Misiunea lui Eros

Publicat pe septembrie 13, 2018 de Delia Soare

Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Vladimir Soloviov, în “Drama vieţii lui Platon”)

În cercetările mele biografice despre vieţile marilor individualităţi ce şi-au pus o amprentă eternă în evoluţia spirituală a omenirii, am dat la un moment dat de cărticica Drama vieţii lui Platon, scrisa de filosoful creştin rus Vladimir Soloviov. Cartea mi-a atras atenţia prin titlul îndrăzneţ ce mi-a apărut ca o promisiune a dezlegării enigmei vieţii filosofului şi iniţiatului grec Platon. Dar cât de mult l-a şi înţeles Soloviov pe Platon, pe “părintele fondator al idealismului”, cum îl numeşte în cartea sa?

Unul dintre aspectele principale ale dramei vieţii lui Platon, în viziunea filosofului rus, este neînţelegerea de către acesta a misiunii iubirii. În câteva capitole din această carte, Soloviov analizează “criza erotică” a înţeleptului grec, presupusă a fi trăită la mijlocul vieţii sale, imortalizată în dialogurile Phaidros şi Banchetul. Atât subiectul deosebit, cât şi bună dispoziţie luminoasă şi bucuria de a trăi, le detaşează net, în viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele două lumi, în concepţia lui Platon

Soloviov porneşte în a arăta prăpastia uriaşă ce se cască între cele două lumi în concepţia lui Platon: lumea materială, concretă, dar iluzorie şi trecătoare, conţinând viaţa trupească, şi lumea ideilor, transcendentă, în care se află tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare că nu reuşeşte să întindă o punte adevărată între aceste lumi. Omul însuşi, aparţinând ambelor lumi, este dual în fiinţa sa şi trebuie să îşi rezolve în sine această problemă. Pentru Platon, rezolvarea constă în aceea că omul înţelept şi drept îşi îndreaptă conştiența în mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenţa de pe pământ fiind iluzorie şi doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune şi în concepţia despre iubire. După cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupească, indiferent de forma sa, este considerată de el ca fiind vulgară, nedemnă de adevărata vocaţie umană, spre deosebire de iubirea autentică, ideală sau celestă, de o mare valoare. Însă filosoful rus ia apărarea iubirii carnale: “E drept că, pentru un pământean, amândouă felurile de iubire au aceeaşi origine şi provin dintr-un singur şi acelaşi domeniu material; dar ce importanţă are asta? Ştim că cele mai frumoase flori şi cele mai savuroase fructe cresc pe pământ şi sub un pământ dintre cele mai impure, în plus fiind şi îngrăşat cu bălegar. Aceasta nu le strică nici gustul şi nici parfumul, chiar dacă nu transmit un miros plăcut gunoiului ce nu-i înnobilat de admirabilele plante ajutate de el să crească.” Din întunecimea maternă senzorială, principiul patern luminos poate scoate la iveală lumina, însă doar în măsura în care el este cel ce predomină acest proces. În capitolul Lumina venită din întuneric, Soloviov aminteşte de legea pământului, în care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide şi roadele nemuritoare ale vieţii. Filosoful rus consideră că, pe malul erotismului ce i-a răpit fiinţa pentru o perioadă, Platon a făcut să crească floarea strălucitoare şi pură a teoriei sale despre iubire, nereuşind însă să meargă mai departe până la roadele vii ale regenerării spirituale.

Daimonul Eros uneşte cele două lumi

Dar în ce constă splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire?

Între „plenitudinea absolută a lumii ideilor şi vidul fiinţării muritoare”, Zeii au hotărât să apară Eros, fiinţa intermediară între om şi zei, cu misiunea de a arunca o punte între cer şi pământ și între acestea şi infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenţa divină) şi al Peniei (sărăcia materială), este preotul natural suprem al divinităţii, este intermediarul, cel ce construieşte poduri între materie şi spirit. După Soloviov, problema e doar de a şti cum va folosi omul acest ajutor divin şi cât din cele bune cereşti va trece el în existenţa muritoare prin intermediul său.

Când Eros pătrunde într-un pământean, acesta este transfigurat prin procesul îndrăgostirii. Odată cu Eros pătrunde în el un întreg conţinut al infinitului, simte o stare de împlinire, de graţie, primeşte un excedent de forţe spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci începe rivalitatea dintre cele două părţi ale fiinţei sale: cea trupească şi cea ideală, fiecare dorind să folosească pentru sine acest dar deosebit. Avem odată omul condus de instincte, cel care vrea să îl folosească pe Eros înspre obţinerea plăcerii, repetând aceleaşi fenomene trecătoare, simţind o sete permanentă şi o foame fără saț. Aici, daimonul Eros este înlănţuit în lumea simţurilor, cu aripile tăiate, legat la ochi şi folosit până la epuizarea darurilor sale. Şi avem şi omul aflat deasupra instinctelor sale, în care Eros cel înaripat este dedicat sufletului superior raţional. Aici Eros, ca puternică forţă creatoare ce zămisleşte necontenit, are la dispoziţie domeniul de tranziţie dintre cele două lumi, dintre materie şi spirit: sufletul – domeniu pe care Platon îl numeşte frumuseţe. În acest loc din opera platoniciană lucrurile devin puţin neclare, după părerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creaţia artistică, dar se ştie că înţeleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de când îl întâlnise pe maestrul său Socrate şi se orientase către filosofie. În Banchetul, Platon priveşte opera lui Eros în suflete ca fiind o lucrare fundamentală, la fel de reală ca şi procreerea în domeniul material, dar mult mai însemnată şi potrivită demnităţii omului – fiinţă raţională, înţeleaptă, dreaptă.

Din dialogul dintre Socrate şi înţeleaptă preoteasă Diotima, maestră în treburile amorului, aflăm că Eros, daimonul aflat între om şi zeu, are dorul de a intra pentru totdeauna în stăpânirea binelui, aceasta asigurându-i locul între zei şi porţia de nemurire. Dragostea erotică, amorul, este în fond dorinţa oamenilor de nemurire, tendinţa către eternitate, iar fundamentul ei este generarea sau naşterea a ceva nou. “Dragostea este dorinţa de a produce frumuseţe, atât în relaţia cu trupul, cât şi cu sufletul”. Prin aducerea pe lume a copiilor, oamenii consideră că ating un fel de nemurire, supravieţuind prin urmaşi. Dar sunt şi cei care “au sufletul mai proeminent decât trupurile, concep şi produc ceea ce este mult mai potrivit pentru suflet”: artă, poezie, ştiinţă. Dacă o astfel de persoană întâlneşte „un suflet frumos, generos şi delicat”, atunci „îşi asumă sarcina de a educa acest obiect al iubirii ei” întru înţelepciune şi virtute. Astfel se înălţă împreună cu învăţăcelul său pe scara dragostei, de la iubirea trupului armonios, a frumuseţii fizice, înspre iubirea frumuseţii obiceiurilor şi instituţiilor, apoi a doctrinelor şi ideilor frumoase, şi, în cele din urmă, către „însăşi suprema frumuseţe”, care este “simplă , nepătată de întrepătrunderea cu carnea şi culorile umane, sau cu celelate nevolnice sau ireale forme care însoţesc mortalitatea.” Există deci un domeniu suprasensibil pur al frumuseţii, clar delimitat de lumea fizică, în care omul îndragostit crează ceva nou.

Ceea ce este de neînţeles pentru filosoful rus, conceptul de creaţie întru frumuseţe despre care vorbeşte Platon, se conturează drept plin de semnificaţie prin ştiinţa spirituală adusă omenirii de către Rudolf Steiner. În conferinţă sa Adevăr, Frumos şi Bine (GA 220), Steiner descrie cum “un sentiment profund al frumosului – aşa cum era intuit – există în acele timpuri de demult. Nimic de acest fel nu mai este prezent în civilizaţia modernă. Omul nu poate fi pe deplin om dacă nu are un simţ al frumosului. Este într-adevăr aşa, pentru că a avea un simţ al frumosului înseamnă a recunoaşte realitatea corpului eteric.”

Ducând mai departe aceste idei, înţelegem că Platon, cu al său domeniu al frumuseţii pure, face referire la domeniul eteric – cel în care lumea spirituală este cel mai aproape de lumea fizică – şi la noul corp eteric comun, de o natură cu totul deosebită, ce se generează între un bărbat şi o femeie prin iubirea erotică: creația întru frumusețe. În Phaidros, filosoful grec descrie cum, prin energia divină adusă de Eros, o trăire-amintire spirituală se poate trezi în sufletul omului: Fiinţa cea adevărată, androginul, omul așa cum era înainte de ‘căderea în pacat’. În contextul împletirii energiilor erotice, între cei doi îndrăgostiţi poate apărea această viziune spirituală a arhetipului-Om. Este încă unul dintre misterele evoluției omenirii, pe care știința spirituală ni-l revelează, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea corpului eteric comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. Căci îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.

Însă pentru Soloviov, teoria filosofului grec este frumoasă, nemaiauzită, dar neterminată. Eros – iubirea erotică – este legătura dintre cele două naturi ale omului, cea divină şi cea muritoare, despărţite în univers şi reunite în om doar aparent, iar Soloviov ajunge la concluzia că opera lui Eros în om nu poate constă în nimic altceva decât în a face nemuritoare însăşi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar în a transmite nemurirea acelei părţi din natura noastră care nu o posedă în sine, fiind în mod obişnuit absorbită de valul material al zămislirii şi al morţii.” Ceea ce Platon a încercat să explice până la nivelul eteric – creaţia întru frumuseţe – este dus mai departe de Soloviov până în domeniul fizic. Gânditorul rus spune că în omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creează ceva concret, ca şi în cazul procreării – căci Eros are legătură cu viaţa trupească totală. Dacă Platon s-a oprit cu teoria sa despre iubirea erotică la pragul ce desparte domeniul eteric de cel fizic şi nu a putut merge mai departe, Soloviov, în contextul unei înţelegeri profunde a creştinismului, face trimitere directă la construirea în om a corpului învierii: “Eros-ul uman superior trebuie să aibă drept ţel autentic regenerarea sau reînvierea vieţii pentru eternitate în trupurile sustrase evoluţiei materiei”.

Iubirea erotică, indiferent că e îndreptată înspre cele inferioare sau înspre cele sublime, are o natură specifică, ce o face diferită de orice alt tip de iubire (iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de oameni în general, sau cea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspiră să transmită corporalului viaţa reală întru frumuseţe, nemurire, unitate a fiinţei. “Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Soloviov)

Dar ce anume unește teoriile despre iubire ale celor doi gânditori ?

Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumos despre care vorbește Platon – dacă trece prin moarte și înviere întru Christos, precum în teoria lui Soloviov, poate renaște din propria cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului. Acest proces de metamorfoză face referire la probele sufletești și spirituale prin care cei doi îndrăgostiți trec în drumul lor comun – drum care, abordat în deplină conștiență și cu claritate a gândirii, poate completa o cale de inițiere.

Cele cinci căi ale iubirii

Cerul, pământul şi infernul îl urmăresc pe om cu un interes deosebit din momentul în care Eros pătrunde în el, fiecare dintre părţi dorind să câştige în interesul său abundenţa de forţe spirituale şi fizice ce se manifestă atunci în cel îndrăgostit. Soloviov distinge cinci căi ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalică a omului supus total instinctelor sale, 3) calea căsătoriei, 4) calea ascetică şi 5) “calea perfectă şi definitivă a iubirii ce regenerează şi îndumnezeieşte”. Pe primele două le consideră nedemne de om; cea de-a treia, a căsătoriei, este o cale nobilă, în care raţiunea predomină asupra instinctelor şi pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numită şi monahală sau angelică, deşi spirituală, nu este totuşi cea mai înaltă; iar pe cea de-a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Dacă omul poate alege calea angelică, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum îngerii, totuşi se ştie că nu acesta este idealul cel mai înalt al fiinţei umane, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acest context, îngerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Însă dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, l-a creat bărbat şi femeie”. Nu bărbat sau femeie, ci amândouă odată: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat în om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implică unirea pozitivă a principiilor masculin şi feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporală a omului, la care omul trebuie să participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul şi spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interacţiunea dintre divin şi uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu înţelesul de patos erotic, a avut întotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adică frumos şi nemuritor, nu iese aşa cum era din pământ şi nu cade de-a gata din cer; el se dobândeşte printr-un efort spiritual şi fizic, divin şi uman.” (ambele citate din Soloviov)

Filosoful rus spune unde trebuie să se ajungă pe a cincea cale, însă nu descrie şi cum se poate realizează aceasta. Însă omul liber – liber în sensul dat de Rudolf Steiner în Filosofia Libertăţii – ştie, prin intermediul fanteziei morale, cum să realizeze această nobilă misiune. Un răspuns general ar putea fi: prin iubirea conştientă plină de încredere şi devotament dintre un bărbat şi o femeie, ce au ajuns în dezvoltarea lor sufletească până la acest punct de libertate şi responsabilitate şi care iau decizia să meargă împreună pe acest drum – așa cum am încercat să descriu mai sus.

În apărarea lui Platon

Zămislirea întru frumuseţe a lui Platon presupune o realizare perceptibilă a idealului, însa doar în domeniul eteric ce are efect şi asupra celui fizic; dar, după Soloviov, Platon ar fi lăsat ideea să zămislească doar în speculaţie, neputând să o ducă la îndeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, până la a-l caracteriza drept mediocru ca bărbat, chiar ratat în plan personal, în ciuda genialităţii sale în sfera ideilor. În apărarea lui Platon aduc două idei pe care filosoful rus nu le-a luat în considerare când s-a grăbit să îl judece așa de aspru pe marele iniţiat al Greciei antice:

Prima, trebuie ţinut cont că Platon este un precursor al creştinismului. Inițiat în Misteriile antice, el a trăit înainte de Christos şi nu se legase încă de curentul creştinismului. Regenerarea, resurecţia materiei prin iubire, aşa cum o numeşte Soloviov, a apărut în lume ca posibilitate odată cu Evenimentul de pe Golgotha, când Iisus Christos a trecut prin moarte și prin înviere – şi a pătruns sufletele umane şi implicit modul de a gândi al filosofilor creştini, precum cel al filosofului rus. Ca urmare, el a putut înţelege taina învierii, prin care tot ceea ce fiinţează în lume trebuie să treacă prin moarte şi înviere întru Christos. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum că aceasta ar fi neterminată, nu este justă, Platon dăruind lumii teoria iubirii într-un mod absolut minunat, până la punctul la care era posibil să o ducă la acea vreme.

Cea de a doua idee ţine de incompleta cunoaştere de sine a filosofului rus, căci în Drama vieţii lui Platon, Vladimir Soloviov “şi-a încifrat căutările şi eşecurile dramatice” (Ion Ianoși, în prefaţa cărţii). Dincolo de modul extraordinar în care a dus ideea iubirii până la capăt, Soloviov se înfăţişează privirii sufleteşti tot ca un idealist aflat în căutarea şi rezolvarea problematicii existenţiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului în care gânditorul rus înţelege teoria platoniciană despre misiunea lui Eros, el proiectându-şi propriile dileme şi nemulţumiri asupra înţeleptului grec şi a operei sale. În acest punct se relevă importanţa cunoaşterii de sine pe calea spirituală, ca şi premisă de bază în cunoaşterea obiectivă a lumii şi a legităţilor ei.

Din antroposofie – ştiinţa spirituală adusă omenirii de Rudolf Steiner – aflăm cum concepţia despre lume a lui Platon a dat naştere la multe înţelegeri eronate de-a lungul vremii. Ceea ce a adus Platon, unul dintre marii iniţiaţi ai omenirii, nu este încă înţeles – şi de-abia în viitor omenirea va fi capabilă să primească pe deplin darul său spiritual. Cât despre Vladimir Soloviov, amintit în mai multe din conferinţele sale, Rudolf Steiner spune: “Dintre toţi cei care nu au fost departe de Ştiinţa Spirituală, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansată despre Christos.” (din Misiunea sufletelor-popoarelor, GA 121). Căci misterul ce leagă iubirea erotică şi adevăratul creştinism, unind cu un fir auriu dragostea, moartea şi învierea ca evenimente esenţiale în viața sufletească a omului, ţine de o profundă înţelegere a tainelor evoluţiei spirituale.

Şi în final, închei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevărul despre ceea ce înseamnă de fapt iubirea platonică – idee înţeleasă incorect în zilele noastre: “În concepţia despre lume a lui Platon pătrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rău înţeles şi rău folosit: termenul de iubire platonică. Iubirea spiritualizată, care s-a dezbrăcat în gradul cel mai înalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, această dăruire spiritualizată faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de om, faţă de Dumnezeu, faţă de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent în concepţia platoniciană despre viaţă” (din Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, vol. 4, GA 238).

(articol scris de Delia Soare și publicat în nr. 4 al revistei „Pământ iubit”)

Craciunul exterior si Craciunul launtric

Publicat pe decembrie 24, 2016 de Delia Soare

Chiar daca Christos s-ar naste de o mie de ori in Bethleem,

Daca nu s-a nascut in tine, ramai pierdut pe vecie !” (Angelus Silesius)

Am ales cuvintele lui Angelius Silesius ca motto pentru prezentarea mea, ca o indicatie a legaturii dintre ceea ce stim ca s-a petrecut in plan exterior de Craciun, pe de o parte si procesele de transformare prin care trece sufletul omenesc, reprezentate imaginativ, in aceasta perioada a anului si nu numai, pe de alta parte.

Daca parcurgem sufleteste, in mod cat mai constient, cele patru mari sarbatori ale cursului anului: Michael, Craciunul (cu Boboteaza), Pastele si Sanzienele, putem trece printr-un anumit proces de initiere in marile taine ale evolutiei omenirii. Sarbatoarea de Craciun poate fi considerata, in primul rand, o sarbatoare a amintirii originii spirituale a omului si deci un prilej al unei adevarate cunoasteri de sine. Deloc intamplator, sarbatoarea de Craciun este precedata de sarbatoarea lui Michael, care are legatura cu spiritualizarea gandirii si cu nasterea Eului Superior in suflet. Acest lucru il voi detalia in partea a doua a acestei prezentari.

As vrea sa subliniez si sa urmaresc, in cele ce urmeaza, cele doua aspecte fundamentale ale sufletului omenesc: cel divin (ceresc) si cel omenesc. In primul rand, avem aspectul divin, in imaginatiunea clasica de Craciun, cu Fecioara Maria, plina de puritate, blandete, intelepciune si iubire materna, tinand in brate pruncul stralucitor. Prin ea, omului i se readuce aminte de originea sa divina, de ce anume el s-a indepartat atunci cand a coborat in intruparea pamanteasca. rafael-madonna_sixtina Cel mai aproape de aceasta imaginatiune arhetipala este Rafael, cu a sa Madona Sixtina.

In al doilea rand, avem aspectul omenesc in imaginatiunea despre originea crucii, care ne este data de Rudolf Steiner in ciclul de conferinte “Ideea Craciunului si Taina Eului”. El ne atrage aici atentia asupra legaturii atat de cunoscute candva in misterii, dintre inceputul Vechiului Testament, cu istoria lui Adam si a Evei, nasterea pruncului Iisus de Craciun si Evenimentul de pe Golgotha. In Paradis, Dumnezeu cel din Vechiul Testament le-a dat dat voie lui Adam si Evei sa manance din toate fructele Pomului Vietii, dar le-a interzis sa guste din roadele Pomului Cunoasterii binelui si raului. Si pentru ca ei, ispititi de Lucifer aparut in forma de sarpe, au mancat din fructele Pomului cunoasterii, au fost alungati din rai. Mai tarziu, cand stramosul Adam a murit si a fost ingropat, din mormantul sau a crescut un pom si din lemnul acestuia a fost facuta ulterior crucea pe care a fost rastignit Iisus Christos. Deci mai intai corpul lui Adam pus in mormant a introdus in aura pamantului si in evolutia omenirii principiul luciferic, iar mai tarziu, prin Misteriul de pe Golgotha cu punerea sa in mormant, Christos a adus un nou principiu in aura pamantului si in evolutia omenirii. Din aceasta straveche cunoastere inteleapta, s-a mai pastrat astazi doar faptul ca ziua de 24 decembrie, inainte de ziua de Craciun de pe 25 decembrie, este marcata in unele calendare crestine ca fiind ziua lui Adam si a Evei.

michelangelo-the-fall-and-expulsion-of-adam-and-eve-sistine-chapel1

Partea I – Craciunul exterior

Copilul arhetipal si eternul femin

Cele doua aspect mentionate: divin si omenesc, le putem urmari in cursul narativ din Evanghelia lui Luca si Evanghelia lui Matei. In prima, in arborele genealogic exprimat la inceput, vedem ca stramosul ereditar al copilului Iisus este Nathan, fiul lui David, iar in a doua, linia porneste de la celalalt fiu al lui David, Solomon, aceasta fiind una dintre contradictiile greu de explicat din evangheliile sinoptice. Din stiinta spirituala adusa omenirii de Rudolf Steiner, stim ca diferentele dintre evenimentele relatate in aceste Evanghelii provin din faptul ca, oricat ar parea de incredibil si de neacceptat constientei obisnuite, avem doi copii Iisus: Iisus nathanic si Iisus solomonic, provenind din doua cupluri diferite Maria si Iosif, care pregatesc corporalitatea necesare coborarii lui Christos pe pamant la momentul Botezului din Iordan. In spatele acestui lucru se acunde o adanca intelepciune divina, pe care o putem presimti in urmatoarea idee, exprimata de Emil Bock in cartea “Copilaria si tineretea lui Iisus”: “Nu putea fi purtator al Fiintei Christice decat o fiinta umana care era cu totul copil si, in acelasi timp, intelept desavarsit.”

In aceasta carte a lui Emil Bock (“Copilaria si tineretea lui Iisus”) am descoperit cele mai frumoase, emotionante si bine documentate portrete biografice ale celor doi copii Iisus, ale celor doua Marii si ale celorlalte personaje din Evanghelii, prin a caror interactiune sufleteasca a avut loc fuziunea marilor curente ale omenirii (budismul si zoroastrismul, sau linia de pastori si cea regala), in pregatirea venirii lui Christos pe pamant. Incerc sa fac un scurt rezumat al acestora, in cele ce urmeaza.

Iisus din Evanghelia dupa Luca

Mai intai, in Evanghelia lui Luca, avem cuplul Maria si Iosif ce locuiesc in Nazareth. Avem deci arborele genealogic al copilului Iisus pornind de la Adam si mergand mai departe, prin profetul Nathan fiul regelui David, pana ajunge la Iosif si la Iisus. Maria este descrisa ca fiind foarte tanara, copilaroasa, de o puritate, blandete si gingasie desavarsite. Ea este logodita cu tamplarul Iosif. Despre ei, Bock ne spune ca sunt tipul de oameni afectiv-visatori, ce duc o viata simpla, curata, in armonie cu natura si cu lumea spirituala. Mai mult, conform evangheliilor apocrife si cercetarilor lui Bock, acest cuplu traia in sanul comunitatii eseniene din Nazareth. Maria ne apare ca reflectarea terestra a femininului arhetipal din creatia originara, ea este Eva inainte de caderea in pacat, iar pruncul ei este intruparea sufletului omenesc pur, al lui Adam inainte de a manca din roadele pomului cunoasterii. Acest lucru a fost posibil pentru ca lumea spirituala a pastrat o parte pura din sufletul primului om creat. Daca despre Maria nathanica nu se stie nimic despre posibile incarnari anterioare, despre sufletul incarnat in pruncul ei se poate spune cu siguranta ca este la prima sa incarnare pe pamant. Mariei din Evanghelia dupa Luca i se arata arhanghelul Gabriel, anuntand-o ca a fost aleasa sa devina mama Fiului lui Dumnezeu – si acest lucru este adevarat in sensul ca ea va da nastere sufletului imaculat al primului om creat de Dumnezeu-Tatal. Conceptia acestui suflet pur a fost facuta sub obladuirea lumii spirituale, Iosif si Maria fiind adusi intr-o stare ca de somn si astfel nelasand sa patrunda nicio dorinta ce ar fi putut macula acest proces de o importanta coplesitoare in planul evolutiv al omenirii. Deci intr-un anumit sens, Maria a ramas fecioara, asa cum este spus in Evanghelie, caci fecioria este in primul rand o stare de inocenta a sufletului, dar acest lucru este vazut intr-un mod atat de materialist in zilele nostre. Cand era aproape sa nasca, Maria a fost nevoita sa plece impreuna cu Iosif la Bethleem, pentru recensamant. Acolo, in plina iarna, in frig si in miez de noapte, ei i-a venit sorocul sa nasca, dar nu a fost primita nicaieri, hanurile erau pline de oameni veniti tot pentru recensamant, asa ca in final a gasit o iesle intr-un grajd, unde a dat nastere pruncului Iisus. Ingerii au participat la aceasta nastere, boul si magarul i-au suflat aer cald, iar cei trei pastori anuntati si calauziti de ingeri ca s-a nascut fiul lui Dumnezeu au venit sa il vada pe prunc. Ingerii formau Nirmanakaya (corpul astral purificat al lui Buddha), caci prin nasterea pruncului din Evanghelia dupa Luca budismul s-a putut exprima in lume intr-o forma reinnoita, intinerita. Boul (sau taurul) reprezinta fortele de vointa imblanzite ce se daruiesc binelui pruncului divin din suflet, iar magarul este simbolul corpului fizic ce in acest caz isi pune fortele instinctuale tot inspre slujirea misiunii pruncului Iisus nascut in suflet.

Daca sufletul primului om, adica al lui Adam inainte de ispitirea luciferica, s-a intrupat in Iisus nathanic, Eu-l lui Adam s-a intrupat in Ioan Botezatorul. Apostolul Luca face referire la acest mister descriind intalnirea dintre Maria si Elisabeta, viitoarea mama a lui Ioan Botezatorul. Ambele erau insarcinate, iar cand ele se imbratiseaza, pruncul din pantecele Elisabetei tresare si ea simte cum se umple de duh sfant, iar atunci ea ii striga fecioarei Mariei ca atat ea, cat si pruncul pe care Maria il poarta in pantece, sunt binecuvantati.

Pruncul Iisus nathanic ne apare ca fiind plin de nevinovatie si aplecat visator asupra propriilor trairi sufletesti, radiind iubire pura si forte de viata. Pe masura ce crestea fizic, el ramanea la aceeasi puritate, inocenta a perceptiilor, la aceeasi uimire fata de lume precum copiii in primii 2-3 ani de viata, fiind in armonie deplina cu lumea plantelor si cu lumea animala, dar nedezvoltandu-si gandirea ca si forta specifica a Eu-lui. Sufletele mai sensibile simteau iubirea deosebita pe care o radia acest suflet primordial, insa in general oamenii il considerau inapoiat in dezvoltarea sa. Copilul traia in atmosfera sufleteasca de puritate si blandete a mamei sale si intre ei era o legatura sufleteasca cu totul speciala, o armonie si o uniune permanenta cu lumea cereasca.

Fecioara Maria cu pruncul, cel mai adesea reprezentata in picturi si in special in Madona Sixtina a lui Rafael, este Maria din Evanghelia dupa Luca.

Iisus din Evanghelia dupa Matei

Al doilea cuplu este cel ce locuia in Bethleem si este descris in Evanghelia dupa Matei. Atat Maria solomonica, cat si Iosif se trageau din familii de vaza din Bethleem si erau oameni inteligenti, educati. Maria fusese crescuta si educata ca fecioara la templu, caci parintii ei observasera ca manifesta o intelepciune, seriozitate si inclinatie catre studiu si religie inca de foarte timpuriu. Putem spune ca in ea era un suflet batran, intelept, ce avusese nenumarate incarnari in multe timpuri ale omenirii, de unde adusese roade bogate in suflet si spirit. In destinul ei, ne spune Emil Bock, putem presimti tragedia eternului feminin care urma sa aiba loc in evolutia omenirii, dar si mantuirea acestuia prin suferinta si iubire. Frumoasa, mandra si cu o noblete desavarsita in fiinta sa, tanara Maria arata ca o regina printe ceilalti oameni. In acele vremuri, stiinta, religia si arta erau inca o unitate, nu ca in vremurile noastre, cand sunt atat de rupte una de alta, iar educatia se facea pe atunci in centrele religioase. Maria era nespus de dedicata invataturii religioase pe care o primea si si-ar fi dorit sa ramana pentru tot restul vietii la templu sa-i slujeasca lui Dumnezeu, ea avand o legatura directa cu ingerii, cu lumea spirituala. Dar invatatii de la templu aveau alte planuri cu ea, conform indicatiilor din oracole pe care le primeau la randul lor. Ei o educau pentru a deveni mai tarziu mama lui Mesia pe care il asteptau toti. Asa ca tanara fata a renuntat la visul ei de a sluji lui Dumnezeu in temple, pentru o misiune si mai nobila, de a se casatori si a da nastere pruncului salvator mult-asteptat al neamului iudeilor. Legendele spun ca ea urma sa se casatoreasca doar cu cel ce va face toiagul uscat sa infloreasca, atunci cand va trece prin dreptul ei – si asa a fost ales Iosif, care era un barbat evoluat spiritual, educat si de neam regal, mult mai in varsta decat fecioara Maria. Daca in cazul cuplului din Evanghelia lui Luca, Maria a fost cea care a primit vestea nasterii pruncului divin de la Arhanghelul Gabriel, in cazul acestul cuplu din neam regal, vestea ca se va naste un prunc a fost data tatalui. Nunta dintre Maria solomonica si Iosif a fost facuta in templu, sub obladuirea inteleptilor preoti, la fel si unirea trupeasca dintre ei a fost in deplina puritate, fiind sustrasa cu totul constientei ei si a sotului ei, asa cum se facea in acele timpuri in situatii speciale, in templele conduse de preoti initiati. In acest caz, sufletul ce s-a intrupat in acest copilul Iisus era cel mai intelept suflet al omenirii, ce trecuse prin nenumarate vieti pamantesti din vremuri imemoriale si condusese in mod direct popoare sau daduse impulsuri pretioase in evolutia omenirii: Eu-l marelui initiat Zoroastru (“Steaua de aur”). La nasterea sa, in casa lor din Bethleem, au venit cei trei regi-magi intelepti, calauziti de steaua care le indica faptul ca marele lor maestru spiritual Zoroastru s-a nascut in Bethleem, iar ei s-au inchinant lui si i-au adus aur, smirna si tamaie, ca daruri simbolizand initierea. Insa in acele timpuri, regale Irod aflase si el ca se va naste Mesia si speriat ca acesta sa nu ii ia locul, a dat porunca sa fie omorati toti pruncii. Avertizat in vis de inger, Iosif i-a luat pe Maria si pe prunc si au fugit in Egipt, unde s-au adapostit pentru o perioada mai lunga intr-un templu. Cand primejdia a trecut si au aflat ca Irod murise, ei s-au intors, dar nu in Bethleem, ci in Nazareth. De acum devenisera vecini cu familia lui Iisus nathanic si asa s-au cunoscut cele doua familii.

Prietenia dintre cele doua familii. Transformarea din Templu. Noul Feminin arhetipal

Copilul Iisus nathanic s-a nascut cu aproximativ doi ani mai tarziu decat Iisus solomonic si atunci el nu a fost in primejdia de a fi omorat de nemilosul rege Irod. Aceasta este inca o aparenta contradictie din Evanghelii, si anume ca apostolul Luca nu mentioneaza nimic despre episodul dramatic al uciderii pruncilor, dar prin datele de nastere diferita ale copiilor Iisus intelegem de ce nu a fost cazul. Deci cele doua familii traiau ca vecini in comunitatea eseniana, unde nu existau diferente de rang si de avere. Maria solomonica, pe langa ca pierduse rangul si pretuirea deosebita de care se bucura in casa natala din Bethleem, pierduse si visul ei de a fi mama lui Mesia, sub obladuirea initiatilor din templu, acum ca era departe de ei. Acum era aparent o femeie obisnuita, ce se ocupa de cei sapte copii pe care ii avea impreuna cu Iosif si pe care nu ii mai concepuse in acelasi mod inocent precum pe cel dintai, ci ea, treptat-treptat, isi pierduse puritatea din templu si implicit legatura pe care o avea cu ingerii, cu divinitatea. Putem sa ne inchipuim, spune Bock, suferinta acestei femei mandre si deosebite, care avusese idealuri inalte, pe care le vazuse destramandu-se treptat sub ochii ei. Chiar si iubirea de mama a fost o calitate pe care ea dobandit-o prin stradanie proprie si suferinta, neavand-o nativ, precum Maria nathanica ce intruchipa mama arhetipala plina de forte de daruire de sine. De aceea, ei ii facea bine prezenta Mariei nathanice, ii amintea intr-un mod vindecator de paradisul pierdut din timpul cand era fecioara slujind in templu. Intr-un mod similar, cei doi baieti Iisus se imprietenesc, fiecare simtindu-se atras intr-un mod misterios de celalalt, ca si cum celalalt avea o calitate sufleteasca ce il completa si il facea sa se simta implinit. Atat de polari erau cei doi, si totusi atat de apropiati sufleteste ! In timp ce fratii lui, inteligenti si educati, cumva il dispretuiau pe baiatul Iisus pe care il considerau intarziat in dezvoltarea sa, Iisus somolonic, cu intelepciunea si dorinta sa de a cunoaste in permanenta lumea, simtea ca in baiat se manifesta o iubire plina de inocenta si de forte de viata, din care sufletul sau se hranea. La fel, baiatului Iisus nathanic ii facea bine prietenia acestui baiat intelept, ii imprumuta intr-o anumita masura din forta sa de gandire si de individualizare.

Cand baietii au crescut – Iisus nathanic avea deja 12 ani – era vremea sa primeasca confirmarea in templu, asa cum era datina, asa ca familia din Evanghelia lui Luca impreuna cu Maria solomonica si fiul ei au plecat inspre Ierusalim. Iosif cel in varsta, sotul Mariei somolonice, murise de batranete de putin timp. Ambrogio_Borgognone_Iisus predicand in Templu.jpg La Ierusalim a avut loc episodul cu disparitia baiatului Iisus nathanic, pe care l-au cautat timp de trei zile, mama sa fiind foarte nelinistita. Intr-un sfarsit, adultii l-au gasit pe copil in templu, stand pe tron si raspunzand cu multa intelepciune marilor invatati din temple, spre uluirea acestora. De ce ma cautati ? Nu stiati ca eu sunt in casa Tatalui Meu ? le raspunde copilul adultilor ingrijorati. Mama sa, Maria descrisa in Evanghelia lui Luca, a fost foarte afectata de transformarea fiului ei, pe care nu-l auzise niciodata vorbind atat de intelept, incat aproape ca nu-l mai recunostea si se simtea ca si cum l-ar fi pierdut. Impresionata a fost si Maria solomonica de transformarea baiatului Iisus mai mic, la care observa o atitudine noua de demnitate si adanca intelepciune pe care nu le vazuse pana acum decat la fiul ei, dar fu mai ales nespus de ingrijorata pentru fiul ei drag, care devenise palid, tacut si retras in el si parca se topea din picioare de la o clipa la alta. Ce se intamplase, de fapt ? Rudolf Steiner ne lamureste acest mister: Eu-l lui Zarathustra din baiatul solomonic trecuse in baiatul nathanic si astfel intelepciunea profund umana adusa de multe vieti pamantesti de catre Zarathustra se unise cu iubirea pura cereasca a primului om creat de Dumnezeu, ce nu avusese nicio alta viata pe pamant si nu fusese niciodata atins de principiul luciferic. Caci in acele vremuri Eu-l uman nu era atat de legat de corp precum astazi si astfel de transferuri de Eu se petreceau, in anumite situatii.

Prin fuziunea dintre intelepciunea pura si iubirea curata s-a realizat planul divin de creare a unei corporalitati umane potrivite pentru entitatea cosmica Christos, ce urma sa se intrupeze la momentul Botezului din Iordan.

In timp ce tanarul Iisus nathanic, acum straluminat de Eul intelept al lui Zarathustra, devenea tot mai puternic si mai intelept, celalat baiat s-a inchis tot mai mult in el si pana la urma a murit, spre adanca durere si disperare a mamei sale, care dupa ce isi pierduse sotul si ramasese singura cu sapte copii, acum il pierdea si pe cel mai iubit fiu al ei si in care isi pusese toate sperantele. Cam in aceeasi perioada moare si Maria nathanica, ce nu-si mai putuse reveni dupa socul primit odata cu transformarea de neinteles a fiului ei. In virtutea legaturii sufletesti de prietenie ce ii lega de multi ani, Iosif tamplarul o ia in casa sa pe Maria solomonica, impreuna cu cei sase copii ai ei – si cele doua familii devin una, iar astfel mama solomonica si Eu-l fiului sau sunt adusi din nou impreuna, in aceste atat de misterioase legaturi de destin. Maria se simtea in mod inexplicabil profund atrasa sufleteste de Iisus nathanic, desi inca nu stia ca acesta poarta in el Eu-l fiului sau. Insa de cate ori ea incerca sa intre in legatura cu fiul sau decedat si pe care ea il cauta in lumile spirituale, atentia si iubirea ei erau atrase de baiatul nathanic, ce radia iubire si intelepciune inspre ea, incat ea incepuse sa presimta ca aici sunt niste mistere ce se cer lamurite.

Comunicarea dintre mama si fiul adoptiv devenea tot mai profunda, pe masura ce baiatul se maturiza. Ea primea plina de compasiune relatarile pline de durere ale tanarului ce observa cu luciditate situatia de decadere sufleteasca si morala in care se afla omenirea in acel moment, cand vechile misterii pagane nu mai functionau si locul zeitatilor la care se inchinau oamenii fusese luat de entitati demonice. In acest context, vestea despre Ioan Botezatorul ce incepuse sa predice venirea lui Mesia si boteza cu apa in Iordan, spunandu-le oamenilor: Schimbati-va modul de a gandi, Imparatia Cerurilor se apropie !, a aparut ca o mare speranta pentru ei. Tanarul Iisus s-a pregatir sa plece spre Ioan Botezatorul si-a luat la revedere de la mama sa, discutia ultima dintre cei doi fiind de o mare profunzime si practic transfigurand-o pe Maria solomonica. Atunci ea a avut o deschidere spirituala catre intelegerea intregului mister al celor doi copii Iisus si tot atunci sufletul pur al Mariei nathanice ce murise a coborat din lumea spirituala si s-a unit cu ea, astfel aparand pentru prima data femininul arhetipal complet in fiinta mamei lui Iisus, reunind puritatea, iubirea si blandetea primordiala a primei femei create inainte de a fi atinsa de principiul luciferic, cu intelepciunea si iubirea omeneasca dobandite cu stradanie si multa suferinta de-a lungul a nenumarate incarnari. In acest moment crucial, Maria isi recapata virginitatea. Este, inca o data, descris intr-un mod extraordinar de catre Emil Bock, ceea ce inseamna de fapt femininul arhetipal complet: unirea in suflet a celor doua principii, a celor doua aspecte ale femininului: cel ceresc, originar, pur, pe care il putem vedeam reprezentat in Madona Sixtina a lui Rafael, si cel omenesc, dobandit prin efort propriu si suferinta, prin metamorfozarea si purificarea sufletului cazut sub influenta luciferica, adica prin mantuirea lui Lucifer in suflet prin intermediul impulsului adus omenirii de catre Christos. “Marea transformare ce a avut loc in Maria ca urmare a convorbirii de adio este arhetipul unei transformari catre care trebuie sa nazuiasca orice suflet uman. Caci versul lui Angelus Silesius:

Tu trebuie sa fii Maria, pe Dumnezeu sa-l nasti in tine,

Ca El si tie fericirea cea vesnica in alt fel sa ti-o dea.

se refera la procesul prin care sufletul uman devine Maria, in sensul cuceririi unei noi feciorelnicii launtrice. “ (Emil Bock)

Stim apoi ca pe drumul spre Iordan, Eu-l lui Zarathustra, indeplinindu-si misiunea de a pregati corporalitatea potrivita pentru intruparea principiului christic, paraseste trupul lui Iisus, iar in momentul in care Ioan Botezatorul il boteaza pe Iisus, Eul macrocosmic al lui Christos coboara in trup fizic si Iisus Christos isi incepe misiunea pe pamant.

Partea a II-a: Craciunul launtric. Trairi la pragul lumii spirituale. Nasterea Eului superior in suflet

Am putea sa ne intrebam de ce, in Evanghelia dupa Luca, pruncul Iisus nathanic – sufletul adamic pur creat de Dumnezeu-Tatal – se naste in conditii atat de grele: in noapte, frig, saracie si umilinta, intr-un grajd intunecos. Explicatia este ca ceea ce s-a petrecut atunci pe plan exterior, la rascruce de timpuri, reprezinta in acelasi timp si imaginea proceselor sufletesti prin care omul trece in cunoasterea de sine, cand ajunge la pragul lumii spirituale, iar din sufletul intelept da nastere pruncului divin al cunoasterii de sine.

In Contemplarile asupra cele 12 nopti sfinte, Kristina Kaine descrie cum doar curajul michaelic de a privi in intunericul din sufletul nostru, in gandurile moarte intelectuale, in vointa noastra slaba si indecisa ne poate da sansa de a ne naste Eul Superior. Putem patrunde misterul nasterii copilasului spiritual al sufletului in noaptea intunecata si friguroasa din suflet doar atunci cand avem curajul de a o lumina cu lancea gandirii spiritualizate. De-abia atunci putem sa dam nastere la cel ce suntem cu adevarat. Kristina Kaine porneste in contemplarea ei de la indicatia despre noaptea de Craciun pe care Rudolf Steiner a dat-o lui Herbert Hahn, la intrebarea acestuia despre semnificatia celor 12 nopti sfinte: “Aceasta noapte sfanta este noaptea in care Christos este nascut in suflet si sufletul intreaba: Poate fi sufletul meu eliberat, salvat, mantuit cu toate slabiciunile si defectele si pasiunile mele ? Simbol: grajdul din Bethleem in saracie si umilinta in care va fi nascuta Lumina Lumii. Vocea linistii patrunde in suflet si ne invata cum sa afirmam cu bucurie binele care se afla in noi si in ceilalti. Sufletul cauta misterul in intuneric si in paduri necunoscute. Spiritul divin este nascut in materie; Alpha si Omega se ating si creaza viata.”

Ceea ce in trecut era cufundare mistica in sine, pe calea sentimentului, in zilele noastre este o coborare constienta in suflet, pana la pragul lumii spirituale, inspre cunoasterea de sine. Aici are loc intalnirea cu micul Pazitor al pragului si cu Eul superior, iar la intoarcerea in starea de constienta obisnuita aducem in suflet un germene al partii divine din noi: nasterea copilasului auriu al cunoasterii spirituale din substanta maternala a intelepciunii. Dar pentru aceasta trebuie sa ajungem la pragul lumii spirituale, unde Rudolf Steiner spune ca sunt douasprezece aspecte de baza in care Pazitorul pragului ni se poate arata. Unul dintre aceste aspecte este reprezentat in aceasta pictura lui David Newbatt, intitulata “Phoenix”, pe care am putea-o numi si transformarea gandirii (moarte si renastere) la pragul lumii spirituale. Am avut bucuria sa o gasesc pe internet, la putin timp dupa ce avusesem o imaginatiune foarte asemanatoare cu ceea ce este reprezentat artistic in ea. Vedeti in pictura o fiinta spirituala feminina, avand deasupra capului o pasare aurie cu aripile mari larg deschise. In imaginatiunea mea, din inima acestei fiinte feminine sublime izvora un suvoi de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si ganduri pure de intelepciune. david-newbatt Ea este inconjurata de fiinte intunecate si monstruoase: imaginea gandurilor moarte, intelectuale ale omului, deci gandurile cazute sub puterea lui Ahriman. Atat fiinta luminoasa si inteleapta, cat si fiintele intunecate din jurul ei, sunt aspecte din sufletul omenesc, caci la pragul lumii spirituale omul se intalneste cu el insusi. In timp ce partea intunecata releva aspectele pe care omul trebuie sa si le transforme constient, prin stradanie, partea luminoasa reprezinta potentialul sau spiritual, idealul catre care el poate sa aspire.

Devenim astfel constienti de niste aspecte de transformat din noi si in acelasi timp aducem in suflet ceva din Eul nostru superior. Ceva se naste in sufletul nostru din aceasta intalnire la prag, un germene ce poate fi lucrat mai departe, ‘pruncul divin’.

Sorin Stefanescu a mentionat in conferinta sa picturile-imaginatiuni ale lui Goya (“Capriciile”). As spune despre ele ca sunt niste imaginatiuni incomplete, pe care omul le are intr-adevar la atingerea pragului lumii spirituale, dar fiindca ajunge la prag intr-o stare sufleteasca deprimata (cum era Goya cand le-a avut), sau oricum intunecata, aceste imaginatiuni nu sunt complete: omul percepe doar partea lor intunecata, ahrimanica, cea care trebuie transformata de catre fortele Eului. goya1 Daca priviti la pictura lui David Newbatt, inchipuiti-va cum este ca cineva sa poata vedea launtric doar acele fiinte ahrimanice: acel om va fi in situatia mielului neajutorat, ingrozit si atacat de acesti monstrii sufletesti. Eu am fost in aceasta situatie intr-un moment biografic greu din viata mea, pe care l-am numit “caderea in abis”, in care pentru un timp m-am simtit pierduta, neputand sa vad nicio lumina.

La polul opus, sunt toate acele trairi extatice, minunate, cand cineva are viziuni luminoase cu ingeri, cu fiinte spirituale divine si atunci omul devine foarte mandru, crede ca a ajuns la un anumit nivel de elevare spirituala. Exemplificand cu aceeasi pictura a lui Newbatt, inchipuiti-va ca cineva ar vedea doar partea ei aurie, luminoasa. Putem sa le numim viziuni date de Lucifer, in care omul vede doar partea frumoasa, stralucitoare, divina, incantatoare; dar fiindca nu vede si ce anume mai are de transformat, omul cade prada ispitei de a credea ca are deja calitatea reprezentata prin imaginea respectiva si nu trebuie sa mai depuna niciun efort pentru ea. In acest caz, omul evita pragul lumii spirituale si intalnirea cu Pazitorul pragului si nu stie ce are de transformat in fiinta sa. Deci ar trebui sa privim cu mare circumspectie astfel de trairi luminoase, extatice. Este drept, ele sunt intalnite in special pe alte cai spirituale (nu pe calea antroposofica), pe cai ce nu au de-a face cu gandirea si cu spiritualizarea ei.

Desigur, ceea ce am prezentat aici este o forma mult simplificata despre ceea ce inseamna o imaginatiune; lucrurile acestea sunt foarte complexe si greu de pus in cuvinte. Mai importante decat imaginile in sine sunt trairile sufletesti pe care omul le are la pragul lumii spirituale, precum si mesajul pe care il primeste prin ele. O descriere completa a unei imaginatiuni este data de Rudolf Steiner in “Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale” (GA 10), in intalnirea cu micul Pazitor al pragului. Pentru a avea imaginatiuni complete si juste pe calea launtrica a cunoasterii de sine, este absolut necesar sa ne spiritualizam gandirea, iar cea mai sigura si mai grea cale in acest sens este cea data in “Filosofia Libertatii” (GA 4).

Cum s-a mentionat mai devreme, mai este si calea nu atat de grea ca “Filosofia Libertatii”, dar nici atat de sigura: cea data de studiul serios, sustinut, al antroposofiei, la care se adauga meditatiile si exercitiile insotitoare. Caci:

Gandirea pura este lumina soarelui in ceata vietii

Gandul pur este o traire spirituala

Educarea spre gandirea pura este antroposofia

Exersarea formelor de gandire pura este meditatia

Ea il face pe om calm, interior activ, linistit sufleteste

Ii aduce mantuirea in inima. (Rudolf Steiner)

Ar fi mult de discutat aici despre ce anume inseamna transformarea si spiritualizarea gandirii, dar aceasta este o mare tema in sine, pe care si eu incerc sa o aprofundez, deci poate vom discuta despre ea alta data.

(prezentare tinuta de Delia Soare la Simpozionul de Craciun de la S.A.R. din 17 decembrie, 2016)

Taina abisului (Introducere)

Publicat pe septembrie 25, 2016 de Delia Soare

In urmă cu ceva timp incepusem să scriu cartea „Taina abisului”, pornind de la o experienţă personală. A trebuit să mă opresc curând, căci nu eram suficient de puternică să o pot scrie, încă mă afecta amintirea celor trăite, căci a-ţi aminti cu adevarat nişte experienţe suprasensibile înseamna a le retrăi, într-o anumită măsură.

Nu am vrut nici să scriu ceva senzaţional şi să am succes de public, deşi ar fi foarte simplu acest lucru, prin însăşi natura trăirilor pe care un om le poate avea într-o astfel de situaţie de viaţă. De asemenea, nu am vrut niciun moment să mă disculp în faţa celor care m-au judecat şi şi-au pierdut cumva încrederea în mine pentru că am ajuns atunci în „lumea mută de lumină”, cum o numeşte Dante. Şi m-a reţinut şi dorinţa de a nu implica în această carte oameni care mi-au fost atât de aproape şi m-au ajutat, dar vor să rămână anonimi, sau oameni care au avut un mare rol atunci dar care, din motive personale sau poate determinate de raţiuni mai înalte, au ales să se dezică de orice implicare. Le respect alegerea, inclusiv acestora din urmă, oricât de dureros a fost pentru mine acest lucru. Consider că este o problemă de karma, dar şi că fiecare om, mai ales când se află pe o cale spirituală, îşi asumă consecinţele alegerilor pe care le face. Aşa că le mulţumesc că au intermediat acest episod în biografia mea.

Între timp, am încercat şi să ajung la o înţelegere cât mai obiectivă a celor trăite, la a descrie o experienţă atât de personală într-un mod în care oricine trece prin aşa ceva sa îşi poată recunoaşte şi înţelege trăirile sufleteşti.

Deci m-am reapucat de scris această carte şi le mulţumesc prietenilor care m-au încurajat şi s-au bucurat că am curajul „să aduc o lumină în întuneric” şi să-i ajut astfel şi pe alţi oameni aflaţi într-o asfel de situaţie de viaţă. Nu ştiu cât anume am să păstrez în carte din introducerea de faţă, scrisa in 2014, dar o republic ca şi articol în sine pe acest blog.

1. Abisul ca temă biografică Se spune că fiecare om are, în calitatea sa de fiinţă spirituală întrupată pe Pământ, o misiune în această existenţă pământească. În biografia sa, prima parte a vieţii este dedicată identificării şi rezolvării temelor de viaţă majore, ceea ce duce şi la cunoaşterea de sine şi la aflarea misiunii de viaţă. Cea de-a doua parte a vieţii ar trebui să fie dăruită punerii în practică a acestei misiuni de viaţă, ca dar către ceilalţi oameni. Pentru mine, unul din aspectele biografice cele mai importante a fost explorarea şi aflarea a ceea ce s-ar putea numi “Taina abisului”, iar această carte va fi despre misterele şi semnificaţia abisului.

Este o temă pe care am atins-o încă de când eram copil, în unele trăiri sufleteşti şi în coşmaruri, iar apropierea de trăirea abisului s-a intensificat în perioada adolescenţei, în unele stări de depresie şi de lipsă de sens pe care le simţeam uneori, ca o umbră a stărilor de mare idealism si bucurie specifice vârstei. Întâlnirea cu antroposofia a venit în urma căutărilor mele asidue de a afla sensul vieţii, iar tema abisului a rămas ca şi temă de interes şi cercetare, dar şi ca trăire semnificativă în momente biografice importante din viaţa mea.

“Dacă priveşti înspre abis, şi abisul va privi înspre tine”, spunea filosoful Nietzsche. Despre el se ştie că a murit nebun, pierzându-se pe sine în propriul abis sufletesc. Acest lucru ar fi în măsură să ne îndepărteze în grabă de dorinţa de a desluşi tainele abisului. Însă celor ce vor să se cunoască pe ei înşişi în mod serios, le propun un act de curaj michaelic: să privim împreună înspre abis, prin intermediul acestei cărţi. Deoarece am trăit o experienţă de excepţie pe fundul abisului, având capacitatea să văd imaginativ ce se afla acolo şi reuşind sa mă şi întorc, mi-as dori sa pot fi călăuza celor ce vor să desluşească, la rândul lor, o parte din misterele abisului. Trăirea abisului este una dintre cele mai dificile trăiri sufleteşti si am vrea mai degrabă să nu avem de-a face cu aşa ceva, deşi toţi îl purtăm în străfunduri de suflet, fie că îl recunoaştem, fie că nu. Abisul este o problemă a întregii omeniri, căci pe măsură ce omul s-a îndepărtat de lumea spirituală, această prăpastie dintre lumea fizică şi lumea spirituală a devenit tot mai mare. Însă convingerea mea dintotdeauna a fost că adevarul este cel care, luminând un lucru oricât de urât şi de rău, îl poate înfrumuseţa şi metamorfoza în bine – şi în spiritul acestei idei scriu cartea de faţă. În plus, aşa cum îmi spunea biograful Rinke Visser, din abis te întorci întotdeauna cu un “bulgăre de aur”.

2. Ce este abisul ?

În urmă cu mai mulţi ani, în cadrul conferinţelor pe care le ţinea la sediul Societăţii antroposofice, domnul Lazăr Paşca ne spunea o poveste cu tâlc, despre trei prieteni care au plecat într-o călătorie departe, dincolo de pragul ce desparte lumea fizică de lumea spirituală. Ce primejdii au întâlnit ei în drumul lor, ne putem face o idee daca ne amintim de lumea basmelor, în care călătorii treceau peste prăpăstii, prin păduri întunecoase cu creaturi sălbatice, balauri, zmei, vrăjitoare rele ce hrăneau fiarele şi alte fiinţe ale întunericului. Ele reprezintă, într-o formă imaginativă, pericolele sufleteşti pe care călătorul, pe drumul său, le întâlneşte şi trebuie să le învingă. Dintre cei trei prieteni, doar unul s-a mai întors. Din ceilalţi doi, unul şi-a aflat moartea, iar celălalt a înnebunit. Cel ce s-a intors a fost întrebat ce a văzut în călătoria sa şi el a răspuns că dincolo s-a întâlnit cu el însuşi.

Un alt basm impresionant şi sugestiv este “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, scris de Petre Ispirescu. Copilul nu voia să se nască pe pământ, până când nu i se promitea mai mult decat ce îi poate oferi viaţa în mod obişnuit. El îşi dorea “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi tatăl său i le-a promis, dar mai târziu nu a avut de unde să i le dea. Când a crescut, prinţul a plecat să le găsească şi după ce a trecut prin mai multe probe sufleteşti, a ajuns într-un castel unde locuiau trei prinţese frumoase şi unde a găsit ceea ce căuta. Preţul ce i s-a cerut la schimb a fost uitarea: să uite tot ce a trăit până atunci, să nu îşi mai amintească de cei dragi lui. El a trăit fericit o bună perioadă de timp, însă odată, vânând un iepure, a călcat din greşeală în Valea Plângerii, un loc unde i se interzisese să pună piciorul. Şi imediat i-a revenit amintirea despre el aşa cum era în viaţa pământească, despre părinţi, despre ceilalţi oameni – şi un dor nespus i-a produs o mare suferinţă. Încât nu a putut să mai facă nimic decât să plece în căutarea a ceea ce iubise cândva pe pământ. Iar la capătul acestei căutări îl aştepta moartea. În basm se descriu foarte sugestiv fuga sufletului de greutăţile vieţii si de efemeritatea ei în lumea suprasensibilă minunată şi ispititoare a lui Lucifer, uitarea şi căderea mai apoi in abisul disperării, urmată de moartea dată de Ahriman. Capacitatea de amintire este specifică Eu-lui, iar pierderea ei face referire la pierderea Eu-lui omului.

Toate acestea sunt procesele sufleteşti arhetipale prin care poate trece un suflet, descrise imaginativ în multe poveşti şi basme. Omului cu o conştienţă obişnuită apropierea sufletească de abis îi apare ca şi stare de depresie sau chiar de lipsă de sens, mergând până la starea de disperare profundă, când în suflet este numai beznă. Însă conştienţei clarvăzătoare, sau omului ce poate privi dincolo de lumea fizică cu “ochii sufletului”, abisul se înfăţişează drept loc populat de fiinţe create de mintea omenească: ideile spirituale pe care nu le-a înţeles până la capăt, prejudecăţile sale, fricile pe care le poartă în suflet, fapte ce îşi aşteaptă compensarea karmică, iar dincolo de acestea se pot revela legităţi şi entităţi spirituale.

william-blake-divine-comedy-inferno Prin dezvoltarea nobilă a sufletului, prin exerciţii de concentrare şi meditaţie date de ştiinţa spirituală, dar şi prin cunoaşterea de sine, omului îi pot creşte “aripi de suflet” şi poate trece peste abisul de la pragul lumii spirituale, fără a se pierde pe sine. Lumea fizică şi cea spirituală devin atunci una pentru el, aşa cum au fost ele dintotdeauna.

Însă în evoluţia omenirii, odată cu creşterea egoismului şi cu scindarea tot mai puternică dintre gândirea intelectuală şi suflet, abisul sufletesc sau prăpastia dintre lumea fizică şi lumea spirituală a crescut tot mai mult, până când a devenit de netrecut pentru majoritatea oamenilor. Doar foarte puţini se încumetau să îl treacă, una din căi fiind iniţierea din vechile misterii orfice, în Grecia antică. Însă a trece prin abis (sau prin Infern), a-ţi salva sufletul căzut pradă fiinţelor abisului, devenea tot mai greu, mai problematic, aşa cum se arată în legenda lui Orfeu în Infern. Acesta a încercat să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu a eşuat în a o salva, datorită îndoielii ce îi cuprinsese sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa intelectualizată, ce nu mai poartă in ea legile spiritului.

În evoluţia omenirii era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul sub-natural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală. Că omului i s-a dat deja forţa de a trece de abis putem vedea în călătoria în Infern a lui Dante, din Divina Comedie, sau în legenda lui Parsifal – “Cel ce străbate valea”- şi a sa căutare a Cupei Graalului.

3. O prezentare a unei experienţe personale

La Simpozionul de Paşti al Societăţii Antroposofice am ţinut o prezentare despre Taina Abisului, chiar în Sâmbăta Mare, când era momentul Coborârii în infern al lui Christos, după Moartea pe cruce. Prin coborârea în infern, în „închisoarea duhurilor” sau a sufletelor ce şi-au pierdut identitatea, Christos le-a dat puterea de a-şi regăsi şi exprima umanitatea din ele, chiar şi în acele grele condiţii sufleteşti. Ştiam acest lucru din experienţa mea în abis şi am considerat că este de datoria mea să o spun şi altora – deci am vorbit despre trăiri la prag, despre căderea în abis şi despre cum un om care a primit impulsul christic poate ieşi totuşi din abis, spre deosebire de un om care nu l-a primit niciodată în suflet. O astfel de personalitate ce s-a pierdut în abis şi a murit nebun a fost filosoful Nietzsche, o individualitate deosebită, “un luptător contra timpului său”. Rudolf Steiner îl admira mult pe filosoful german pentru curajul său extraordinar în gândire, nemaiântâlnit până atunci la niciun alt om. Ca şi Nietzsche ar fi evoluat omenirea – spunea Rudolf Steiner – dacă nu ar fi primit deloc impulsul adus omenirii prin Misterul de pe Golgotha.

Când am ţinut această prezentare, se impliniseră deja şapte ani de la momentul biografic al căderii mele, când eu însămi fusesem în situaţia de a ajunge doar o umbră pierdută în abis. Datorită faptului că mă aflam pe o cale spirituală, dar şi ca eveniment pre-destinat din biografia mea, căderea mea a fost o experienţă excepţională, deoarece am putut avea perceptii imaginative ale fenomenelor şi fiinţelor ce sălăşluiesc în abis. Atunci, în acea situaţie foarte dificilă, în care mă luptam neputincioasă pentru sufletul meu, a avut loc întâlnirea cu Eul Superior, cu Christos, ca cel mai important eveniment al vieţii mele. Şi astfel am înţeles taina ce se ascunde în prima faptă pe care Christos a făcut-o după moartea pe cruce, când, în Sâmbăta Mare, a coborat în infern, în abisul umanităţii, unde oameni-umbră rătăceau şi sufereau nespus. Prin prezenţa sa plină de iubire, de compasiune, Christos le-a reamintit despre fiinţa lor cea adevărată, daruind o nouă forţă omenirii: posibilitatea ca, chiar şi în această situaţie îngrozitoare, omul să îşi poată manifesta umanitatea din el şi astfel să poată ieşi din abis.

Unul din articolele pe care le-am scris la cateva luni de la evenimentul biografic al trăirii abisului a fost “O poveste de dragoste în infern”, pe care l-am publicat în revista de antroposofie on-line pe care o redactam pe atunci (“Pământ iubit”). În acest articol despre experienţa autobiografică a lui Dante în Infern am încifrat şi povestea reală a căderii mele în abis, o parte din trăirile mele sufleteşti, întâlnirea cu Eul Superior şi ieşirea din abis. Peste spaţiu şi timp, Dante Alighieri mi-a întins mâna şi m-a ajutat să înţeleg călătoria mea în infern, asemănătoare cu cea prin care el trecuse.

La vremea respectivă nu am putut scrie mai mult despre această experienţă personală. A fost nevoie de o lungă perioadă în care, pe de o parte, să înţeleg tot mai mult cele ce le-am trăit atunci, pe de altă parte să ajung să mă iert treptat pentru greşelile spirituale ce m-au condus la a cădea în prăpastia cea fără de lumină. Am fost şi eu în situaţia fiului rătăcitor din Evanghelia după Luca pe care Tatăl îl primeşte cu braţele deschise, căci “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar odată ce am înţeles că această cădere a mea făcea parte din planul meu de evoluţie, din misterele biografiei şi karmei mele, am putut să merg mai departe, să îmi regăsesc liniştea sufletească şi să o transform intr-o experienţă ce poate fi împărtăşită şi folositoare şi altor oameni. Nu mi-a rămas decât să acţionez în sensul cuvintelor lui Rudolf Steiner, adica să scot din această trăire înţelepciune: “Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea; Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Atât Taina abisului, cât şi Taina Răului, ambele făcând parte din cele şapte taine oculte, sunt mistere pentru fiinţele ierarhiilor spirituale, pe care ele vor să le lămurească. Omul, ce face parte din cea de-a zecea ierarhie spirituală, aflat pe calea dezvoltării libertăţii, este singurul care poate greşi, deoarece numai el are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Celelalte ierarhii spirituale nu pot greşi, ele sunt în permanenţă în legatură cu lumea spirituală şi fac binele. Un prieten drag şi înţelept, antroposof, mi-a spus că, prin faptul că am căzut în abis şi am şi perceput şi conştientizat aceste trăiri, lumea spirituală a putut privi împreună cu mine ce se întâmpla acolo şi totodată înţelege mai mult omul. Căci cum de un om poate alege greşit, cum de se poate rătăci şi cădea atât de rău, reprezintă un lucru pe care fiinţele ierarhiilor spirituale îşi doresc să îl poată înţelege.

4. Taina abisului în antroposofie: “Reprezentantul Omenirii”

Se spune că, pentru a putea trăi cu adevarat viaţa, trebuie mai întâi să poţi muri sufleteşte şi să reînvii. Goethe a exprimat acest lucru prin versurile: “Şi cât timp aceasta n-o ai, Această: Mori şi Devino !, Eşti doar un palid musafir Pe acest întunecat Pământ.“ In mod similar, cel ce trece prin nebunie şi o depăşeşte, îşi însănătoşeşte gândirea. În antroposofie, o apropiere de semnificaţia abisului este sugerată artistic în statuia creată de Rudolf Steiner şi de Edith Maryon, “Reprezentantul omenirii”. În statuie sunt reprezentate artistic procesele din sufletul omului, sau omul între Lucifer şi Ahriman. În stânga statuii se văd Lucifer şi Ahriman, ce îşi depăşesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Căci domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze numai în gândirea omului. Însă ei ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, în timp ce Ahriman este cel ce aduce moartea sufletului. Îl vedem deci pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi. El nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă şi urâtă şi capul spân, iar cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, este reprezentată în stânga sus, deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. În partea dreaptă a statuii, avem o a doua situaţie, când prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer nu poate suporta puritatea ce radiază din fiinţa plină de nobleţe a lui Christos şi se aruncă în abis, frângându-şi singur aripile de vultur. Ţine de Taina abisului faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte in abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat intr-o noua intelepciune, prin intermediul Duhul Sfânt.

5. Ce veţi găsi în cartea mea

În această carte veţi afla, pe lângă relatarea experienţei mele în abis, un studiu amplu asupra abisului, privit din mai multe puncte de vedere. Aici îşi vor găsi locul relatări ale trăirii abisului din literatură, reprezentări din artă, dar şi biografii ale celor ce au trăit ce înseamnă o cădere în abis, precum călătoria în Infern a lui Dante, în Divina Comedie. Un capitol îi este dedicat lui C.J. Jung, cu remarcabilele sale experienţe privitoare la călătoria în abis. Ceea ce iniţial a fost eveniment de destin pentru psihanalist, mai apoi a devenit coborâre deliberată în străfunduri sufleteşti, explorare ştiinţifică a zonelor ascunse ale sufletului uman, în vederea elaborării operei sale psihanalitice. Apropierea de abis, ca şi stare de depresie, este şi subiect al pshihologiei şi psihoterapiei. Deasemenea, pierderea totală a sufletului în abis, sau nebunia, va fi expusă, împreună cu cazul atât de special al lui Nietzsche. În ortodoxism avem pilda fiului rătăcitor, dar şi Scara virtuţilor a lui Ioan Scărarul, pictura de la Mănăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, în care sunt reprezentate artistic sufletele ce cad în abis şi posibila lor mântuire. În limba engleza, a te îndrăgosti se traduce prin “a cădea în iubire” (falling in love) şi aici înţelepciunea spiritului limbii aminteşte de legătura dintre abis şi sexualitate, pe care o tratez într-un alt capitol, împreună cu tema mitului sufletelor-pereche. Un alt capitol va fi despre trecerea de la vechea iniţiere la noua iniţiere, de la misteriile antice, la Ioan Botezătorul şi mai apoi la Parsifal, cu a sa căutare a Cupei Graalului. În antroposofie, taina abisului este legată de trăirile la pragul lumii spirituale şi face trimitere la eliberarea Sophiei din abis. Dar şi în plan social, Rudolf Steiner ne vorbeşte despre ceva ce putem deja observa în zilele noastre: abisul din planul social şi economic, disperarea pe care o resimt oamenii înlănţuiţi de sistemul bancar, prin datoriile financiare cărora nu le mai pot face faţă. Abisul nu mai este doar o stare sufletească, ci capată tot mai mult o expresie fizică în lumea în care trăim. Toate aceste aspecte, dar şi multe altele referitoare la semnificaţia abisului, le veţi putea intalni în cartea la care lucrez. (scris de Delia Soare, 28 noiembrie 2014 si publicat in revista „Antroposofia”, nr. 11)

O poveste de dragoste în Infern

Publicat pe octombrie 28, 2010 de Delia Soare

Un articol drag al meu, poate cel mai putin citit, comentat sau inteles de catre ceilalti oameni. Am incifrat in el marea cadere din viata mea, dar si intalnirea cu Eul Superior. Peste spatiu si timp, Dante Aligheri mi-a intins mana si m-a ajutat sa inteleg care este taina abisului, am putut descifra trairile sufletesti prin care am trecut atunci si asa m-am si eliberat de ele. Candva, sper sa am si puterea sa le povestesc. Abisul, prapastia dintre lumea fizica si lumea spirituala, este doar o creatie a mintii omenesti, neavand o existenta obiectiva asa cum pare cand esti sufleteste in el. Dar scrierea sa a insemnat pentru mine o lupta launtrica, o intrare – intentionata si in deplina constienta de data acesta – in padurea intunecata a subconstientului, inarmata doar cu lancea de lumina a gandirii si calauzita de dorinta de a afla adevarul, conform indicatiilor lui Dante si lui Rudolf Steiner. Constientei obisnuite, caderea in abis ii apare ca si traire de depresie sau chiar de disperare profunda, cand in suflet are numai bezna, nemaigasind nici o lumina. Constientei clarvazatoare, sau omului care poate privi si cu ochi de suflet, abisul i se infatiseaza drept loc populat de fiinte create de mintea omeneasca – prejudecatile sale – dincolo de care se pot revela legi si entitati spirituale. Cand a fost publicat in revista de antroposofie „Pamant iubit”, articolul avea un subtitlu sugestiv: „Despre puterea nebanuita a prejudecatilor”.

Omului ii pot creste aripi de suflet, prin dezvoltarea nobila a sufletului si prin exercitii de concentrare si meditatie date in stiinta spirituala, si atunci el poate zbura lin peste aceasta prapastie. Lumea fizica si cea spirituala devin una pentru el, asa cum au fost ele dintotdeauna.

În Divina Comedie, Dante descrie călătoria sa iniţiatică în Infern, trecerea prin Purgatoriu şi, în fine, ascensiunea în Paradis, terminând cu apoteoza unirii lui cu Divinitatea. Ceea ce a trăit Dante atunci, ca om al Evului Mediu, prin coborârea sa în Infern, este în acelaşi timp o problemă a omului zilelor noastre, după cum se va putea vedea în cele ce urmează.

În Vinerea Mare, Dante, rătăcit într-o pădure de unde voia să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor – simbolizând aici starea de extaz, se trezeşte la un moment dat înconjurat de o panteră, de un leu şi o lupoaică – forţele inferioare ale corpului său astral. Poetul este cuprins de spaimă, dar o umbră îi vine în ajutor: poetul Virgiliu, al cărui mod de a gândi el îl admira foarte mult şi care îl călăuzeşte prin Infern şi prin Purgatoriu.

Împreună cu Virgiliu, poetul coboară prin nouă cercuri concentrice, fiecare cerc fiind ocupat de diverse personaje celebre din istoria omenirii, în funcţie de păcatele săvârşite, dar şi de personalităţi contemporane, adversari personali sau chiar persoane dispreţuite de Dante. Conform concepţiilor sale catolic-creştine, Dante i-a judecat pe toţi aceştia în sufletul său, formulându-şi anumite idei despre ei şi dându-le câte un loc în „lumea sa morală”, considerând că locul lor este în Infern. Pedepsele sunt descrise în ordine crescândă, cu cât se coboară în profunzimea iadului, care este şi centrul pământului.

Printre umbrele de îndrăgostiţi celebri care se roteau înlănţuite prin vârtejuri de vânt şi uragane în cercul al V-lea al Infernului, rezervat celor care au păcătuit din dragoste, atenţia lui Dante este atrasă în mod deosebit de două umbre care şi-au pierdut viaţa din iubire: Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta, fratele mai mic al lui Gianciotto – cel care îi fusese impus ca soţ Francescăi, printr-o căsătorie forţată. Soţul înşelat i-a suprins pe cei doi îndrăgostiţi şi i-a înjunghiat pe loc, cuprins fiind de gelozie. Şi astfel i-a trimis în vârtejul fără de odihnă al Infernului, alături de alţi adulterini celebri, ca Tristan si Isolda, Paris si Elena, etc. Cei ce ajung în acest loc al Infernului sunt cei ce s-au lăsat stăpâniţi de pasiuni, cei vinovaţi de adulter, cei care s-au sinucis din iubire, iar aici au ajuns doar sărmane umbre îngrozite ce şi-au pierdut memoria, identitatea şi sunt spulberate de vântul nemilos – opusul vântului blând prin care este descris Duhul Sfânt în Evanghelii. La intrarea în Infern, următoarele cuvinte îi întâmplină pe nefericiţii ce ajung până aici:

Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intrati aici. (Cântul III, 9)

Infernul ne apare ca loc lipsit de lumină:

Intrăm în lumea mută de lumină… (Cântul V, 29)

şi aici este vorba despre lumina gândirii. Cititorului, Dante îi atrage atenţia că lucrurile pe care el le descrie în Divina Comedie nu pot fi înţelese cu adevărat decât cu o gândire sănătoasă:

Voi cei ce-aveţi gândirea sănătoasă
Miraţi-vă de înţelesul ce se-ascunde
Sub vălurile acestor versuri stranii. (Cântul IX, 61-63)

Prin gândire sănătoasă, se înţelege aici gândirea vie, cea care are spiritul în ea şi care creşte conform legilor lumii spirituale. Poetul se poate descurca în Infern tocmai fiindcă este călăuzit de Virgiliu, ce simbolizează raţiunea.

În acest loc al infernului sunt cei ce şi-au pierdut capacitatea de a gândi sănătos, din pricina abandonării în lumea pasiunilor. În limba română, avem zicale foarte sugestive în acest sens: „pasiunea întunecă minţile”, „s-a îndrăgostit şi şi-a pierdut capul” etc. Rudolf Steiner spunea că Lucifer încearcă să îl facă pe om un „om fără cap” – omul cuprins de pasiune, ce nu mai poate gândi raţional, în timp ce Ahriman încearcă să îl facă pe om numai „cap” – omul fără sentimente, având numai gândirea lipsită de viaţă a intelectului.

Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:
făptaşul în adînc de iad să piară. (Cântul V, 106)

spune Francesca la un moment dat, referindu-se atât la făptaşul în plan fizic – soţul ei, care conform dogmei creştine, urmează să ajungă la rândul lui în Infern –, dar şi la autorul moral al acestei fapte: Lucifer. Într-adevăr, pe fundul Infernului, Dante vede un un lac îngheţat în care se află prins Lucifer.

În momentul în care Dante arată un interes real pentru cei doi îndrăgostiţi şi vrea să le afle povestea, vântul cel rău se potoleşte şi o lasă pe Francesca să îi vorbească. Şi atunci Dante poate asculta ce-i spune Francesca despre iubirea-pasiune, ascultând totodată şi vocea propriului suflet chinuit:

Iubirea ce-n suflet gingaş grabnic prinde,
l-a prins pe ăst de mândra mea făptură,
ce smulsă-mi fu în chip ce tot jignind e.

Iubirea, cea ce neiubirea nu o îndură,
de chipul ei am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, îmi bântuie-n simţire. (Cântul V, 100-105)

Francesca descrie în continuare greutatea de a-ţi mai putea aminti ceva in Infern; capacitatea de a-şi aminti este calitatea specifică Eu-lui:

Când eşti căzut, nimic nu e mai greu
decât să-ţi aminteşti de vremurile fericite,
– răspunse ea – şi-al tău maestru-o ştie. (Cântul V, 121)

Infernul pe care îl înfăţişează Dante în Divina Comedie este un loc creat în sufletul său, ce îl separă de lumea spirituală şi în care el se întâlneşte imaginativ cu propriile sale judecăţi la adresa sa şi a altor oameni, conform concepţiei sale catolic-creştine de a privi lumea.

În urmă cu 15 ani faţă de momentul coborârii sale în Infern, Dante auzise despre tragica poveste de dragoste a contemporanilor săi Francesca da Rimini şi Paolo Malatesta şi îşi formase o anumită judecată despre cei doi, le dăduse un loc în Infern în „lumea sa morală”, conform concepţiilor sale catolic-creştine, considerând că cei doi au murit fără să aibă timp să se pocăiască şi deci să se poată mântui. Putem spune că Dante şi-a condamnat atunci şi propriul său suflet cuprins de pasiune; iar întâlnirea cu Francesca şi Paolo este întâlnirea cu propriul suflet căzut sub stăpânirea pasiunilor.

Omul, prin gândurile şi reprezentările pe care şi le face despre lume, interiorizează şi re-creează lumea în propriul său suflet. Fiecare om este „o lume în devenire”, la care el lucrează în permanenţă de-a lungul întrupărilor sale. Trecând pragul lumii spirituale, prin iniţiere sau după moarte, omul se află în propria lume sufletească, pe care el însuşi a creat-o. Ceea ce înainte îi apărea ca lume interioară – lumea sa sufletească, după trecerea pragului, îl întâmpină ca şi lume exterioară. Gândurile, faptele, sentimentele, forţele sale sufleteşti sunt realităţi ce îl întâmpină din exterior, la fel cum aici pe Pământ ne întâmpină din exterior copacii, animalele, oamenii, formele de relief, norii, soarele etc.

Aici este atinsă o problematică delicată: ce înseamnă a-i judeca pe ceilalţi oameni şi mai ales a-i judeca pe cei ce au trecut deja pragul morţii – şi care devin astfel „prizonieri” ai judecăţilor celorlalţi oameni despre ei. Există în limba română o altă zicală înţeleaptă: „despre morţi, numai de bine!”, care face referire tocmai la acest lucru.

În lumea imaginativă, realităţile spirituale de care ne apropiem cu iubire îşi relevă propria fiinţă, în timp ce cele de care ne apropiem cu o atitudine de judecată, de neîncredere sau ireverenţioasă ne apar drept fiinţe schimonosite, monstruoase, care ne atacă.

Francesca a existat ca om în realitatea fizică, dar în acelaşi timp ea reprezintă şi sufletul lui Dante, la fel cum Virgiliu – călăuza lui Dante prin Infern – este personificarea luminii raţiunii, iar Beatrice, cea pe care Dante a iubit-o şi idealizat-o în lumea fizică, personifică dincolo de prag forţa de iubire curată din sufletul lui Dante. Beatrice este cea care îl trimite pe Virgiliu în ajutorul lui Dante.

Ascultând-o pe Francesca povestind, Dante este foarte impresionat de cele ce spune ea:

În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,
plângea cealaltă-atât, încît, de compasiune,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,
cãzui cum cade-un trup ce moare. (Cântul V, 139-142)

Prin faptul că o ascultă cu adevărat şi simte compasiune faţă de ea şi faţă de Paolo, Dante îi ajută pe cei doi îndrăgostiţi să îşi recapete capacitatea de a-şi aminti şi le dă impulsul de a se elibera din Infern; şi totodată îşi salvează propriul suflet cuprins de pasiune.

Prin compasiune, Dante aduce în Infern forţa lui Christos; el face în lumea sa sufletească o faptă similară cu ceea ce a facut Christos după răstignirea pe cruce şi moarte, când „cu moartea pe moarte călcând” a coborât în Infern, în lumea celor damnaţi şi le-a redat demnitatea de Eu, posibilitatea sa se elibereze. Ca urmare, Dante poate merge mai departe să treacă şi de Purgatoriu şi să o întâlnească pe iubita sa Beatrice în Paradis. Compasiunea faţă de Francesca, faţă de sufletul cuprins de pasiune, este ceea ce îl ajută pe Dante să ajungă la Beatrice cea pură şi înţeleaptă. Din sufletul pasional se naste înţelepciunea: Lucifer este mântuit.

În cartea sa Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii, vorbind despre unul dintre dialogurile lui Platon, Banchetul, Rudolf Steiner explică cum înţeleapta preoteasă Diotima, pe care Socrate o întâlneşte în plan fizic şi cu care are o discuţie profundă, este totodată şi cea care trezeşte „femeia lăuntrică înţeleaptă şi pură” din sufletul lui Socrate.

Coborârea lui Dante în Infern ne duce cu gândul la vechile misterii orfice din Grecia antică: Orfeu în Infern, încercând să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu eşuează în a o salva, datorită îndoielii care îi cuprinde sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa.

În evoluţia omenirii, era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul subnatural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală.

„Francesca sunt chiar eu”, ar putea spune omul zilelor noastre. Căci Francesca este şi o fiinţă arhetipală; ea reprezintă sufletul omului modern, prins între gândirea intelectului şi iureşul pasiunilor, dar tinzând mereu către iubire:

L’amor che muove il sole e l’altre stelle…

Iubirea ce mişcă soarele şi alte stele…(Cântul XXX, 145)

(Delia Soare – publicat în „Pământ iubit”, dec. 2009)

SENSURI

De ce îi este omului de astăzi foame ? De iubire şi de sens. (N. Steinhardt)

Arhive etichetă: moarte

Misiunea lui Eros

Craciunul exterior si Craciunul launtric

Taina abisului (Introducere)

O poveste de dragoste în Infern