Arhive etichetă: probe sufletesti

Natura vs idealuri (III). Prietenia, loialitatea și proba abisului

Publicat pe de
Răspunde

Încercați să vă formați un concept eroic asupra a ceea ce înseamnă loialitatea. Ceea ce oamenii numesc în general loialitate este atât de evanescent. Încercați ca loialitatea să însemne pentru voi următoarele: observați că există momente trecătoare în trăirea dumneavoastră legată de alți oameni, când aceștia apar gradual iluminați de arhetipurile lor spirituale. Și apoi vin alte perioade – poate chiar perioade lungi – când ființa lor este ca și întunecată. Puteți învăța să vă spuneți, într-un astfel de moment: Spiritul mă face puternic. Mă gândesc la arhetipul prietenului meu, pe care l-am zărit odată. Nici o înșelăciune, nici o aparență nu pot să îmi smulgă vreodată această imagine. Luptați neîncetat pentru a păstra această viziune. Lupta în sine este loialitatea. În efortul de a fi loiali în acest sens, oamenii se apropie de semenii lor cu puterea și atitudinea unui înger păzitor.[i]

Am început articolul de față cu citatul lui Rudolf Steiner despre prietenie și loialitate, pentru că de curând m-a afectat profund scrisoarea unei prietene apropiate, scrisoare în care ea mă descria drept opusul a ceea ce ar trebui să fie un om care îl are ca ideal pe Christos și care – ca și ea – se află pe calea de inițiere antroposofică. Ca urmare, am fost nevoită să mă preocup mult în ultima vreme cu această situație, în încercarea de a înțelege ce a determinat-o pe prietena mea să se întoarcă atât de radical împotriva mea.

Unul dintre marile mele idealuri, un ideal pe care l-am trăit din plin în această viață, este cel de prietenie. În biografia mea sunt unele domenii mai dificile, în care am avut încercări sufletești și în care am în continuare teme biografice de rezolvat; dar sunt și domenii fericite, pentru care m-am considerat cu adevărat norocoasă și bogată în această viață. Unul dintre aceste domenii benefice din viața mea este cel legat de prietenie. Am avut toată viața parte de prieteni adevărați, care au intrat cu ușurință, ca de la sine, în viața mea; prieteni care m-au înțeles, m-au ajutat și chiar m-au salvat în diferite feluri. Am privit dintotdeauna prietenia ca fiind forma de iubire cea mai pură, nobilă, dezinteresată ce poate exista între oameni; o iubire care este cel mai puțin supusă iluziilor, ispitelor, aparențelor și amăgirilor; o iubire de la Eu la Eu, care se apropie cel mai mult de idealul christic al iubirii frățești dintre oameni.

Ceea ce s-a întâmplat între mine și prietena mea m-a rănit, m-a bulversat și mi-a reactivat niște întrebări serioase, cum este cea despre cauza conflictelor din comunitatea antroposofică, de-a lungul istoriei societății antroposofice și din prezent. Cum de antroposofii, care ar trebui să fie cel mai uniți între ei, să se iubească la un nivel profund și să se ajute, tocmai ei sunt cei care se atacă reciproc, uneori peste măsură? Se cunosc marile situații conflictuale din istoria societății antroposofice, cărora încă se încearcă să li se dea o explicație justă. Eu însămi am văzut în comunitatea antroposofică izbucnind conflicte de nerezolvat între oameni ce inițial erau prieteni, situații în care un om a întors spatele cu vehemență și irevocabil unui alt coleg antroposof, în care deodată nu a mai văzut nimic bun ca om – deci o atitudine opusă celeia pe care Rudolf Steiner o descrie ca ‘loialitate’. Cum de se ajunge totuși la aceste situații atât de radicale? Desigur, au existat în fiecare din aceste cazuri motive de conflict, au fost greșeli și lucruri în neregulă între cei doi – însă niciunul dintre acestea nu justifică o rupere totală a relației dintre doi oameni pe care îi leagă idealul dat de Christos și calea de cunoaștere antroposofică.

Conflictul dintre Rudolf Steiner și Profesorul Schröer

Am pornit ciclul despre Idealuri vs natura de la situația conflictuală dintre Rudolf Steiner și profesorul și prietenul său iubit, Karl Julius Schröer, conflict ce i-a produs tânărului Steiner o mare suferință și pe care îl menționează în autobiografia sa[ii]. Pe atunci, el frecventa grupul literal și cultural ce se aduna în jurul genialei poetese Marie Eugenie delle Grazie, unde erau oameni ce împărtășeau aceeași concepție despre viață ca și poetesa, concepție pe care ea a sintetizat-o în poemul Natura.

Aici, ea prezintă natura – creatoare a omului, drept entitate ce poartă în ea atât Medusa, cât și Sfinxul. Despre Medusa, știm din mitologie că era una dintre cele trei monștrii htonici numiți Gorgone, ce avea șerpi în loc de plete și împietrea pe oricine o privea. Sfinxul reprezintă enigma spirituală adresată omului, întrebarea cu care omul este întâmpinat la Pragul lumii spirituale: Cine ești tu? Poetesa descrie cum natura îl ține pe om în lanțuri, în timp ce îl ademenește cu idealuri pe nori de aur și îl face să se străduiască cu toate forțele înspre realizarea acestor idealuri. Apoi îl păcălește, îl face să cadă de pe nori și îl zdrobește triumfătoare, diavolească și crudă, fără a-i da vreodată vreo șansă să își realizeze idealurile. Această natură duală, purtătoare a legii eterne a distrugerii, ce așeză întrebări existențiale și idealuri în fața omului, strigă spre orice ideal necruțătorul ei: tu ești doar o iluzie, o ficțiune create de mine, pe care eu o arunc iar și iar înapoi în neant.  

Ceea ce Marie Eugenie delle Grazie denumește natură în poezia ei este de fapt o descriere artistică a trăirii pe care poetesa a avut-o despre abisul ce desparte omenirea de lumea spirituală și pe om de ființa sa arhetipală, de la care îi vin idealurile. De dincolo de abis, dinspre lumea spirituală, Eu-l superior al omului trimite idealurile spirituale pe care omul le are de realizat pe Pământ, însă din abis îl întâmpină pe om forțele opuse acestor idealuri, care îl trag în jos în eșec, în disperare, în neființă. Delle Grazie a avut o viziune foarte exactă a acestor forțe și ființe ce se opun realizării idealurilor omului, le-a simțit cum vin din partea instinctuală, inconștientă a străfundurilor omului, din aceeași direcție din care vin și idealurile sale – și le-a asimilat pe toate sub numele generic de natură, dar cu dubla ei aparență de Sfinx și de Medusa. Delle Grazie a scris poezia Natura în timp ce stătea la marginea abisului și privea cum acesta transformă tot ceea ce este bun, nobil și adevărat în ființa omului, în reversul său.

Rudolf Steiner descrie astfel concepția de viață a poetesei: “Ea a vorbit de-a dreptul genial despre această forță care se ridică din abisul existenței și pe care o are în puterea ei. Am plecat de la poetă adânc zguduit. Măreția felului de de a vorbi îmi impusese; conținutul ideilor ei era, însă, la antipodul concepției despre lume pe care o vedeam în fața spiritului meu. Dar eu n-am fost niciodată înclinat să refuz admirația și interesul meu unui lucru care-mi părea mare, chiar dacă îi respingeam conținutul. Ba chiar îmi spuneam: Asemenea contraste trebuie să-și găsească, totuși, armonia undeva în Univers. Ceea ce-mi dădea posibilitatea să urmăresc plin de înțelegere niște idei contrare, ca și cum ele ar fi fost pe direcția propriului mei suflet.”[iii] El mergea cu mare plăcere la seratele de la Delle Grazie, pentru atmosfera spirituală de acolo care îi era benefică; chiar dacă nu găsea un acord de idei, ceea ce conta cel mai mult pentru el era întâlnirea cu un „omenesc năzuitor, receptiv la spiritual”.[iv] Steiner admira și iubea oamenii pe care îi întâlnea la aceste serate; de aceea, a resimțit conflictul cu profesorul său, care i-a cerut să aleagă între el și Marie Eugenie delle Grazie, ca pe o sfâșiere a vieții sale sufletești, deoarece era legat de ambii printr-o iubire sinceră și prin venerație.

Dar ce anume l-a făcut pe Profesorul Schröer să aibă deodată o atitudine atât de radicală față de prietenia lui Steiner cu Marie Eugenie delle Grazie și cu cei din jurul ei? Era oare numai efectul acestui dezacord de idei, al contrastului dintre concepția lor despre viață și natură, in contrast cu armonioasa sa concepția goetheanistă despre natură? Nu. Declanșarea antipatiei profunde a lui Schröer a luat naștere după vizionarea piesei de teatru în casa poetesei, când ea a înfățișat în mod naturalist viața în aspectele ei cele mai zguduitoare, cu mari figure umane ce se ridicau în urmărirea idealurilor lor, dar care se prăbușeau în mod dramatic. Este rolul artei de a conduce omul înspre trăiri sufletești pe care în conștiența obișnuită nu le are; iar în acest caz, spectatorii au fost conduși sufletește în apropierea Pragului lumii spirituale, deci și în apropierea abisului.

Între lumea simțurilor – a conștienței de zi cu zi – și între lumea spirituală, la Pragul dintre ele se cască un abis, în apropierea căruia omul poate ajunge pe calea inițierii sau prin artă. Dar omul poate ajunge la prag – mai mult sau mai puțin conștient – și în crizele sale biografice, atunci când primește lovituri de destin sau când se confruntă cu întrebarea existențială despre răul din lume.

Unii spectatori la piesa lui delle Grazie, mai sensibili, au resimțit apropiere de abis ca pe o stare de rău, mergând până la răul fizic (crampele pe care cele două doamne care îl insoțiseră pe Schröer le-au avut în timpul reprezentării), sau ca și antipatie ce se manifestă cu o forță teribilă în subconștient, cum i s-a întâmplat Profesorului Schröer. Căci în același timp, spectatorul se confruntă cu abisul din el însuși, care îi infățișează contra-imaginea arhetipului său, ceea ce este aproape imposibil suportat dacă omul nu este pe o cale de inițiere și nu a ajuns încă să se cunoască pe el însuși ca ființă spirituală la Prag. Atunci omul, ca să se protejeze de o trăire pentru care încă nu este pregătit, neagă că trăirea de prag respectivă ar avea legătură cu el și proiectează acea frică și respingere teribilă asupra interlocutorului. În cazul de față, Karl Julius Schröer nu a mai suportat-o pe Marie Eugenie delle Grazie și nu numai că nu a mai venit niciodată la seratele ei, dar s-a și supărat teribil și pe tânărul Steiner pentru că a rămas în legătură de prietenie cu ea și cu cercul ei cultural. 

Idealurile și abisul, privite din punctul de vedere al științei spirituale

Ce sunt idealurile, din punctul de vedere al științei spirituale? În autobiografia sa, Rudolf Steiner definea idealismul ca pe „o umbră splendidă pe care nu lumea senzorială, ci cea spirituală o proiectează în sufletul omului și care reprezintă un îndemn de a ajunge, pornind de la această umbră, la lumea care a proiectat-o”.[v]

Idealurile noastre își au deci originea în lumea spirituală, acolo unde Binele, Adevărul și Frumosul sunt la ele acasă. În contrast cu această lume spirituală, stă realitatea de zi cu zi aici pe Pământ, cu încercările ei sufletești, cu probele ei de fiecare zi. Dar între conștiența noastră de zi cu zi, ce ne e dată prin simțuri și prin gândirea intelectuală, și starea de conștiență necesară pentru a percepe lumea spirituală se află Pragul lumii spirituale, cu abisul creat de către materialism.

Dar ce este este abisul? În ciclul Minuni cosmice, încercări ale sufletului și revelații spirituale,[vi] Rudolf Steiner descrie cum discipolul aflat pe calea cunoașterii poate ieși cu conștiența sa imaginativă în afara corpului fizic și, pătrunzând în primul domeniu suprasensibil, în cel eteric, este întâmpinat de un neant teribil, de abisul neființei, de anihilarea sa ca Eu, ceea ce îi produce o frică teribilă. Sau, la celălalt pol, omul poate să se scufunde în propriul suflet și din adâncuri îl întâmpină cel mai mare egoism posibil, din lumea compactă a instinctelor și a pasiunilor sale. Sufletul oscilează la pragul lumii spirituale între aceste două trăiri extreme – de pierdere totală de sine, sau de cădere în cel mai rău egoism de sine. De fapt, discipolul oscilează între cele două praguri ale lumii spirituale, cel înspre macrocosmos și cel înspre microcosmos. Numai dacă omul a primit în suflet impulsul lui Christos și ajuns imaginativ conștient în lăuntrul său sufletesc, poate simți compasiune față de toate ființele și este suficient de călit și de forjat ca Eu încât, odată ce iese imaginativ în depărtările cosmice, să își poată menține conștiența de sine și să nu fie pulverizat în neant. El poate avea atunci trăirea faptului cum din acest abis îi vin în întâmpinare gândurile cosmice pline de viață ale zeilor. Putem spune deci că abisul este un loc creat în lumea eterică de către gândirea materialistă, lipsită de viață a omenirii actuale și care îl desparte de lumea spirituală, de gîndurile vii, luminoase și pline de iubire ale zeilor.  

O cercetare biografică. Proba abisului în cunoașterea de sine și în relația cu celălalt

În ajun de Crăciun am primit, cum spuneam, scrisoarea dureroasă de la prietena mea. Eu mă cunosc pe mine suficient de bine, m-am văzut și trăit la Pragul lumii spirituale, unde mi-am întâlnit atât egoismul și răul din mine, cât și Eul meu superior, arhetipul meu spiritual; iar aceasta trăire de prag în cunoașterea de sine am avut-o de mai multe ori și din diferite puncte de vedere. Ca urmare, conținutul critic al scrisorii nu m-a impresionat, cel mult mi-am amintit de cuvintele lui Rudolf Steiner pentru aceste situații: “părerea acestui om despre mine nu schimbă valoarea mea ca om”. Ceea ce m-a rănit profund a fost că venea de la una dintre cele mai bune prietene ale mele, deci faptul că ea m-a putut vedea într-o lumina atât de neadevărată și de lipsită de iubire. Ne cunoaștem de peste 14 ani și în tot acest timp am avut o corespondență antroposofică bogată, intimă și profundă. Prietena mea este tot româncă, dar locuiește în altă țară și ne-am întâlnit în general doar o dată pe an, moment sărbătoresc de fiecare dată pentru mine. I-am admirat mereu noblețea sufletească, corectitudinea, gândirea logică și seriozitatea. Ea a avut de la început un loc special, înalt, în sufletul meu și m-am considerat norocoasă pentru prietenia cu ea. Ca urmare, am primit lovitura de la ea din plin, la fel de profund și în același loc special din sufletul meu.

Prietena mea mă ajutase mult sufletește prin corespondența dintre noi, la începutul prieteniei noastre, în vremuri dificile pentru mine. În acele timpuri, în contextul unor trăiri imaginative pe care aveam, propria mea gândire ca și forță sufletească îmi apărea cu chipul nobil al prietenei mele, ce mă sfătuia și îmi stătea alături – atât de importantă era pentru mine relația cu ea.  

În acest context, cineva poate înțelege efectul pe care l-a avut scrisoarea ei asupra mea. I-am trimis două scrisori de răspuns; în prima, mă afirmam cu demnitate ca om și o rugam să își ajusteze imaginea despre mine; în a doua, îi explicam pe larg mai multe despre mine și despre drumul meu spiritual, în speranța că mă va înțelege și nu mă va mai judeca atât de aspru; dar ea nu mi-a mai răspuns. Mult timp (am realizat ulterior că au fost 49 de zile) am tot încercat să înțeleg contextul care a făcut-o să mă judece și să mă respingă astfel. În strădania de a înțelege și în lipsa unui dialog cu ea, am mers înapoi pe firul amintirii, să îmi dau seama în ce moment s-a produc această fisură teribilă a relației, această pierdere totală a încrederii ei în mine. Dar de fiecare data când încercam să fac această cercetare sufletească retrospectivă a relației, eram perturbată de sentimentele mele de suferință, umilință, revoltă, supărare. Mai exact, ego-ul meu rănit mă împiedica să am obiectivitatea necesară pentru a înțelege ce anume a cauzat conflictul. Era o situație ce îmi perturba viața sufletească și spirituală,  încât uneori mă trezeam și noaptea chinuită cu aceeași întrebare. Într-o noapte pe la ora 3, m-am trezit brusc și eram sufletește la prag, în fața abisului negru, cu aceleași întrebări chinuitoare despre cauza conflictului. Era o trăire insuportabilă, căci din abis îmi veneau mult amplificate suferința și supărarea mea legată de prietenă; dar după un timp, de dincolo de abis a venit spre mine imaginea nobilă și luminoasă a prietenei mele. Mă tot luptam, ceva din mine nu voia să o primească, eram foarte supărată pe ea; dar în final am primit-o în suflet, am iertat-o – și am simțit că am făcut foarte bine, că am vindecat ceva la nivel profund. Mi se întâmplă să mă trezesc în miezul nopții cu aceste trăiri de prag, atunci când mă preocupă foarte mult o situație ce pare de nerezolvat. A venit și o zi în care m-am putut gândi – pentru prima dată de când primisem scrisoarea în cauză – cu seninătate și claritate, în liniște, cu iubire chiar, la această situație conflictuală și la prietena mea – și atunci am înțeles. Din acea stare de liniște și iubire senină mi-a venit răspunsul pe care îl căutam. Mi-am amintit că a fost o scrisoare în vară pe care prietena mea mi-a trimis-o și la care eu am amânat să îi scriu și până la urmă nu am mai răspuns deloc. Nu mai știu de ce nu i-am răspuns, nici nu cred că s-a mai întâmplat vreodată să nu îi răspund la vreo scrisoare, chiar și cu întârziere. (Vezi NOTA de la sfârșitul articolului). Nu am realizat atunci importanța acelei scrisori, nu am fost suficient de trează pentru a percepe contextul sufletesc. În ea, prietena mea îmi zicea, printre altele, că este copleșită de răul din lume și că nu reușește să mai vadă ceva bun dincolo de el. Mi s-a părut o întrebare mai degrabă retorică atunci; însă de-abia acum, retrospectiv, am fost suficient de trează în Eu-l meu încât să înțeleg că în acel moment, prietena mea era sufletește la pragul lumii spirituale în fața abisului, în încercarea de a-și explica răul din lume. Deși nu o spunea explicit, ea îmi cerea, în modul ei discret, ajutorul. Însă eu nu am fost acolo. Nu am ajutat-o, pentru că nu am înțeles, pentru că nu am auzit, pentru că într-adevăr eram prea ocupată cu problemele mele din acel moment, pentru că nu eram suficient de trează, pentru că ea nu mi-a cerut niciodată ajutorul în tot acest timp, pentru că în relația noastră ea era mereu sora cea mare și înțeleaptă și puternică ce le știa pe toate și care nu aștepta niciodata sfaturi sau ajutor de la mine. Și în acel moment, în care a stat singură în fața abisului, ea s-a gîndit la mine să îmi ceară ajutorul, să o ajut să înțeleagă. Eu nu i-am răspuns la mesaj, ceea ce ei i-a clătinat încrederea în mine – iar pragul spiritual dintre ea și lume, cu abisul și cu răul din lume, s-a transformat în sufletul ei în pragul spiritual dintre ea și mine; și din abisul dintre noi două, în loc să vină înspre ea ființa mea arhetipală, prietena mea a primit – inconștient – opusul acestei imagini, pe care a luat-o drept adevărată. Căci abisul asta face: inversează totul, neagă totul, transformă totul în opusul său. Iar omul trebuie să aibă puterea să reziste la frica teribilă și la tot ceea ce îl întâmpină dinspre abis și să treacă de acesta pentru a primi imaginea spirituală cea adevărată. Acela a fost momentul din care prietena mea nu m-a mai vazut pe mine, nu mi-a mai văzut ființa cea adevărată, ci opusul său – exact așa cum m-a și descris ulterior în scrisoarea sa.

Cine a avut întâlnirea conștientă cu abisul și s-a cunoscut pe el însuți la pragul lumii spirituale, atât în ceea ce i-a oferit drept contraimagine abisul (cele trei fiare care apar descrise în Lecțiile de clasă esoterică, drept contraimagini ale gândirii, simțirii și voinței lui, dar și opusul Eu-lui, contra-imaginea ființei sale arhetipale, caricatura nespus de dureroasă a ființei sale spirituale), acela nu se mai poate lăsa păcălit de către abis, în interacțiunea sa cu lumea și în relația cu ceilalți oameni. Însă pentru cei care nu au avut încă această cunoaștere profundă de sine, reversul pe care îl face abisul în suflet și de care nu sunt conștienți stă la originea conflictelor majore cu ceilalți, când deodată nu îi mai pot întrezări deloc în ființa lor cea adevărată. Omul face atunci tocmai opusul loialității, al prieteniei, așa cum o descrie Rudolf Steiner:

Încercați să vă formați un concept eroic asupra a ceea ce înseamnă loialitatea. Ceea ce oamenii numesc în general loialitate este atât de evanescent. Încercați ca loialitatea să însemne pentru voi următoarele: observați că există momente trecătoare în trăirea dumneavoastră legată de alți oameni, când aceștia apar gradual iluminați de arhetipurile lor spirituale. Și apoi vin alte perioade – poate chiar perioade lungi – când ființa lor este ca și întunecată. Puteți învăța să vă spuneți, într-un astfel de moment: Spiritul mă face puternic. Mă gândesc la arhetipul prietenului meu, pe care l-am zărit odată. Nici o înșelăciune, nici o aparență nu pot să îmi smulgă vreodată această imagine. Luptați neîncetat pentru a păstra această viziune. Lupta în sine este loialitatea. În efortul de a fi loiali în acest sens, oamenii se apropie de semenii lor cu puterea și atitudinea unui înger păzitor.[vii]

Odată ce am înțeles cum au stat lucrurile de fapt, odată ce am înțeles cauzele acestui conflict, nu am mai putut fi supărată pe prietena mea. Ca om ce știe câtă suferință și groază implică orice apropiere de abis, am simțit compasiune pentru prietena mea și o mare părere de rău pentru faptul de a nu-i fi auzit și înțeles chemarea în ajutor, când ea era sufletește la prag.   

Iertarea și restaurarea arhetipului celuilalt în suflet

Maeștrii spirituali ai omenirii spun că chiar dacă te superi pe un om, să nu te superi la nivel profund, ci doar exterior. Ei se referă la a avea grijă de acest arhetip spiritual al celuilalt, de imaginea ființei sale cea adevărată, chiar dacă pe plan exterior suntem supărați și nu vrem să mai interacționăm cu cel ce a greșit față de noi sau ne-a rănit profund. Însă adânc în suflet, să nu distrugem iubirea spirituală pentru acel om, căci consecințele sunt foarte grele apoi, în lumea spirituală.

Una dintre trăirile mele spirituale cele mai prețioase a fost când am perceput că Sinea mea spirituală aurie este formată din iubirea spirituală, eternă, pe care o am față de ceilalți oameni. Atunci când nu mai vedem nimic bun într-un om de care suntem legați karmic, ne intinam Sinea spirituală, ne îndepărtăm de ființa noastră spirituală. Prin iertare, restaurăm în noi această imagine arhetipală a celuilalt în suflet și totodată ne vindecăm o parte din sufletul nostru; aceasta are efect bun și asupra relației, chiar și când pe plan exterior alegem să nu mai interacționăm cu omul respectiv.   

Omenirea a trecut pragul

„Omenirea a trecut pragul”, spunea Rudolf Steiner[viii]. Dar nu a ajuns încă la lumea spirituală, ci este deocamdată blocată la prag, în fața abisului, prinsă în frica teribilă specifică apropierii de abis, fără puncte de sprijin, fără repere. Abisul ce îl întâmpină pe om la pragul lumii spirituale este un loc ce întoarce totul în opusul său. Pentru a putea ajunge să se întâlnească cu ființa lui cea adevărată de dincolo de prag, cu Eul superior, omul trebuie să aibă puterea mai întâi să treacă de imaginea, sau mai bine zis de trăirea opusă despre ființa sa, pe care i-o dă abisul. Oamenii, inconștient sau semiconștient, se presimt și se trăiesc pe ei înșiși în reversul lor cel mai îngrozitor la abis, se trăiesc ca opusul a ceea ce sunt de fapt – și nu suporta aceasta; și atunci proiectează aceasta asupra celuilalt. Celălalt, semenul lor, devine infernul, răul încarnat, dușmanul. „L’enfer, c’est les autres”[ix]. De aici, toate aceste manifestări sufletești nebunești din zilele noastre, în care oamenii ajung să se atace unii pe alții și în care pâna și cei care îți sunt prieteni, sau care ar trebui să îți fie prieteni și colaboratori pe calea spirituală, ajung să se întoarcă împotriva ta. Antroposofii sunt cel mai aproape de trăirea de prag în conștiența lor, ei fiind pe o cale de inițiere spirituală, și deci au aceste trăiri de prag din plin; dar ei trebuie să ajungă la nivelul de conștiență, de cunoașterea de sine și de iubire necesare pentru a rezista la o asemenea trăire.

De fiecare data când ne pierdem complet încrederea în valoarea ca om a celuilalt, forțele dușmane antroposofiei și evoluției omenirii au repurtat încă o victorie. Căci ce satisfacție mai mare pot avea ele, decât să îi vadă pe antroposofi învrăjbiți unii împotriva celorlalți, când tocmai ei au misiunea de a deveni cât mai conștienți pe calea de cunoaștere și de a ajuta lumea aceasta să meargă mai departe?

Omenirea a trecut pragul și antroposofii sunt primii care trebuie să facă acest lucru în mod conștient. Atunci, iubirea dintre ei va fi restaurată și de neclintit, căci ea va fi trecut de dificila probă a abisului. (articol scris de Delia Soare, pentru numărul 14 al revistei de antroposofie “Pământ iubit”)

[i] Rudolf Steiner, Sprueche, Dichtungen, Mantren, Ergaenzungband (GA 40a). Citat de Arthur Zajonc în Meditation as Contemplative Inquiry: When Knowing Becomes Love

[ii] 2 Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA 28), Cap. VI

[iii] idem

[iv] idem

[v] idem

[vi] Rudolf Steiner, Minuni cosmice, încercări ale sufletului și revelații spirituale (GA 129), conferința a X-a

[vii] Idem 1

[viii] Rudolf Steiner, Pragul lumii spirituale în natură și în om, pe rsarchive.org

[ix] Jean-Paul Sartre, piesa de teatru Huis clos

NOTA: Între timp, am mers și mai departe și am înțeles de ce am omis să îi răspund la acel mesaj atât de important al prietenei mele, omisiune care a stat la baza ruperii relației noastre de prietenie. Voi încerca să explic acest lucru într-un alt articol. Asemenea uitări, inexplicabile conștienței obișnuite, au de obicei cauze sufletești profunde la un nivel inconștient – iar a vindeca sufletul înseamnă tocmai a aduce în lumina clară a conștienței Eu-lui aceste cauze obscure ale gesturilor noastre de voință sau ale omisiunii gesturilor respective. (D.S., 25 octombrie 2021).

Taina abisului (Introducere)

Publicat pe de
7

In urmă cu ceva timp incepusem să scriu cartea „Taina abisului”, pornind de la o experienţă personală. A trebuit  să mă opresc curând, căci nu eram suficient de puternică să o pot scrie, încă mă afecta amintirea celor trăite, căci a-ţi aminti cu adevarat nişte experienţe suprasensibile înseamna a le retrăi, într-o anumită măsură.  

Nu am vrut nici să scriu ceva senzaţional şi să am succes de public, deşi ar fi foarte simplu acest lucru, prin însăşi natura trăirilor pe care un om le poate avea într-o astfel de situaţie de viaţă. De asemenea, nu am vrut niciun moment să mă disculp în faţa celor care m-au judecat şi şi-au pierdut cumva încrederea în mine pentru că am ajuns atunci în „lumea mută de lumină”, cum o numeşte Dante. Şi m-a reţinut şi dorinţa de a nu implica în această carte oameni care mi-au fost atât de aproape şi m-au ajutat, dar vor să rămână anonimi, sau oameni care au avut un mare rol atunci dar care, din motive personale sau poate determinate de raţiuni mai înalte, au ales să se dezică de orice implicare. Le respect alegerea, inclusiv acestora din urmă, oricât de dureros a fost pentru mine acest lucru. Consider că este o problemă de karma, dar şi că fiecare om, mai ales când se află pe o cale spirituală, îşi asumă consecinţele alegerilor pe care le face. Aşa că le mulţumesc că au intermediat acest episod în biografia mea.

Între timp, am încercat şi să ajung la o înţelegere cât mai obiectivă a celor trăite, la a descrie o experienţă atât de personală într-un mod în care oricine trece prin aşa ceva sa îşi poată recunoaşte şi înţelege trăirile sufleteşti.

Deci m-am reapucat de scris această carte şi le mulţumesc prietenilor care m-au încurajat şi s-au bucurat că am curajul „să aduc o lumină în întuneric” şi să-i ajut astfel şi pe alţi oameni aflaţi într-o asfel de situaţie de viaţă. Nu ştiu cât anume am să păstrez în carte din introducerea de faţă, scrisa in 2014, dar o republic ca şi articol în sine pe acest blog.

1.  Abisul ca temă biografică Se spune că fiecare om are, în calitatea sa de fiinţă spirituală întrupată pe Pământ, o misiune în această existenţă pământească. În biografia sa, prima parte a vieţii este dedicată identificării şi rezolvării temelor de viaţă majore, ceea ce duce şi la cunoaşterea de sine şi la aflarea misiunii de viaţă. Cea de-a doua parte a vieţii ar trebui să fie dăruită punerii în practică a acestei misiuni de viaţă, ca dar către ceilalţi oameni. Pentru mine, unul din aspectele biografice cele mai importante a fost explorarea şi aflarea a ceea ce s-ar putea numi “Taina abisului”, iar această carte va fi despre misterele şi semnificaţia abisului.

Este o temă pe care am atins-o încă de când eram copil, în unele trăiri sufleteşti şi în coşmaruri, iar apropierea de trăirea abisului s-a intensificat în perioada adolescenţei, în unele stări de depresie şi de lipsă de sens pe care le simţeam uneori, ca o umbră a stărilor de mare idealism si bucurie specifice vârstei. Întâlnirea cu antroposofia a venit în urma căutărilor mele asidue de a afla sensul vieţii, iar tema abisului a rămas ca şi temă de interes şi cercetare, dar şi ca trăire semnificativă în momente biografice importante din viaţa mea.

“Dacă priveşti înspre abis, şi abisul va privi înspre tine”, spunea filosoful Nietzsche. Despre el se ştie că a murit nebun, pierzându-se pe sine în propriul abis sufletesc. Acest lucru ar fi în măsură să ne îndepărteze în grabă de dorinţa de a desluşi tainele abisului. Însă celor ce vor să se cunoască pe ei înşişi în mod serios, le propun un act de curaj michaelic: să privim împreună înspre abis, prin intermediul acestei cărţi. Deoarece am trăit o experienţă de excepţie pe fundul abisului, având capacitatea să văd imaginativ ce se afla acolo şi reuşind sa mă şi întorc, mi-as dori sa pot fi călăuza celor ce vor să desluşească, la rândul lor, o parte din misterele abisului. Trăirea abisului este una dintre cele mai dificile trăiri sufleteşti si am vrea mai degrabă să nu avem de-a face cu aşa ceva, deşi toţi îl purtăm în străfunduri de suflet, fie că îl recunoaştem, fie că nu. Abisul este o problemă a întregii omeniri, căci pe măsură ce omul s-a îndepărtat de lumea spirituală, această prăpastie dintre lumea fizică şi lumea spirituală a devenit tot mai mare. Însă convingerea mea dintotdeauna a fost că adevarul este cel care, luminând un lucru oricât de urât şi de rău, îl poate înfrumuseţa şi metamorfoza în bine – şi în spiritul acestei idei scriu cartea de faţă. În plus, aşa cum îmi spunea biograful Rinke Visser, din abis te întorci întotdeauna cu un “bulgăre de aur”.

2. Ce este abisul ?

În urmă cu mai mulţi ani, în cadrul conferinţelor pe care le ţinea la sediul Societăţii antroposofice, domnul Lazăr Paşca ne spunea o poveste cu tâlc, despre trei prieteni care au plecat într-o călătorie departe, dincolo de pragul ce desparte lumea fizică de lumea spirituală. Ce primejdii au întâlnit ei în drumul lor, ne putem face o idee daca ne amintim de lumea basmelor, în care călătorii treceau peste prăpăstii, prin păduri întunecoase cu creaturi sălbatice, balauri, zmei, vrăjitoare rele ce hrăneau fiarele şi alte fiinţe ale întunericului. Ele reprezintă, într-o formă imaginativă, pericolele sufleteşti pe care călătorul, pe drumul său, le întâlneşte şi trebuie să le învingă. Dintre cei trei prieteni, doar unul s-a mai întors. Din ceilalţi doi, unul şi-a aflat moartea, iar celălalt a înnebunit. Cel ce s-a intors a fost întrebat ce a văzut în călătoria sa şi el a răspuns că dincolo s-a întâlnit cu el însuşi.

Un alt basm impresionant şi sugestiv este “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, scris de Petre Ispirescu. Copilul nu voia să se nască pe pământ, până când nu i se promitea mai mult decat ce îi poate oferi viaţa în mod obişnuit. El îşi dorea “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” şi tatăl său i le-a promis, dar mai târziu nu a avut de unde să i le dea. Când a crescut, prinţul a plecat să le găsească şi după ce a trecut prin mai multe probe sufleteşti, a ajuns într-un castel unde locuiau trei prinţese frumoase şi unde a găsit ceea ce căuta. Preţul ce i s-a cerut la schimb a fost uitarea: să uite tot ce a trăit până atunci, să nu îşi mai amintească de cei dragi lui. El a trăit fericit o bună perioadă de timp, însă odată, vânând un iepure, a călcat din greşeală în Valea Plângerii, un loc unde i se interzisese să pună piciorul. Şi imediat i-a revenit amintirea despre el aşa cum era în viaţa pământească, despre părinţi, despre ceilalţi oameni – şi un dor nespus i-a produs o mare suferinţă. Încât nu a putut să mai facă nimic decât să plece în căutarea a ceea ce iubise cândva pe pământ. Iar la capătul acestei căutări îl aştepta moartea. În basm se descriu foarte sugestiv fuga sufletului de greutăţile vieţii si de efemeritatea ei în lumea suprasensibilă minunată şi ispititoare a lui Lucifer, uitarea şi căderea mai apoi in abisul disperării, urmată de moartea dată de Ahriman. Capacitatea de amintire este specifică Eu-lui, iar pierderea ei face referire la pierderea Eu-lui omului.

Toate acestea sunt procesele sufleteşti arhetipale prin care poate trece un suflet, descrise imaginativ în multe poveşti şi basme. Omului cu o conştienţă obişnuită apropierea sufletească de abis îi apare ca şi stare de depresie sau chiar de lipsă de sens, mergând până la starea de disperare profundă, când în suflet este numai beznă. Însă conştienţei clarvăzătoare, sau omului ce poate privi dincolo de lumea fizică cu “ochii sufletului”, abisul se înfăţişează drept loc populat de fiinţe create de mintea omenească: ideile spirituale pe care nu le-a înţeles până la capăt, prejudecăţile sale, fricile pe care le poartă în suflet, fapte ce îşi aşteaptă compensarea karmică, iar dincolo de acestea se pot revela legităţi şi entităţi spirituale.

william-blake-divine-comedy-infernoPrin dezvoltarea nobilă a sufletului, prin exerciţii de concentrare şi meditaţie date de ştiinţa spirituală, dar şi prin cunoaşterea de sine, omului îi pot creşte “aripi de suflet” şi poate trece peste abisul de la pragul lumii spirituale, fără a se pierde pe sine. Lumea fizică şi cea spirituală devin atunci una pentru el, aşa cum au fost ele dintotdeauna.

Însă în evoluţia omenirii, odată cu creşterea egoismului şi cu scindarea tot mai puternică dintre gândirea intelectuală şi suflet, abisul sufletesc sau prăpastia dintre lumea fizică şi lumea spirituală a crescut tot mai mult, până când a devenit de netrecut pentru majoritatea oamenilor. Doar foarte puţini se încumetau să îl treacă, una din căi fiind iniţierea din vechile misterii orfice, în Grecia antică. Însă a trece prin abis (sau prin Infern), a-ţi salva sufletul căzut pradă fiinţelor abisului, devenea tot mai greu, mai problematic, aşa cum se arată în legenda lui Orfeu în Infern. Acesta a încercat să o salveze pe iubita sa Euridice, care murise muşcată de un şarpe. În ultimul moment, când era gata să iasă cu ea din Infern, Orfeu a eşuat în a o salva, datorită îndoielii ce îi cuprinsese sufletul. Euridice cea muşcată de şarpe este chiar sufletul său, iar şarpele este Lucifer ce îi dă omului impulsul de a gândi independent de legile spirituale: „căderea in păcat” a omului, pierderea credinţei, a legăturii lui cu Dumnezeu, prin gândirea sa intelectualizată, ce nu mai poartă in ea legile spiritului.

În evoluţia omenirii era nevoie de o forţă mai mare pentru salvarea sufletului din abisul egoismului; iar aceasta este forţa adusă de Christos prin sacrificiul său pentru omenire şi coborârea sa în Infernul creat de gândurile şi faptele lipsite de Dumnezeu ale oamenilor. Compasiunea, sacrificiul din iubire reprezintă forţa pe care El a adus-o şi pe care a dăruit-o oamenilor. În timp ce omenirea ca şi evoluţie ar fi avut o traiectorie descendentă, înspre domeniul sub-natural, la răscrucea timpurilor a intervenit Christos în evoluţie şi prin Misteriul de pe Golgotha a dat forţa necesară pentru ca omul să se poată ridica din nou către lumea spirituală. Că omului i s-a dat deja forţa de a trece de abis putem vedea în călătoria în Infern a lui Dante, din Divina Comedie, sau în legenda lui Parsifal – “Cel ce străbate valea”- şi a sa căutare a Cupei Graalului.

3. O prezentare a unei experienţe personale

La Simpozionul de Paşti al Societăţii Antroposofice am ţinut o prezentare despre Taina Abisului, chiar în Sâmbăta Mare, când era momentul Coborârii în infern al lui Christos, după Moartea pe cruce. Prin coborârea în infern, în „închisoarea duhurilor” sau a sufletelor ce şi-au pierdut identitatea, Christos le-a dat puterea de a-şi regăsi şi exprima umanitatea din ele, chiar şi în acele grele condiţii sufleteşti. Ştiam acest lucru din experienţa mea în abis şi am considerat că este de datoria mea să o spun şi altora – deci am vorbit despre trăiri la prag, despre căderea în abis şi despre cum un om care a primit impulsul christic poate ieşi totuşi din abis, spre deosebire de un om care nu l-a primit niciodată în suflet. O astfel de personalitate ce s-a pierdut în abis şi a murit nebun a fost filosoful Nietzsche, o individualitate deosebită, “un luptător contra timpului său”. Rudolf Steiner îl admira mult pe filosoful german pentru curajul său extraordinar în gândire, nemaiântâlnit până atunci la niciun alt om. Ca şi Nietzsche ar fi evoluat omenirea – spunea Rudolf Steiner – dacă nu ar fi primit deloc impulsul adus omenirii prin Misterul de pe Golgotha.

Când am ţinut această prezentare, se impliniseră deja şapte ani de la momentul biografic al căderii mele, când eu însămi fusesem în situaţia de a ajunge doar o umbră pierdută în abis. Datorită faptului că mă aflam pe o cale spirituală, dar şi ca eveniment pre-destinat din biografia mea, căderea mea a fost o experienţă excepţională, deoarece am putut avea perceptii imaginative ale fenomenelor şi fiinţelor ce sălăşluiesc în abis. Atunci, în acea situaţie foarte dificilă, în care mă luptam neputincioasă pentru sufletul meu, a avut loc întâlnirea cu Eul Superior, cu Christos, ca cel mai important eveniment al vieţii mele. Şi astfel am înţeles taina ce se ascunde în prima faptă pe care Christos a făcut-o după moartea pe cruce, când, în Sâmbăta Mare, a coborat în infern, în abisul umanităţii, unde oameni-umbră rătăceau şi sufereau nespus. Prin prezenţa sa plină de iubire, de compasiune, Christos le-a reamintit despre fiinţa lor cea adevărată, daruind o nouă forţă omenirii: posibilitatea ca, chiar şi în această situaţie îngrozitoare, omul să îşi poată manifesta umanitatea din el şi astfel să poată ieşi din abis.

Unul din articolele pe care le-am scris la cateva luni de la evenimentul biografic al trăirii abisului a fost “O poveste de dragoste în infern”, pe care l-am publicat în revista de antroposofie on-line pe care o redactam pe atunci (“Pământ iubit”). În acest articol despre experienţa autobiografică a lui Dante în Infern am încifrat şi povestea reală a căderii mele în abis, o parte din trăirile mele sufleteşti, întâlnirea cu Eul Superior şi ieşirea din abis. Peste spaţiu şi timp, Dante Alighieri mi-a întins mâna şi m-a ajutat să înţeleg călătoria mea în infern, asemănătoare cu cea prin care el trecuse.

La vremea respectivă nu am putut scrie mai mult despre această experienţă personală. A fost nevoie de o lungă perioadă în care, pe de o parte, să înţeleg tot mai mult cele ce le-am trăit atunci, pe de altă parte să ajung să mă iert treptat pentru greşelile spirituale ce m-au condus la a cădea în prăpastia cea fără de lumină. Am fost şi eu în situaţia fiului rătăcitor din Evanghelia după Luca pe care Tatăl îl primeşte cu braţele deschise, căci “mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar odată ce am înţeles că această cădere a mea făcea parte din planul meu de evoluţie, din misterele biografiei şi karmei mele, am putut să merg mai departe, să îmi regăsesc liniştea sufletească şi să o transform intr-o experienţă ce poate fi împărtăşită şi folositoare şi altor oameni. Nu mi-a rămas decât să acţionez în sensul cuvintelor lui Rudolf Steiner, adica să scot din această trăire înţelepciune: “Sufletul să nu-şi vrea niciodată căderea;  Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune.”

Atât Taina abisului, cât şi Taina Răului, ambele făcând parte din cele şapte taine oculte, sunt mistere pentru fiinţele ierarhiilor spirituale, pe care ele vor să le lămurească. Omul, ce face parte din cea de-a zecea ierarhie spirituală, aflat pe calea dezvoltării libertăţii, este singurul care poate greşi, deoarece numai el are posibilitatea de a alege între bine şi rău. Celelalte ierarhii spirituale nu pot greşi, ele sunt în permanenţă în legatură cu lumea spirituală şi fac binele. Un prieten drag şi înţelept, antroposof, mi-a spus că, prin faptul că am căzut în abis şi am şi perceput şi conştientizat aceste trăiri, lumea spirituală a putut privi împreună cu mine ce se întâmpla acolo şi totodată înţelege mai mult omul. Căci cum de un om poate alege greşit, cum de se poate rătăci şi cădea atât de rău, reprezintă un lucru pe care fiinţele ierarhiilor spirituale îşi doresc să îl poată înţelege.

4. Taina abisului în antroposofie: “Reprezentantul Omenirii”

Representative of HumanitySe spune că, pentru a putea trăi cu adevarat viaţa, trebuie mai întâi să poţi muri sufleteşte şi să reînvii. Goethe a exprimat acest lucru prin versurile: “Şi cât timp aceasta n-o ai, Această: Mori şi Devino !, Eşti doar un palid musafir Pe acest întunecat Pământ.“ In mod similar, cel ce trece prin nebunie şi o depăşeşte, îşi însănătoşeşte gândirea. În antroposofie, o apropiere de semnificaţia abisului este sugerată artistic în statuia creată de Rudolf Steiner şi de Edith Maryon, “Reprezentantul omenirii”. În statuie sunt reprezentate artistic procesele din sufletul omului, sau omul între Lucifer şi Ahriman. În stânga statuii se văd Lucifer şi Ahriman, ce îşi depăşesc domeniile unde au dreptul să se afle şi se aliază între ei, acaparând sufletul omului. Căci domeniul legitim al lui Ahriman este materia, respectiv corpul fizic, iar Lucifer este îndreptăţit să acţioneze numai în gândirea omului. Însă ei ţintesc sufletul omului şi prind orice prilej pentru a pune stăpânire pe el. Lucifer îl poate ispiti şi rătăci pe om, în timp ce Ahriman este cel ce aduce moartea sufletului. Îl vedem deci pe Lucifer reprezentat cu un chip foarte frumos şi cu aripi de vultur, sugerând curajul pe care îl poate da în gândire omului; dar picioarele sale sunt neformate, doar nişte cioturi. El nu este interesat de viaţa pe Pământ, nu poate „merge”. Ahriman are o faţă osoasă şi urâtă şi capul spân, iar cu mâinile sale apucă picioarele sfrijite ale lui Lucifer, ei realizând un pact şi punând stăpânire complet pe sufletul omului. În această situaţie disperată pentru omul în care nu luminează încă fiinţa lui Christos, tot ceea ce îi rămâne de făcut este posibilitatea de a se ridica deasupra acestei situaţii grave, de a o privi de sus, cu detaşare, cu umor. „Fiinţa umorului”, cum a numit-o Rudolf Steiner, este reprezentată în stânga sus, deasupra celor doi, are un cap înaripat şi priveşte cu un zâmbet ca de Buddha la pactul crispat realizat de Lucifer si Ahriman. În partea dreaptă a statuii, avem o a doua situaţie, când prin apariţia lui Christos în sufletul omului, pactul dintre Lucifer şi Ahriman se rupe. Ahriman se înlănţuie singur cu corzi de aur în materie, acolo unde îi este locul, în timp ce Lucifer nu poate suporta puritatea ce radiază din fiinţa plină de nobleţe a lui Christos şi se aruncă în abis, frângându-şi singur aripile de vultur. Ţine de Taina abisului faptul că Lucifer, după ce se prăbuşeşte in abis, poate reînvia în sufletul omului metamorfozat intr-o noua intelepciune, prin intermediul Duhul Sfânt.

5. Ce veţi găsi în cartea mea

În această carte veţi afla, pe lângă relatarea experienţei mele în abis, un studiu amplu asupra abisului, privit din mai multe puncte de vedere. Aici îşi vor găsi locul relatări ale trăirii abisului din literatură, reprezentări din artă, dar şi biografii ale celor ce au trăit ce înseamnă o cădere în abis, precum călătoria în Infern a lui Dante, în Divina Comedie. Un capitol îi este dedicat lui C.J. Jung, cu remarcabilele sale experienţe privitoare la călătoria în abis. Ceea ce iniţial a fost eveniment de destin pentru psihanalist, mai apoi a devenit coborâre deliberată în străfunduri sufleteşti, explorare ştiinţifică a zonelor ascunse ale sufletului uman, în vederea elaborării operei sale psihanalitice. Apropierea de abis, ca şi stare de depresie, este şi subiect al pshihologiei şi psihoterapiei. Deasemenea, pierderea totală a sufletului în abis, sau nebunia, va fi expusă, împreună cu cazul atât de special al lui Nietzsche. În ortodoxism avem pilda fiului rătăcitor, dar şi Scara virtuţilor a lui Ioan Scărarul, pictura de la Mănăstirea Suceviţa din nordul Moldovei, în care sunt reprezentate artistic sufletele ce cad în abis şi posibila lor mântuire. În limba engleza, a te îndrăgosti se traduce prin “a cădea în iubire” (falling in love) şi aici înţelepciunea spiritului limbii aminteşte de legătura dintre abis şi sexualitate, pe care o tratez într-un alt capitol, împreună cu tema mitului sufletelor-pereche. Un alt capitol va fi despre trecerea de la vechea iniţiere la noua iniţiere, de la misteriile antice, la Ioan Botezătorul şi mai apoi la Parsifal, cu a sa căutare a Cupei Graalului. În antroposofie, taina abisului este legată de trăirile la pragul lumii spirituale şi face trimitere la eliberarea Sophiei din abis. Dar şi în plan social, Rudolf Steiner ne vorbeşte despre ceva ce putem deja observa în zilele noastre: abisul din planul social şi economic, disperarea pe care o resimt oamenii înlănţuiţi de sistemul bancar, prin datoriile financiare cărora nu le mai pot face faţă. Abisul nu mai este doar o stare sufletească, ci capată tot mai mult o expresie fizică în lumea în care trăim. Toate aceste aspecte, dar şi multe altele referitoare la semnificaţia abisului, le veţi putea intalni  în cartea la care lucrez. (scris de Delia Soare, 28 noiembrie 2014 si publicat in revista „Antroposofia”, nr. 11)