Cel care se apropie de fiinţa Misteriilor moderne trebuie să simtă că el stă faţă de sine ca cel care se străduie să devină virtuosul Parsifal, şi în acelaşi timp ştie că el este şi un altul, că – datorită tuturor evenimentelor timpurilor moderne şi pentru că este un om al epocii moderne – el este şi Amfortas cel rănit. Omul modern poartă în el această dublă natură: pe Parsifal năzuitorul şi pe Amfortas cel rănit. Aşa trebuie să se simtă pe sine în cunoaşterea de sine. De aici izvorăsc atunci forţele care trebuie ca tocmai din această dualitate să devină unitate şi trebuie să-l conducă pe om puţin mai departe în evoluţia cosmică“. (Nota 1)
Presimțirea Graalului în iubirea de cuplu
În studiile și cercetările mele despre calea Graalului, am dat de curând de un scurt text pe care l-am scris pe această temă, în urmă cu zece ani. Era deci perioada în care făceam trecerea de la o cale veche, pe simțire, de căutare a Graalului – cale ce lucrează cu sublimarea forțelor ereditare și de reproducere – înspre calea modernă, conștientă a Graal-ului, ce lucrează cu forțele clare ale gândirii și pe care o regăsim în antroposofie. Iată în continuare acest text, ce conține câteva elemente autobiografice și pe care din această cauză nu l-am publicat până în acest moment:
„Aici, unde căutarea mea zadarnică pace găsi, Wahnfried, fie aceasta casa de mine numită”. Sunt cuvintele inscripționate de Richard Wagner pe casa sa, pe care și-o dorise mult timp. În conferințele despre Wagner, Rudolf Steiner ne spune că marele compozitor își simțise întreaga viață ca pe o străduință și căutare zadarnică – dar în acea casă, compunând muzica din drama sacră „Parsifal”, el își găsi în sfârșit pacea sufletească. În „Parsifal”, interpretare complexă a unei legende ce a străbătut veacurile, Wagner a exprimat artistic înțelepciunea pe care o purta în suflet, adusă în mod inconștient din vieți anterioare în care trecuse prin misterii inițiatice.
Drumul lui Parsifal – „cel ce străbate valea” – până la găsirea Cupei Graalului și încununarea sa ca rege al Graalului, dar și vindecarea pe care el o aduce regelui Amfortas, sunt descrise minunat în libretul dramei wagneriene și sunt învăluite în acorduri divine.
Regele Graalului, Amfortas, s-a închinat zeului Amor căutând iubirea cavalerească, însă a căzut pradă lui Klingsor, care l-a rănit și i-a luat lancea. Ca urmare, fiecare apropiere de cupa sfântă îi produce de acum suferințe teribile și îl face să sângereze. Ce te confuzează așa, unchiașule? este întrebarea plină de compasiune pe care Parsifal i-o pune regelui. Călătoria lui Parsifal și probele dificile prin care trece sunt desfășurarea în imagini a unor procese sufletești, reprezentând descrierea căii sale de inițiere. Amfortas, odată vindecat de întrebarea lui Parsifal, apare transfigurat, de o frumusețe nemaiîntâlnită. Parsifal – copilul pur, Eul superior născut în suflet – îl vindecă pe bătrânul rege Amfortas – reprezentantul vechii înțelepciuni aduse din vieți anterioare și căzută sub stăpânirea lui Lucifer.
Graalul… L-am văzut uneori în visele, în imaginațiunile mele, l-am „atins” în momente de grație, atunci când eram nespus de îndrăgostită, când credeam că iubirea îmi este împărtășită la fel – dar prea curând Graalul s-a îndepărtat. Ca un veritabil Amfortas, am rămas de fiecare dată cu mâna întinsă în zadar, cu rănile sufletului sângerând. Pentru mine, Graalul a însemnat dintotdeauna iubirea reciprocă intensă, absolută, împlinită. Să îl descriu cum arată în imaginațiunile mele, nu cred că aș putea. De altfel, nici nu știu dacă forma sa este cea mai importantă; unii spun că este o cupă deasupra căreia vine porumbelul alb sfânt și depune o ostie; alții îl descriu ca pe o piatră prețioasă căzută din coroana lui Lucifer… Mie, Graalul mi-a apărut ca un izvor de viață auriu, bun, blând, strălucitor, vindecător, ce mă făcea fericită și îmi dădea multă liniște. Eram, în sfârșit, aproape de ceva după care sufletul meu tânjea dintotdeauna. Dar, vai! De fiecare dată am fost alungată; nu eram încă pregătită pentru a rămâne în preajma Graalului.
Deunăzi, o prietenă îmi spunea că de fapt capul omului este Cupa Graalului, cu gândirea purificată, și deasupra sa coboară porumbelul alb – Duhul Sfânt – depunând câte o ostie ce hrănește sufletul. Mă gândesc că este vorba despre starea de meditație, aici reușind să aducă omul forțele voinței (elementul masculin) și unindu-le cu gândirea purificată (elementul feminin). Astfel se creează Cupa Graalului, din unirea superioară dintre masculin și feminin, pe calea inițierii. Deci, meditația. Aici, unde căutarea mea zadarnică pacea va găsi…”
La vremea în care am scris acest text, mă regăsisem cu ușurință în drumul sufletesc de căutare al Graalului așa cum îl descrisese marele compozitor german în opera sa Parsifal. În figura lui Amfortas cel rănit, Wagner vedea cum se accentuează într-un mod incredibil suferința profundă a lui Tristan, personajul operei sale Tristan și Isolda, care – la fel ca și Wagner – suferea nespus din cauza iubirii neîmplinite.
În iubirea de cuplu, atâta timp cât ea este păstrată în domeniul ideal (precum iubirea cavalerească din trecut), străluminează, apare la nivel sufletesc Cupa Graalului în împletirea armonioasă a forțelor sublimate masculin-feminin ale celor doi protagoniști. În ea coboară, se exprimă ființa originară a Omului înainte de căderea în păcat, Eu-l superior. Cei doi îndrăgostiți au atunci trăirea de împlinire, de iubire absolută, iar acesta este misterul îndrăgostirii pe care îl amintea Platon în Phaidros. Este un mister pe care știința spirituală ni-l explică, si anume faptul că zona metabolică a organismului uman, ce conține forțele eredității și ale sexualității, ascunde un domeniu bine protejat: forțe primordiale de iubire pură, ce cuprind în ele taina androginului, a omului înainte de căderea în păcat. Aceste forțe pot fi accesate prin iubirea erotică și ajută la generarea unui corp suprasensibil comun, dar doar atâta timp cat iubirea este păstrată într-un domeniu elevat și nu cade pradă instinctelor. După Platon, îndragostirea este darul lăsat omenirii de către lumea spirituală, menit să combată uitarea tot mai profundă din vremurile actuale materialiste, ce îl fac pe om să nu mai știe nimic despre adevărata sa natură.
Dar omul modern este prea prins în iluzia simțurilor, ce vine dinspre regatul lui Klingsor – cum că își poate găsi împlinirea în unirea fizică cu cel iubit și că va putea astfel perpetua minunata starea de îndrăgostire – și astfel pierde starea de grație dată inițial. Este motivul pentru care Rudolf Steiner atrăgea atenția în Filosofia Libertății că o iubire este cu atât mai fericită cu cât ea se întemeiază pe reprezentările cât mai idealiste pe care ni le facem despre ființa iubită și nu este doar o expresie pură a instinctului sexual.
Natura umană era inițial pură, însă de la momentul ‘căderii în păcat’, când în ea au pătruns forțele luciferice, omul originar inițial androgin s-a scindat, a apărut separarea sexelor și odată cu ea a apărut și gândirea. Fiecare om retrăiește acest moment în biografia sa la pubertate, când se naște corpul astral și apare scindarea elementelor masculin și feminin în suflet, iar omul se simte ca și alungat din paradisul eteric pur al copilăriei. Pe parcurs, această scindare între masculin și feminin în ființa omului apare tot mai mare, fiecare trăiește într-o măsură mai mică sau mai mare, conform karmei sale, “războiul sexelor”, care se oglindește în relația pe care o are pe parcursul vieții sale cu sexul opus. La adolescență apare idealul de căutare a iubirii ce poate recrea iar unitatea și armonia masculin-feminin și aduce unitatea în suflet. Pe parcursul vieții, fiecare om este chemat la a lucra și repara această scindare tot mai mare dintre feminin și masculin din suflet, ce se regăsește în scindarea dintre gândire și voință, care la rândul lor sunt complet înstrăinate de spirit.
Pe lângă unitatea fericită dar temporară dată în suflet de starea de îndrăgostire, există și cazul lucrului conștient și dedicat în relația de cuplu, înspre reconstruirea acestei unități originare. Aveam o prietenă antroposof, a cărei stradanie de o viață era tocmai lucrul relației cu soțul ei, care nu era antroposof. Ea venea cu dăruirea conștientă pentru binele lui, cu gândirea clară și cu voința pură spirituală, el venea cu iubirea necondiționată și cu blandețea – și astfel se formase treptat la nivel sufletesc între ei Cupa Graalului, care era o sursă de mare împlinire, un izvor de iubire, inspirație și forțe de viață. Deci este posibil și astfel, dar este o muncă conștientă zilnică. Ea ajunsese să creadă că acest lucru în cuplu este singura cale posibilă către ceva atât de deosebit cum traia ea și că antroposofii care nu fac astfel sunt pe o cale greșită și nu înțeleg nimic din iubirea de cuplu și din karma, ceea ce a dus în final la o critică foarte mare la adresa mea din partea ei și la sfărâmarea dureroasă și ireparabilă a prieteniei noastre. (Nota 2)
Din fericire, avem cazul lui Wagner, care a găsit totuși Graalul și împlinirea vieții sale prin artă. Și mai ales avem calea conștientă pornind de la spiritualizarea gândirii, dată de Rudolf Steiner prin antroposofie, pe care o numește în cartea Știința ocultă (GA 13) calea modernă a Graalului.
În muzica Graalului din Parsifalul wagnerian se aude corul format din voci feminine și voci masculine ce cântă împreună cu evlavie și într-o armonie desăvârșită, o muzică înspirată din muzica sferelor, domeniu unde poate ajunge doar sufletul mântuit. Auzim cum aceste forțe masculin-feminin purificate din sufletul său se reunesc armonios. Cupa sfântă a sufletului este formată, lancea recuperată și re-sacralizată a forței creatoare a omului strălucește luminos, iar în cupa Graalului coboară Duhul Sfânt. Această armonie masculin-feminin, pe care Wagner o căutase toată viața în căutarea împlinirii iubirii pe plan fizic și o exprimase și în opera sa Tristan și Isolda, își găsește în sfârșit împlinirea la el prin arta dramatică și muzicală pătrunsă de impulsul christic, în drama sa muzicală Parsifal.
Parsifalul lui Wagner parcurge o cale mistică, el pornește de la transformarea sentimentelor și poate deveni cunoscător, clarvăzător, prin compasiune. Această cale este un “budism încreștinat”, cum îl descrie Rudolf Mayer în cartea Graalul și păzitorii săi. Indicația data de Rudolf Steiner este că ceea ce a realizat Wagner a prin intermediul artei sale – ajungerea la Graal, inițierea prin mântuirea unei părți a naturii sale sufletești – trebuie să realizeze și antroposofii dar în mod conștient, pornind de la gândire.
Întrebarea lui Parsifal
Percepem lucrurile cu simțurile noastre tot timpul. Dar de câte ori ne oprim să ne și gândim și să ne punem întrebări despre natura lor, despre ființa și devenirea lor? Cel mai adesea doar plecăm mai departe, fiind ocupați cu alte lucruri. Ca să exprimăm această situație mai sugestiv, putem folosi limbajul legendei Graalului, căci forma sa cognitivă de bază este aceeași, descrie calea care duce de la impresia doar percepută și dată, experimentată de Parsifal în prima sa “vizită” la Castelul Graalului. El doar ”a văzut” minunile procesiunii Graalului și angoasa regelui-pescar – dar nu a întrebat despre cauzele lor. El nu a întrebat nimic legat de ce a văzut și a trăit, pentru că experimentarea misteriilor Graalului a rămas doar o percepție dată. Percepția regelui-pescar rănit și suferind a rămas doar la stadiul de percepție, iar Parsifal nu s-a gândit sau interesat de cauzele sale. Numai după ce a trecut prin multe suferințe și îndoieli, el a realizat omisiunea sa și a căutat în mod conștient drumul înapoi la castel, ceea ce l-a condus prin ‘60 de mile’ de probe sufletești. Și în a doua vizită a înțeles ceea ce a experimentat numai la prima vizită. El a adăugat la percepția dată, conceptul format activ, realizând astfel adevărul situației și acționând în consecință. (Nota 3)
Parsifal a putut pune întrebarea corectă numai după ce a rătăcit prin lume și și-a parcurs destinul său, trecând prin greșeli, încercări sufletești, sentimente de vină și multă suferință. După ce a trecut prin pădure și a ajuns la marginea prăpastiei, aflăm că el și-a schimbat calul – deci a schimbat tipul de gândire și a primit un nou tip de gândire, a inimii, pătrunsă de credință, vizibilă în faptul că a lăsat ca noul cal să fie condus de Dumnezeu și nu de el. Calul l-a condus la Trevizent/Gurnemanz , care l-a ajutat să înțeleagă misterul Vinerii Mari și deci misterul profund al creștinismului. Și astfel, după ce și-a transformat gândirea și a primit impulsul lui Christos, el a fost capabil să regăsească drumul către Castelul Graalului și a putut pune întrebarea vindecătoare. Întrebarea lui Parsifal este vindecătoare pentru că izvorăște dintr-o zonă eliberată a sufletului său și trezește și dezleagă și în Amfortas existența potențială de iubire și înțelepciune ce dormita până în acel moment.
Parsifal este reprezentantul omului modern aflat pe calea spirituală în epoca dezvoltării sufletului conștienței, iar din știința spirituală știm că la nivelul sufletului conștienței se dă bătălia pentru stăpânirea asupra inteligenței omului între două entități spirituale: Mihael și Ahriman.
Ahriman încătușează gândirea omului modern de materie atât de puternic, încât omul modern nu are încredere că își poate smulge gândirea din puterea sa și fiindcă totuși caută să se lege din nou cu lumea spirituală, poate alege să meargă pe o cale spirituală care nu implică gândirea, o cale mistică pe simțire sau o cale ce ține de ritualuri, pe voință. În acest caz, sufletul omului refuză să participe conștient la lupta dintre Mihael și Ahriman și rezultatul este alunecarea sa în stăpânirea lui Lucifer, care este prezent oriunde se mențin forme vechi de inițiere.
La polul opus, avem omul materialist, care își lasă gândirea complet pradă lui Ahriman. El privește gândurile ca pe ceva abstract, fără viață, care trebuie doar să reflecte realitățile lumii fizice. El nu crede în existența lui Dumnezeu, a unei lumi spirituale.
Între aceste atitudini extreme, avem și o a treia: omul aflat pe calea inițierii, ce se străduiește să își spiritualizeze gândirea și să lupte de partea lui Mihael. Strădania lui Michael este de a-l ajuta pe om să ajungă la a avea o inteligență clară, luminoasă, eliberată de legătura cu materia și de pervertirea datorată instinctelor. Prin intermediul unei astfel de gândiri eliberate din puterea lui Ahriman, omul poate ajunge din nou la o legătură conștientă cu lumea spirituală.
Importanța spiritualizării gândirii
Dar ce înseamnă că gândirea este prinsă de Ahriman și că omul nu are încă puterea să o spiritualizeze? Se întâmplă acest lucru când gândirea omului depinde de procesele fiziologice: de ceea ce a mâncat, de starea digestiei sale – și acest lucru și-l poate observa fiecare om. Sau se poate observa cum sunt momente când modul de a gândi depinde de pornirile instinctuale, de pofte, de dorințele sale. Sau, cel mai ușor de observat, atât la noi cât și la cei din jur, este cum gândirea este foarte influențată de simpatii și de antipatii, în raport cu ceilalți oameni. În domeniul în care profesez eu, cel al resurselor umane, pot observa acest lucru chiar și în evaluarile de performanță ale angajaților, pe care șefii lor le fac pe baza rezultatelor muncii, cu exemple obiective – însă chiar și așa tot se strecoară simpatiile și antipatiile pe care aceștia le au față de angajatul respectiv. Nu mai vorbesc în cadrul relațiilor din instituția respectivă, unde sunt uimită în fiecare zi observând cum cel mai adesea, oamenii nu pot face o apreciere obiectivă a valorii muncii unei persoane și a calităților sale profesionale, din cauza simpatiilor și antipatiilor pe care le nutresc mai mult sau mai puțin conștient, față de persoana respectivă. Acest lucru poate fi observant uneori și aici, în cadrul mișcării antroposofice – și acest lucru stă în natura omenească. Ego-ul desprins de către ființele luciferice din cadrul corpului astral este supus simpatiei și antipatiei și greu putem aprecia obiectiv valoarea unui om și a ceea ce crează el, dincolo de atracția sau respingerea pe care le nutrim adesea foarte ascuns față de omul respectiv, încât nu le putem recunoaștem nici față de noi înșine. Este de amintit aici importanța cunoașterii de sine, care poate ridica vălul peste aceste lucruri ce zac în străfundurile sufletului. Ori de câte ori reușim să ne ridicăm la un punct de vedere obiectiv, dincolo de simpatie și antipatie, atunci știm că ne-am ridicat cu un nivel mai sus de Ego și de corpul astral, adică în domeniul obiectiv al Eu-lui. Nietzsche știa acest lucru, și anume că modul de a gândi al semenilor este condus în mod secret nu doar de simpatii și antipatii, ci și de impulsuri egoiste adânci ce acționează la nivel de voință. Gândirea oamenilor depinde adesea de dispoziția din momentul respectiv, poate chiar de starea vremii – cum era chiar cazul lui Nietzsche, care era meteo-senzitiv. Explicația pe care ne-o dă Rudolf Steiner legat de sensibilitatea acestuia exagerată la vreme este surprinzătoare, și anume că se datora faptului că marele filosof nu își iubea semenii.
Tot Steiner, în cartea sa, Nietzsche – un luptător împotriva epocii sale (GA5), ne revelează că Nietzsche nu și-a putut spiritualiza gândirea deoarece nu primise deloc impulsul lui Christos în sufletul său, iar aceasta explică și atitudinea sa mizantropă față de semeni. Impulsul lui Christos este ceea ce îl poate ajuta pe om să își spiritualizeze gândirea și chiar să o mântuiască, dacă reușește să treacă prin moartea gândirii datorată forțelor ahrimanice din intelect și apoi să trăiască învierea ei prin forțele christice. În urma strădaniei sale eroice pe calea cunoașterii și căutând răspunsuri la întrebările sale mărețe, dar fără a-și fi spiritualizat gândirea, filosoful german a ajuns la pragul lumii spirituale și a murit nebun. Dacă ar fi reușit să toarne aceste întrebări în gânduri cristaline, limpezi, precum gândurile lui Max Stirner – ne spune Steiner, Nietzsche ar fi putut primi răspunsurile dorite din partea lumii spirituale. Când omul pune în mod just întrebarea, formulată în gânduri pure, el este deja cu conștiența sa în preajma ideii vii respective, din care a perceput deocamdată doar o parte ca întrebare, dar de la care poate primi și restul drept răspuns. Dar la modul cum a pus Nietzsche întrebările sale, în forma nespiritualizată dată de ideile materialiste moderne, ele i-au apărut imaginativ la pragul lumii spirituale drept forme întunecate, rigide. Acestea au fost luate în primire și însuflețite de către entități luciferice și ahrimanice ce l-au ispitit, amăgit, judecat și care ar fi pus în final stăpânire pe întreaga sa bogăție de aur spiritual adus din vieți anterioare, dacă lumea spirituală nu ar fi împiedicat acest lucru, întrerupând legătura lui Nietzsche cu Sinea sa spirituală. Rezultatul a fost nebunia sa totală, nebunie care, în ciuda aspectului îngrozitor ce se înfățișează conștienței obișnuite, a fost de fapt salvarea sufletului lui Nietzsche.
Un alt exemplu de mare individualitate spirituală, care ca personalitate pământească nu a avut puterea necesară de a se lupta cu forțele ahrimanice din intelectul său, este Karl Julius Schröer – profesorul lui Rudolf Steiner din perioada vieneză. Despre el, știm că era întruparea lui Platon și că purta în suflet o mare bogăție spirituală, însă nu a putut primi revelațiile antroposofiei pentru că nu a putut să își spiritualizeze gândirea. Acest lucru se reflecta în scrierile și expunerile sale, în care pasaje rigide, intelectuale, lipsite de viață alternau cu pasaje pline de simțire poetică și delicatețe sufletească. Ca urmare, înțelepciunea și bogăția spirituală imense pe care le purta inconștient în suflet nu s-au putut revela decât într-o foarte mică măsură în întruparea aceasta. Unii dintre studenții săi îl considerau pe profesorul Schröder genial, alții – de-a dreptul prost, și chiar erau certuri aprinse între ei pe această temă. Dar profesorul avea presimțiri spirituale exacte, precum cea la auzul știrii că Rudolf, Prințul moștenitor al Imperiului austro-ungar, s-a sinucis; el a rostit atunci, ca în transă: Nero!. Rudolf Steiner l-a auzit și a întreprins ulterior cercetări karmice spiritual-științifice, ce i-au aratat că într-adevăr Prințul Rudolf fusese în urmă cu trei vieți anterioare împăratul Nero. O altă presimțire extrem de importantă a Profesorului Schröer a fost cea despre importanța scrierilor și cercetărilor de științe naturale ale lui Goethe. Ca urmare, deși nu le înțelegea pe deplin valoarea, l-a îndrumat pe tânărul Steiner să le studieze și ordoneze – și așa a fost revelată valoarea deosebită a goetheanismul ca și metodă științifică justă de observare a naturii.
Am prezentat două exemple despre personalități și individualități remarcabile, Frederich Nietzsche și Karl Julius Schröer, care nu au putut intra în mod conștient în lupta sufletească pe care o poartă Mihael cu Ahriman pentru a elibera gândirea omului și a o pune în slujba revelațiilor lumii spirituale.
Rudolf Steiner și-a dezvoltat știința spirituală pornind de la doi piloni: de la curajul extraordinar în gândire de a pune întrebări, precum cel al lui Nietzsche (dar dublat de spiritualizarea gândirii, precum în calea dată în Filosofia Libertății) și de la o observare științifică a naturii de tip goetheanist, precum cea dezvoltată de Goethe. Deci putem spune că știința spirituală se sprijină pe acești doi piloni: spiritualizarea gândirii și spiritualizarea percepției.
Aici este momentul să facem diferența între cele două mari abordări pe calea antroposofică, prilej de multe discuții și dispute printre antroposofi: gândirea meditativă (pornind de la spiritualizarea gândirii prin metoda din Filosofia Libertății) și meditația antroposofică, căci se observă printre antroposofi preferința pentru o metodă sau alta, desi recomandată este practicarea ambelor, desigur. Adepții celei de-a doua chiar au adesea o antipatie fățișă față de prima – gândirea meditativă, pe care cel mai adesea nu o înțeleg. Reprezentantul acestei prime metode este, fără îndoială, Sergei Prokofieff, care și-a scris opera vastă pornind de la această gândire meditativă – așa cum i-a și răspuns mai demult lui Marius Gabor (un reprezentant de seamă al meditației antroposofice), la întrebarea sa după o conferință, și anume dacă vorbește din percepții spirituale directe ale lumii suprasensibile, așa cum vorbea Rudolf Steiner, sau cum altfel? Este o neînțelegere pe care am observat că o au adesea cei ce vin din curentul aristotelician, față de cei care vin din curentul platonician. Pe platonicieni, în special pe cei care au trecut prin Școala de la Chartres, îi poți recunoaște după strădania de a-și spiritualiza gândirea conform metodei din Filosofia Libertății și de a ajuta la mântuirea Sophiei-Antroposofiei atât în sufletul lor (microcosmos), precum și în lume (macrocosmos). Ei au mare încredere în gândirea lor ca și organ creator de percepție directă suprasensibilă a ideilor spirituale; ei pot intra astfel în legătură cu conținutul antroposofiei dat în idei direct de la sursa – ființa Antroposofia, care este forma modernă a înțelepciunii cosmice Isis-Sophia și de care ei se simt apropiați sufletește. (Nota 4)
“Întrebat care dintre cărțile lui ar vrea cel mai mult să o salveze în cazul unei catastrofe planetare, Rudolf Steiner a răspuns fără să ezite: Filosofia Libertății.
Într-o conversație cu Rudolf Steiner în anul 1922, Walter Johannes Stein a întrebat: „Ce va rămâne din munca dumneavoastră, peste câteva mii de ani? Rudolf Steiner a răspuns: „Nimic în afară de Filosofia Libertății”, și apoi a adăugat: „Dar totul este conținut în ea. Dacă cineva realizează actul de libertate descris acolo, el găsește întregul conținut al Antroposofiei”.
În cea de-a doua abordare: meditația antroposofică, omul își creează treptat prin meditație o zonă sufletească pură, liberă, departe de sfera instinctelor, pornirilor, pasiunilor, dispozițiilor, simpatiilor și antipatiilor și departe de orice element adus din lumea fizică prin simțurile fizice, o zona în care poate intra în legătură cu lumea spirituală prin intermediul unei mantre date de Rudolf Steiner.
Cele mai bune rezultate se pot obține prin practicarea ambelor metode – meditația antroposofică și gândirea meditativă, așa cum se poate observa la cercetători spirituali ce au dezvoltat o cale antroposofică individuală obiectivă de cercetare științifică a lumii suprasensibile, cum sunt Dorian Schmidt și Yeshayahu Ben-Aharon. Sunt desigur și alți cercetători antroposofici remarcabili, însă i-am menționat pe cei doi pentru că pe ei i-am cunoscut personal, iar rezultatele muncii lor sunt vizibile și în plan fizic, în cărți publicate despre metoda lor și în crearea centrelor de cercetare și școlire antroposofică în plan fizic (Institutul de cercetare biodinamică și Școala Novalis – Dorian Schmidt, și Global Event College și Global School for Spiritual Science – Yeshayahu Ben-Aharon).
În ceea ce privește metoda de spiritualizare a gândirii, se poate observa caracterul ei maniheist, de transformare și mântuire a gândirii prin impulsul christic, în modul cum este abordată și descrisă de către Dr. Ben-Aharon în cartea sa, “Yoga cunoașterii” (Cognitive Yoga).
Rudolf Steiner, “împlinitorul destinului lui Parsifal” (Nota 5)
1789 este anul când a început epoca guvernată de Mihael, dar este și anul când Parsifalul lui Wagner rostește cuvintele: Vă aduc înapoi lancea cea sfântă!, și anul când tânărul Rudolf Steiner și-a început studiile științifice la Viena. Tot atunci a început și lupta sa spirituală lăuntrică împotriva materialismului epocii, înspre a putea aduce legătura omului cu lumea spirituală în contextul științific al epocii moderne. Pentru el, lumea spirituală era o realitate permanentă, dar știa că o va putea înfățișa lumii doar dacă o va putea ”justifica în fața forumului gândirii științifice”.
Rudolf Steiner știa că nu observarea naturii și experimentele științifice sunt cele care oferă o imagine materialistă despre lume, o imagine complet lipsită de spirit; ci modul în care sunt interpretate fenomenele este cel eronat. Prin editarea operelor științifice ale lui Goethe, prin renașterea goetheanismului ca și metodă de observare științifică, el a adus o soluție la problema citirii corecte a realităților naturii. Goetheanismul este dăruirea plină de iubire față de lumea fenomenelor, în care cercetătorul științific se abține de la orice premisă și prejudecată și lasă fenomenele observate să vorbească, să își reveleze legitățile proprii.
“Conștientizarea ideii în realitate este adevărata comuniune a omului”, afirmă Rudolf Steiner în introducerea pe care a făcut-o la lucrările de științe naturale ale lui Goethe. El a găsit calea care conduce spre spirit trecând prin lumea fizică, prin cufundarea conștientă în lumea fenomenelor din natură și descoperind spiritualul existent în ele – și nu prin negarea lumii fizice, căutând un spiritual transcendent. Din observarea după metoda goetheanistă se dezvoltă capacitatea imaginativă a omului.
Drumul lui Rudolf Steiner, precum drumul lui Parsifal, a trecut prin singurătate și prin grele încercări sufletești. În Filosofia Libertății, Rudolf Steiner arată experiența celui care, pornind de la observarea pură a lumii ideilor, ajunge să găsească și pe sine ca individualitate spirituală, ca Eu liber întemeiat în lumea pură a ideilor. Spiritualizarea gândirii conform metodei date în Filosofia Libertății conduce la un catharsis al sufletului și la dezvoltarea capacității inspirative a omului.
Când omul își dezvoltă capacitatea imaginativă și capacitatea inspirativă prin observarea goetehanistă și prin spiritualizarea gândirii, atunci el poate ajunge la o cunoaștere adevărată a lumii. Cine are imaginația și inspirația, are și cea de-a treia forță, intuiția, care îl conduce la substratul ființial suprasensibil al lumii.
În cartea Graalul și păzitorii săi, Rudolf Meyer ne spune că este nevoie de o nouă dezvăluire a Graalului în epoca sufletului conștienței. Creștinismul esoteric a parcurs timpurile în mod discret, învăluit în legendele despre Graal, dar trebuie revelat acum omenirii prin cunoaștere, căci omenirea a devenit pregătită de a începe să îl înțeleagă. Revelarea tainei Graalului se poate înfăptui numai printr-un creștinism care eliberează Potirul sfânt din racla îngustă a dogmelor bisericii și care posedă totodată Lancea cea sfântă: forța creatoare spiritualizată a Eu-lui.
Intenția lui Rudolf Steiner a fost de a contribui la aducerea unei noi lumini spirituale în epoca prezentă, în această perioadă în care gândirea omului și voința omului sunt la separarea maximă față de spirit. Pentru că nu a găsit creștinismul pe care îl căuta în nicio confesiune religioasă a prezentului, a trebuit să se scufunde el însuși în izvoarele spirituale ale creștinismului. Căutarea Graalului este căutarea adevăratului creștinism, care a apărut din confluența curențiilor de misterii ai antichității, așa cum a prezentat ulterior în cartea sa, Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității.
“În cadrul evoluției mele sufletești am ajuns la o aflare spirituală în fața Misteriului de pe Golgotha într-o sărbătoare lăuntrică, gravă, a cunoașterii.“ , ne mărturisește Rudolf Steiner în autobiografia sa (Nota 6) “Atunci, în sufletul și în spiritul său a pătruns taina Vinerii Mari. A fost ca și cum, printr-o osteneală și o răbdare infinite, fusese șlefuit potirul cel pur care putea prelua cel mai sfânt conținut. Totalitatea cunoștințelor sale științifice, rodul întregii sale activități de cunoaștere s-a configurat într-un vas sfânt în care va fi păzit de acum înainte sângele Mântuitorului, urmând să fie adus la o strălucire limpede. Putea începe dezvăluirea Graalului. “(Nota 7)
În Știința ocultă în rezumat (GA 13), pe care o numește știința despre Graal, Rudolf Steiner expune o imagine despre lume ce depășește cu mult imaginea naturalist-științifică data în present. El ia în considerare descoperirile științifice ale prezentului, dar le completează și aduce în centrul acestei cosmologii Evenimentul de pe Golgota, ca fiind cel mai important eveniment al evoluției omenirii și pământului.
Despre Graal, el spune în această carte: “Cine vrea să înțeleagă profunda semnificație a acestui simbol oferit în basme și legende, va afla că el concretizează într-un mod semnificativ acea esență care a fost numită mai sus cunoașterea noii inițieri, având taina lui Christos în centrul său. De aceea inițiații contemporani pot fi numiți și inițiați ai Graalului.“
Misteriile Graalului sunt probleme ale omenirii, ce pregătesc etape viitoare de evoluție. (Nota 8)
În trecut, în stravechile centre de misterii, discipolii erau introduși în tainele Graalului prin aducerea în tainele naturii, în contemplarea proceselor de reproducere castă din regnul vegetal, în contrast cu procesul pasional impur din cadrul regnului animal și cu reproducerea sexuală la om.
În prezent, omul este chemat să observe, să cunoască la un nivel profund, imaginativ-inspirativ, aceste procese specifice ce au loc în natura umană impură și – prin cunoaștere de sine și cu ajutorul impulsului christic – să mântuiască natura din om, așa cum Parsifalul lui Wagner a reușit să o mântuiască pe Kundry. Drumul lui Parsifal este acest proces lăuntric de vindecare și eliberare, atât a lui Kundry, cât și a lui Amfortas, descris în imaginațiuni. În Parsifalul lui Wolfram este descris imaginative un proces clar de inițiere, în timp ce în Parsifalul Wagnerian ni se prezintă o cale ce lucreză cu sentimentele, o vindecare prin compasiune.
În viitor, se indică înspre un misteriu îndepărtat al omenirii, când reproducerea sexuată va fi dispărut și omenirea va fi iar androgină, așa cum era înainte de momentul “căderii în păcat”, când în omenire au pătruns forțele luciferice și au pervertit natura umană. În acel viitor, omenirea va avea alte forme de existență, cea mai de jos fiind cea eterică, iar pământul va fi eteric și luminos. Efectul Graalului nu reprezintă numai un proces lăuntric, ci va străluci și în viața Pământului. (Nota 9) Această etapă se pregătește deja în prezent și este legată de purificarea sângelui, a naturii din om, așa cum este revelată în misterul Graalului, dar și în Meditația rozicruciană a crucii cu trandafiri. Sângele, purtător al Eu-lui, va deveni pur precum seva roșie a trandafirului, prin strădania conștientă a omului.
____
NOTA 1. Rudolf Steiner, în ciclul Misteriile Orientului și creștinismul
NOTA 2. Delia Soare, Prietenia, loialitatea și proba abisului, publicat în Pământ iubit, nr. 14
NOTA 3. Yeshayahu Ben-Aharon, în noua ediție a cărții sale The New Experience of the Supersensible.
NOTA 4. Delia Soare, Spiritualizarea gândirii, publicat în Pământ iubit, nr. 3
NOTA 5. Albert Steffen l-a numit astfel, la înmormântarea lui Rudolf Steiner, așa cum ne arată R. Meyer în cartea sa, Graalul și păzitorii săi
Nota 6. Rudolf Steiner, Cursul vieții mele (GA28)
Nota 7. Rudolf Meyer, Graalul și păzitorii săi
Nota 8. Idem 7
Nota 9. Idem 8
Stiti cu totii tabloul lui Raphael cu Scoala din Atena, in care Platon arata in sus si Aristotel arata inspre Pamant. Aristotel, cu gandire lui legata de creier, de intelect, putem spune ca ‘a omorat’, intr-un fel, intelepciunea cosmica si a adus-o in ganduri clare in viata pamanteasca. Isis-Sophia devine Philosophia (iubirea de intelepciune), deci intelepciunea cosmica pusa in ganduri omenesti.
Pe neasteptate mi-a aparut o fiinta suprasensibila feminina, inalta, frumoasa si pura ce ma privea, iar din dreptul inimii ei izvora un fluviu de forte de viata, care erau in acelasi timp iubire si intelepciune. Ea era unita cu mine prin umarul meu si era o aparitie eterica, cumva alb-argintie transparenta. In acel jet de viata, iubire si intelepciune eram nespus de fericita si de implinita si as fi ramas acolo pentru totdeauna. Dar mai era ceva, in aceasta imaginatiune: fiinta aceasta sublima era inconjurata in cerc de diferite creaturi ahrimanice, de aceeasi natura cu vulturul de demult, care tot sareau incercand sa ajunga la jetul de apa vie si sa bea din el. Imi inspirau rautate si frica, temerea mea in acel moment era sa nu ii faca rau fiintei sublime. Socant era si ca simteam foarte intens si in acelasi timp doua sentimente atat de contradictorii: bucuria de a sta in preajma fiintei sublime, in fortele de viata revarsate de ea, pe de o parte, si frica intensa de creaturile ahrimanice ce o inconjurau. Retrospectiv privind, imi dau seama ca fiinta feminina si aceste fiinte ahrimanice faceau parte din planuri calitativ diferite. Ca orice traire de prag, arata acest dublu aspect inspre cunoasterea de sine: ce este de transformat, de spiritualizat in gandirea mea – acele fiinte ahrimanice erau propriile mele prejudecati, ganduri de judecata la adresa mea si a lumii, aspectele de gandire moarta a intelectului, deci partea din gandire cazuta in stapanirea fortelor ahrimanice. Iar fiinta sublima era fiinta spirituala a gandirii, arhetipul Sophiei – intelepciunea cosmica, asa cum traieste ea in sufletul meu si catre care trebuie sa tind pana cand ma voi putea uni pe deplin cu ea.
Eram foarte incantata de ea, iar Sorin Stefanescu tinea acest curs cu noi, cei de la sectiunea de tineret de atunci. Acum pot sa spun ca la vremea respectiva nu intelegeam prea mult din aceasta carte, dar ii presimteam deja importanta deosebita. Prima intalnire cu Filosofia Libertatii a fost cand doamna Paxino, vorbind despre aceasta carte, a luat creta si a scris pe tabla: “A gandi este diferit de a avea ganduri”, care a fost pentru mine o revelatie. In general, noi avem ganduri citite sau primite din diferite surse, pe care le spunem mai departe si ne inchipuim ca gandim. Nu este asa. Nici cand citim antroposofie, nu inseamna ca gandim. Exista aceasta posibilitate pe care o aminteam mai sus, de a face ca gandurile din antroposofie sa devina ale noastre, prin preocupare meditativa sustinuta si invierea lor in propriul suflet. Nici simpla citire a Filosofiei Libertatii nu inseamna prea mult. Am intalnit antroposofi care au citit-o, cineva se lauda ca o citise chiar de 30 de ori, dar nu se observa ca ar fi schimbat in bine, ci devenise doar foarte mandru si se enerva usor cand era contrazis. Deci nu este vorba de un citit obisnuit al acestei carti exceptionale, ci este ceva mult mai mult, o astfel de transformare a gandirii incat ea devine organ de perceptie a gandurilor vii din lumea gandurilor, la fel cum ochiul este organ de perceptie a luminii si urechea, a sunetului.
Exista acel capitol in care Rudolf Steiner explica activarea chakrelor ca si organe de perceptie sufleteasca, spunand cum omul si le poate dezvolta in mod corect. Dar acolo el mai face o observatie extrem de importanta, care am vazut ca este in general trecuta cu vederea de catre antroposofi. Vorbeste despre acel organ deosebit care se formeaza in corpul eteric al omului, in zona inimii. Discipolul isi lucreaza florile de lotus – organele de perceptie supradensibila, cu care percepe fiintele lumii spirituale, dar inca nu stie sau nu este sigur ce sunt aceste perceptii suprasensibile.
Am participat la scoala sa (Global School for Spiritual Science) pentru doi ani si am si studiat cartea sa intr-o prima etapa, practicand si exercitiile date in ea. In aceasta carte, autorul dezvolta prin propria sa experienta si continua calea de initiere moderna data de Rudolf Steiner in Misiunea lui Michael, pornind de la ceea ce omul poseda deja: gandirea sa intelectuala si perceptia clara data prin simturi. Se arata pas cu pas spiritualizarea perceptiei prin organele de simt: vaz, miros, etc. si cum se unesc apoi cu gandirea spiritualizata conform metodei din Filosofia Libertatii, ajungandu-se in final atat la a trai impreuna cu gandirea cosmica, cat si la adevarata individualizare a omului, deci la intalnirea cu Christos in plan eteric. Un capitol deosebit este dedicat Evenimentului in gandire, unde se arata cum gandirea intelectuala poate fi reinviata din mormantul capului prin trairea Misteriul de pe Golgotha in planul gandirii.
SENSURI 