideile de bază a metodei pe care avea să o dezvolte mai târziu în Filosofia Libertății. În autobiografia sa, Steiner își descrie articolul în felul următor: „Am vorbit în el despre îndreptăţirea aparentă pe care o are concepţia poetei. Am spus că o concepţie ce nu închide ochii în faţa forţelor adverse care se opun, în natură, idealurilor umane, pentru mine e mai presus decât un „optimism plat”, incapabil să vadă abisurile existenţei. Dar am vorbit şi despre faptul că fiinţa lăuntrică liberă a omului creează din sine ceea ce dă sens şi conţinut vieţii, şi că această fiinţă nu s-ar putea dezvolta plenar dacă i-ar veni din afară, printr-o natură dătătoare de fericire, ceea ce trebuie să se nască din interior.”[6] Iată traducerea în limba română a scrisorii sale de răspuns, Natura și idealurile noastre[7]:

     Stimată poetă:

     În poemul dumneavoastră filosofic “Natura” – atât de bogat în gânduri – ați dat formă dispoziției de bază ce se manifestă în omul modern. Această dispoziție apare atunci când el se lasă influențat de anumite idei despre natură existente în timpurile noastre, dacă el are o profunzime a sentimentelor suficientă încât să îl conducă la recunoașterea discordanței dintre acele idei și dintre idealurile din inima și mintea sa. Într-adevăr, s-au dus vremurile în care optimismul superficial, fără gânduri, care se bazează pe credința că suntem copiii lui Dumnezeu, l-a distras pe om de la a percepe prăpastia dintre natură și spirit. Duse sunt acele timpuri în care era posibil să fii atât de superficial încât să privești fără griji în altă parte decât la miile de răni din care lumea sângerează.  Idealurile noastre nu mai sunt atât de superficiale încât să fie satisfăcute de o realitate cel mai adesea superficială și fără conținut. 

     Cu toate acestea, nu cred că este imposibil să găsești un mijloc de a te ridica deasupra pesimismului profund ce se naște dintr-o astfel de recunoaștere. O astfel de elevare devine posibilă când privesc în lumea mea lăuntrică, atunci când abordez lumea ideilor: o lume completă și perfectă în ea însăși, care nu poate câștiga sau pierde ceva prin natura efemeră a lucrurilor din afară. Nu sunt oare idealurile noastre – dacă ele sunt într-adevăr entități vii (individualități) – ființe ce există în ele însele, independente de favorurile si disfavorurile naturii ? Poate să fie frumosul trandafir dezgolit de petale de către rafalele de vânt – dar el deja și-a îndeplinit misiunea, pentru că deja a adus bucurie câtorva sute de ochi omenești. Poate să îi facă plăcere naturii ucigașe să distrugă mâine toate stelele de pe cer: de mii de ani, oamenii au privit în sus spre ele cu reverență, și asta este suficient ! Nu ! Nu existența efemeră, ci esența lor lăuntrică le face perfecte. Idealurile din spiritul nostru cuprind o lume suficientă în sine și care poate trăi independent propria sa viață și nu câștigă nimic din cooperarea sa cu o natură binefăcătoare.

Ce creatură demnă de milă ar fi omul dacă nu ar fi capabil să obțină satisfacție în cadrul propriei sale lumi de idei, ci în loc, ar avea nevoie mai întâi de cooperarea naturii ? Ce s-ar alege de libertatea divină dacă natura, ținându-ne în hamuri, ghidându-ne, ne-ar veghea și ar avea grijă de noi ca de niște copii ? Nu! Ea trebuie să nege totul, încât dacă norocul vine la noi, să fie doar rezultatul sinei noastre libere. Poate natura să distrugă în fiecare zi ceea ce am construit, încât noi în fiecare zi să așteptăm cu nerăbdare să creăm totul de la capăt – nu vrem să datorăm nimic naturii, ci totul doar nouă înșine.

Această natură – ar putea spune cineva – este doar un simplu vis ! În timp ce noi ne considerăm liberi, urmăm necesitatea de fier a naturii. Cele mai înălțătoare gânduri nu sunt nimic altceva decât rezultatul naturii acționând orbește în noi. 

O, ar trebui să admitem într-un final, că o ființă ce se cunoaște pe ea însăși nu poate fi neliberă. Prin investigarea legilor eterne ale naturii noi separăm din ea substanța care stă la baza manifestărilor sale. Vedem țesătura de legi ce guvernează peste obiectele naturii, și care aduc necesitate. În cunoașterea noastră deținem puterea să detașăm legitatea de obiectele naturii. Cu toate acestea ar trebui să fim sclavii fără voință ai acestor legi ? Obiectele naturii sunt nelibere pentru că nu pot recunoaște aceste legi; ele sunt guvernate de acestea fără să știe despre ele. Cine ni le mai poate impune, dacă le pătrundem cu rațiunea ? O ființă care cunoaște nu poate fi neliberă. O astfel de ființă transformă ceea ce este lege în idealuri și le acceptă ca fiind legi dăruite sieși din ea însăși.

Ar trebui să admitem că Dumnezeu – imaginat de către omenirea decadentă ca locuind în nori – trăiește în inimile noastre, în spiritul nostru. El a renunțat complet la ființa sa și s-a revărsat în totalitate în omenire. El nu a vrut să rețină nimic  din ceea ce este al lui pentru că a vrut ca omenirea să fie o rasă care se conduce singură în deplină libertate. El s-a dispersat în omenire. Voința omului este voința sa, țelurile omului sunt țelurile sale.  Implantându-se pe sine în întreaga omenire, el a renunțat la o existență proprie. Un „Dumnezeu în istorie” nu există. El a încetat să fie de dragul libertății omenirii, pentru a îndumnezei omenirea. Noi am preluat în noi cea mai pare potențialitate a existenței, ca urmare nicio putere exterioară nu ne poate da satisfacție, ci numai noi prin propriile noastre creații. Toate lamentările despre o existență care nu ne satisface, despre această lume grea, trebuie să se disipeze în prezența gândului că nicio putere din lume nu ne poate satisface dacă nu ne dăruim noi nouă puterea cea magică prin care ne putem bucura și înălța. Dacă un zeu din afara lumii noastre ne-ar aduce bucuriile paradisului și ar trebui să le primim așa cum el le-a creat, fără participarea noastră, atunci ar trebui să îl refuzăm, pentru că ar fi o fericire lipsită de libertate.

Nu avem niciun drept să așteptăm satisfacție de la puteri ce sunt în afara noastră. Credința  într-un zeu din afara lumii noastre ne-a promis reconciliere cu răutățile acestei lumi. Această credință este în proces de destrămare, va veni un timp când ea nu va mai exista deloc. Dar acel timp va veni când omenirea nu va mai trebui să spere la o mântuire din afară, pentru că oamenii vor recunoaște că trebuie să își creeze propria lor fericire divină, la fel precum și-au creat singuri rănile profunde.

Omul este călăuza propriului destin. Chiar și descoperirile științei moderne naturale nu ne pot convinge de contrariul acestui lucru. Aceste descoperiri au fost dobândite prin concepte asupra părții exterioare a lucrurilor, în timp ce cunoașterea lumii noastre de idealuri se dobândește prin pătrunderea în profunzimea materiei. 

Din moment ce dumneavoastră, admirată poetesă, ați abordat într-un mod atât de viguros sfera filosofiei, consider de asemenea că veți fi interesată și de ideile din acest răspuns.

Cu mult respect,

 

 

Unul dintre exemplarele scrisorii a ajuns la profesorul Schröer, care după ce l-a citit i-a răspuns că, dacă gândește în felul acesta despre pesimism, înseamnă că nu s-au înţeles niciodată unul pe celălalt şi că cine vorbeşte despre natură ca în acest articol, se dovedeşte incapabil să ia cu adevărat în serios cuvintele lui Goethe: „Cunoaşte-te şi trăieşte în pace cu lumea”.[8] Conflictul cu Schröer, care se simțea trădat de fiecare dată când Rudolf Steiner vizita cercul Mariei Eugeniei delle Grazie, dorind ca el să aleagă între acel cerc și el, a fost una dintre primele mari suferințe din viața lui  Rudolf Steiner. Dar pentru el era o adevărată bucurie a spiritului să se împărtășească din lumina discuțiilor ce aveau loc la acele serate literare, chiar dacă spune despre această lumină ceva foarte semnificativ: că nu era o lumină solară, ci o lumină lunară.

De la științele naturii înspre zeița Natura

Dar ce este această natură, cu legile ei impersonale, ce devine tot mai mult o forță ce se opune realizării idealurilor sale și al cărei contrast cu strădania spirituală este resimțită într-un mod dureros de către căutătorii spiritului ? De când s-a căscat acest abis uriaș între lumea simțurilor și gândirea intelectului cu care omul percepe natura și încearcă să o înțeleagă, pe de o parte și lumea spirituală, cu ale sale ființe divine și legități ce reprezintă adevărata cunoaștere a lumii, pe de altă parte ?

În zilele noastre, natura este prezentată, în lumina științei moderne, într-un mod abstract, ca o sumă de “legi ale naturii”, de termeni clasificați din botanică și zoologie pe care elevii trebuie să îi învețe pe de rost în timpul școlii.  Însă în urmă cu câteva secole, oamenii aveau o viziune complet diferită asupra naturii. Rudolf Steiner ne spune că din secolul IX și până în secolul XIII, profesorii de la Școala de la Chartres – Bernardus Silvestris, Bertrand de Chartres, Alanus ab Insulis – încă descriau natura ca pe o ființă spirituală, ei vorbeau cu reverență despre măreața Zeiță Natura. Iată cu ce idei ne spune Rudolf Steiner că le era prezentată natura elevilor de la Chartres, de către Alanus ab Insulis:

Natura este o ființă care ne scapă cînd ne apropiem de ea. Omul își îndreaptă acum energiile spre alte scopuri; el nu mai are acea înțelegere intuitivă a naturii pe care o aveau înțelepții vremurilor trecute. În ochii lor, natura era o ființă maiestuoasă înzestrată cu spirit, care lucra pretutindeni – acolo unde se formau stâncile, acolo unde plantele răsăreau din pământ și acolo unde stelele străluceau ca niște nestemate în Ceruri. Peste tot lucra o ființă de o grandoare infinită, care se revela sub înfățișarea minunată a unei femei ce țese pânza naturii. Cei din vechime viețuiau aceasta în mod intuitiv. Din descrierile lor, noi ne mai putem încă reprezenta cum apărea natura în ochii lor, țesând și lucrând pretutindeni și în toate, în manifestările caldurii, luminii, ale culorii și ale vieții. Ei își dădeau seama că zeița Natura era o ființă divin-spirituală a cărei adevărată esență poate fi cunoscută doar prin percepție directă.[9]

Tot Alanus ab Insulis, în cartea sa Plângerea Naturii, o descrie pe minunata zeiță Natura și supărarea ei datorată decăderii naturii sub influența viciilor omenești. Căci nu numai că omul a pierdut adevărata cunoaștere a naturii, dar el a dus la decăderea naturii din el, pe de o parte, iar pe de altă parte a creat un nou regn sub-natural, cel tehnic.

Mergând și mai mult înapoi în timp, Rudolf Steiner ne vorbește despre Persefona, fiica lui Demeter, zeița Naturii. Zeița Persefona, vechea clarvedere, este acum prizonieră în om, în zona corespunzătoare sistemului metabolic și reproducator, și în mod corespunzător și în adîncimile Pământului. În legendele Greciei antice, se știa că Persephona a fost răpită și violată de către Hades-Pluto, zeul lumilor subpământene – în care îl putem recunoaște pe Ahriman, în limbajul antroposofic. De atunci, ea este ascunsă și așteaptă să fie descoperită de către om, ea vrea să fie salvată și conștientizată din nou. Cine o poate salva și cum? Noi, antroposofii, cu ajutorul forțelor primite din întâlnirea cu Christos eteric. Numai El ne poate da puterea de a o reînvia pe Persefona – vechea clarvedere – într-o nouă formă, care este tocmai Antroposofia sau Știința Spirituală.  Între timp, avem ceea ce a înlocuit acțiunea zeiței Demetra și a vechii clarvederi în ființa umană: gândirea moartă a intelectului și forțele de viață legate de sistemul reproducător, consumate cel mai adesea ca forțe erotice. Întreaga dramă a zeiței naturii din om, ascunsă atât de bine încât majoritatea antroposofilor nici măcar nu știu despre existența ei  – deși Rudolf Steiner ne asigură că nu este vorba despre un simbol, ci despre o ființă spirituală cât se poate de reală și care poate fi percepută – este descrisă în conferința a doua din ciclul Minuni ale Lumii (GA 129). În acest ciclu este făcută o analogie foarte clară între structura omului și structura Pământului. Căci, pentru a cunoaște cu adevărat natura, omul trebuie mai întîi să cunoască natura din el însuși. (va continua)

[1] din scrisoarea Natura si idealurile noastre, de Rudolf Steiner

[2] Cursul vieții mele (GA 28), de Rudolf Steiner

[3] din Cursul vieții mele (GA 28)

[4] Idem 3

[5] din Cursul vieții mele (GA 28)

[6] Idem 5

[7] rsarchive.org, GA 30, traducere de Delia Soare

[8] din Cursul vieții mele (GA 28)

[9] din Căi adevărate și false în investigația spirituală (GA 243) de Rudolf Steiner, conferința 4

Ioan Botezătorul, ‘Metanoia’ şi lumina gândirii

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

(„Lumina”, de Lucian Blaga)

În viața de zi cu zi, vorbim despre lumina gândirii, întâlnim oameni luminoși și  avem momente în care ne simțim ca străluminați de o anumită idee ce ne vine ca răspuns la o întrebare. Filosoful Gabriel Liiceanu povestea că, pe vremea când era profesor la Facultatea de filosofie și era in timpul sesiunii de examene, știa dacă un student este pregatit sau nu chiar de când îl vedea intrând pe ușă: în timp ce unii studenți întunecau încaperea, alții o luminau cu gîndirea lor încă înainte de a spune ceva. În urmă cu câțiva ani, așteptând metroul pe peron, printre multele chipuri obosite dupa o zi de munca și preocupate de câstigarea pâinii cea zilnice mi-au atras atenția doi tineri înalți, ce se distingeau într-un mod aparte: frunțile lor erau deosebit de luminoase, efectiv radiau, încât pe moment mi-au părut veniți din altă lume. Nimeni altcineva nu părea să îi remarce și a trebuit să recunosc că era vorba despre lumina gândirii,  ce nu este vizibilă ochilor fizici. Mi se întâmplase și mie mai demult să vin spre Casa Rudolf Steiner la o conferință a lui Dirk Kruse și pe drum în autobuz citisem și mă gândisem intens asupra unei conferințe antroposofice despre misiunea artei, imi tot veniseră idei noi. Când am ajuns la Dirk și l-am salutat, el s-a uitat zâmbind la fruntea mea și mi-a spus că vede că am gândit intens ceva spiritual mai devreme; pesemne văzuse o lumină similară cu cea pe care o observasem eu la cei doi tineri gânditori.

Am citit recent un impresionant articol biografic al lui Yeshayahu Ben-Aharon, în care vorbea despre momentul nașterii Eului său superior. El spunea cum a putut percepe aceeași lumină spirituală în gândirea sa atunci când a citit pentru prima dată Filosofia Libertății, precum lumina percepută în cadrul experienței sale spirituale de la 20 de ani, când a avut loc întalnirea cu Christos, ca eveniment dat biografic. Pornind de la această lumină a gândirii, în urmatorii 15 ani el a construit o punte, adică o cale de cunoaștere spiritual-științifică înspre a re-crea în mod conștient întâlnirea cu Eul său Superior, Christos.

Pe firul întrebărilor și căutărilor mele despre lumină, mi-am amintit și de lumina din operele de artă, ale marilor pictori. Cel care a lucrat cel mai mult cu lumină și întuneric este Rembrandt, maestrul tehnicii clar-obscur. În ciclul de conferințe despre Istoria artei  (GA 292), Rudolf Steiner spune despre marele artist că picta cu lumină și întuneric, căci el trăia în suflarea și țeserea luminii și a întunericului în spațiul cosmic, deci percepea eterul cosmic al luminii și pe cel a forțelor de viață, iar acest lucru este vizibil în tablourile sale. Culoarea pentru Rembrandt era doar ceea ce se năștea pe pânză în lupta dintre lumină și întuneric, iar personajele sale – doar un pretext pentru a pune pe pânza lumina și întunericul. Despre el, Rudolf Steiner ne mai spune că a realizat în pictură ceea ce Goethe a realizat în studiile sale științifice despre lumină și întuneric. Rembrandt a fost un precursor prin artă al dezvoltării sufletului conștienței, având misiunea importantă de a păstra oamenii în legatură cu forțele ce se exprimă în lupta dintre lumină și întuneric în conștiența gânditoare, în epoca dezvoltării sufletului conștientei. Pe spatele unuia dintre tablourile sale, despre care tot Steiner ne spune că îl reprezintă pe Christian Rosencreutz, marele pictor a scris: „Acesta este omul care m-a învățat despre lumină și întuneric”. Putem, dacă privim unele dintre tablourile sale, să avem presimțirea a ceea ce întâlnește omul la trecerea pragului lumii spirituale, unde lumina se luptă cu întunericul și viața cu moartea – trăire ce este descrisă atât în Lecțiile de clasă esoterice, cât și când se vorbește despre trecerea pragului lumii spirituale în conferința lui Rudolf Steiner, Cele trei decizii (GA 157).

Ioan Botezătorul, martor al Luminii cea adevarată

Ne putem întreba ce este, la origini, această lumină, ce reprezintă lumina primordială. Un răspuns îl aflăm încă din primele versuri ale Evangheliei după Ioan, unde este menționat și un “martor al Luminii”, deci un om ce poate vedea Lumina cea adevarată: Ioan Botezătorul.

La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu.

Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.

În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.

Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.

A fost un om trimis de Dumnezeu, cu numele său Ioan.

Acesta a venit pentru mărturie, ca să depună mărturie despre Lumină, și pentru ca toți să creadă prin el.

Nu era el lumina, ci el era un martor al Luminii.

Căci Lumina adevărată, care luminează pe toți oamenii, trebuia să vină în lume.

Ea era în lume, și lumea a fost făcută prin ea, dar lumea nu a recunoscut-o.

Ea a venit la fiecare om în parte (ea a venit până la oamenii-Eu); dar oamenii (oamenii-Eu) nu au primit-o. (1)

Omul a fost inițial creat din pământ și din aer, la care s-a adăugat o picătură din lumina primordială, ce a devenit în el lumina cunoașterii. Logosul, cuvântul primordial, este conținut pretutindeni în creație, este ca și cristalizat, ascuns în lume. Rudolf Steiner ne spune că omul trebuie mai întâi să pătrundă complet în lume, chiar separându-se în conștiența sa de lumea spirituală, pentru ca mai apoi să o lumineze cu lumina sa proprie spirituală și să observe că Logosul trăiește în ea.

Cum era lumina conștienței oamenilor în urmă cu mai bine de două mii de ani, pe când aveau loc evenimentele de la Botezul din Iordan ? Căci să nu uităm că, dacă acum suntem în etapa de dezvoltare a sufletului conștienței, pe atunci oamenii erau la nivelul dezvoltării sufletului înțelegerii sau afectivității, iar înțelepciunea lor venea din vechea clarvedere, cea legată de forțele ereditare și de reproducere. Cu această lumină se poate lucra mai departe, înspre a o transforma. Chiar Ioan Botezătorul, entitate cu totul deosebită, poseda o clarvedere de tip vechi, el era “cel mai mare dintre cei născuți de o femeie” și ducea o viață pură, ascetică, departe de lume. Toate acestea, corelate cu atitudinea plină de reverență la momentul botezului din Iordan, l-au făcut capabil să îl poata vedea și recunoaște pe Christos ca Fiu al lui Dumnezeu in Iisus din Nazareth pe care il boteza, atunci cand porumbelul s-a desprins de el. Clarvederea astrală se exprimă prin imagini de animale și de aceea Christos era văzut în acele vremuri ca Miel al lui Dumnezeu, iar Duhul Sfant ce s-a pogorât asupra sa la botez drept porumbel ce isi lua zborul.

După căderea în păcat, când a fost alungat din paradis (din lumea eterică), omului i s-au dat în lumea fizică doar eterul luminii și eterul căldurii, în timp ce eterul vieții și eterul sunetului au rămas în lumea spirituală. Totuși, omul poate să își trezească în el o parte copilăroasă, inocentă, din ființa sa, din esența sa dinainte de căderea în păcat – și această parte devine receptivă înspre a primi principiul lui Christos. Deveniți precum copiii!, le spunea Iisus Christos discipolilor săi si celor ce il urmau. La partea inocentă a sufletului uman făcea apel și Ioan Botezătorul atunci când predica oamenilor venirea lui Christos, Metanoia!, schimbați-vă dispozitia sufletească, schimbati-va modul de a gândi, căci Împărăția Cerurilor se apropie ! El îi boteza cu apă – ceea ce pe atunci ducea la o desprindere a corpului eteric de cel fizic – pentru a le atrage atenția asupra fundamentul divin al ființei umane și al lumii și a-i ajuta să își amintească de partea curată, pură din ei.

Însă fariseii cei mândri, cu toată pregătirea lor spirituală și religioasă, nu l-au putut recunoaște pe Christos drept Fiu al lui Dumnezeu, drept Mesia pe care îl așteptau de atâta timp, ci l-au respins și defăimat. Ei nu au fost capabili să fie martori ai acestei Lumini adevărate, ce a existat de la începuturi și prin care toate au fost create în lume. Aveau și ei clarvederea ce vine pe linie ereditară și posedau înțelepciune, lumina provenită din inițierea în Misterii, dar era o lumină de tip luciferic. La forțele lor sufletești de înțelepciune păgână, precreștină, ce nu era legată de Pământ și de elementele acestuia – deși rolul poporului evreu a fost anume să își dezvolte o înțelepciune și clarvedere legată profund de forțele Pământului – făcea referire Ioan Botezătorul, când îi numea Fii ai Șarpelui. În schimb, ceilalţi oameni – cei aşa-ziși păcătoşi, dar care aveau totuşi partea copilăroasă trezită în ei, l-au putut recunoaşte şi primi în suflet pe Fiul trimis de Dumnezeu-Tatăl. Într-un fel, putem spune că venirea lui Christos pe Pământ şi Misterul de pe Golgota au putut fi înţelese de oamenii de atunci prin intermediul rămăşiţelor vechii clarvederi. Cei ce îl primeau în suflet pe Christos – arhetipul spiritual al omului complet – începeau să aibă din nou, prin credinţa în Christos, acces la eterul vieții și la eterul sunetului.

Lucifer poate fi mântuit prin intermediul Duhului Sfânt, iar vechea clarvedere se poate metamorfoza și face loc principiului christic. Omul poate renaște ca și om nou, ca Fiu al lui Dumnezeu – și acesta este Botezul cu foc și spirit adus de Christos. Mântuirea lui Lucifer este un mister pe care Rudolf Steiner îl atinge atunci când vorbește despre semnificația esoterică a evenimentelor de Înălțare și de Rusalii.

Lucifer dăruiește oamenilor lumina sa

Ne putem da seama că exista o altfel de lumină, diferită de Lumina cea adevarată, din moment ce autorul Evangheliei după Ioan a simțit nevoia să facă această specificație. Cine și de ce a adus oamenilor lumina cea neadevărată?

Ni se spune că la început, zeii cei buni au dat oamenilor o iubire luminoasă, întrepătrunsă deci de lumina primordială. În perioada lemuriană, oamenii trăiau întrețesuți în iubire și lumină în Grădina Paradisului, ei nu coborâseră încă cu conștiența lor în lumea fizică. Știm că a avut loc momentul căderii în păcat, când ființele luciferice s-au infiltrat în evoluția omenirii. Dar de ce Lucifer a avut nevoie să pătrundă în evolutia omenească, dăruind o noua lumină oamenilor, o lumină de cunoaștere egoistă, ruptă de înțelepciunea cosmică și deci lipsită de forțe de viață ? Răspunsul ni-l dă Rudolf Steiner în conferința sa, Rațiunea ca dar al lui Lucifer și transformarea viitoare a acesteia într-o nouă clarvedere (GA 97).

La fel cum oamenii și animalele au nevoie de oxigenul creat de plante pentru a putea trăi, zeii aveau nevoie să se hrănească din iubirea senzorială a oamenilor, din ceea ce emana înspre ei din ea, după momentul căderii în păcat și separării sexelor. Era un tip de iubire oarbă, instinctivă, adică oamenii nu aveau înțelegerea ei, nu aveau lumina iubirii. Însă zeii aveau această lumină asupra iubirii dintre oameni și se hrăneau din ce rezulta în urma ei, cu ambrozia si nectarul, care nu sunt niste metafore, ci reprezintă realități suprasensibile. Zeii cei buni își parcurseseră în mod corect evoluția lor pe Vechea lună și de aceea puteau să aibă conștiență, lumină asupra acestei iubiri senzoriale dintre oameni, dar nu le-o dădeau oamenilor. Însă ființele luciferice, ce nu își duseseră până la capăt evoluția pe Vechea lună, aveau nevoie acum de oameni pentru a și-o putea continua. De aceea ei i-au ispitit pe Adam si Eva și s-au infiltrat în ființele omenești, cărora le-au deschis ochii – organele de simț – în așa fel încât oamenii au devenit conștienți de ei pe plan fizic si li s-a întunecat conștienta pe plan eteric – au fost alungați din Paradis. Prin intermediul simțurilor lor și dându-le și lumina rațiunii, ființele luciferice și-au putut continua evoluția proprie.

Dar ce înseamnă că le-au adus oamenilor lumina rațiunii ? Rațiunea apare abia cu aproximativ 600 de ani i.C., odată cu trecerea de la căsătoriile cosangvine la cele îndepărtate, ceea ce are ca efect stingerea vechii clarvederi venită pe linie ereditară. În cazul unei astfel de căsătorii îndepartate, o parte a corpului eteric era omorâtă, în timp ce creierul mare al omului era vivifiat. Nu este întâmplător că încă de la început în Evanghelia dupa Ioan ni se prezintă Nunta din Cana, unde este vorba despre o astfel de căsătorie între oameni ce nu sunt legați prin ereditate. Clarvederea omului s-a stins tot mai mult și cunoașterea a început să vină prin lumina simțurilor și prin lumina gândirii (percepție și noțiune), însă o cunoaștere tot mai lipsită de viață, ce stă la baza științei actuale moderne.

Un alt efect a fost că oamenii și-au dezvoltat personalitatea, fiecare având în ziua de azi propriul său mod de a gândi, propria sa înțelepciune la care „ține cu dinții” și care cel mai adesea e departe de înțelepciunea sau lumina primordială. Odată cu dezvoltarea gândirii au avut loc și alte transformări în ființa umană, iar zeii cei buni nu s-au mai putut hrăni din iubirea senzorială a oamenilor ce devenise tot mai egoistă și nu le mai era de folos – și ei s-au îndepărtat. Insă, ca o speranță pentru timpul când oamenii vor deveni la rândul lor precum zeii, există relatări esoterice prin care se povestește cum unii inițiați se pot hrăni în timpul meditației cu ambrozia și nectarul pe care ei înșiși le emană, în această stare înaltă de conștiență.

Pe măsură ce, sub influența ființelor luciferice, oamenii deveneau tot mai egoiști, vechea inițiere, cu punerea în mormânt pentru trei zile si jumătate, devenea tot mai periculoasă și se putea muri astfel. Pentru a ajuta omenirea să poată merge mai departe, a avut loc Evenimentul de pe Golgota, prin care s-a adus principiul christic, ca și contrapondere la cel luciferic.  Prin el s-a dat posibilitatea ca lumina dinlăuntrul oamenilor dăruită de Lucifer să fie pătrunsă de iubire în inimă și să devină înțelepciune a inimii. Dacă legea venea până acum de sus, dată lui Moise pe Muntele Sinai, odată cu principiul christic s-a dat posibilitatea ca legea să devină interioară, să izvorască din inima fiecărui om drept har.

Lumina gândirii din zilele noastre și transformarea ei

rsCum ne raportăm astăzi la Lumina primordială, la Lumina cea adevărată, noi, oamenii moderni cu intelectul dezvoltat și cu percepții fizice limpezi și clare, și care trăim în mijlocul civilizației materialiste super-tehnologizate, în care domnește Ahriman ? Căci nu îl mai avem printre noi pe Ioan Botezătorul să ne spună Metanoia! Schimbați-vă modul de a gândi! Lumea spirituală nu ne-a abandonat, ci ni l-a trimis pe Rudolf Steiner și prin el am primit știința spirituală, Antroposofia, cu același mesaj: Schimbați-vă modul de a gândi, Împărăția lui Dumnezeu este aproape! sau, spus în limbajul științei spirituale: Spiritualizați-vă gândirea, lumea spirituală este aproape și vă așteaptă să vă întoarceți în mod conștient la ea !

În zilele noastre, omul nu mai este în legătura directă cu lumea spirituală, dar poate intra în contact cu lumina primordială cosmică prin spiritualizarea gândirii, deci prin intermediul gândirii cosmice pe care Arhanghelul Mihael – Fața lui Christos – o aduce în dar omenirii și pe care omul modern o poate cuprinde cu intelectul său. Însă atât Mihael, cât și Ahriman, ca ființe spirituale, se luptă pentru întâietatea asupra gândirii intelectuale a omului. Ahriman încearcă să facă din gândirea cosmică bunul sau propriu și, ca pe o lumină strălucitoare și rece, să o dăruiască omului, dar luându-l pe acesta în stăpânirea sa. Gândirea sa este doar o gândirea a capului ruptă de inima, rece și fără viață, prin care omul se pune în valoare pe el însuși, într-un mod rupt de contextul cosmic. În schimb, când omul primește gândurile cosmice prin Mihael, el le simte logice și întelepte, dar și calde si pline de iubire în inimă; omul primește atunci o lumină aurie blândă, vindecătoare, lipsită de mândrie, ce exprimă adevărul într-un mod altruist și plin de iubire pentru oameni, pentru Pământ, pentru întreaga lume.

La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era un Dumnezeu.

Acesta era la început la Dumnezeu.

Totul a fost făcut prin El, și nimic din ceea ce a fost făcut, nu a fost făcut în afara lui.

În El era Viața, și Viața era Lumina oamenilor.

Iar Lumina a strălucit în întuneric, și întunericul nu a cuprins-o.

Logosul, Cuvântul, avea în el viață și a devenit apoi lumina cunoașterii din om. Se pot regăsi, în primele cinci versuri din Evanghelia lui Ioan, dacă le citim de la ultimul la primul, chiar etapele de transformare sau spiritualizare a gândirii, așa cum omul trebuie să le parcurgă în mod conștient: gândul clar și luminos al intelectului, mai întâi purificat de elementele legate de planul fizic, devine gândul pur; apoi este coborât în inimă și primește în el viață, devenind gândul viu – și mai departe putem ajunge la intuiție, la Logos – deci iată noua clarvedere, ce pornește de la transformarea gândirii. Ne putem ridica din nou în lumea spirituală, în mod conștient, pornind de la planul fizic – și nu evitându-l, cum era inițierea în trecut.

Iar lumina egoistă din sufletele oamenilor, odată purificată și pătrunsă de iubire, devine o nouă lumină, lumina divin-omenească de care zeii cei buni au nevoie. Ceea ce zeii primeau înainte ca hrană din iubirea senzorială dintre oameni, vor primi în viitor din gândirea omenească individualizată și metamorfozată prin impulsul christic. (articol de Delia Soare, publicat în revista de antroposofie Pământ iubit, nr. 7)

_________

(1) forma dată de Rudolf Steiner în Evanghelia după Ioan,  GA 97, Heidelberg, 3 februarie 1907.