Mai jos este comentariul meu scris pe un blog frumos al unei fete sensibile si profunde.

Este, totodata, si o anume revolta a mea vis-a-vis de atat de elogiata „simplitate”; este un raspuns dat tuturor celor ce imi reproseaza ca scriu prea complicat si ca imi bat atata capul sa inteleg lucruri „grele”, in loc sa traiesc viata „just like that”. Pentru cine vrea simplitate, sa citeasca eseul meu „Despre indumnezeirea lumii”, care – dincolo de numele pretentios –  vorbeste despre lucruri simple, despre o anumita inocenta re-dobandita in a percepe lumea, dincolo de aparenta.

Simplitate… A devenit un adevarat leit-motiv, ma tot lovesc de asta, in orice domeniu. Intr-o lume in care totul este complicat, greu, toti ne dorim toti lucruri simple, toti cautam frumusetea “banalului”.

Intelepciunea este simpla, da. Insa se confunda simplitatea-naivitate, ca de copil, cu simplitatea ideilor unui batran intelept, ce a facut sa infloreasca trandafirii din fiecare cruce neagra si grea pe care viata l-a rastignit. Se spune: “Intelepciunea adevarate este simpla, hai sa spunem lucrurile banal, necomplicat, frumos ! Ce atatea idei complicate, ce atatea intortocheli ale gandirii ?!” Da, dar se vede, se simte prea bine cand cuvintele simple sunt doar idei imprumutate de la altii si spuse naiv, sau cand sunt ele intr-adevar rezultatul sufletului incercat din greu, ce a slefuit incercarile vietii ca pe niste perle, simple, perfect rotunde, luminoase si curate !

Se vede cand mintea se straduie sa inteleaga niste lucruri de neinteles, cand le macina ca pe niste pietre de moara si mai apoi le recreeaza intr-o forma curata, simpla, dar expresiva, ca de cristal. Efortul acesta este cel ce va da greutate, sens cuvintelor simple de intelepciune nascute de suflet mai apoi.

Si arta adevarata este simpla – daca ne gandim la operele lui Brancusi, de care se tot pomeneste pe aici – ar parea ca orice om le-ar putea face, ce mare lucru, sa sculptezi o forma ca de sageata ce tasneste spre cer si apoi sa ii dai un nume sugestiv: “Zbor” ? Si totusi, prin cata stradanie, cate nopti nedormite, sacrificii si sudoare, trece artistul, pana cand ajunge la acea simplitate geniala ? Undeva nevazut, fiecare sculptura a lui Brancusi poarta in ea toata aceasta munca extraordinara a sufletului, toata inspiratia – si sufletul celui ce o priveste o poate resimti. Este si motivul pentru care Brancusi spunea ca sculpturile sale sunt prilej de meditatie pentru privitor.

La fel, nu prea putem trai banalitatea simpla si atat de expresiva in iubirea de cuplu fara a fi trecut mai intai prin cea mai mare suferinta, prin moartea iubirii, prin miracolul invierii sufletului. Si de-abia de-acum inainte, omul, mai adunat in sine, mai puternic, pregatit de a iubi, se poate darui total fiintei iubite, dar fara a se mai pierde pe sine.

Drumul spre simplitatea autentica trece prin efort, prin complicat, prin sacrificiu… Nu prea sunt scurtaturi. Este doar o iluzie daca cineva da la o parte pe cele complicate si se duce direct la cele simple, banale, frumoase, obtinute fara efort, dar care se vor dovedi la fel de volatile precum o fata Morgana.