Misiunea lui Eros

Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Vladimir Soloviov, în “Drama vieţii lui Platon”)

În cercetările mele biografice despre vieţile marilor individualităţi ce şi-au pus o amprentă eternă în evoluţia spirituală a omenirii, am dat la un moment dat de cărticica Drama vieţii lui Platon, scrisa de filosoful creştin rus Vladimir Soloviov. Cartea mi-a atras atenţia prin titlul îndrăzneţ ce mi-a apărut ca o promisiune a dezlegării enigmei vieţii filosofului şi iniţiatului grec Platon. Dar cât de mult l-a şi înţeles Soloviov pe Platon, pe “părintele fondator al idealismului”, cum îl numeşte în cartea sa?

Unul dintre aspectele principale ale dramei vieţii lui Platon, în viziunea filosofului rus, este neînţelegerea de către acesta a misiunii iubirii. În câteva capitole din această carte, Soloviov analizează “criza erotică” a înţeleptului grec, presupusă a fi trăită la mijlocul vieţii sale, imortalizată în dialogurile Phaidros şi Banchetul. Atât subiectul deosebit, cât şi bună dispoziţie luminoasă şi bucuria de a trăi, le detaşează net, în viziunea sa, de restul Dialogurilor platoniciene.

Cele două lumi, în concepţia lui Platon

Soloviov porneşte în a arăta prăpastia uriaşă ce se cască între cele două lumi în concepţia lui Platon: lumea materială, concretă, dar iluzorie şi trecătoare, conţinând viaţa trupească, şi lumea ideilor, transcendentă, în care se află tot ceea ce este autentic, etern, pur. Fondator al unui idealism dualist, Platon pare că nu reuşeşte să întindă o punte adevărată între aceste lumi. Omul însuşi, aparţinând ambelor lumi, este dual în fiinţa sa şi trebuie să îşi rezolve în sine această problemă. Pentru Platon, rezolvarea constă în aceea că omul înţelept şi drept îşi îndreaptă conştiența în mod exclusiv spre lumea de dincolo, cea a ideilor, existenţa de pe pământ fiind iluzorie şi doar un mod de a muri treptat.

Scindarea se transpune şi în concepţia despre iubire. După cum remarca Soloviov, la Platon, orice fel de iubire trupească, indiferent de forma sa, este considerată de el ca fiind vulgară, nedemnă de adevărata vocaţie umană, spre deosebire de iubirea autentică, ideală sau celestă, de o mare valoare.  Însă filosoful rus ia apărarea iubirii carnale: “E drept că, pentru un pământean, amândouă felurile de iubire au aceeaşi origine şi provin dintr-un singur şi acelaşi domeniu material; dar ce importanţă are asta? Ştim că cele mai frumoase flori şi cele mai savuroase fructe cresc pe pământ şi sub un pământ dintre cele mai impure, în plus fiind şi îngrăşat cu bălegar. Aceasta nu le strică nici gustul şi nici parfumul, chiar dacă nu transmit un miros plăcut gunoiului ce nu-i înnobilat de admirabilele plante ajutate de el să crească.” Din întunecimea maternă senzorială, principiul patern luminos poate scoate la iveală lumina, însă doar în măsura în care el este cel ce predomină acest proces. În capitolul Lumina venită din întuneric, Soloviov aminteşte de legea pământului, în care, din putreziciune, din moarte, apar, prin efortul spiritual al omului, florile splendide şi roadele nemuritoare ale vieţii. Filosoful rus consideră că, pe malul erotismului ce i-a răpit fiinţa pentru o perioadă, Platon a făcut să crească floarea strălucitoare şi pură a teoriei sale despre iubire, nereuşind însă să meargă mai departe până la roadele vii ale regenerării spirituale.

Daimonul Eros uneşte cele două lumi

Dar în ce constă splendida floare a teoriei platoniciene despre iubire?

Între „plenitudinea absolută a lumii ideilor şi vidul fiinţării muritoare”, Zeii au hotărât să apară Eros, fiinţa intermediară între om şi zei, cu misiunea de a arunca o punte între cer şi pământ și între acestea şi infern. Daimonul Eros, fiu al lui Poros (supraabundenţa divină) şi al Peniei (sărăcia materială), este preotul natural suprem al divinităţii, este intermediarul, cel ce construieşte poduri între materie şi spirit. După Soloviov, problema e doar de a şti cum va folosi omul acest ajutor divin şi cât din cele bune cereşti va trece el în existenţa muritoare prin intermediul său.

Când Eros pătrunde într-un pământean, acesta este transfigurat prin procesul îndrăgostirii. Odată cu Eros pătrunde în el un întreg conţinut al infinitului, simte o stare de împlinire, de graţie, primeşte un excedent de forţe spirituale ca dar din partea lumii spirituale. Tot atunci începe rivalitatea dintre cele două părţi ale fiinţei sale: cea trupească şi cea ideală, fiecare dorind să folosească pentru sine acest dar deosebit. Avem odată omul condus de instincte, cel care vrea să îl folosească pe Eros înspre obţinerea plăcerii, repetând aceleaşi fenomene trecătoare, simţind o sete permanentă şi o foame fără saț. Aici, daimonul Eros este înlănţuit în lumea simţurilor, cu aripile tăiate, legat la ochi şi folosit până la epuizarea darurilor sale. Şi avem şi omul aflat deasupra instinctelor sale, în care Eros cel înaripat este dedicat sufletului superior raţional. Aici Eros, ca puternică forţă creatoare ce zămisleşte necontenit, are la dispoziţie domeniul de tranziţie dintre cele două lumi, dintre materie şi spirit: sufletul – domeniu pe care Platon îl numeşte frumuseţe. În acest loc din opera platoniciană lucrurile devin puţin neclare, după părerea lui Soloviov. Ar putea fi vorba despre creaţia artistică, dar se ştie că înţeleptul grec nu era un adept al artelor plastice, mai ales de când îl întâlnise pe maestrul său Socrate şi se orientase către filosofie. În Banchetul, Platon priveşte opera lui Eros în suflete ca fiind o lucrare fundamentală, la fel de reală ca şi procreerea în domeniul material, dar mult mai însemnată şi potrivită demnităţii omului – fiinţă raţională, înţeleaptă, dreaptă.

Din dialogul dintre Socrate şi înţeleaptă preoteasă Diotima, maestră în treburile amorului, aflăm că Eros, daimonul aflat între om şi zeu, are dorul de a intra pentru totdeauna în stăpânirea binelui, aceasta asigurându-i locul între zei şi porţia de nemurire. Dragostea erotică, amorul, este în fond dorinţa oamenilor de nemurire, tendinţa către eternitate, iar fundamentul ei este generarea sau naşterea a ceva nou. “Dragostea este dorinţa de a produce frumuseţe, atât în relaţia cu trupul, cât şi cu sufletul”. Prin aducerea pe lume a copiilor, oamenii consideră că ating un fel de nemurire, supravieţuind prin urmaşi. Dar sunt şi cei care “au sufletul mai proeminent decât trupurile, concep şi produc ceea ce este mult mai potrivit pentru suflet”: artă, poezie, ştiinţă. Dacă o astfel de persoană întâlneşte „un suflet frumos, generos şi delicat”, atunci „îşi asumă sarcina de a educa acest obiect al iubirii ei” întru înţelepciune şi virtute. Astfel se înălţă împreună cu învăţăcelul său pe scara dragostei, de la iubirea trupului armonios, a frumuseţii fizice, înspre iubirea frumuseţii obiceiurilor şi instituţiilor, apoi a doctrinelor şi ideilor frumoase, şi, în cele din urmă, către „însăşi suprema frumuseţe”, care este “simplă , nepătată de întrepătrunderea cu carnea şi culorile umane, sau cu celelate nevolnice sau ireale forme care însoţesc mortalitatea.” Există deci un domeniu suprasensibil pur al frumuseţii, clar delimitat de lumea fizică, în care omul îndragostit crează ceva nou.

Ceea ce este de neînţeles pentru filosoful rus, conceptul de creaţie întru frumuseţe despre care vorbeşte Platon, se conturează drept plin de semnificaţie prin ştiinţa spirituală adusă omenirii de către Rudolf Steiner. În conferinţă sa Adevăr, Frumos şi Bine (GA 220), Steiner descrie cum “un sentiment profund al frumosului – aşa cum era intuit – există în acele timpuri de demult. Nimic de acest fel nu mai este prezent în civilizaţia modernă. Omul nu poate fi pe deplin om dacă nu are un simţ al frumosului. Este într-adevăr aşa, pentru că a avea un simţ al frumosului înseamnă a recunoaşte realitatea corpului eteric.”

Ducând mai departe aceste idei, înţelegem că Platon, cu al său domeniu al frumuseţii pure, face referire la domeniul eteric – cel în care lumea spirituală este cel mai aproape de lumea fizică – şi la noul corp eteric comun, de o natură cu totul deosebită, ce se generează între un bărbat şi o femeie prin iubirea erotică: creația întru frumusețe. În Phaidros, filosoful grec descrie cum, prin energia divină adusă de Eros, o trăire-amintire spirituală se poate trezi în sufletul omului: Fiinţa cea adevărată, androginul, omul așa cum era înainte de ‘căderea în pacat’. În contextul împletirii energiilor erotice, între cei doi îndrăgostiţi poate apărea această viziune spirituală a arhetipului-Om. Este încă unul dintre misterele evoluției omenirii, pe care știința spirituală ni-l revelează, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea corpului eteric comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. Căci îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.

Însă pentru Soloviov, teoria filosofului grec este frumoasă, nemaiauzită, dar neterminată. Eros – iubirea erotică – este legătura dintre cele două naturi ale omului, cea divină şi cea muritoare, despărţite în univers şi reunite în om doar aparent, iar Soloviov ajunge la concluzia că opera lui Eros în om nu poate constă în nimic altceva decât în a face nemuritoare însăşi natura muritoare a omului. “Misiunea lui Eros poate consta doar în a transmite nemurirea acelei părţi din natura noastră care nu o posedă în sine, fiind în mod obişnuit absorbită de valul material al zămislirii şi al morţii.” Ceea ce Platon a încercat să explice până la nivelul eteric – creaţia întru frumuseţe – este dus mai departe de Soloviov până în domeniul fizic. Gânditorul rus spune că în omul superior, aflat deasupra instinctelor sale, Eros creează ceva concret, ca şi în cazul procreării – căci Eros are legătură cu viaţa trupească totală. Dacă Platon s-a oprit cu teoria sa despre iubirea erotică la pragul ce desparte domeniul eteric de cel fizic şi nu a putut merge mai departe, Soloviov, în contextul unei înţelegeri profunde a creştinismului, face trimitere directă la construirea în om a corpului învierii: “Eros-ul uman superior trebuie să aibă drept ţel autentic regenerarea sau reînvierea vieţii pentru eternitate în trupurile sustrase evoluţiei materiei”.

Iubirea erotică, indiferent că e îndreptată înspre cele inferioare sau înspre cele sublime, are o natură specifică, ce o face diferită de orice alt tip de iubire (iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de oameni în general, sau cea faţă de părinţi, iubirea faţă de fraţi, cea pentru prieteni, iubirea de patrie, etc.). Ea este o iubire a trupului, ce aspiră să transmită corporalului viaţa reală întru frumuseţe, nemurire, unitate a fiinţei. “Adevărata misiune a iubirii este de a face nemuritoare fiinţa iubită, de a o sustrage realmente morţii şi degradării, de a o regenera definitiv în frumuseţe.” (Soloviov)

Dar ce anume unește teoriile despre iubire ale celor doi gânditori ?

Corpul eteric comun generat între îndrăgostiți prin iubirea erotică – creația întru frumos despre care vorbește Platon – dacă trece prin moarte și înviere întru Christos, precum în teoria lui Soloviov, poate renaște din propria cenușă precum o pasăre Phoenix, purificându-se și transformându-se într-o Cupă a Graalului. Acest proces de metamorfoză face referire la probele sufletești și spirituale prin care cei doi îndrăgostiți trec în drumul lor comun – drum care, abordat în deplină conștiență și cu claritate a gândirii, poate completa o cale de inițiere.

Cele cinci căi ale iubirii

Cerul, pământul şi infernul îl urmăresc pe om cu un interes deosebit din momentul în care Eros pătrunde în el, fiecare dintre părţi dorind să câştige în interesul său abundenţa de forţe spirituale şi fizice ce se manifestă atunci în cel îndrăgostit. Soloviov distinge cinci căi ale iubirii erotice: 1) calea infernului, 2) calea animalică a omului supus total instinctelor sale, 3) calea căsătoriei, 4) calea ascetică şi 5) “calea perfectă şi definitivă a iubirii ce regenerează şi îndumnezeieşte”. Pe primele două le consideră nedemne de om; cea de-a treia, a căsătoriei, este o cale nobilă, în care raţiunea predomină asupra instinctelor şi pasiunilor; a patra, calea ascetismului, numită şi monahală sau angelică, deşi spirituală, nu este totuşi cea mai înaltă; iar pe cea de-a cincea cale el o vede ca fiind cel mai mare ideal pentru om.

Dacă omul poate alege calea angelică, cea a ascetismului impus, devenind astfel precum îngerii, totuşi se ştie că nu acesta este idealul cel mai înalt al fiinţei umane, făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În acest context, îngerii sunt doar slujitorii lui Dumnezeu. Însă dinainte de timpuri „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, l-a creat bărbat şi femeie”. Nu bărbat sau femeie, ci amândouă odată: omul androgin. Deci, ceea ce trebuie restaurat în om, prin a cincea cale a iubirii erotice, este omul integral, ceea ce implică unirea pozitivă a principiilor masculin şi feminin. Este vorba de restaurarea spiritual-corporală a omului, la care omul trebuie să participe activ. “Calea iubirii superioare, unind perfect masculinul cu femininul şi spiritualul cu corporalul, este necesarmente uniunea sau interacţiunea dintre divin şi uman, cu alte cuvinte e un proces divino-uman.” “Iubirea, cu înţelesul de patos erotic, a avut întotdeauna drept obiect carnalul; dar un carnal demn de iubire, adică frumos şi nemuritor, nu iese aşa cum era din pământ şi nu cade de-a gata din cer; el se dobândeşte printr-un efort spiritual şi fizic, divin şi uman.” (ambele citate din Soloviov)

Filosoful rus spune unde trebuie să se ajungă pe a cincea cale, însă nu descrie şi cum se poate realizează aceasta. Însă omul liber – liber în sensul dat de Rudolf Steiner în Filosofia Libertăţii – ştie, prin intermediul fanteziei morale, cum să realizeze această nobilă misiune. Un răspuns general ar putea fi: prin iubirea conştientă plină de încredere şi devotament dintre un bărbat şi o femeie, ce au ajuns în dezvoltarea lor sufletească până la acest punct de libertate şi responsabilitate şi care iau decizia să meargă împreună pe acest drum – așa cum am încercat să descriu mai sus.

În apărarea lui Platon

Zămislirea întru frumuseţe a lui Platon presupune o realizare perceptibilă a idealului, însa doar în domeniul eteric ce are efect şi asupra celui fizic; dar, după Soloviov, Platon ar fi lăsat ideea să zămislească doar în speculaţie, neputând să o ducă la îndeplinire. Critica sa asupra lui Platon merge mai departe, până la a-l caracteriza drept mediocru ca bărbat, chiar ratat în plan personal, în ciuda genialităţii sale în sfera ideilor. În apărarea lui Platon aduc două idei pe care filosoful rus nu le-a luat în considerare când s-a grăbit să îl judece așa de aspru pe marele iniţiat al Greciei antice:

Prima, trebuie ţinut cont că Platon este un precursor al creştinismului. Inițiat în Misteriile antice, el a trăit înainte de Christos şi nu se legase încă de curentul creştinismului. Regenerarea, resurecţia materiei prin iubire, aşa cum o numeşte Soloviov, a apărut în lume ca posibilitate odată cu Evenimentul de pe Golgotha, când Iisus Christos a trecut prin moarte și prin înviere – şi a pătruns sufletele umane şi implicit modul de a gândi al filosofilor creştini, precum cel al filosofului rus. Ca urmare, el a putut înţelege taina învierii, prin care tot ceea ce fiinţează în lume trebuie să treacă prin moarte şi înviere întru Christos. De aceea, judecata sa asupra teoriei lui Platon, cum că aceasta ar fi neterminată, nu este justă, Platon dăruind lumii teoria iubirii într-un mod absolut minunat, până la punctul la care era posibil să o ducă la acea vreme.

Cea de a doua idee ţine de incompleta cunoaştere de sine a filosofului rus, căci în Drama vieţii lui Platon, Vladimir Soloviov “şi-a încifrat căutările şi eşecurile dramatice” (Ion Ianoși, în prefaţa cărţii). Dincolo de modul extraordinar în care a dus ideea iubirii până la capăt, Soloviov se înfăţişează privirii sufleteşti tot ca un idealist aflat în căutarea şi rezolvarea problematicii existenţiale a iubirii erotice. De aici apare caracterul subiectiv al modului în care gânditorul rus înţelege teoria platoniciană despre misiunea lui Eros, el proiectându-şi propriile dileme şi nemulţumiri asupra înţeleptului grec şi a operei sale. În acest punct se relevă importanţa cunoaşterii de sine pe calea spirituală, ca şi premisă de bază în cunoaşterea obiectivă a lumii şi a legităţilor ei.

Din antroposofie – ştiinţa spirituală adusă omenirii de Rudolf Steiner – aflăm cum concepţia despre lume a lui Platon a dat naştere la multe înţelegeri eronate de-a lungul vremii. Ceea ce a adus Platon, unul dintre marii iniţiaţi ai omenirii, nu este încă înţeles – şi de-abia în viitor omenirea va fi capabilă să primească pe deplin darul său spiritual. Cât despre Vladimir Soloviov, amintit în mai multe din conferinţele sale, Rudolf Steiner spune: “Dintre toţi cei care nu au fost departe de Ştiinţa Spirituală, filosoful rus este cel care ajunge la ideea cea mai avansată despre Christos.” (din Misiunea sufletelor-popoarelor, GA 121). Căci misterul ce leagă iubirea erotică şi adevăratul creştinism, unind cu un fir auriu dragostea, moartea şi învierea ca evenimente esenţiale în viața sufletească a omului, ţine de o profundă înţelegere a tainelor evoluţiei spirituale.

Şi în final, închei tot cu cuvintele lui Rudolf Steiner, pentru a restabili adevărul despre ceea ce înseamnă de fapt iubirea platonică – idee înţeleasă incorect în zilele noastre: “În concepţia despre lume a lui Platon pătrunde un alt element, un element bine cunoscut printr-un termen adesea rău înţeles şi rău folosit: termenul de iubire platonică. Iubirea spiritualizată, care s-a dezbrăcat în gradul cel mai înalt de egoismul adesea amestecat cu iubirea, această dăruire spiritualizată faţă de lume, faţă de viaţă, faţă de om, faţă de Dumnezeu, faţă de idee, iubirea este acel element pretutindeni prezent în concepţia platoniciană despre viaţă” (din Considerații esoterice asupra legăturilor karmice, vol. 4, GA 238).

(articol scris de Delia Soare și publicat în nr. 4 al revistei „Pământ iubit”)

 

 

Spiritualizarea gandirii

Ca gandirea este o fiinta vie,  acesta este un lucru greu de acceptat si de inteles de catre omul modern, care considera ca gandurile sunt doar ceva abstract, secretat de creier. Ca modul nostru de a gandi are o importanta coplesitoare atat pentru viata noastra, cat si pentru evolutia intregii omeniri si a Pamantului, este un fapt pe care orice om onest si nepartinitor va trebui sa il recunoasca. Despre spiritualizarea gandirii prin metoda data in Filosofia Libertatii, despre cunoasterea de sine si despre legatura cu intelepciunea cosmica voi incerca sa fac o introducere in cele ce urmeaza.

De la Isis-Sophia la Antroposofia, in istoria omenirii

In urma cu mii de ani, oamenii nu aveau gandirea individualizata de acum, dar aveau o percepere directa a intelepciunii cosmice, erau in mod nemijlocit uniti cu ea.
Dupa momentul interventiei fortelor luciferice in evolutia omenirii, cunoscut in limbajul biblic drept ‘moment al caderii in pacat’, cand aceasta fiinta materna cosmica nu mai putea fi perceputa in mod direct, a aparut necesitatea Centrelor de misterii, prin intermediul carora oamenii inca puteau sa intre in legatura cu Isis-Sophia, cu ajutorul unui maestru spiritual. Avem initierea in misteriile lui Isis, mama-feciorelnica inteleapta, marea zeitate feminina in Egiptul antic.

Isis… tot ce exista e tesut in valul ei dintotdeauna. Valul ei cuprinde piatra, floare, pasare, animal, stele – viata, intr-un cuvant. „Eu sunt ceea ce este, ce-a fost si ce va fi”.

In urma cu aproximativ 2500 de ani, intelepciunea cosmica, Isis-Sophia, a inceput sa coboare din ceruri catre omenire, pentru ca omul sa o poate cuprinde prin gandire in propriul suflet. Si avem deja inceputul filosofiei grecesti cu Socrate care a incercat sa creeze aceasta punte intre Sophia si viata pe pamant, prin virtuti, prin care omul putea sa duca o viata inteleapta pe pamant, in armonie cu legile cosmice. Il avem pe Platon, care inca avea o legatura directa cu lumea ideilor. Ceea ce in misterii era perceput ca o fiinta, era acum trait ca si lume vie a ideilor si adus in suflet inspirativ ca idei spirituale. Deci pe vremea lui Platon inca trebuia sa faci acest gest sufletesc de deschidere in sus pentru a intra in legatura cu lumea de idei si a le primi in constienta. Apoi il avem pe Aristotel, elevul lui Platon. 800px-Sanzio_01_Plato_AristotleStiti cu totii tabloul lui Raphael cu Scoala din Atena, in care Platon arata in sus si Aristotel arata inspre Pamant. Aristotel, cu gandire lui legata de creier, de intelect, putem spune ca ‘a omorat’, intr-un fel, intelepciunea cosmica si a adus-o in ganduri clare in viata pamanteasca. Isis-Sophia devine Philosophia (iubirea de intelepciune), deci intelepciunea cosmica pusa in ganduri omenesti.
Un moment extrem de important in evolutia omenirii a fost Misterul de pe Golgotha, in care avem problematica cu cele doua Marii, deci intelepciunea cosmica se exprima intr-o forma incarnata in cele doua Marii: Maria nathanica ce reprezenta intelepciunea pura divina nepervertita de fortele luciferice si Maria solomonica, avand multe incarnari in urma si reprezentand intelepciunea dobandita prin suferinta si iubire de catre fiinta omeneasca de-a lungul vietilor pamantesti. Prin ele doua avem cele doua aspecte ale gandirii, cea cosmica si cea umana, fiindca in momentul in care in planul evolutiei omenirii s-a hotarat sa se dea gandirea cosmica omenirii, aceasta s-a facut cu intentia ca oamenii sa o metamorfozeze prin fiinta lor si sa o daruiasca inapoi intr-o forma noua lumii spirituale, deci sa se ajunga la aceasta noua intelepciune divin-umana.  Si avem acest proces prezentat in mod arhetipal in problematica celor doua Marii. Maria solomonica reuseste sa transforme prin experientele ei de viata toata aceasta intepciune pe care o aduce din urma, se confrunta in aceasta viata in mod arhetipal cu toata incercarile sufletesti de care are parte o femeie intr-o viata pamanteasca si reuseste sa isi spiritualizeze, sa isi purifice gandirea atat de mult, incat la un moment dat sa se poata uni sufleteste cu Maria nathanica, ce era deja in lumea spirituala – si atunci se reface unitatea primordiala in gandire, dar continand in ea rodul intelepciunii dobandite pe Pamant. Deci ele reprezinta in mod arhetipal intelepciunea divin-umana, asa cum ar trebui sa o dezvolte fiecare om in sufletul sau, caci omul poarta in suflet ca si potentialitati aceste doua aspecte. In primele secole dupa Evenimentul de pe Golgotha, in misterii nu se vorbea despre intelepciunea cosmica, ci despre puterea creatoare a Zeitei-Natura. De-abia din secolele VIII-IX oamenii au inceput sa aiba sentimentul ca nu mai primesc gandurile inspirativ din lumea spirituala, ci ca isi formeaza propriile ganduri. Acest proces s-a oglindit in disputele din perioada medievala dintre nominalisti si realisti. Albertus Magnus si Toma de Aquino, ca reprezentanti ai realismului, inca percepeau ceva spiritual in ganduri; obiectele observate aduceau cu ele si ceva din fiinta lor. Insa nominalistii, cum ar fi franciscanii, spuneau ca gandurile sunt doar ceva abstract, create de catre suflet – ele nu mai cuprind in ele nimic din sufletul lumii. Se poate spune ca nominalismul a castigat tot mai mult teren, pana in zilele noastre. Toma de Aquino s-a straduit foarte mult sa arate daca prin gandire omul poate sa isi primeasca nemurirea – deci sa aduca in legatura gandirea cu invierea data de Iisus Christos, sa reuneasca mama si fiul – dar nu a reusit, murind cu aceasta intrebare arzatoare. In schimb, franciscanii sau nominalistii spuneau ca trebuie sa dai la o parte gandirea ca sa intri in legatura cu lumea spirituala, caci numai prin credinta mai poti intra in legatura cu lumea divina. Ceea ce Toma de Aquino nu a reusit, avea sa indeplineasca mai tarziu Rudolf Steiner, aducand omenirii Antroposofia ca fiind calea catre Graal. In pocalul pur creat de gandirea spiritualizata, poate cobori entitatea lui Christos.

Cam acesta ar fi, foarte pe scurt, istoria gandirii in evolutia omenirii. In filosofia actuala sunt doua curente foarte interesante, de fapt unul este Antroposofia ce continua curentul michaelic al realistilor, in care gandirea este legata in mod nemijlocit de entitatea christica, iar celalalt este continuarea curentului nominalist, pe care il observam la majoritatea ganditorilor, care s-au straduit la randul lor sa spiritualizeze aceasta gandire.

Cele doua aspecte ale spiritualizarii gandirii

In conferinta pe care a tinut-o la Colmar (1) , Yeshayahu Ben Aharon vorbeste despre acesti ganditori moderni si contemporani ce vin din curentul nominalist, aratand ca unul dintre ei, Gilles Deleuze, renumit filosof francez al secolului XX, a reusit sa isi spiritualizeze gandirea intr-un mod remarcabil, ajungand la a experimenta ca CEVA  gandeste in el. Ateu fiind, a ajuns la trairea ca ‘nu eu, ci o fiinta, ceva viu, gandeste in mine’. Dar ceea ce nu a reusit el a fost ca, odata ajuns in acest punct, deci la pragul lumii spirituale (lumea eterica a fortelor de viata), sa isi mentina constienta de sine si sa mearga mai departe – tocmai fiindca nu avea si celalalt aspect in transformarea gandirii, cel al individualizarii, pe care il da Christos si pe care noi pe calea antroposofica il cunoastem. Deci spiritualizarea gandirii are aceste doua aspecte: purificarea si elevarea gandirii de elementele din fizic pana la trairea ca ‘nu eu gandesc, ci ceva gandeste in mine’, adica o fiinta plina de viata, asa cum descrie si Rudolf Steiner in Filosofia Libertatii, ca prim aspect, gest in sus, gandirea ce isi deschide aripile inspre cosmos; iar celalalt gest, pe care trebuie sa il faca un om pe aceasta cale, este stradania inspre cunoasterea de sine, deci gestul in jos, o coborare constienta, curajoasa si onesta in launtrul sufletesc. In primul gest omul se deschide, cu intrebarile puse de catre vointa sa spirituala, inspre gandirea cosmica si primeste raspuns; iar celalat gest este ca, inarmat cu lancea spiritualizata a gandirii, coborirea constienta in propriul suflet, pe care o descrie foarte frumos Rudolf Steiner in autobiografia sa, ca fiind noua cale mistica. Nu mai este vorba de ceea ce faceau misticii in trecut, coborand cu simtirea lor in launtrul sufletului, dand la o parte gandirea, ca sa il intalneasca pe Dumnezeu acolo, dar de fapt intalneau ceva destul de nebulos si foarte subiectiv. Ci este coborarea in sine in mod constient, cu limpezimea gandirii spiritualizate si care duce nu numai la cunoasterea de sine, ci si la perceperea obiectiva a lumii spirituale.

Deci este gestul pe care acest filosof contemporan, Gilles Deleuze, nu l-a facut, gest care l-ar fi putut duce la intalnirea cu Eul superior, Christos si deci la individualizare.
Pe calea de cunoastere obiectiva de sine descrisa de Rudolf Steiner, cand coborarea in suflet se face impreuna cu continutul luminos al gandirii, se urmareste la a se ajunge la o traire obiectiva la pragul lumii spirituale, unde elementul personal si cel spiritual se separa unul de celalalt, nu ne mai apar amestecate, ci clar delimitate. In acest punct omul se poate cunoaste pe el insusi, stie ce mai are de transformat in el si catre ce anume tinde in dezvoltarea sa.

O intalnire cu Fiinta Gandirii, in cunoasterea de sine

In biografia mea, aceasta tematica a spiritualizarii gandirii este de un interes aparte, caci cu ea a inceput drumul meu spiritual. La varsta de 22 de ani am avut prima traire de prag, legata in mod nemijlocit de problematica gandirii. Eram atee si ma confruntam cu o depresie datorata prapastiei dintre idealurile mele de om la inceput de drum in viata si ceea ce imi oferea de fapt viata reala, ca urmare eram descurajata, dezorientata si plina de ganduri negre, viata parandu-mi fara sens. In acest context sufletesc, m-am trezit brusc din somnul de dupa-amiaza, in camera mea din caminul studentesc, ingrozita: pe pieptul meu statea cu ghearele un vultur mare negru si plin de rautate, despre care imi dadeam seama ca nu face parte din lumea fizica, ci din alta lume. Am stiut ca este moartea care a venit sa ma ia si, pe langa frica teribila, simteam ca sunt trasa intr-un somn adanc despre care stiam ca este somnul mortii si ca trebuie sa ma lupt ca sa raman treaza. Am incercat sa ma misc si sa-mi fac semnul crucii, cerandu-i in gand ajutor unui Dumnezeu in care nu credeam pana in acel moment, dar intregul corp imi era paralizat si ma simteam complet neputincioasa. Cu un efort imens de vointa am reusit cu greu sa misc doar degetul mic de la mana stanga, cu care am schitat semnul crucii. Vulturul negru a disparut si eu mi-am revenit. Din acel moment, ceva s-a schimbat in mine, era ca si cum gandirea mea se trezise brusc la viata. Imi dadeam seama ca nu am cu cine discuta aceasta traire iesita din comun, ce parea atat de incredibila si care imi schimbase complet modul de a vedea lucrurile. Eram asaltata de intrebari carora le cautam raspuns: ce era cu vulturul cel negru si din ce lume venea el ? Exista intr-adevar Dumnezeu, caci imi era clar ca primisem o forta cand ii cerusem ajutorul? Si daca exista, ma poate ajuta sa aflu care e sensul vietii in general si al vietii mele, in particular? Cu aceste intrebari existentiale a inceput drumul meu solitar de cautare a sensurilor, care peste un an ma conducea la antroposofie. Din cartile lui Rudolf Steiner am aflat ca intalnirea cu vulturul a fost o traire de prag, iar vulturul reprezenta forta gandirii nespiritualizate inca de catre Eu si cazuta prada fortelor ahrimanice. Insa, asa cum imi explica peste mult timp de atunci buna si inteleapta mea prietena Andrea Dumitrescu, intalnirea cu vulturul nu a fost o imaginatiune completa, eu vazand numai partea subiectiva ce trebuie transformata, insa nu si partea ideala, spirituala a gandirii, catre care trebuie sa tind.
Peste niste ani de la acel moment am avut insa si intalnirea la prag cu fiinta spirituala arhetipala a gandirii. Aceasta a avut loc in urma cu zece ani, pe cand treceam in biografia mea printr-o perioada plina de incercari sufletesti si spirituale. david-newbattPe neasteptate mi-a aparut o fiinta suprasensibila feminina, inalta, frumoasa si pura ce ma privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si intelepciune. Ea era unita cu mine prin umarul meu si era o aparitie eterica, cumva alb-argintie transparenta. In acel jet de viata, iubire si intelepciune eram nespus de fericita si de implinita si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, in aceasta imaginatiune: fiinta aceasta sublima era inconjurata in cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeasi natura cu vulturul de demult, care tot sareau incercand sa ajunga la jetul de apa vie si sa bea din el. Imi inspirau rautate si frica, temerea mea in acel moment era sa nu ii faca rau fiintei sublime. Socant era si ca simteam foarte intens si in acelasi timp doua sentimente atat de contradictorii: bucuria de a sta in preajma fiintei sublime, in fortele de viata revarsate de ea, pe de o parte, si frica intensa de creaturile ahrimanice ce o inconjurau. Retrospectiv privind, imi dau seama ca fiinta feminina si aceste fiinte ahrimanice faceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice traire de prag, arata acest dublu aspect inspre cunoasterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat in gandirea mea – acele fiinte ahrimanice erau propriile mele prejudecati, ganduri de judecata la adresa mea si a lumii, aspectele de gandire moarta a intelectului, deci partea din gandire cazuta in stapanirea fortelor ahrimanice. Iar fiinta sublima era fiinta spirituala a gandirii, arhetipul Sophiei – intelepciunea cosmica, asa cum traieste ea in sufletul meu si catre care trebuie sa tind pana cand ma voi putea uni pe deplin cu ea.
De data aceasta, imaginatiunea a fost completa, cu al sau mesaj-forta clar de a-mi spiritualiza pe mai departe gandirea.

Spiritualizarea gandirii prin studiul antroposofiei si prin metoda data in Filosofia Libertatii

Pe calea antroposofica se stie ca exista doua cai de spiritualizare a gandirii date de Rudolf Steiner: una este studiul antroposofiei, ceea ce facem atunci cand studiem gandurile date in stiinta spirituala; ele initial ne apar ca ganduri intelectuale, tiparite,  pe care le citim din carte si pe care ne straduim sa le re-inviem in propriul suflet. Mi-a placut odata, cand am fost la o intalnire intre filosofii Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu, cand primul povestea cum vede el acest lucru: eu sunt atras de ideile cuiva, le citesc si le ‘diger’ in suflet o perioada, ma preocup cu ele, traiesc cu ele, pana cand ele devin ale mele si le exprim apoi din mine ca fiind ale mele, le re-nasc din mine, cu amprenta mea individuala – ele sunt de acum ideile mele. Deci in acest sens vorbim despre studiul antroposofiei, in care parcurgem acest proces de studiu meditativ cu gandurile lui Rudolf Steiner. Biograful Rinke Visser spunea ca de fapt sunt sapte niveluri de cunoastere, din ce in ce mai profunde, primul fiind citirea obisnuita, intelectuala. Aceasta este una dintre cai prin care noi ne spiritualizam gandirea.
Cealalta cale, mai grea si mai sigura, este cea data prin studiul Filosofiei Libertatii. Multi antroposofi au o retinere fata de aceasta carte, pentru ca li se pare ca este prea ‘uscata’, datorita limbajului filosofic specific.

Intrebat care dintre cartile lui ar vrea cel mai mult sa o salveze in cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a raspuns fara sa ezite: Filosofia Libertatii.

Intr-o conversatie cu Rudolf Steiner in anul 1922, Walter Johannes Stein a intrebat: „Ce va ramane din munca dumneavoastra, peste cateva mii de ani? Rudolf Steiner a raspuns: „Nimic in afara de Filosofia Libertatii”, si apoi a adaugat: „Dar totul este continut in ea. Daca cineva realizeaza actul de libertate descris acolo, el gaseste intregul continut al Antroposofiei”.

Deci cine isi spiritualizeaza gandirea conform metodei data in Filosofia Libertatii va avea acces in mod direct – sub forma de ganduri vii – la intelepciunea cosmica adusa omenirii de catre Rudolf Steiner.
In urma cu vreo 20 de ani, pe cand eram proaspat venita in antroposofie, domnul Lazar Pasca ne incuraja pe noi, tinerii, sa tinem cate o conferinta – si eu atunci am ales sa vorbesc despre Filosofia Libertatii. Filosofia-Libertatii_R-Steiner_sait_7Eram foarte incantata de ea, iar Sorin Stefanescu tinea acest curs cu noi, cei de la sectiunea de tineret de atunci. Acum pot sa spun ca la vremea respectiva nu intelegeam prea mult din aceasta carte, dar ii presimteam deja importanta deosebita. Prima intalnire cu Filosofia Libertatii a fost cand doamna Paxino, vorbind despre aceasta carte, a luat creta si a scris pe tabla: “A gandi este diferit de a avea ganduri”, care a fost pentru mine o revelatie. In general, noi avem ganduri citite sau primite din diferite surse, pe care le spunem mai departe si ne inchipuim ca gandim. Nu este asa. Nici cand citim antroposofie, nu inseamna ca gandim. Exista aceasta posibilitate pe care o aminteam mai sus, de a face ca gandurile din antroposofie sa devina ale noastre, prin preocupare meditativa sustinuta si invierea lor in propriul suflet. Nici simpla citire a Filosofiei Libertatii nu inseamna prea mult. Am intalnit antroposofi care au citit-o, cineva se lauda ca o citise chiar de 30 de ori, dar nu se observa ca ar fi schimbat in bine, ci devenise doar foarte mandru si se enerva usor cand era contrazis. Deci nu este vorba de un citit obisnuit al acestei carti exceptionale, ci este ceva mult mai mult, o astfel de transformare a gandirii incat ea devine organ de perceptie a gandurilor vii din lumea gandurilor, la fel cum ochiul este organ de perceptie a luminii si urechea, a sunetului.

Legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale ?

Am citit de curand cartea lui Serghei Prokofieff despre legatura dintre Filosofia Libertatii si Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale, intitulata „Pazitorul pragului si Filosofia Libertatii”.  Nu citesc des Prokofieff, dar cand am o anumita tema de studiu, la el gasesc subiectul respectiv tratat intr-un mod foarte amplu si lamuritor. In aceasta carte, autorul arata cum Filosofia Libertatii te pregateste si te conduce pana la pragul lumii spirituale. Desi nu trecem inca pragul in lucrul cu ea, in sensul ca nu avem perceptii suprasensibile ale fiintelor spirituale, se ajunge totusi la o stare de constienta deosebita prin lucrul cu aceasta carte, care nu mai este constienta de zi cu zi. Iar cealalta carte de baza din antroposofie, „Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale?”, este cea care ne ajuta sa ne cream organe de percepere pentru lumea suprasensibila, sa putem avea perceptii dincolo de prag. Deci este tratata aceeasi problematica, vazuta din doua puncte de vedere: inainte de pragul lumii spirituale si dupa pragul lumii spirituale. O data percepem lumea spirituala in idei clare, pure si pline de viata, inainte de prag, iar apoi ne formam si organele sufletesti de perceptie pentru a si ‘vedea’ lumea spirituala. Si ceea ce uneste  aceste doua carti – si care este un fapt foarte important – este tocmai capacitatea sufleteasca obtinuta prin spiritualizarea gandirii. Aceasta este, de altfel, capacitatea cu care putem trece dincolo de prag, caci se stie ca restul, adica gandurile obisnuite, materialiste, moarte, prejudecatile cu care venim din lumea fizica trebuiesc lasate la prag – cu ele nu putem trece dincolo. Se spune ca gandirea este aceeasi in toate lumile. Dar este vorba despre aceasta gandire spiritualizata si care este a noastra pentru totdeauna de acum – si o putem duce intr-adevar in toate lumile. Orice alte ganduri care ni se pare ca sunt ale nostre, pe care credem ca le-am inteles dar nu este asa de fapt, trebuie sa le lasam la pragul lumii spirituale, nu putem trece cu ele dincolo. Gandirea spiritualizata inseamna ca gandirea devine vointa pura, creativa, ea devine o capacitate fundamentala a sufletului.
Chiar si cand o numim organ de percepere a lumii ideilor, acest lucru suna foarte abstract, desi Steiner ne atrage atentia ca gandirea este o fiinta vie, o realitate calda si luminoasa, patrunsa de iubire:

Dificultatea de a observa gândirea, în fiinţa sa, se află în împrejurarea că atunci când sufletul examinator îşi îndreaptă atenţia asupra acestei fiinţe, ea se sustrage cu prea multă uşurinţă examinării. În acest caz sufletului nu-i rămâne decât o abstracţie moartă, cadavrul gândirii vii. Dacă avem în vedere numai această abstracţie, ne vedem uşor constrânşi a păşi pe tărâmul „plin de viaţă” al misticei sentimentului sau chiar şi pe acela al metafizicii voinţei. Vom găsi ciudat ca cineva să încerce a cuprinde fiinţa realităţii în „simple gânduri”. Dar, cel ce reuşeşte să aibă într-adevăr viaţă în gândire, acela va recunoaşte că bogăţia lăuntrică şi experienţa, plină de linişte şi, în acelaşi timp, de un dinamism lăuntric, a unei vieţi în gândire, nu se pot nici măcar compara cu urzirea pură de sentimente sau cu contemplarea elementului voinţă, ca să nu mai vorbim de faptul că acestea din urmă nu pot fi puse deasupra gândirii. Tocmai datorită bogăţiei ei, datorită plenitudinii interioare a trăirii, ne apare contraimaginea ei în conştienţa obişnuită sufletească, drept moartă, abstractă. Nici una dintre activităţile sufletului omenesc nu poate fi răstălmăcită cu atâta uşurinţă, ca gândirea. Voinţa şi simţirea încălzesc sufletul omenesc chiar şi în amintirea stărilor lor originare. Gândirea, dimpotrivă, atunci când trăieşte numai în amintire, ne lasă mult prea uşor rece; ea face impresia că secătuieşte viaţa sufletească. Aceasta nu este însă decât o umbră a adevăratei sale realităţi, o puternică umbră a unei realităţi luminoase şi calde, care se scufundă şi pătrunde lumea fenomenală. Această scufundare are loc cu ajutorul puterii ce se revarsă în însăşi activitatea gânditoare şi care este puterea iubirii de natură spirituală. Nu ne este îngăduit a obiecta că cel ce vede, în acest fel, iubire în gândirea activă, nu face altceva decât să transpună în sfera acesteia un sentiment, pe acela al iubirii. Căci, această obiecţie este, de fapt, o confirmare a lucrurilor pe care le-am prezentat aici. Cel ce se îndreaptă spre gândirea ca fiinţă întâlneşte atât sentimentul, cât şi voinţa, pe acestea din urmă chiar în realitatea lor profundă. Cel ce îşi abate atenţia de la gândire şi se îndreaptă numai înspre simţire şi voinţă, pierde din ele adevărata realitate. (citat din Filosofia Libertatii GA 4, de Rudolf Steiner)

Prin procesul de observare a gandirii, starea exceptionala despre care este vorba in Filosofia Libertatii, se ajunge la situatia in care gandirea ca si organ de perceptie si gandurile ca si obiecte ale perceptiei sunt de aceeasi natura, sunt create de catre noi insine si ne dau cunoasterea in unitatea lor, deci este un proces in care putem avea deplina incredere, ca si punct de sprijin in intelegerea lumii. La conferinta sa de ieri, Dan Botez descria cum era viata omului in Lemuria, cand omul inspira si expira sufletul lumii, la fel precum azi inspiram si expiram aerul – deci omul era una cu intelepciunea cosmica, pe care o percepea nemijlocit. Intr-un fel, putem spune ca percepea direct gandurile cosmice, era una cu ele. In limbajul Filosofiei Libertatii, perceptia si notiunea erau o unitate. Apoi,  in evolutia omenirii s-au infiltrat fortele luciferice, ceea ce a dus la o divizare in fiinta umana. Ceea ce inainte era un singur pol prin care omul cunostea direct lumea, se separa in doi poli, care ulterior se dezvolta in fiinta umana ca si polul gandirii si polul perceptiei (al organelor de simt). Ceea ce ne venea ca o unitate – cunoasterea lumii – ne vine acum pe doua cai: perceptie si notiune. De aceea ne apare lumea scindata si greu de inteles, desi ea este o unitate in sine. Noi, oamenii, suntem de fapt scindati. Orice lucru il cunoastem astfel, pe doua cai: il percepem prin simturi si apoi aducem notiunea corespunzatoare cu ajutorul gandirii noastre, de exemplu cand vedem un copac. Am pornit de la un pol de cunoastere in fiinta umana, s-a ajuns la scindarea in doi poli de cunoastere (pervertiti de catre entitatile luciferice si ahrimanice) si trebuie sa ajungem sa re-unim din nou constient acesti doi poli intr-unul: perceptia si gandirea, dar dupa ce ii purificam. In Filosofia Libertatii acest lucru este realizat in zona gandirii si astfel dualitatea din fiinta omului este depasita, prin observarea gandurilor cu insesi gandirea. Perceptia si notiunea sunt de aceeasi natura, deci in acest proces refacem unitatea dintre polul perceptiei si cel al gandirii. Se incearca astfel sa se gaseasca si sa se dezvolte o zona din suflet in care unitatea originara a sufletului sa poata fi regasita, o putem numi ‘zona mantuita a sufletului’, care este gandirea spiritualizata, si care devine un organ de percepere a ideilor, cu care se poate trece cu incredere pragul lumii spirituale. Exista o carte scrisa de Florin Lowndes, in care el arata ca tot ce ai de facut pe calea initierii este sa studiezi Filosofia Libertatii si sa iti transformi gandirea si gata, esti in lumea spirituala. Nu este chiar asa, desi este o idee care ma atragea si pe mine in trecut si am avut multe discutii pe tema asta, inclusiv cu prietena mea cea inteleapta Andrea, care il contrazicea categoric pe acest autor. Rudolf Steiner spune ca daca omul trece prin procesul de spiritualizare a gandirii oferit in Filosofia Libertatii,  ajunge sa aiba acces direct la intreaga antroposofie – dar sub forma de ganduri vii. Nu are inca si organele de perceptie suprasensibila pentru fiintele lumii spirituale, ci ele ii apar numai sub forma de ganduri vii. Dar prin gandirea spiritualizata, prin aceasta zona mantuita din suflet, omul intuieste natura specifica, launtrica a fiintelor spirituale, le aude ‘cuvantul interior’. Insa nu le si “vede” , este ca si cum nu ar avea inca organe de perceptie pentru ea. Nu este suficient sa lucrezi numai cu aceasta carte; este foarte mult, foarte important, dar nu si suficient. Si apoi am gasit acest lucru explicat in Cum se dobandesc cunostinte despre lumile spirituale. cum_se_dobandesc_cunostinteExista acel capitol in care Rudolf Steiner explica activarea chakrelor ca si organe de perceptie sufleteasca, spunand cum omul si le poate dezvolta in mod corect. Dar acolo el mai face o observatie extrem de importanta, care am vazut ca este in general trecuta cu vederea de catre antroposofi. Vorbeste despre acel organ deosebit care se formeaza in corpul eteric al omului, in zona inimii. Discipolul isi lucreaza florile de lotus – organele de perceptie supradensibila, cu care percepe fiintele lumii spirituale, dar inca nu stie sau nu este sigur ce sunt aceste perceptii suprasensibile.

Ceea ce ii da cuvantul launtric al fiintelor pe care le observa, deci esenta fiintei lor, este acest centru eteric deosebit. Calea data aici este ca ne dezvoltam si punem in miscare florile de lotus si ele pun in miscare curentii eterici, care la randul lor duc la dezvoltarea treptata a acestui organ eteric foarte deosebit din zona inimii, care este inima eterica de care ne vorbea Marius Gabor ieri.

Când discipolul a ajuns atât de departe în instruirea ocultă încât florile de lotus, caracterizate în capitolele precedente, încep să se pună în mişcare, atunci el a realizat în parte condiţiile care provoacă curenţi şi mişcări cu totul precise în corpul său eteric. Scopul acestei evoluţii este formarea, în regiunea inimii fizice, a unui fel de centru, din care să pornească curenţi şi mişcări de cele mai felurite forme şi culori spirituale. În realitate, acest centru nu este un simplu punct, ci o formaţiune extrem de complicată, un organ minunat. El luminează şi sclipeşte spiritual în culorile cele mai felurite, prezentând forme de mare regularitate, care se pot modifica cu repeziciune. Alte forme şi alţi curenţi de culoare pornesc, din acest organ, spre părţile restului corpului, pe care chiar îl depăşesc, străbătând şi luminând întregul corp sufletesc. (…) 

Acum a sosit şi timpul ca întreg sistemul de curenţi şi de mişcări să-şi primească centrul în regiunea inimii. Aceasta se produce tot prin continuarea exerciţiilor de concentrare şi meditare. S-a atins astfel treapta pe care omul este dotat cu „cuvântul interior“. De aici înainte toate lucrurile primesc pentru om o nouă semnificaţie. Într-un anumit sens, ele devin audibile spiritual în fiinţa lor cea mai lăuntrică; ele vorbesc omului despre natura lor propriu-zisă. (citat din Cum se dobandesc cunostintele despre lumile spirituale?, GA 7, de Rudolf Steiner)

Intelegerea mea si ideea noua pe care vreau sa v-o aduc aici este ca, prin metoda de spiritualizare a gandirii data in Filosofia Libertatii se lucreaza direct la formarea corecta si sigura a acestui organ eteric esential, care este de fapt purtatorul Eului superior. Deci in aceasta zona creativa originara de ganduri pure, Eul superior al omului poate sa traiasca in constienta omului, la fel cum in gandurile noastre de zi cu zi Ego-ul – sau Eu-l de zi cu zi al omului – traieste. Si va dati seama cat de important pe calea spirituala este ca omul sa isi fi dezvoltat bine acest organ. In carte se spune clar ca este organul care percepe ‘cuvantul interior’, adica echivalentul intuitiei din Filosofia Libertatii. Intuitia ne da identitatea fiintei pe care o percepem si este acea forma de iubire spirituala, fara pic de egoism, caci in intuitie suntem una cu fiinta respectiva si ii simtim esenta, ii auzim ‘cuvantul launtric’, la fel cum in iubire suntem una cu fiinta pe care o iubim. Aici se poate observa ca gandirea spiritualizata, pana la nivel de intuitie, este de fapt iubire spirituala, iubire pura, acea iubire lipsita complet de elementul personal, despre care vorbea Platon. Gandirea spiritualizata este iubire pura. Are antipatie fata de dezvoltarea gandirii doar cel ce nu intelege acest lucru de o coplesitoare importanta.
Deci prin dezvoltarea acestui organ suprasensibil, nu numai ca avem trairi suprasensibile, dar stim si despre ce este vorba, stim exact ce am perceput, cine este aceasta fiinta suprasensibila pe care am intalnit-o. Daca ne dezvoltam numai chakrele, nu si acest organ al gandirii pure, putem sa fim amagiti. Se poate dezvolta acest organ eteric al inimii pornind de la dezvoltarea chakrelor, dupa pasii descrisi in carte, dar este o cale mai putin precisa si sigura. Pe cand, daca omul isi dezvolta acest organ al Eu- lui prin metoda din Filosofia Libertatii, el va avea certitudinea in ceea ce percepe din lumea suprasensibila.

Problematica aceasta a cunoasterii este explicata de Rudolf Steiner in cartea Misiunea lui Michael, in care vorbeste despre noua yoga a cunoasterii, sau yoga michaelica, drept calea moderna de initiere. In ea arata cum inainte, in perioada lemuriana, omul prin inspiratie si expiratie era in legatura directa cu sufletul lumii. Aceasta nu mai este valabil azi, cum aminteam si mai sus: sufletul lumii nu mai poate fi cunoscut prin respiratie. Ceea ce i-a luat locul in zilele noastre este ce auzisem in urma cu mai mult timp la domnul Paxino: el spunea ca prana nu se mai ia prin respiratie, ci prin simturi, in special prin vaz. Acum omul inspira gandirea cosmica prin simturile purificate si expira gandirea sa-vointa pura, intr-o zona a sufletului in care unitatea intre om si lume este refacuta.

Stiti ca in fiinta umana, in zona aceasta metabolica si a instinctelor se ascunde totodata zona sa cea mai spirituala, cea mai creativa si cea mai individuala a omului si care este vointa sa spirituala. Deci iata cei doi poli despre care vorbeam. Avem gandirea cosmica si gandirea-vointa spiritualizata a omului, iar in gandirea purificata se poate face acest schimb intre om si gandirea cosmica. Nu eu, ci CEVA gandeste in mine. Cand gandesc, eu devin una cu cursul evenimentelor cosmice.
Gandirea cosmica pe care o primim prin simturile spiritualizare poate sa intalneasca gandirea spiritualizata si omul si lumea redevin una. Este o cale descrisa in amanunt si foarte esoteric in cartea lui Yeshayahu ben Aharon, Cognitive Yoga – Cum sa iti creezi un nou corp eteric si o noua individualitate.Cog+Yog+Cover+1(1) Am participat la scoala sa (Global School for Spiritual Science) pentru doi ani si am si studiat cartea sa intr-o prima etapa, practicand si exercitiile date in ea.  In aceasta carte, autorul dezvolta prin propria sa experienta si continua calea de initiere moderna data de Rudolf Steiner in Misiunea lui Michael, pornind de la ceea ce omul poseda deja: gandirea sa intelectuala si perceptia clara data prin simturi. Se arata pas cu pas spiritualizarea perceptiei prin organele de simt: vaz, miros, etc. si cum se unesc apoi cu gandirea spiritualizata conform metodei din Filosofia Libertatii, ajungandu-se in final atat la a trai impreuna cu gandirea cosmica, cat si la adevarata individualizare a omului, deci la intalnirea cu Christos in plan eteric. Un capitol deosebit este dedicat Evenimentului in gandire, unde se arata cum gandirea intelectuala poate fi reinviata din mormantul capului prin trairea Misteriul de pe Golgotha in planul gandirii.

Exercitii practice pentru spiritualizarea gandirii

Eu si colegii mei de la grupa noastra de antroposofie practica de vineri cercetam aceste procese in gandire, pornind initial de la exercitiul de concentrare si de la conferinta lui Rudolf Steiner despre cele trei porti (GA 57), in care se descrie spiritualizarea gandului la prag. La prima poarta, Poarta mortii, omul se intalneste cu Ahriman si deci cu fortele mortii in gandire. A doua poarta – Poarta elementelor- este legata de transformarea simtirii si a treia – Poarta Soarelui – este legata de transformarea vointei. La prima poarta, gandul se poate transforma de la un gand mort la un gand viu, ce ne apare ca un cap inaripat de inger. Se poate porni de la un gand simplu pe care il asezam in fata sufletului intr-un mod cat mai exact si il mentinem cu vointa noastra – si vine un moment in care gandul se insufleteste, capata o viata launtrica si o vointa proprie si prin el noi putem trecem de prima poarta. Dintr-o data simtim ca gandirea noastra prinde aripi. Aici se face referire la chakra gandirii cu doua petale, aflata intre sprancene, care se activeaza constient. Se atrage atentia si asupra trairilor de prag respective: izolare, frica, instrainare de lume, dar numai asumandu-si acest lucru, cu curaj michaelic, omul poate trece de primul prag, cel in gandire. La un curs pe care l-am facut cu Scott Hicks de la Global School for Spiritual Science am facut o alta varianta a acestui exercitiu. Se incerca trecerea constienta de la perceptia cat mai pura a obiectului la notiunea obiectului, deci de la forma sa particulara in plan fizic catre idea, arhetipul sau. Si aici se putea simti ca era o prapastie, un abis intre cele doua. Iar ceea ce ne poate trece peste acest abis ce desparte lumea fizica si cea spirituala este Christos. Deci chiar pornind de la acest mic exercitiu cineva se poate intalni cu entitarea lui Christos, la primul prag. El este cel ce ne ajuta sa re-inviem gandurile moarte la acest prim prag, el este cel care aduce viata in gandire. Yeshayahu Ben Aharon spunea ca prima data cand a citit Filosofia Libertatii, s-a intalnit cu fiinta lui Christos. (2) Cele doua petale ale chakrei gandirii sunt ca un fel de maini eterice. In exercitiul de concentrare: daca in plan fizic mutam un scaun cu mainile fizice, in planul reprezentarii mutam reprezentarea scaunului de colo colo cu aceste maini eterice, de fapt cu vointa noastra adusa in gandire. De curand am intalnit o conferinta tinuta demult in Romania, in care Serghei Prokofieff vorbea despre acelasi lucru: in prima parte a Filosofiei Libertatii, Stiinta libertatii, care este despre a-ti dobandi libertatea in gandire, Michael sta in fundal si intinde mainile catre mainile noastre spirituale. Si numai astfel poate el intra in legatura cu noi, caci el este o fiinta ce respecta libertatea omului si incearca sa nu intre in legatura cu omul in afara acestei zone de libertate, formata din ganduri pure. Iar in a doua parte, Realitatea libertatii, este vorba despre spiritualizarea vointei. Iar aici Michael asteapta fapta justa, libera a omului, izvorata din intuitiile sale spirituale din zona ideala, eliberata, a gandirii.

Pornind de la spiritualizarea gandirii, de la purificarea ei si ajungand pana la transformarea si invierea gandurilor, putem ajuta la eliberarea „sufletului lumii rastignit pe trupul pamantului”, atat in fiinta noastra, cat si pentru omenire si Pamant. Caci:

Isis-Sophia, Intelepciunea lui Dumnezeu,

Ea a fost omorata de catre Lucifer

Si pe aripile puterilor cosmice

A fost dusa in infinitul spatiu al Universului.

Vointa lui Christos lucrand in om

O sa o smulga lui Lucifer si

pe corabiile  intelepciunii spirituale

va trezi in sufletele umane pe Isis-Sophia

Intelepciunea lui Dumnezeu. (Rudolf Steiner)

______________

(Idei prezentate la Simpozionul de Pasti 2018 de la SAR, de catre Delia Soare)

________________

(1)

https://www.academia.edu/32557859/The_Colmar_lecture

(2) Articolul despre Cognitive Yoga publicat in nr.1 al revistei de antroposofie Pamant Iubit

Drama de la Mayerling

Cand Rudolf, Printul mostenitor al Austriei, si-a pus capat vietii in cabana sa de vanatoare de la Mayerling, impreuna cu iubita sa, Marie Vetsera, in dimineata zilei de 30 ianuarie 1889, intreg Imperiul Austriac fu zguduit. Din scrisorile lor de adio rezulta motivul sinuciderii ca fiind hotararea celor doi indragostiti de a muri impreuna, daca tot nu li s-a permis a trai impreuna.

Concluzia anchetei oficiale a fost dubla sinucidere. Tatal printului Rudolf, imparatul Franz Joseph, a lansat versiunea unui accident intr-un acces de nebunie fatal al printului, pentru ca Papa Leon al XIII-lea sa ingaduiasca slujba imparateasca si inmormantarea in cripta imperiala, ceea ce nu ar fi fost permis in cazul unei sinucideri. Multi au spus ca a fost vorba de fapt despre un asasinat politic, dar autopsia a dovedit ca nu era nicio indoiala si ca era vorba de o dubla sinucidere.

O poveste de iubire imposibila

Baronesa Marie Vetsera avea doar saisprezece ani cand l-a intalnit prima data pe Printul Rudolf la cursele de cai de la Prater si se indragostise de el imediat, cu toata inflacararea unui suflet tanar si romantios. Privirea ei a fost atrasa irezistibil de chipul barbatului tanar in uniforma de general de cavalerie, cu decoratii pe piept. Atitudinea sa, ovalul fetei, poate felul cum isi tinea capul, ceva din trasaturile lui i-au facut o impresie puternica tinerei fete, care il stia pe mostenitorul coroanei numai din portrete. In fiinta lui, ea recunostea chipul idealizat, plin de noblete, curaj si determinare al eroului din lecturile si visele sale de fecioara.

Printul RudolfLa randul sau, Rudolf, in varsta de treizeci de ani, o privise incantat pe tanara gratioasa si plina de candoare, cu fata ei luminoasa, ochi albastri si parul negru revarsat pana la talia subtire.

De cand il zarise prima data, Marie visa la el pe ascuns, tesand la imaginea sa ideala si nemaitraind decat pentru momentul cand avea sa-l revada la vreuna din iesirile ei in societatea vieneza. Din cele ce auzise despre el, pe langa chipul frumos, printul era si inteligent, curajos si cult, plin de cavalerism, amabil. Iubea distractiile, vinul si muzica, dar petrecea si zile intregi in padure, in compania padurarilor. Tatal sau imparatul il trimitea in diferite misiuni in colturi ale imperiului, sau era plecat la partide de vanatoare – si in acele perioade tanara fata aproape ca zacea ca si bolnava acasa, spre mirarea si ingrijorarea mamei sale, suferind ca nu avea nicio sansa sa-l poata zari intamplator.

Cronicile mondene se preocupau necontenit de printul mostenitor si de activitatile sale si era indragit pentru ideile sale inovatoare si generoase, iar oamenii imperiului isi puneau multa speranta in el. Printul era mai tot timpul ocupat cu prezidarea consiliilor, viata militara, audiente, partide de vanatoare, receptii si serbari, iar serile cina in tovarasia a diferite femei frumoase si bea pana foarte tarziu cu tovarasii sai. Era interesat si de politica, avea idei liberale, in opozitie cu ideile conservatoare si rigide ale tatalui sau si dorea pentru oamenii imperiului sau mai multa dreptate, libertate si bunastare. Ii displacea ca era inconjurat de oameni ale caror idei erau opuse celor ale lui si ca era totusi nevoit sa pastreze aparentele. Relatia cu tatal sau era dintotdeauna rece, iar mama sa, imparateasa Sisi, era mai mult plecata si desprinsa de activitatea de la curte. Printul incepuse sa simta tot mai des dorinta de a pleca departe de toate aceste obligatii, intrigi si placeri care-l secatuiau sufleteste si omorau ce era mai pretios in el. Adesea asteptarile pe care le aveau ceilalti de la el ca viitor imparat il copleseau.

Certurile si neintelegerile din viata de familie, consolarile trecatoare pe care le primea in bratele diferitelor femei, neplacerea de a fi angrenat in fiecare zi intr-un program impus de rangul sau, toate ii inspirau in ultima vreme tot mai mult dezgust si uneori nici macar timpul petrecut in comuniune cu natura nu reusea sa il mai scoata din starea de deprimare. Nu apuca sa doarma decat cateva ore pe noapte si apoi o lua de la capat cu acelasi mod obositor de viata, fiind tot mai obosit si mai palid si nereusind sa se adapteze la un mod de viata pe care nu si-l dorea. Isi simtea viata ca si cum corvoada data de viata militara si desfraul erau strans legate una de alta ca inelele unui lant, din care nu reusea sa se desprinda si pe care il simtea ca impus de o putere exterioara.

In acest context, aparitia Mariei Vetsera in viata sa fusese ca o lumina de gratie, inocenta si iubire, in contrast cu viata mondena si agitate a societatii vieneze. De cate ori Rudolf si Marie se intalneau intamplator, printul o privea indelung, cu admiratie si cu caldura pe frumoasa fata, ceea ce pe ea o infiora si o inflacara si mai mult in iubirea ascunsa si idealista pentru el. Tanara fata facuse din iubirea pentru print centrul vietii ei sufletesti si nu mai traia decat pentru a-l revedea.

Printul i-a trimis o scrisoare Mariei si i-a propus sa se intalneasca la o plimbare la marginea padurii si asa a inceput relatia lor, la inceput timid si pur, departe de ochii lumii. Maria VetseraLui Rudolf, fermecatoarea si inocenta Marie incepuse sa ii para tot mai mult salvarea din lumea in care traia si careia nu i se putea adapta. Pentru o perioada iubirea lor, consumata foarte discret in palatul imperial, a dat un sens, a adus echilibru in viata lui Rudolf. Intalnirile ascunse devenisera pentru ei cele mai frumoase momente. Iubirea pentru ea, dorinta de a trai impreuna cu ea pentru tot restul vietii, ii pareau tot mai mult nefericitului print singura varianta posibila de viitor. O idee i se contura tot mai clar: ori va trai impreuna cu Marie, casatoriti, ori vor muri impreuna. Iar Mariei ii era indiferent ce versiune de viitor va decide el, atata timp cat ei vor fi impreuna.

O scrisoare adresata Papei pentru a-i anula casatoria nefericita cu printesa Stefanie a Belgiei a declansat un conflict major cu tatal sau, imparatul Franz Joseph, care era constient de implicatiile religioase si politice ale acestui fapt si i-a interzis categoric divortul. Divortul de sotia sa si casatoria cu Marie Vetsera erau vazute de tatal sau ca fiind chestiuni pur administrative ce priveau inaltele interese ale statului. Om al datoriei, demn membru al dinastiei Habsburgilor, imparatul punea interesele celor 40 de milioane de oameni, locuitori ai imperiului condus de el, mult deasupra intereselor personale, pur sentimentale. Cu aceeasi hotarare s-a opus si variantei ca fiul sau sa se retraga de la conducerea imperiului si sa duca o viata simpla impreuna cu Marie, amenintandu-l ca-l va lasa fara surse de trai si somandu-l sa-si faca datoria fata de poporul sau. Dar pe Rudolf deja nu-l mai interesa decat viitorul relatiei cu Marie, asa ca a considerat ca i-a ramas o singura varianta: sinuciderea, pentru a fi impreuna cu ea in moarte, daca in viata nu putea. Marie si-a parasit pe ascuns casa si pe nestiutoarea ei mama si a fugit cu Rudolf la cabana de la casa de vanatoare de la Mayerling. Indragostitii au trait ultimele doua zile fericite impreuna si, conform planurilor tesute impreuna, el a impuscat-o si apoi s-a impuscat si el.

Indragostirea si sensul vietii

Firile romantice vor  suferit alaturi de protagonistii tragicei povesti de dragoste si unii oameni chiar vor presimti cum o viata poate deveni complet fara sens, pana la duce la sinucidere, daca iubirea nu se poate implini. Caci undeva adanc in suflet, ei pot simti ca indragostirea aduce ceva deosebit de pretios in viata unui om, ceva ce Platon exprima in “Phaidros”: indragostirea le-a fost data oamenilor ca un dar, pentru a-si putea aminti de lumea supra-cereasca din care au venit candva si pe care au uitat-o. Prin iubire, valul compact al uitarii lumii spirituale se rupe si se da omului din nou posibilitatea de a presimti originea sa spirituala, fiinta sa completa. Paradisul pierdut devine iar accesibil omului, fiinta de care ne indragostim oglindeste Eul superior, arhetipul OM, asa cum era inainte de “caderea in pacat” a omului.

Din stiinta spirituala stim ca odata cu “caderea in pacat”, omul s-a indepartat de lumea divina, dar a capatat in schimb capacitatea de a gandi independent. O parte din om a ramas in lumea spirituala. Tot atunci, cele patru eteruri ce formau o unitate s-au scindat: eterul sunetului (chimic) si eterul vietii au ramas in lumea spirituala, in timp ce omului nu i s-au dat pe pamant decat eterul luminii (capacitatea de a gandi) si cel al caldurii (capacitatea de a iubi). Atunci cand se indragosteste, omul intra din nou in legatura cu cele doua eteruri la care nu mai are acces. Si aceasta se exprima in trairea “muzicii sferelor” sau – mai aproape de senzorialitate – acel “chemistry” (eterul sunetului sau chimic), precum si in sentimentul ca este viu, ca renaste prin indragostire (eterul vietii). Tot in trairea eterului sunetului se afla si trairea sensului vietii, de aceea unii oameni vor simti ca viata lor are sens numai atunci cand se indragostesc. Dar indragostirea nu este decat o stare de gratie temporara, un dar acordat de lumea spirituala omului. Depinde doar de el daca il iroseste in placeri sau il transforma treptat in iubire statornica si libera.

Psihopatologia va declara insa ca un om ce se sinucide din dragoste este nebun. Un om sanatos sufleteste simte in mod natural ca viata sa are un sens, pe care chiar daca nu il cunoaste de la inceput, il poate descoperi treptat, crea  si exprima in viata sa. Iar o nefericita poveste de dragoste nu il va putea duce nicicand pana la limita extrema de a-si lua viata din prea multa disperare, dintr-o totala pierdere de sens.

Daca sinugigasilor le pare ca a pune capat vietii va pune capat si suferintei lor, acest lucru este doar o mare amagire. Din stiinta spirituala se stie ca sufletele celor ce aleg acest drum nu scapa de suferinta, ci odata ce trec prin poarta mortii ele retraiesc continuu gestul nefericit si disperarea ce l-a cauzat, pana in momentul in care ar fi trebuit sa moara de moarte buna, conform destinului lor. Caci sinuciderea nu este in destinul niciunui om si nici nu poate fi considerata o alegere constienta.

Cum se poate deci explica, dincolo de povestea dramatica de iubire, nebunia printului mostenitor Rudolf, ce a dus la moartea sa si a iubitei sale?

Cauzele karmice ale sinuciderii

Se poate merge mai departe de psihopatologie si afla cauzele spirituale ce il pot face pe un om ca Printul mostenitor al Austriei, personalitate stralucitoare si asupra careia se indreptau multe sperante, sa isi incheie viata intr-un mod autodistructiv. Caci faptul ca un om se naste intr-o viata cu anumite probleme psihice nu poate fi explicat decat prin cauze ce tin de karma sa.

In “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice” (volumul II), Rudolf Steiner explica destinul tragic al printului mostenitor prin prisma vietilor anterioare ale acestei individualitati si a karmei generate in trecut. Steiner nu considera piedicile din povestea de dragoste ca fiind un motiv obiectiv pentru drama de la Mayerling, ci mai degraba un pretext de care sufletul printului s-a folosit  in mod inconstient pentru ca pentru ca fortele de autodistrugere sa se poata manifesta. De altfel, sunt relatari de la martorii vremii prin care printul Rudolf ar fi propus si unei alte amante a sa sa se sinucida impreuna, caci aceasta era o idee ce il bantuia dinainte de a o intalni pe baroneasa Vetsera.

Intr-o anume imprejurare descrisa in volumul despre legaturi karmice, Rudolf Steiner s-a vazut pus in situatia de a cerceta suprasensibil cu toata seriozitatea posibila vietile anterioare ale printului Rudolf al Austriei. Cercetarea i-a luat mult timp si rezultatul a fost uimitor, dar perfect logic si explicabil din punct de vedere al legilor karmei:

Printul Rudolf era incarnarea lui Nero, imparatul Romei, a carui viata a fost un exemplu de frivolitate absoluta si de nebunie a puterii. Nero a luat viata in ras si a facut tot ce a avut chef, omorand si distrugand fara limite. Pentru el, viata celorlalti oameni, ba chiar un oras intreg nu erau decat obiecte cu care el se putea juca. Sunt sugestive ultimele sale cuvinte cand a fost prins si omorat, dupa ce daduse foc Romei si o privea cum arde: “Ce artist pierde lumea in mine!”.

NeroDupa incarnarea ca Nero, au urmat alte doua incarnari: una in care a dus o viata banala si in care a trebuit sa invete sa renunte la sentimentul ca este deasupra oricarui muritor, iar alta in care a fost un simplu militar si a trebuit sa se supuna ordinelor superiorului, pentru a-si domoli vointa exacerbata si a invata sa se supuna unei autoritati. Prin aceste doua incarnari s-a produs o anumita compensare a karmei sale. Mai apoi, a urmat incarnarea ca Printul Rudolf al Austriei, in care destinul i-a dat inca o data un rang foarte inalt si posibilitatea de a face bine unui popor si a-si indrepta greselile facute in incarnarea ca Nero. Caci, dupa cum explica Rudolf Steiner, individualitatea care se intrupase ca Nero avea niste forte sufletesti deosebite, dar pe care le-a folosit intr-un mod complet nebunesc. Insa, conform legilor karmei, ceea ce este aruncat in lume ca forte de distrugere la un moment dat se intorc impotriva celui care le-a lansat. Asa s-a intamplat in intruparea ca print mostenitor: ceea ce fusese descarcat in exterior intr-un mod crud si grotesc in intruparea ca Nero, s-au intors in sufletul Printului Rudolf ca si forte de autodistrugere. Cum explicam mai sus, sinuciderea nu este in destinul niciunui om. Dar chiar si acest gest ingrozitor a avut un efect karmic: prin suferinta teribila pe care sufletul sau a resimtit-o dupa ce  a trecut pragul mortii, Printul Rudolf si-a purificat fortele sufletesti prodigioase si le-a pregatit pentru a aduce ceva bun omenirii in vieti ulterioare.

“Viata umana nu are, intr-adevar, sens daca ne multumim sa privim un eveniment istoric fara sa ne intrebam: Cum ni se reveleaza din acest eveniment anumite caractere umane, cum ni se prezinta ele atunci cand reapar intr-o incarnare ulterioara ? Daca nu ne punem aceasta intrebare, anumite evenimente istorice par total lipsite de sens si ele par lipsite de sens pentru ca ele nu se indeplinesc, ele isi pierd sensul fiindca ele nu se pot consuma pana la capat, daca nu devin impulsul unei vieti ulterioare, daca nu isi afla compensarea si nu continua sa actioneze pe parcursul existentelor urmatoare” (Rudolf Steiner, in “Consideratii esoterice asupra legaturilor karmice”). (articol scris de Delia Soare, pentru revista „Antroposofia”)

Mitul sufletelor-pereche

Mitul sufletelor-pereche este strâns legat de cel al androginului: omul originar, ce prezintă atât caractere feminine cât şi masculine, aşa cum apare descris şi în „Banchetul” lui Platon. În al său dialog despre iubire, Platon spune că Zeii au separat fiinţa androgină în două: bărbat şi femeie, ce au intrat în curentul vieţii materiale; şi de atunci fiecare om îşi caută jumătatea originară cu care să se unească şi să redevină fiinţa divină de odinioară.

O descriere a mitului sufletelor-pereche apare în romanul lui Liviu Rebreanu, „Adam şi Eva”. Un bărbat şi o femeie, proveniţi din aceeaşi unitate care s-a separat în două şi a intrat în viaţa materială, se caută mereu, în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti, timp de şapte vieţi, pentru a se reuni şi regăsi unitatea paradisiacă iniţială. În aceste şapte vieţi, omul se întâlneşte de fiecare dată cu sufletul său pereche, cei doi recunoscându-se din priviri: „când i-a întâlnit privirea, s-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii”. Apare desigur ideea de unicitate: chiar dacă, până să îşi întâlnească sufletul-pereche, fiecare din ei mai poate iubi şi alte persoane de sex opus, din momentul în care se întâlnesc nu mai pot fi decât împreună pentru totdeauna, unul cu celălat. În viziunea lui Liviu Rebreanu, căutarea reciprocă, inconştientă şi irezistibilă, este însuşi rostul vieţii omului. Dar „unirea sufletelor-pereche numai în viaţa materială poate fi mîntuitoare”. Când omul nu reuşeşte să îşi găsească sufletul-pereche, el simte cumplit zădărnicia vieţii pământeşti şi a tuturor zbuciumărilor sale. Iar, în momentul morţii, în ochii lui tremură durerea neputincioasă a sufletului ce a trăit în zadar. Când însă omul îşi întâlneşte sufletul-pereche, are sentimentul de regăsire, de cunoaştere dintotdeauna. Un bărbat ce se uneşte în plan material cu femeia care e jumătatea sa originară, redevenind un întreg, va avea, la sfârşitul vieţii, viziunea tuturor celor şapte vieţi ale sale. Se poate vedea atunci, în ochii săi, în momentul desprinderii sufletului de corp, bucuria deosebită ce aduce o scânteie aparte, din lumi cereşti.

Aşa exprimă Rebreanu, prin intermediul personajelor din romanul său, viziunea sa asupra sufletelor-pereche. Se poate observa că fiecare viaţă de căutare a sufletului-pereche este marcată de etapele: naşterea – recunoaşterea din priviri şi îndrăgostirea pasională – moartea. Unii critici literari au văzut în această idee a lui Rebreanu doar o încercare de a acorda obsesiei erotice o dimensiune metafizică, de a descoperi în atracţia corporală dintre bărbat şi femeie o finalitate superioară: regăsirea unităţii originare. Dar însuşi Rebreanu şi-a denumit romanul său cel mai iubit, „Adam şi Eva”, ca fiind „cartea iluziilor eterne…”

Este dorul cel mai profund al fiinţei umane să regăsească paradisul pierdut, patria spirituală, din care a fost alungat cândva; iar conform mitului sufletului-pereche, a regăsi unitatea originară înseamnă a te uni în plan fizic cu o anumită, unică persoană de sex opus.

O descriere a unei astfel de uniuni avem în romanul „Nuntă în cer” al lui Mircea Eliade, în povestea de dragoste copleşitoare dintre Mavrodin si Ileana: „este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care «te încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu noi, alte dimensiuni… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ilenei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care imi aparţinea, ci imi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om, cosmic şi viu, creştea din taina şi cu trupul Ilenei… Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume si linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună, într-o singură inimă de foc, şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur corp cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru realităţi concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…”

În romanul lui Mircea Eliade se poate observa, în desfăşurarea poveştii de dragoste dintre protagonişti, pericolul alunecării în egoism, în ciuda trăirilor sufletesc-spirituale deosebite. Ceea ce în trecut putea fi o cale de cunoaştere a fiinţei iubite, chiar o cale de iniţiere – unirea fizică cu persoana iubită –, nu mai poate fi valabilă în zilele noastre, Lucifer infiltrându-se prea mult în sufletele umane. Cei doi nu reuşesc să metamorfozeze iubirea, să treacă pragul de la beatitudine la transformarea de sine, iubirea lor rămânând lipsită de rod în planul fizic. Mavrodin, scriitor, de când a cunoscut-o pe Ileana nu mai are nici un impuls creator, obsedat fiind numai de dragostea lor. Iubirea lui este mai degrabă iubire de sine, el nu înţelege şi respinge dorinţa profundă a Ilenei de a avea un copil cu el. Sfâşiată între observaţia lucidă că cel iubit şi-a pierdut orice impuls creator, pe de o parte, şi durerea nespusă a maternităţii refuzate, pe de altă parte, Ileana fuge departe de el şi, în cele din urmă, moare. Spre deosebire de Mavrodin, ea presimţise că o astfel de mare iubire poate fi adevărată şi benefică doar în măsura în care poate fi roditoare în plan fizic. Altfel, aş putea spune, rămâne în bună parte un tribut adus lui Lucifer, un mare egoism în doi.

În Dialogul despre iubire din „Banchetul” lui Platon, Socrate, ca om al cunoaşterii, analizează iubirea dintre un bărbat şi o femeie. El vede aceast tip de iubire – iubirea erotică – doar ca pe un mijlocitor, un „daimon”, între om si Dumnezeu, între pământesc şi divin. Din sufletul ce aspiră spre iubire se naşte înţelepciunea. În aceeaşi idee, Rudolf Steiner defineşte erotismul ca fiind „servitorul inferior al iubirii”.

Şi totuşi, este ceva adevărat în acest mit al sufletelor-pereche? Îl putem oare privi ca fiind interpretarea distorsionată, incompletă, a unui mare adevăr din evoluţia omenirii?

Să nu uităm că Platon este unul dintre marii iniţiaţi ai Greciei antice. Ceea ce el prezintă în Dialogurile despre iubire din „Banchetul” despre fiinţa originară androgină şi separarea ei în două de către zei, în bărbat si femeie, poate fi considerat o înşiruire imaginativă a unor profunde realităţi spirituale. Numai interpretarea lor eronată a dus la atâtea neînţelegeri şi la aşa-zisul mit al sufletelor-pereche. În articolul „Separarea sexelor” din ciclul „Din cronica Akasha” (GA 11), Rudolf Steiner vorbeşte despre aceeaşi fiinţă primordială androgină. El spune că formele specifice ale bărbatului şi femeii, în decursul evoluţiei, au luat naştere dintr-o formă unică primordială, când fiinţa umană nu era nici bărbat, nici femeie, ci ambele în aceleaşi timp. Corpul uman era format din materii moi, maleabile, căruia sufletul putea să îi imprime cu uşurinţă propriile legi. În esenţa sa, sufletul prezintă ambele caracteristici, şi cele masculine – ce se regăsesc în partea de voinţă şi cele feminine – vizibile în partea de reprezentare, de imaginaţie. Odată cu solidificarea tot mai accentuată a materiei pământeşti, sufletele sunt obligate să îşi manifeste în plan fizic numai una dintre caracteristici: masculin sau feminin, apărând astfel ca bărbaţi sau ca femei. Cealaltă parte sufletească, complementară – feminină, pentru bărbaţi sau masculină, pentru femei – rămâne încă în lumea spirituală şi este folosită pentru dezvoltarea sufletului, metamorfozându-se în capacitate de gândire. Deci o dată cu separarea sexelor are loc şi apariţia gândirii. Avem ca urmare fiinţele umane, cu o parte manifestată în plan fizic – bărbat sau femeie – şi cu una sufletească rămasă în plan spiritual. În această parte necoborâtă, nenăscută încă în plan fizic, ierarhiile spirituale au depus germenele Eului: Eul Superior. Iar căutarea sufletului-pereche înspre regăsirea unităţii primordiale este încercarea de reunire în conştienţa din plan fizic cu complementul aflat în lumea spirituală, cu Eul Superior. Această strădanie, de a ajunge din nou la a fi un întreg, este tocmai iniţierea şi este prezentată ca fiind nunta dintre sufletul omenesc purificat – mireasa Sophia – si Eul Superior – mirele Christos. Acesta este sensul real al căutării sufletului-pereche.

Dar ideea iniţierii, aşa cum este prezentată, de exemplu, în nunta chimică a lui Christian Rosencreutz, apare distorsionat în mintea omenească, sub forma idealului de suflete-pereche pe care l-am prezentat la început. Lucifer încearcă să îi dea omului o variantă rapidă, fără efort, despre cum să ajungă din nou la unitatea primordială: prin indragostirea coplesitoare de un alt om pe care il considera sufletul sau pereche. Şi această iubire Lucifer o ia şi o transportă în lumea sa de beatitudini. Pe de altă parte, Ahriman este cel care, prin intermediul intelectului uman, distorsionează adevărul regăsirii unităţii primordiale, dându-i o formă materialistă şi spunându-i omului că îşi poate găsi complementul său numai în plan material, în unirea fizică cu un alt om. Aflat in aceasta situatie, prins intre Lucifer si Ahriman, omul devine tot mai egoist si mai indepartat de indatoririle sale pamantesti şi îşi pierde treptat Eul adevarat, legatura sa cu arhetipul Om.

Ca urmare, mitul sufletelor-pereche poate părea la un moment dat doar o mare iluzie şi amăgire. Şi totuşi, există un fir auriu nevăzut ce leagă iubirea în plan fizic dintre un barbat şi o femeie, pe de o parte, şi iniţierea văzută ca şi unire cu fiinţa complementară – Eul superior – aflată în lumea spirituală, pe de altă parte. Această legătură se vădeşte în plan fizic drept aspiraţia bărbatului către etern-feminin sau a femeii către etern-masculin. Prin această aspiraţie a sufletului, deja se iese din cadrul specific mitului, se depăşeşte ideea de unicitate, de existenţă a unei singure fiinţe de sex opus ce te poate împlini; şi femeia-ideal sau bărbatul-ideal poate fi întrezărit în mai mulţi oameni. Într-un fel, e ca şi cum Eul superior – sufletul nostru pereche aflat în lumea spirituală – ni s-ar oglindi brusc prin intermediul unei persoane de sex opus şi atunci ne îndrăgostim de cineva pe care poate îl zărim pentru întâia oară. Rudolf Steiner ne atrage atenţia asupra diferenţei dintre iubirea egoistă – a te iubi pe tine însuţi ca fiinţă spirituală, oglindit in celălalt – şi iubirea adevărată faţă de celălalt: „Fiinţa iubită pentru unele calităţi către care omul tinde în mod natural este iubită prin intermediul sufletului accesibil elementului luciferic. Fiinţele din lumea sensibilă care sunt iubite pentru calităţile pe care le manifestă în lumea fizică sunt într-adevar iubite; în acest caz, nici un element luciferic nu se poate strecura în iubire.” Calităţile amintite aici, spre care omul tinde în mod natural şi le vede oglindite într-o persoană de sex opus, sunt calităţile Eu-lui Superior, pe care omul şi le presimte ca potenţialităţi, dar pe care nu şi le poate încă recunoaşte în el. Şi atunci el poate deveni dependent de celălalt, văzând în el complementul său, cel care îl face să redevină „întreg” şi fără de care nu mai poate trăi.

„A iubi presupune a îngloba conştienţa unei alte fiinţe în propriul suflet. Pentru aceasta, este necesar ca forţele egoiste ale sufletului să fie estompate, pentru ca omul să-şi poată dezvolta facultatea de a simţi în el însuşi suferinţele şi bucuriile unei alte fiinţe”, spune Rudolf Steiner. Pornind de la strădania permanentă de a diminua forţele egoiste ale propriului suflet, manifestând un interes real pentru partener, se poate construi pas cu pas o relaţie de iubire adevărată, în care etapa de îndrăgostire, de trăire a unei „întâlniri cu sufletul-pereche”, constituie doar un preambul. În viaţa reală, povestea de iubire nu se termină ca în basme: „…s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ci de abia din acest punct poate începe cu adevărat. (scris de Delia Soare, în primavara 2009)